Fascinaţia armelor

1. Copilăria

-         Salut! Unde mergi?

-         Vii cu mine?

-         Unde?

-         La tir. Trag şi venim înapoi.

-         Merg.

Am luat-o spre Pădurice. Am intrat, i-am zis un săr’mna domnului Quintus şi am aşteptat.

Dinu s-a lungit pe burtă şi a început să tragă metodic într-o ţintă aflată la cinci zeci de

metri. Împuşcăturile parcă pişcau. Cartuşele păreau liliputane pe lângă arma de

tir standard de aproape două zeci de kile.

-         Hai să te vedem şi pe tine!

-         ???

1

-         Tragi la bază şi pe mijloc. Nu contează timpul. Important e să tragi cât mai grupat.

Am pus mâna pe puşcă. Era grea. Am fixat ţeava pe sprijinul de lemn din deschiderea

ferestruicii. Închizătorul mergea bine, dar nu prea repede. Nu aveam rutină. Am introdus

un cartuş pe ţeavă. Dar iată că la doisprezece ani ţineam o puşcă în mînă. Rezultatul

tragerii a fost dezamăgitor. Nenea Quintus n-a fost impresionat de cele 9 din 10, şi alea

împrăştiate. Am mai cerut degeaba încă zece cartuşe. În schimb am putut să iau cu mine

cîte tuburi goale am vrut. De toate culorile şi din toate ţările.

2. Bunicul

În Primul Război Mondial bunicul meu din partea mamei, Gheorghe Moldovan a fost

încorporat în armata austro-ungară. Bunicul nu a făcut vreodată reacţie împotriva

ungurilor, parcă aceştia nici nu ar fi existat. Nu cred că ştia ungureşte, dar în Pecica,

comuna în care locuia, exista partea românească şi partea ungurească. Cu toate aceastea

mai erau şi sîrbi şi slovaci în comună, dar nu am avut cunoştiinţă vreodată de tensiuni

între cele patru comunităţi. Bunicul nu făcut nicodată caz că e român, că e împotriva

comuniştilor sau că e creştin. Nimic din toate astea. Bunicul îmi povestea cum s-a

terminat războiul. Atunci cînd s-a anunţat armistiţiul, a plîns, a dat cu puşca de pămînt şi

i-a rupt patul. Se ghicea o ură nemărginită împotriva armamentului. Au îngrupat toate

armele şi au pus explozibil. Apoi s-au rugat şi au spus un „ţonghebet”. Avea un tatuaj, o

stea cu vreo 12 colţuri pe mîna stîngă, sub palmă. Mi-a spus ce scria acolo, dar niciodată

nu ţineam minte: cred că era numele său, gradul şi încă ceva.

Cînd unul dintre vecinii noştri mi-a dat un pistol de lemn vopsit, cu trăgaci metalic,

numai bun pentru un băiat de şapte ani, bunicul a profitat de o clipă de neatenţie pentru a

mi-l lua şi a-l băga cu mişcări foarte grabnice pe focul din sobă. Ce am mai plîns!

Bunicul a făcut războiul în Italia şi apoi în Galiţia. Povestea că existau adăposturi unde

stăteau peste noapte, dar dimineaţa apăreau ruşii şi îi luau ca din oală şi-i duceau

"prinzonieri". Adăpostul era lung, subteran şi prefera să stea la intrare în caz că era

distrus să iasă cît mai repede. Dar cu o anumită ocazie a fost nevoit să intre mult mai

2

adînc împreună cu un alt consătean. Amîndoi au supravieţuit nopţii. O altă dată mi-a

povestit că artileria austro-ungară a deschis focul asupra unei poziţii ruseşti ce se afla pe

un deal. Bombardamentul de artilerie a durat trei zile şi trei nopţi. Au scăpat doar cei

ce au reuşit să fugă dincolo de deal sau cei ce au fugit la inamic, adică la ei. La sfîrşitul

bombardamentului dealul era cu circa un metru mai mic.

O altă dată a povestit cum a fost împuşcat. A primit ordin să meargă de pe poziţia pe care

o acupau la comandament. Ofiţerul ce îi comanda le-a spus să nu care cumva să ia bani

de acolo. La comandament era o ladă cam cît un pat mare, plină cu bani. A ajuns acolo

împreună cu un camarad. Au rezolvat ceea ce era de rezolvat şi apoi la plecare femeile ce

lucrau acolo i-au poftit să îşi ia nişte bani din lada cu pricina. Amîndoi au refuzat. Uimită

de refuzul lor una dintre femei a luat nişte monede şi i le-a băgat cu forţa în buzunarul din

stînga de sus a vestonului. Le-a lăsat acolo şi au plecat înspre poziţie. Drumul trecea la un

moment dat printr-o livadă unde era posibil să cadă sub focul ruşilor. Şi într-adevăr ruşii

au tras. Bunicul meu a fost nimerit şi a căzut jos. Cîteva secunde a aşteptat să vadă dacă îl

doare  ceva, apoi a început să se pipăie căutînd rana, locul de unde ar fi trebuit să curgă

sîngele. Şocul fusese în peipt. A observat că se poate mişca, dar nu s-a ridicat în picioare

pentru că era evident că ruşii vor trage din nou. Tot pipăindu-se a ajuns la inimă şi a

simţit o umflătură. A pipăit cu atenţie şi băgînd în cele din urmă mîna în buzunar a găsit

glontele care perforase două dintre monede, dar nu îi intrase în piept. Iată că bunicul era

în viaţă în ciuda ordinului comandantului său direct şi a refuzului său de a-i încălca

ordinul. Dincolo de acestea, Dumnezeu i-a hotărît un alt destin: a trăit, a avut copii,

nepoţi şi strănepoţi. Ciudată este viaţa şi orb este războiul!

3. Armata română: surdo-muţii

În 20 octombrie 1974 am fost convocat la ora 7 dimineaţa împreună cu încă patru colegi

de clasă la comisariat. Era clar de ce: încorporare. Mi-am cumpărat o mică valiză de

plastic, am refuzat să îmi fac o valiză de lemn cu lacăt la intreprindere, am încărcat-o cu

mîncare, aparat de barberit, lame, spirt, prosop, ciorapi albi trei sferturi, săpun, pămătuf,

plicuri şi hărtie de scris, cremă de ghete neagră, două perii, una mică, una mare şi o

3

ditamai bucată de molton pentru lustruit bocancii, două pixuri, timbre de 55 de bani, şi o

cămaşă de corp. Dimineaţa am ajuns cu ordinul în mînă, l-am prezentat la poartă şi după

circa o oră, am plecat spre gară. Nu ştiam unde, era secret! Înainte de pleca de pe peron,

într-un vagon special rezervat pentru noi, locotennentul major care venise după noi ne-a

spus:

- Băieţi, nu vreau să am surprize pe drum. Nu strigaţi, nu vă îmbătaţi, că discutăm

altfel după ce ajungem la unitate! În caz că vă daţi jos din tren şi trenul pleacă fără

voi, trebuie să ajungeţi la Tecuci la unitatea UM 01589.

După un traseu destul de ocolit, a doua zi noaptea am ajuns la Tecuci. Ne-au cazat în

clubul unităţii. Ne aşteptau frizerii. Nu trebuia să plătim, dar ei nu s-au supărat că le

dădeam bani. Ofiţerii în schimb s-au supărat pe ei. Între noi era un tip poreclit pe drum

Ayalla, ca şi atacantul argentinian, înalt şi foarte pletos. După ce ne-au tuns nu ne mai

recunoşteam. Ayala dispăruse. Dar cel puţin nu ne-am mai tuns zero. Nu voiau

comandanţii că arătam ca boala. Umblam ca bezmeticii, dar în final am adormit pe

saltelele din club, unde se făcuse focul. A doua zi dimineaţa ne-au strigat pe nume şi ne-

am despărţit. Am primit o ţinută ştoc. Totul era nou, în afară de centură ce era de pînză.

Existau la acea dată trei cicluri încorporate: unul la munci agricole, fostul ciclul I ce

devenise II şi noi, ciclul I. Nimeni nu îşi imaginase că mai trebuia încă un rînd de centuri,

aşa că ne-au dat ce a mai rămas. Peste tot ne însoţea un caporal mai blajin. Am ajuns şi în

dormitor după ce ne-am lăsat valizele la magazie. La scurt timp spirtul a dispărut din

valiză. Noroc că nu mi-am pus acolo lucruri mai de valoare. Unul din ciclul II voise să îl

strecoare prin pîine ca să îl bea. A rămas totul în felia de pîine, aşa că nu a mai băut

nimic. Am învăţat în armată să mă barberesc cu apă rece şi să mă lipsesc de spirt. Peste

încă o zi ni se dă sub semnătura arma. Un pistol mitralieră seria BK 2425 1 cu pat metalic

rabatabil, sector de 30 de cartuşe, baionetă, lopată, trei încărcătoare în port de pînză tare,

un sac cu merinde, cască şi no mască de gaze cu cagulă şi cartuş filtrant. Ni s-a explicat

funcţionarea, demontarea şi montarea armei. Trebuia curăţită lună. Rugina pe ţeavă sau

pe armă era cea mai mare jignire la adresa instituţiei. Metalul cîndva brunat aproape că

strălucea în bătaia soarelui de atîta frecat. Baioneta şi teaca formau o foarfecă pentru tăiat

sîrma ghimpată. Să sperăm că nu vom avea nevoie de aşa ceva! Casca avea şi două tăbliţe

1 Pinul primul meu card la contul de la Lloyds, Anglia a fost tot 2425.

4

de identificare. Plus o manta ce aproape la toţi ne era scurtă. Pe cap bonetă cu emblemă

că nu venise iarna. La veston am cusut un „guleraş” de plastic pe dinăuntru gulerului şi

două petliţe negre, că eram la artilerie. Ar mai fi trebuit să ni se dea şi două semne de

armă: două tunuri încrucişate să le punem pe epoleţi. N-aveau de unde. Bocancii aveau

talpă de cauciuc şi erau destul de înalţi. Mîncarea era ciudată. Dimineaţa ceai şi un fel de

mîncare plus marmeladă şi pîine neagră. La ora 10 în pauză, o bucată de slănină şi o

bucată de pîine tot neagră sau o bucată de brînză tăiată cu cuţitul. Slănina moale, de

calitate proastă, brînza tare. La prînz o ciorbă, varză, fasole sau orez, cîteidată cartofi, în

care se mai puteau găsi jumări, minuscule bucăţi de carne, iar duminca o gogoaşă sau

măr. Seara iar un fel de mîncare şi ceai, după fiecare masă se rămînea la „veselă”. Doi

sau trei din ciclul I îl ajutau pe veselar să spele toate tacîmurile (destul de soioase),

farfuriile de aluminiu (soioase şi deformate), cănile (patinate de ceai) şi să pe pună în

dulapul de metal ce trebuia neapărat încuiat cu lacăt ca să nu dispară. Am învăţat curînd

că în armată nu se fura, se „completa”. De ziua armatei, 24 octombrie, am primit mîncare

de prinz mai bună şi ni s-a dat un pic de rachiu de drojdie. Cum nu eram obişnuit cu tăria,

cam toţi eram veseli. Plus gogoaşa tipică. Apoi au început să ne testeze la morse. Ne-au

dus în sla radio, ne-au pus căştile şi ne-au bătut rînd pe rînd cîte trei-patru litere,

spunîndu-ne foecare ce era. Apoi ne băteau repede şi dacă ai prins îi spuneai direct litera.

Eu am ieşit radist. Aveam auz muzical. Cine nu evea mergea la telefonie, unde cărai în

spate bobina (40 kg) cu cablu ce trebuia desfăşurat, sau bobina (19 kg). Cîteodată ţi se

dădeau două bobine dacă nu era un tambur liber. Trebuia să fugi ca efectuezi legătura

telefonică. N-am apucat vreodată la una. Mai bine. Apoi m-au pus să scriu, că făcusem

liceul industrial şi scriam tehnic. M-am bătut cu vreo alţi doisprezece soldaţi. Nu cred că

aveam cel mai bun scris, dar am cîştigat în cele din urmă. Fostul meu coleg de liceu, Tajts

Tiberiu ajunsese şi el la divizionul 2.

Am făcut cunoştiinţă cu „sectorul”: curăţenia pe sector, adică partea unde trebuia să fac

eu sau alt soldat curăţenie. Prima dată am ales toaletele. Ni s-a arătat ce şi cum. Erau din

acelea turceşti. Nu am ajuns de multe ori la locul ăla, dar odată ajuns acolo nu te mai

bîzîia nimeni. Dormitorul se spăla cu apă şi săpun, apoi se ştergea cu cîrpa. Am învăţat să

îmi fac patul şi să îmi întorc salteau în fiecare seară cu cifra cu soţ sau fără după cum era

5

a doua zi. Nu aveam voie să ne întindem pe pat ziua. Aveam nişte băncuţe mici de metal

şi lemn ca să citim presa, să urmărim programul TV sau să ne curăţăm armamentul. În

dormitorul cu paturi etajate pe partea opusă ferestrelor m-am căţărat într-un pat sus şi

acolo am rămas pînă s-a terminat cilul I. Aveam panoramă şi aer. Existau două dulapuri

cu armamnet de metal, închise cu lacăte, o marmită cu apă şi un tv pe unul dintre

dulapuri. Clădirea era nouă, dar în ciclul următor am descoperit la parter ploşniţe. Mai era

un uscător unde ne ţineam peste noapte bocancii, o baie cu chiuvete şi lavoare să te speli

pe picioare. Numai apă rece. Plus o magazie cu echipament şi biroul maiorului, Cristea.

La fiecare etaj erau două baterii. Noi, comanda pe stînga, bateria a 6-a la dreapta noastră.

Maior Viuleţ, plutonier de baterie, plutonierul Şonei, a cărui unic fiu avea să cadă la

datorie în 2008 în Afganistan. Trist. Deasupra noastră bateria tehnică, în dormitor cu a 6-

a mai era şi bateria meteo, cu un maior mai în vîrstă, ce avea o fetiţă în clasa a IV-a şi

căruia îi scriam tot programul de instrucţie.

A urmat apoi prezentarea armamentului. Pistoale mitralieră ca a noastre, puşti mitralieră

pe crăcane, cu sector de 40 de cartuşe şi ţeava cu 10 cm mai lungă, patul de lemn puţin

mai lat. Mitraliera pe afet, tunul antitanc Reşiţa 39 de 75 mm, AG 7, napalmul,

fumigenele. Am trecut toţi fugind prin fumigene, am văzut cum zidul de cărămidă şi

betonul armat se fărîmiţa sub focul mitralierei, cum gloanţele treceau prin lemn şi cum un

proiectil de AG 7 pulverizează o ţintă. Ni s-a arătat cum se stinge napalmul: numai cu

nisip. Trebuia să te tăvăleşti pe jos, nu să fugi, că altfel se aprindea mai tare.

În cele din urmă a sosit şi ziua jurămîntului. Noaptea nu dormisem. Pe rînd ne călcam

mantalele. Cum să calci mantaua de postav gros? Şi totuşi am călcat-o. A doua zi frig,

toată unitatea adunată, tropăim la drapel, jurăm în grup, ceremonia părea inutilă şi prea

lungă. Se repeta la nesfîrşit aceiaşi secvenţă. În final mergem la masă, rachiul de drojdie

şi gogoasa tradiţională n-au lipsit. Acelaşi lucru s-a întîmplat de 30 decembrie, ziua

republicii şi apoi de revelion, cînd am avut două zile libere şi ne-am uitat la televizor.

Duminica dupămasa în club se dădea cîte un film sau cîteodată venea o trupă. A venit

ansamblul cutare al armatei, cu circa o zecime din efectiv: balet (toţi am căscat ochii la

dansatoare, dansuri şi muzică populară şi cea mai aplaudată a fost o solistă de muzică

6

uşoară ce ne-a cîntat din repertoriul lui Demis Rusus. Era grăsuţă şi tare nostimă cum se

mişca, aşa că am aplaudat-o ca nebunii cerînd nenumărate bisuri. A avut succes. Apoi ne-

am dus la un spectacol la casa armatei, unde un tip i-a hipnotizat pe cîţiva dintre noi. I-a

pus să guste din mai multe pahare în care pusese apă. Unii ziceau că e vin, alţii petrol,

scuipîndu-l cît mai repede, şi bineînţeles numere de prestidigitaţionism.

4. Prima tragere

- Dacă soldatu’ face la bară, dacă iese la înviorare, dacă are sectoru curat, dacă ia febe la

tragere, dacă ia cuvântul la lecţiile politice, dacă nu doarme în serviciu de planton şi dacă

nu are abateri, poate să iasă în învoire cu bilet de voie. Dacă nu, nu!

Ne sunau cuvintele lui în timpane ca nişte ciocane. Ne făceau să ne bâţâim armele mai

ceva ca ţiganii cu mături de la salubritate. La bară făceau vreo doi. De tras n-a tras nimeni

încă. Sectorul era imaculat. Lecţiile politice semănau invidie printre colegii din alte

baterii.

Am primit fiecare câte două cartuşe pentru „ţinta de reglaj”, un dreptunghi destul de mare

aflat pe la cinci zeci de metri. Am pus la „foc cu foc” şi am apăsat cât mai încet trăgaciul.

Proptită în umărul drept cu patul rabatat, pemeul se smuci sus şi în dreapta. A doua oară

parcă l-am stăpânit mai bine. Rezultatul bateriei total dezamăgitor. Jumătate din noi n-a

nimerit ţinta. Am nimerit-o cu un singur cartuş. Trăgeam sus şi în dreapta. Aşa că trebuia

să ochesc jos şi în stânga. O fi fost arma dereglată, nu am avut antrenamentul necesar? Ce

contează!

Maiorul era lovit parcă de apoplexie. Nu se aşteptase să îl facem de ruşine, nu se

aşteptase să dăm kix cu k mare şi îşi imagina deja criticile de la viitoarea şedinţă de

partid. Se muie rapid. Interesantă schimbare. Şi neaşteptată. Dar a fost în bine. Era un

psiholog bun, a mai trecut prin asta. Experienţa îşi spunea cuvântul.

După încă vreo două ore de „instrucţie” şi îmbărbătare, din care au lipsit ameninţările,

aluziile sau orice alte mijloace coercitive, apar mai marii divizionului. Cu ştabii în spatele

7

liniei de tragere ni se dau câte trei cartuşe. Ţinta era o siluetă cu cap şi umeri, postată la

aceiaşi distanţă.

-         Asupra ţintei, înălţător trei, foc de voie, foc!

Foc cu foc începem din nou să tragem. Răpăială de gloanţe. Nu semănau cu cele din

filmele cu cow-boy. Oniga era în stânga mea. Am tras de pemeu în jos şi în stânga. Toată

lumea a tras. S-a dat comanda „La ţintă adunarea!”. În sinea mea speram să văd cel puţin

o gaură în ţintă ca să nu iau nesatisfăcător. Văd două găuri şi mă liniştesc. Dar, surpriză!

Nu sunt trei, sunt patru găuri în interiorul ţintei. Dacă nimereai în centru făceai zece

puncte, cercul următor nouă şi aşa mai departe. Culmea, din trei cartuşe am făcut trei zeci

şi două de puncte! Din păcate nu se mai numărau punctele, dar din fericire, maiorul

ajunse mai repede la ţinta lui Oniga şi îi dezlipi banda adezivă ce acoperea una din

găurile făcute la tragerea anterioară.

-         Măi soldat, numai satisfăcător? - întrebă maiorul privindu-şi complice soldatul de

acum dator vândut.

-         - Ăăă... Raportez: am obţinut calificativul „satisfăcător”!

Mai-marii se mirară la ţinta mea şi trecură mai departe mustrându-l pe Oniga din priviri.

Deja îmi făceam calculele şi ziceam că îmi mai trebuie cam zece zile să ajung să fac la

bară fără probleme. După aia oraşul era al meu!

5. Soldatul ca ...soldatul

După încă o săptămînă am trecut la instrucţie de geniu. Săparea adăpostului individual,

adîncirea lui în barem şi apoi săparea lui completă. Nu mai reţin baremul, dar n-am reuşit

nici unul dintre noi să îl săpăm. Tutunaru, lentul major care ne comanda, un tip de vreo

1.80, brunet, pe la 30 şi ceva de ani era, ca de obicei, ţîfnos. Tîmboş, caporalul nostru îmi

8

făcu semn să sar într-o groapă aproape gata şi s-o adîncesc. Uşor de zis, mai greu de

făcut. După încă vreo jumătate de oră ne trezim cu lentul ce ne verifică.

-         Băi soldat, ia drepţi!!!

Iau „drepţi” dar fentez, ca-n armată: îmi îndoi genunchii să pară groapa mai adîncă. Ca să

fie sigur că stau bine îmi dă cu o lopată de infanterit una în cap. Noroc cu casca.  Ne-a

ordonat să ieşim dimineaţa la raportul bateriei şi să raportăm că am luat calificativul

„nesatisfăcător” şi că suntem ruşinea bateriei. Eu am reuşit să îl fentez: pe cînd stătea şi

chibiţa să ne vadă dacă ieşeam sau nu la raportul de dimineaî în faţa maiorului, vine şeful

de stat mojor, lt.col. Stoica şi mă ia la statul major al divizionului. Trebuia să scriu ceva

urgent.

Lt.maj. Tutunaru avea o voce plîngăcios-abuzivă. Era un soi de animal ciudat ce striga la

noi cu dispreţ, iar de fiecare dată cînd apărea un superior ce îl întreba de sănătate se

transforma într-o victimă plîngăcioasă. Dar cel puţin nu era în bateria noastră. Era la a 6-

a. Nu era singurul ofiţer de acest tip. În bateria „Comandă” mai era „Oaia”, tot lent-

major, dar la plutonul radio. Era considerat cel mai incapabil dintre cadrele bateriei, poate

cu excepţia sergenului major Bertea ce furase un ceas dintr-o auto-specială şi era trimis în

judecată. Ăsta sau era prost sau era prost. Un ceas rusesc ultimul răcnet electric, se vindea

cu o sută şi ceva de lei. Cît putea să ia pe un ceas nenorocit de armată, rotund, mare şi

fără niciun fel de suport? Cum ziceam, era... Mai erau doi lenţi, ambii majori:

Dumitrescu, un tip de caracter, la plutonul telefonie şi Genes, la grupa „calculatori”,

adică acolo unde eram „noi”.

La scurt timp am trecut la instrucţia tactică: grupa în atac. Fugeam ca apucaţii în zig-zag

ferindu-ne de gloanţele inamice, ne aruncam pe burtă, ne rostogoleam de vreo două ori în

stînga sau în dreapta, luam linia de ochire şi apăsam pe trăgaci. Apoi o luam de la capăt.

Eram nişte copii ce se jucau de-a războiul. Singura diferenţă erau armele şi uniformele. În

rest... Era o zi plină de soare, eram numai zîmbet şi inamicul nu putea face faţă atacului

nostru susţinut fără pic de muniţie, fără grenade, mitraliere, artilerie şi aviaţie de sprijin.

9

Să-i fie de bine! Caporalul ne felicită şi ne ordonă să ieşim la raportul bateriei şi să

raportăm că am obţinut calificativul febe. Eram mîndri! Îi tăiam maul lui Tutunaru.

Apoi a venit tragerea a doua. Aruncarea a două grenade de exerciţiu pînă la 35 de metri,

doborîrea unei ţinte la 50 de metri si a alteia, ţinta 7, supranumită „ţinta vacă” (era cea

mai mare), la 150 de metri. Tot foc cu foc. Ţintele apărea  de trei ori. Le doborai la prima

apariţie, febe, la a doua be, la a treia se. Nu le-ai doborît la niciuna, nese. Parcă eram în

secolul 19. Cînd o să mai ajungem şi noi la foc automat? Îmi aşteptam rîndul şi stăteam în

spatele liniei de trăgere: se vedea clar cum unii trăgeau în ţinta vecinului. O şi doborau!

Ce carnaval! În rest nimic extraordinar, am doborît ţintele la prima apariţie.

A mai trecut o lună. E iarnă bine, dar nu e foarte frig. Într-o seară pe la ora 19, după ce

am luat masa de seară ne-am echipat complet şi am plecat la instrucţie pe timp de noapte.

Noi, cei din ciclul I atacam. Ciclul II se apăra. Le arătăm noi! La fiecare rachetă de

iluminare trebuia să ne trîntim la pămînt. Acelaşi lucru şi cînd auzeam un foc de armă.

Noi nu aveam muniţie. Dacă ajungeam la baionetă nu le-ar fi fost uşor. Eram de două ori

mai mulţi. Ne-am tîrît pe zăpadă de ne-a venit acru! Ne-am aruncat la pămînt de ne-au

sărit ochii din cap! Pe cînd să ajungem să îi luăm la baionetă, Piticu ne dădu încetarea.

Halal atac! Am ajuns în cazarmă pe la ora 24. Ne-am curăţat armele pline de apă de la

zăpada topită, ne-am pus bocancii la uscat şi am sperat să ni se usuce uniformele (aşa-zisa

„ţinută”) pînă dimineaţa. A doua zi cei mai mulţi dintre noi eram muraţi şi adormiţi.

6. Tragere de noapte

Apoi a venit tragerea de noapte. Pemeului i s-a montat un dipozitiv de ochire pe timp de

noapte care trebuia activat cu lanterna. Erau doar două puncte fosforescente pe cătare şi

unul pe înălţător. Ni s-a dat mai puţin de jumătate de încărcător, sub 15 cartuşe, din care

două trasoare, pentru o ţintă a unui presupus inamic în picioare aflată la 150 de metri,

luminată parţial vreme de 3 secunde. Verdele ţintei se confunda perfect cu întunerecul

nopţii fără lună. Dacă atingeai ţinta după stingerea luminii nu conta. Dar dacă trăgeai în

pămînt aveai şanse ca bulgării de pămînt să lovească ţinta şi să declanşeze senzorul,

10

cauzînd căderea ţintei. A tras toată trupa. Eu eram ultimul din baterie, împreună cu Piticu.

Maiorul abia se ghicea din tranşea prea adâncă pentru el.

- Asupra ţintei, la bază şi la centru, înălţător 3, foc automat, de voie, foc!

Eram obsedaţi să nu rămânem fără cartuşe. Mai ales eu! Am pişcat fin trăgaciul şi i-am

dat drumul instantaneu. Un cartuş s-a dus. Arma a smucit în sus, am închis instinctiv

ochii. Am revenit cu coatele pe aceiaşi poziţie. Dacă mişcai doar arma, fără să mişti

coatele puteai să ţinteşti mult mai rapid. Eram cel puţin mulţumit că am făcut economie

de cartuşe. Eram hotărât să dau ţinta jos. Am fixat-o şi am dat să apăs pe trăgaci când...

-         Nu mai trage soldat!

Vocea autoritară a lent-colonelului Voicu mă scoase din ale mele. Eram ferm convins că

nu am doborât ţinta.

-         Ai doborât ţinta! Încetează tragerea!

Mă cuprinse nemulţumirea: nici nu am apucat să trag o rafală la foc automat. Dar nu era

rău, am doborât ţinta. M-am relaxat. La dreapta mea Piticu trase o rafală scurtă. Apoi încă

una şi iluminarea se stinse fără ca ţinta să fie atinsă. Începu să tragă la a doua apariţie.

-         Năzdrăvane, doboară ţinta maiorului!

Am apucat să iau linia de ochire încă la a doua apariţie a ţintei şi i-am expediat o rafală

scurtă, doar două cartuşe, obsedat de aceiaşi economie de muniţie. Armata română!

Lumina de pe ţintă dispăru. Maioru se holbă la ţintă, se ridică pe vârfuri în tranşea prea

adâncă pentru el şi răcni:

-         Băi soldat! Ce faci?

-         Lasă Cristea, i-am dat eu ordin să tragă! - îl linişti politrucul din spatele meu.

M-am ridicat din tranşee lăsându-i pe cei doi să dezbată problema trasului la ţintă pe timp

de noapte.

11

- Nădăban!

- Ordonaţi!

- La mine!

Am apucat-o la fugă orbeşte prin poligon în direcţia vocii. Era comandantul de divizion.

Un tip solid, dur şi ascultat. Am bătut trei paşi de defilare în beznă ca un clown beat şi m-

am prezentat:

-         Sunt soldatul... m-am prezentat la ordinul dumneavoastră.

-         Ce făcuşi soldat?

Pauză.

-         Hm?

Mai mult îl bănuiam pe colonel ce stătea în faţa mea ca un munte. Bună întrebare, greu

răspunsul! Întreba de calificativ, întreba de ce am tras în ţinta maiorului sau ce? Era clar

că din spatele liniei de tragere văzuse cum trasoarele mele atinseră ţinta la care trăsese şi

maiorul. N-am avut curaj să răspund.

-         Toaşu colonel... Lăsaţi-l toaşu colonel. Mi-a doborât ţinta!

Maioru apăruse în urma mea şi cu un glas plângăreţ încerca să-şi moaie superiorul.

-         Măi Cristea, ce făcuşi bre? Îţi doboară soldatu ţinta? Unde ai învăţat să tragi aşa?

Alte dezbateri la nivel şi mai înalt.

7. Epilog militar în termen

12

Armata a început cu un mare semn de întrebare. Nu cunoşteam pe nimeni dintre cadre, nu

mai fusesem în oraşul respectiv şi nici nu mai avusesem contacte cu armata, altele decît

exterioare, ca simplu spectator sau la televizor. Aşa că a venit şocul, ce a durat mai bine

de jumatate de an, pînă am ajuns în ciclul II. În ziua cînd "m-am liberat" stăteam toţi în

compartimentul de clasa a II-a, ne uitam unii la alţii şi ne spuneam că "nu credem că

plecăm, pînă trenul nu se pune în mişcare". S-a pus şi Tecuciul a dispărut în depărtare.

M-am oprit pentru scurt timp la un prieten în Braşov, unde ne-am urcat pe Tîmpa, am fost

pînă la Poiană unde cînta trupa arădeană Pacific şi am mîncat pentru a doua oară la o

cantină studenţească. Ajuns acasă am beneficiat de trei săptămîni de pauză, la finele

cărora m-am reangajat la acelaşi loc de muncă.

Dacă ar fi să rezum experiaţa armatei în cîteva cuvinte, aş putea să spun că armata m-a

învăţat trei lucruri: să mint, să fur şi să ucid. În rest nimic, pierdere de timp. Instruirea se

putea face mult mai rapid, mult mai temeinic în patru luni.

Armata modernă nu mai trebuia să aibă hainele învechite şi de proastă calitate pe care le

aveam, arme vechi de 40 de ani şi metode coercitive drastice de educaţie. Mai toată

instrucţia de front, cititul presei şi urmărirea zilnică a telejurnalului de seară, cît şi

serviciul la bucătărie şi serviciul de planton sau sector (curăţenie) erau inutile unui

serviciu profesionist, dacă armata ar fi aşa ceva.

Modul abject cum eram trataţi de cele mai multe ori de către cadrele militare sau josnicia

de care dădeau dovadă unii dintre noi pentru a cîştiga un favor sau o tresă de cîrpă, m-a

uimit şi m-a întristat. Dar, per ansablu, nu am putut să mă plîng, pentru că mîncarea era

acceptabilă (mai ales după ce te obişnuiai cu ea), instrucţia se făcea de cele mai multe ori

în clase, mai ales pe timp nefavorabil, iar cazarma era nouă. Cu toate acestea am făcut

cunoştiinţă cu ploşniţele în ciclul II. Te muşcau şi te trezeai scărpinîndu-te cu multe

semne. În cele din urmă am prins una şi am păstrat-o pînă aproape în ultima zi de armată

ca dovadă în carnetil de serviciu, un fel de aidi militar. Ploşniţele se găseau doar la

parteul clădirii.

13

Tot în armată am participat la cules de struguri, cică muncă voluntară, duminica, iar

colegii mei la alte munci agricole, unde dispăreau în fiecare toamnă pentru circa o lună.

Nu mai puteau de bucurie că scăpau de instrucţie. Vă daţi seama ce armată instruită

aveam! O altă chestie interesantă a fost viscolul din decembrie 1975, cînd nămeţii erau de

cîţiva metri în incinta unităţii, vîntul bătea în rafale cu peste 50 km/ora şi am avut dreptul

să ne tragem clapele căciulilor peste urechi. În schimb în ianuarie totul degenerase, mai

aveam mai puţin de o lună pînă plecam acasă. Era mare debandadă în unitate, adică noi

militarii în termen, soldaţii o provocam. Într-una dintre zile mă uitam pe fereastră spre

curtea interioară, de dimensiunea unui teren de fotbal, ce era închisă între clădirile

cazărmilor, sala de mese, blocul K (unde mă găseam şi eu) şi comandament. Soldaţii

mergeau spre sala de mese în mod haotic. În mod normal ca soldat te deplasai în cazarmă

în pas alergător dacă erai singur sau în formaţie de la trei în sus, unul preluînd comanda

ei. Ăştia se deplasau sub formă de formaţie dezorganizată. Era un haos total. Poate nu ar

fi fost atît de grav dacă i-ar fi salutat pe  ofiţerii şi subofiţerii ce tocmai plecau din unitate,

că era ora 3. Erau deci două ciurde de militari: cei angajaţi, ofiţerii ce plecau şi nu erau

obligaţi prin regulament să meargă în formaţie, încolonaţi şi soldatul în termen, amator,

ce era obligat să respecte regulamentul şi superiorii, dar care acum mergea cum avea

chef. În plus, unii dintre soldaţi se dădeau pe ghiaţă (lungă de vreo 15 metri), făcînd

abstracţie de toată armata. Unul dintre ofiţeri nu a mai îndurat lipsa de respect şi

neaplicarea regulamentului, s-a oprit şi a început să răcnească la soldaţi. Toată lumea a

încremenit în poziţie de drepţi. Caraghiosul, văzînd că are public, s-a apucat să ţină un

discurs. Tocmai ajunsese la o pauză sugestivă (se făcuse o linişte înmormîntală), cînd din

faţa lui, venind în fugă (pentru că ştia că urmeauă ghiaţa şi fără să aibă habar de ce se

întîmplase cu un minut-două înainte) un soldat se lansă pe ghiaţă. Cum toţi soldaţii se

opriseră în afara ghieţii, alunecă lin, dar destul de repede spre grupul de ofiţeri din care

făcea parte vorbitorul. În mod normal atunci cînd un soldat trecea pe lîngă un ofiţer sau

un grup de ofiţeri, trebuia să bată pas de defilare şi să salute cu capul întors în direcţia

unde se aflau aceştia. Soldatul cu pricina nu avea cum să bată pas de defilare că se dădea

pe ghiaţă, dar îi trecu prin minte să respecte totuşi regulamentul, aşa că salută cu capul

întors spre ofiţeri. Era parcă un manechin ce aluneca graţios. Lina sa alunecare,

silenţioasă şi rapidă, combinată cu salutul ţeapăn ca la regulament, curmă instantaneu

14

mustrarea colectivă. Un hohot gigantic de rîs aruncă în braţele ridicolului toată armata

română aflată de faţă. Ca la un semnal, atît soldaţii, cît şi ofiţerii îşi continuară mersul

întrerupt de discursul moralizator, ofiţerii făcînd şi ei mare haz de evenimetul demn mai

degrabă de un act din baletul "Lacul lebedelor". Nimeni nu mai era fascinat de arme sau

armată la acel moment. Unii care au făcut armata ziceau că: "armata e frumoasă văzută

din afară!" Eu am reuşit să fac faţă stresului şi inepţiilor sistemului militar românesc

făcînd haz de el, tratînd cretinelile lui ca pe nişte ambiţii demne de grădiniţa unor oameni

mari. Am supravieţuit.

8. Revoluţia

Elicoptere în zona IV. S-o fi pus în mişcare divizionul de obuziere aeropurtat şi venea

spre noi? Poate. Nu mai conta. Erau prinşi în clădirea Primăriei şi dacă nu ajungeau rapid

ne terminau alţii în locul lor. În ultima noapte am tras opt mii de cartuşe. Încă una tot aşa

şi se cam termină muniţia. Trasoarele veneau de parcă voiau să îţi intre în ochi. Ne

feream instinctiv,  cădeau însă înainte să ajungă la ţintă. N-a fost nimeni rănit. La un

moment dat după un trunchi de copac din parc se desprinse un individ îmbrăcat în negru,

ca o umbră. A stat aşa o fracţiune de secundă parcă pentru a cântări situaţia. S-a tras

înapoi în întunerec. L-am bătut pe cască pe soldatul din faţa mea.

-         L-ai văzut?

-         L-am luat la ochi, nu-ţi fă griji.

-         Şi?

-         Am primit ordin să nu deschidem focul decât dacă trec peste gard.

-         Aha.

Era clar de ce fusese dat ordinul. Gardul de trei metri nu putea fi escaladat fără pierderi.

Erau suficiente câteva arme pentru apărarea lui. Pe mine mă ingrijora faptul că aproape

cinci zeci la sută din arme erau concentrate în direcţia greşită. Sau cine ştie?

15

................................................................................................................................................

Închizătorul ţăcăni în gol. Mirosul iritant de praf de puşcă umplea încăperea în ciuda

ferestrei larg deschise a cărui geamuri fuseseră sparte de tuburile ce săreau din armă.

Copacul din faţă refuza să cadă. Lipsa trasoarelor îmi dădea impresia că trag oriunde

numai în ţintă nu. Lipsa elementelor de ochire pe timp de noapte mă înverşunau să iau o

linie de ochire cât mai bună în faţa tuturor becurilor încă neafectate de tir. Am schimbat

încărcătorul şi am armat. Nu a tras nimeni în mine, nu am văzut nici o ţintă în mişcare.

Doar fantasmele unei minţi obosite după cele trei zile şi nopţi fără somn. Andrenalina era

pe terminate. De după copaci apăreau umbre ce avansau spre poziţiile noastre. Apoi

dispăreau în parcul care se desfăşura în faţa unghiului meu de tragere. Cartuşe aveam,

poate că ar fi bune câteva grenade în caz de asalt. După atîtea schimbări, zvonuri, mişcări

de trupe, cu telefoanele tăiate, abandonaţi de unii şi preluaţi de alţii, cine mai ştia ce se

întâmpla în oraşul cufundat în noapte şi scuturat de rafale mai mult sau mai puţin

apropiate?

................................................................................................................................................

Cu toate că legăturile telefonice erau tăiate, telefonul de pe birou sună. O voce răguşită ne

informa că un locotenent de miliţie şi un subofiţer au plecat de la Miliţie cu un aro blindat

şi că sunt terorişti. Am comunicat comandamentului ştirea. S-a trimis un tab să-i

intercepteze. Ne hlizim spre nicăieri aşteptând un inamic invizibil ce nu mai apare.

Primim de mâncare: cârnaţi ungureşti ca la mama acasă, dulciuri stăine, pâine tare şi suc.

În cameră tot cald, caloriferele atingând temperaruri record pentru ultimii zece ani. Un alt

telefon de la un punct termic din cartierul Alfa. Au un rănit cu o legitimaţie de-a noastră.

Nimeni nu ştie cum a ajuns acolo. Poate legitimaţia e falsă. Îl ştiam în clădire, dar nu ştim

de ce şi cum a ajuns afară şi cum a ajuns acolo. Fără curent şi fără lanterne ne era

imposibil să localizăm rapid pe cineva în interiorul primăriei. Un comunicat al

comandamentului militar face lumină: aro miliţiei a dat nas în nas cu tabul armatei.

Ambii au deschis focul. Numai un nebun ar fi deschis focul cu arma de 7,62 de pe aro

împotriva blindatului cu o mitralieră grea, dar aşa a fost. Aro a fost despicat de rafala

tabului. Locotenentul şi subofiţerul au fost seceraţi. Rănitul din Alfa se pare că fusese la

16

bordul maşinii de la miliţie. A fugit vreo trei kilometri şi a ajuns epuizat la punctul

termic. Acolo l-au „capturat”. Spre dimineaţa a apărut printre noi cu o mână pansată, dar

jovial. Nu am aflat altceva. Stătea mai tot timpul pe scaun în birou, lângă bibliotecă şi

fuma uitându-se la tv. Am profitat de faptul că a plecat din încăpere şi m-am aşezat şi eu

pe scaunul cu pricina. N-am mai fost aşa de obosit în viaţa mea. La tv era Divertis cu

Ceauşescu. Ne-au iritat. Ne venea să-i împuşcăm. Săracii băieţi. Nu ştiau ei prin ce am

trecut noi!

Am început să aud voci. M-am uitat în stânga, m-am uitat în dreapta, nimeni nu discuta

cu mine. Şi totuşi... auzeam o conversaţie. Ceva se argumenta.

-         Nu voi interveni acolo...

-         Dacă nu ne bagăm s-ar putea să fie...

-         Cine crede că e? Aici noi am pus mâna pe putere.

-         Dar Bucureştiul zice...

-         Nu mă interesează.

Aveam impresia că nu mă mai pot controla. Şi totuşi... vocile veneau de undeva dintre

bibliotecă şi perete. Încercam să le prind înţelesul. Deodată dintre cele două corpuri ale

bibliotecii apăru Voicilă împreună cu Morar şi Vizitiu. Avuseseră un schimb aprig de

păreri contradictorii. Ultimii doi plecară.

-         Cine ştie, nu ar fi prudent să nu ne subordonăm Bucureştiului....

Voicilă rămase cu gura căscată, probabil întrebându-se dacă sunt medium, vrăjitor sau

varianta indigenizată a lui 007. I-am relatat lui afacerea ascultării conversaţiei şi

preferinţa lui rănitului de a-şi face veacul pe scaunul cu pricina. L-au chemat, l-au

interogat, i-au luat legitimaţia şi l-au dat afară în noapte. „În frigul şi întunerecul de-

afară...”

17

 Într-un tîrziu, se făcu ziuă.

S-a dat decretul de graţiere a tuturor securiştilor, trebuie predate toate armele. Linişte şi la

noi. A apărut un moşneag. Pe la 70 de ani. A zis că vrea să predea o armă. Am fost numit

să-l însoţesc. Mergem cu un aro spre Zărand. Pomii zaharisiţi şi drumul imaculat, liniştea

şi pustietatea câmpurilor contrastează cu haosul, gălăgia, cenuşiul sumbru al oraşului.

Stresul dispare şi parcă aparţinem unei alte realităţi. Trecem pe la consiliu comunei să-i

inducem în eroare pe eventualii comunişti. Ajungem la casa moşului. El pune mâna pe

topor şi începe să spargă pragul de la cămara ce duce spre pod. Locotenentul se aştepta să

găsească o armă stok. E doar un ZB cu patul aproape putred. Dar armă!

- Şi în cine voiai să tragi cu arma asta, moşule? Locotenentului i se părea legitimă

întrebarea. Era prima şi singura armă declarată.

- Păi cum în cine? În comunişti, fiule!

- Apăi şi noi suntem comunişti, moşule!

- ...

Moşul se uită interzis la ofiţerii ce până mai ieri-alaltăieri erau buni comunişti ce

participau la şedinţele de partid, dar îl înjurau pe Ceauşescu în faţa televizorului de acasă

în lipsa martorilor.

18