Fabula cu maimuţa poezie [ ]

de Geo Dumitrescu

Păroasă, cocoţată într-un pom,maimuţa meditează despre om.(El doarme sub copac, gol, după scaldă-ogoru-i tare, ziua fu prea caldă...)

Urât e, Doamne! -cugetă maimuţa-rău l-a-ntocmit natura, sărăcuţa!(aşa arată , deci? -vai tare-i slut!-aşa ceva de cînd sînt n-am văzut!...):anapoda, fără măsură,lung de statură,cu şira-băţ, subţire şi prea dreaptă,şi-n sus de ochi, pleşuv,cu-n fel de treaptă...Prea mare-n cap, în labe e prea scurt,iar cît despre culoare-sfinte soare!-parcă-i făcut din ouă şi iaurt!Şi să-l auzi vorbind -ce-i umblă gura,maimuţărind în sunete natura!...Cum naiba stă pe labele din urmă?...Cu ce se scarpină şi cu ce scurmă?...Şi cum se urcă oare în copac?(Şi-o muscă-i vine ăstuia de hac!)Nici coadă n-are, maică, ptiu!, nici blană-pe ger o să-l ia dracu de pomană!...Şi tot aşa zicea...-Măre Vlahuţă,cum să se tragă ăsta din maimuţă?!...

Morala:

Dacă ţi-ai lepădat coadă şi blanăşi-ai coborît devreme din copac,să nu te-aştepţi, tu, mîndră lighioană,c-ai să le fii maimuţelor pe plac!...