"Fenomene lingvistice. Să înţelegem împrumutul lexical.

Ar trebui cred să discutăm câteva din fenomenele lingvistice care sunt cel mai puţin cunoscute ori înţelese şi care, de aceea, provoacă cele mai mari confuzii. Cele mai multe procese de contact se petrec în situaţiile de bilingvism. Sunt şi astăzi regiuni, ca de pildă în Ardeal, în Deltă, prin Banat etc. în care se vorbesc două limbi, uneori chiar trei. În antichitate aceste cazuri erau mult mai numeroase, şi aveau loc pe suprafete mult mai mari. Cred că este inutil să atrag atenţia că procesele lingvistice se petreceau, până în epoca modernă, sub imperiul legii naturale a junglei. Nu existau mass-media care să ne corecteze şi care să răspândească o varietate 'corectă' a limbii. Din momentul în care o populaţie se separa de masa mare a vorbitorilor unei limbi şi îşi urma propria istorie, izolată de conaţionali, existau toate şansele ca într-un secol sau două limba ei să se fi modificat atât de mult incât să fie practic altă limbă faţă de cea din care s-a desprins (şi care a evoluat şi ea, în altă direcţie). Fenomenele cele mai interesante se produc tocmai în regiunile în care se vorbesc două limbi, în care cu necesitate o parte a populaţiei devine cu timpul bilingvă.Împrumutul lexical. Cea mai simplă formă de împrumut este cea a preluării unui cuvânt împreună cu realitatea (obiectul) pe care o desemnează. Într-o societate tradiţională, aceste realităţi aparţin culturii (atât materiale cât şi spirituale) a neamului "donator", înţelegând prin aceasta elemente de organizare socială, tehnici (agricole, de industrie tradiţională), artistică etc. Nu trebuie să credem că înlocuirea elementelor vechi (latine şi dacice) cu elemente mai noi, slave, apoi turanice, maghiare, turce etc. s-au petrecut numai în anumite epoci de simbioză ori de bilingvism intens. Asemenea împrumuturi, primeniri ale fondului lexical, se petrec permanent, ba azi poate mai mult (mai frecvent şi mai masiv) decât în trecut, datorită mass-mediilor. Există senzaţia că limba nu se schimbă, ori cel puţin nu într-un ritm sesizabil. În realitate, fiecare generaţie a avut un set de cuvinte pe care le-a introdus în limbă şi un altul pe care l-a eliminat. Printre cuvintele cu dinamica cea mai vie sunt cele numite "expresive". Când eram eu copil, în locul banalului "bun" se spunea "valabil". Ascensiunea acestuia a încetat încă de când eram tânăr, când el a fost înlocuit cu ţigănismul "mişto" pentru că era mai expresiv. Azi amândouă sunt perimate şi, după o serie de intermediari, noţiunea respectivă este redată prin "beton" şi "marfă". Şi acestea se vor schimba, fără nici o îndoială, o dată cu o nouă generaţie. De obicei termenii vechi convieţuiesc cu cei noi o vreme, apoi unul din ei (şi nu neapărat cel mai vechi) dispare. Astfel, astăzi spunem toţi măgar, dar poporul numea cândva acest animal şi asin, din lat. asinus. Istro-românii cunosc numai acest cuvânt (asir) nu şi pe măgar. La fel, la slugă se zicea şerb (din lat. servus), la slănină (slavic) se spunea lard (latin), prin Ardeal încă se mai foloseşte cuvântul de origine latină vipt în loc de slavicul hrană şamd. Deseori cuvântul nou, mai proaspăt, aduce o mai mare putere sugestivă sau o altă calitate (precizie, diferenţe de nuanţă). De pildă, sl. fală este mult mai tare decât lat. laudă, pulbere ( buboiŭ, ţiñu - ţiñi (din lat. teneo - tenes, de la vb. tenēre "a ţine") > ţiu - ţii etc. Formele lui a veni devin astfel: viu, vii, vine, venim, veniţi, viu. Observăm că formele persoanelor 1, 2 sg. (viu, vii) şi 3.pl.(viu), adică cele mai importante ale oricărui verb, au ajuns să se pronunţe la fel cu formele corespunzătoare ale lui a via, intrând cu acestea în concurenţă omonimică. Cum în vorbire confuzia între noţiunile a trăi şi a veni poate altera grav sensul mesajului, vorbitorii au început să folosească, pe nesimţite, sinonimul slavic a trăi, care cu siguranţă avea la început o altă nuanţă, fapt care a dus în final la eliminarea completă din limbă a lui a via, din familia căruia au supravieţuit doar adjectivul viu, subst. viaţă şa.Un exemplu de reducere a corpului fonetic: termenul latin pentru "strugure" (în toate sensurile sale: de fruct, de ciorchine şi de podgorie) era uva. Conform legii fonetice prezentată mai sus, acest cuvânt a devenit în română, prin căderea lui [v] intervocalic, uă. Acest cuvinţel era nu doar prea scurt şi fluid,

ci a ajuns să se confunde cu terminaţia morfologică a unor cuvinte precum steauă, cureauă ş.a., cum se pronunţau aceste cuvinte în vechime. Soluţia nu putea fi decât una singură: înlocuirea lui. Evident că nimeni nu a luat vreo decizie oficială în acest sens ci, prin uz, a fost adoptat un vechi sinonim, dacic, anume strugure care, la acea vreme, poate încă mai avea nuanţe de sens speciale, azi pierdute.