FAMILIA – colţ de rai sau rai… la colţ

„Dacă se înlătură iubirea şi bunătatea,

toată bucuria vieţii dispare”

Cicero

Cu toată relativizarea adevărului în epoca postmodernistă şi trecerea de la

adevărul universal „falimentar” la adevărul particular conform căruia trebuie să

respectăm fiecare individ cu adevărul lui, consider o impietate folosirea

termenului de căsătorie sau familie în dreptul homosexualilor sau lesbienelor. Nu

am nimic cu felul lor propriu de vieţuire numit în Revelaţie – rătăcire, ruşine, sau

lucru scârbos (Rm. 1, 27, Lv. 20, 13) sau chiar urâciune (Lv. 18, 22) sau

sodomism ( 1 Tim. 1, !0; 1 Cor. 6, 9).

Ceea ce am însă împotriva lor este încercarea de a folosi termeni consacraţi

firescului şi naturalului, (familie, căsătorie) ca acoperire a ceea ce e de fapt

„împotriva firii, întrecând astfel în iraţionalitate chiar şi pe dobitoace” (Sf. Maxim

Mărturisitorul).

Puţini ştiu că în greaca biblică, termenul gamos înseamnă: căsătorie,

sărbătoarea căsătoriei, nuntă, şi de la acest termen provin gameţii ca denumire a

celulelor sexuale bărbăteşti şi femeieşti care prin unire dau zigotul ce va forma o

nouă fiinţă, lucru imposibil într-o convieţuire sau coabitare homosexuală. Tot în

greaca biblică, cuvântul oikogenea ce înseamnă familie este format din oikos ce

înseamnă casă şi genno ce înseamnă a naşte, a face pui, a se înmulţi. Aflăm astfel,

că atunci când ne referim la familie trebuie să înţelegem o casă unde se nasc pui –

copii. Ceea ce este din nou imposibil într-o convieţuire homosexuală sau lesbiană.

Înţelegem deci că cu toată îngăduinţa postmodernistă a convieţuirii într-o

legalitate civică, cu acte în regulă, această coabitare nu poate fi numită niciodată

căsătorie sau familie. De aceea vrem să precizăm de la început că subiectul nostru

de reflexie este căsătoria şi familia în sensul lor natural şi literal de gamos şi

oikogenea referitor la bărbat, femeie şi descendenţii acestora.

Nu rareori întâlnim copii zvăpăiaţi care aleargă pe drum, se îmbrâncesc

grăbiţi spre undeva. Dacă îi opreşti şi îi întrebi: încotro?, îţi răspund într-un glas:

acasă. Ce înseamnă acest cuvânt acasă pentru copiii în cauză nu este greu de

presupus.

Am văzut adesea un tânăr în uniformă de militar, într-o gară, plimbându-se

de-a lungul şi de-a latul peronului încercând să intre în vorbă cu cei din jur, vesel,

exuberant, debordând de energie. Unde credeţi că merge acest tânăr? L-aţi putea

vedea la întoarcere într-o postură cu totul diferită. Dar acum el merge acasă şi

acest cuvânt este magic ca şi pentru elevul de şcoală după terminarea orelor. Ce

înseamnă însă pentru soţ acest cuvânt acasă ? Ce înseamnă el pentru soţie? Ce ar

trebui să fie casa în care se nasc şi cresc copii alături de părinţii lor? Ce ar trebui

să fie o familie? Cumva un loc de competiţie acerbă, de război cu orice mijloace,

un loc unde să-ţi permiţi orice şi să nu dai seamă nimănui sau şi mai rău, ceva ce

după 10 ani tot regreţi?

Să nu înţelegeţi că am de gând să scriu acum un eseu moralizator şi nici măcar

despre morala în familie, ci doar o descriere a realităţii aşa cum e ea.

Parafrazându-l pe Albert Camus vă mărturisesc că dacă ar fi să scriu aici un eseu

despre morală în ceea ce priveşte viaţa de familie aş lăsa toate paginile goale şi

doar pe ultima aş scrie: Nu cunosc decât o singură datorie – în familie – aceea de

a iubi.

Revenind la sensul prim, acela de a naşte copii, căsătoria şi familia în scrierile

revelate mai prezintă o componentă de o rară frumuseţe spirituală pentru cei ce

intră în taina acestora. În cartea lui Ruth, cap. 3, 1 întâlnim următoarea expresie:

„Fiica mea aş vrea să-ţi dau un loc de odihnă ca să fii fericită”(TOB) ,era vorba de

căsătoria lui Ruth cu Booz (Boaz). În aceeaşi carte, cap. 1,9 citim : „Să dea

Domnul să găsiţi un loc de odihnă (o situaţie stabilă, alte traduceri) fiecare la soţul

ei”. Era vorba de Orpha şi Ruth. Traducătorii LXX , editura Polirom, explică

termenul anapausis folosit în ambele citate şi care traduce ebraicul menuhah ca

însemnând: tihnă sau o situaţie sigură şi prosperă sau chiar o stare de mulţumire,

de confort sufletesc. Care părinte nu ar dori pentru fiul sau fiica sa ca prin

căsătorie, în afara faptului de a avea urmaşi, să găsească la soţia, respectiv la soţul

său, un loc de mulţumire şi confort sufletesc unde să poată fi fericit/ă?

Cu toate acestea, rareori cuvântul acasă îşi păstrează semnificaţia de mai sus.

De ce oare? Unde ar putea fi pericolul sau ameninţarea transformării unui colţ de

rai într-un rai… la colţ? Desigur în multe locuri. Socotind totuşi că am putea fi de

folos cuiva, atât cât spaţiul ne îngăduie aş începe amintind una din cele mai

frecvente boli ale căsătoriei, ale familiei, care deşi are o incubaţie foarte lungă,

uneori ani, odată întrată în perioada de stare duce la moartea dragostei şi implicit

la distrugerea oricărei legături sufleteşti din cadrul familiei respective. Cine nu a

auzit de cicăleală?! Cei ce o practică o confundă cu tachinarea, şi atunci

justificarea este gata confecţionată, căci: „cei ce se iubesc se tachinează” vorba

francezilor. Dar între a contraria în glumă, fără răutate şi a reproşa în serios, chiar

supărat, există o mare diferenţă. Citeam în adolescenţă cartea Proverbelor lui

Solomon pe care am recitit-o de n ori de atunci şi până astăzi, iar viaţa mi-a

confirmat că această boală numită cicăleală atacă din plin cupluri indiferent de

vechimea convieţuirii lor. Este suficient să nu cunoşti puterea semantică a unor

cuvinte şi atunci chiar bine intenţionat să răneşti destul de adânc pe cel de fapt pe

care îl iubeşti. Aş aduce ca exemplu doar 4 cuvinte dintr-un întreg şir, care

utilizate într-un anumit fel, devin vătămătoare. Se începe adesea cu aşa-zisul

reproş determinat de o constatare: „iar… ai pătat ceva; iar… ai uitat ceva; iar… ai

întârziat; iar… nu eşti atent/ă; iar… mă obligi să-ţi repet…” etc. Se pare că acest

iar este cel mai inofensiv dintre toate, dar semnificaţia lui de bază, spune că „ un

fenomen se repetă” şi asta înseamnă descalificarea celui în cauză (fie prin rea-

voinţă, fie prin neglijenţă, nepricepere, neîndemânare, adică eşti ori rău intenţionat

ori mototol). Un alt cuvânt ceva mai pestilenţial întâlnit frecvent la cicălitori este

banalul totdeauna . Să exemplificăm: „totdeauna nu eşti atent/ă…; totdeauna tu ai

dreptate…; totdeauna trebuie să rezolv eu problemele familiei…; totdeauna ai

avut o părere proastă despre mine…; totdeauna mă neglijezi în public…” etc. Ori

duritatea acestui cuvânt nu constă doar în repetarea fenomenului vrednic de

condamnat ca în cazul anterior ci în evidenţierea unei răutăţi permanente fără a

lăsa loc la vreun moment de bine sau confort sufletesc. Adică de la o vreme

încoace, bineînţeles după căsătorie, căci „altfel nu mă căsătoream cu tine”, tot

timpul constat că eşti pe dos. Observaţi cât de pustiit sufleteşte trebuie să se simtă

cel dojenit şi cât de complexat ar trebui să se creadă sub imperiul acestei acuzaţii

de totdeauna , adică „bagă bine de seamă, eşti incorigibil/ă” etc.

Păstrând ordinea gravităţii reproşului cicălitor, amintesc un al treilea cuvânt:

niciodată. Ex. : „niciodată nu eşti gata când să plecăm undeva; niciodată nu-mi

spui ceva romantic; niciodată nu asculţi ce zic eu; niciodată nu mă priveşti în

ochi…” ş.a.m.d. Ei, acest niciodată te desfiinţează de la naştere şi până în

veşnicii. El semnifică de fapt că : nu a existat, nu există şi nu va exista vreo şansă

pentru tine să fii altfel. Iar eu sunt cel /cea mai nenorocit/ă din lume că m-am

căsătorit cu tine. Vedeţi cât de mult poate să spună şi cât de mult poate să doară un

cuvânt atât de banal în aparenţă? Îmi amintesc povestirea unui pacient despre

ultima lui excursie la Poiana Braşov. În tren de la Bucureşti spre staţiune a simţit

aşa deodată dorinţa să admire natura uitându-se pe geam, ţinându-şi de mână soţia,

pornit să uite asfaltul şi zidurile măcar pentru câteva zile după ani buni de serviciu

fără concedii. Dar a auzit cam la 10-15 minute următorul reproş: „altădată te uitai

tot timpul la mine şi nu vedeai nimic altceva; altădată când mă ţineai de mână mă

strângeai din când în când, acum…; altădată îmi spuneai fel de fel de glume şi mă

înveseleai, acum…; altădată… aşa şi pe dincolo” şi bietul om mi-a mărturisit că în

gară la Sinaia, unul a coborât pe la un capăt de vagon, altul pe la alt capăt şi s-au

întors a-c-a-s-ă mai nefericiţi ca atunci când nu-şi luaseră concediu deloc.

Acum să auzim părerea lui Solomon, scrisă cu 3000 de ani în urmă: „Mai bine

să locuieşti într-un colţ pe acoperiş decât cu o nevastă gâlcevitoare într-o casă

mare”(Prov. 21,9 TOB) sau: „mai bine să locuieşti într-un pământ pustiu decât cu

o nevastă gâlcevitoare şi supărăcioasă” (Prov. 21, 19 TOB). De subliniat că

versetele sunt valabile şi invers, dinspre soţie spre soţ. Observaţi: mai bine pe

acoperiş să te bată vântul, ploile, furtuna, zăpada etc., decât în viaţă cu un astfel de

partener; sau: mai bine în deşertul Sahara sau în mijlocul junglei, neapărat într-un

pământ pustiu, decât cu cineva supărăcios şi cicălitor lângă tine.

Nu vi se pare dramatică această constatare de veacuri ce explică separarea în

căsătorie dusă in extremis la divorţ? Cine e conştient de felul lui de vorbire şi

comunicare în familie încât să-şi dea seama cu adevărat că nu e grijuliu, grijulie

cum s-ar crede, ci de-a dreptul cicălitor, cicălitoare, adică groparul propriului

cămin? Unde este acel loc de tihnă, de odihnă, de siguranţă, unde să fii fericit /ă

din cartea lui Ruth? Unde este acel acasă însufleţitor, care te face să te grăbeşti, să

alergi spre membrii familiei tale? Nu cumva când rosteşti cuvântul acasă te

gândeşti la casa părintească şi nu la propria ta casă? Nu cumva îţi cauţi de lucru la

serviciu amăgindu-te singur/ă peste program pentru că nu te trage inima să te duci

în sânul familiei tale?

M-am întrebat odată retoric, dacă nu cumva şi Dumnezeu este cicălitor atunci

când intervine prea des în viaţa noastră. Şi într-o zi, recitind cartea lui Iona, am

rămas profund impresionat de atitudinea lui Dumnezeu faţă de acest proroc. Ştiam

că Iona,deşi acceptase solicitarea lui Dumnezeu, a acţionat total invers. Ceea ce

este admirabil în această scriere în care Dumnezeu intervine a doua oară, este

tocmai lipsa de reproş din partea Sa. Citiţi Iona 1,2; 3,2 şi veţi constata cu uimire

că expresiile folosite sunt exact aceleaşi, nici urmă de dojenire nici urmă de

atenţionare cu vreun apelativ ca şi cum nu l-ar mai fi rugat niciodată nimic, ca şi

cum abaterea voită a lui Iona nu ar fi fost o faptă reprobabilă. Fără: „de câte ori

trebuie să-ţi spun, sau iar mă văd în situaţia să îţi repet…” fără nici un cuvânt de

felul acesta, Dumnezeu se exprimă simplu şi în acelaşi fel: „scoală-te, du-te la

Ninive, cetatea cea mare… şi rosteşte acolo strigarea pe care ţi-o voi da!”. Nici

urmă de : „iar trebuie să-ţi spun ce ţi-am spus altădată…” sau „niciodată nu mă

asculţi, ar fi trebuit să te las să te îneci în mare!” sau „ totdeauna ai făcut numai ce

ai vrut tu…!” etc.

Aşa cum ziceam, nimic din toate acestea nu-l caracterizează pe Dumnezeu şi

această constatare mă umple de bucurie, nu doar pentru că binele urmărit

presupune un altfel de comportament ci şi pentru faptul că sună atât de frumos un

cuvânt de îngăduinţă, de înţelegere bine ştiind că îţi cunoşti greşeala şi ai da oricât

să nu îţi mai fie amintită.

Deşi spaţiul revistei mă avertizează că nu mai putem continua în analiza

bolilor căsătoriei, poate cu o altă ocazie, tot atât de interesante fiind alte 3 boli, aş

vrea să cred , în încheiere, că termenii: iar, totdeauna, niciodată şi altădată vor

reuşi să te facă să zâmbeşti ori de câte ori îi vei folosi, chiar dacă fruntea îţi e

încruntată, şi să găseşti puterea necesară să schimbi discuţia la un subiect vrednic

de a aduce tihnă, confort sufletesc şi de ce nu, fericire. Căci nicăieri în lume nu vei

putea fi mai fericit/ă decât acasă, acasă la tine, în familia ta, în colţul tău de rai,

căci dacă se înlătură iubirea şi bunătatea, toată bucuria vieţii dispare şi un rău

mai mare ca acesta nici nu ar putea să ţi se întâmple.

Dr. Petru Blaj