Expertiza Psihiatrica

15
CURS EXPERTIZA MEDICO—LEGALA PSIHIATRICA Particularităţile acestui gen de expertiză medico-iegală rezidă din obligativitatea efectuării unei evaluări psihice obiective în anumite situaţii expres prevăzute în lege, şi anume: A In dreptul penal: 1. în cazul infracţiunii de omor deosebit de grav (art. 176 C.pen.): a) săvârşit prin cruzimi; b) asupra a două sau mai multor persoane; c) de către o persoană care a mai săvârşit un omor; d) pentru a săvârşi sau a ascunde săvârşirea unei tâlhării sau piraterii; e) asupra unei femei gravide; f) asupra unui magistrat, poliţist, jandarm ori militar, în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora; g) de către un judecător sau procuror, poliţist, jandarm sau militar, în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora. 2. când organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are îndoieli asupra stării psihice a învinuitului/inculpatului (conform art. 117 C.proc.pen.): - când persoana respectivă are o conduită anormală în timpul cercetării, sugerând existenţa unei patologii psihice; - când sunt indicii/dovezi că individul a suferit de unele boli ce pot avea repercusiuni asupra sistemului nervos, psihicului; - când infracţiunea este lipsită de un mobil evident, plauzibil; - când pe perioada reţinerii/deţinerii, inculpatul/ deţinutul are un comportament anormal; - când infracţiune a fost săvârşită cu deosebită cruzime. 3. în cazul infractorilor minori, cu vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani [art. 99 alin. (2) C.pen.]. 4. examinarea mamei în cazul pruncuciderii. 5. în vederea instituirii măsurilor de siguranţă cu caracter medical prevăzute de art. 113 (obligarea la tratament medical) şi art. 114 (internarea medicală obligatorie) C.pen. 6. în vederea înlocuirii sau a încetării măsurilor de siguranţă cu caracter medical propuse printr-o expertiză medico-iegală psihiatrică anterioară (art. 431 şi art. 434 C.proc.pen.). B, în dreptul civil: 1. Pentru stabilirea capacităţii de exerciţiu (aptitudinea unei persoane de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii săvârşind acte juridice); din punct de vedere juridic, capacitatea de exerciţiu poate fi: a) deplină, care se dobândeşte: - la majorat (18 ani); - de către minorul care se căsătoreşte (băieţii la 18 ani, fetele la 16 ani sau la 15 ani pentru motive temeinice); b) restrânsă, la minorii cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani; 1

description

Extras

Transcript of Expertiza Psihiatrica

Page 1: Expertiza Psihiatrica

CURS

EXPERTIZA MEDICO—LEGALA PSIHIATRICA

Particularităţile acestui gen de expertiză medico-iegală rezidă din obligativitatea efectuării unei evaluări psihice obiective în anumite situaţii expres prevăzute în lege, şi anume:

A In dreptul penal:1. în cazul infracţiunii de omor deosebit de grav (art. 176 C.pen.):a) săvârşit prin cruzimi;b) asupra a două sau mai multor persoane;c) de către o persoană care a mai săvârşit un omor;d) pentru a săvârşi sau a ascunde săvârşirea unei tâlhării sau piraterii;e) asupra unei femei gravide;

f) asupra unui magistrat, poliţist, jandarm ori militar, în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora;g) de către un judecător sau procuror, poliţist, jandarm sau militar, în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora.

2. când organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are îndoieli asuprastării psihice a învinuitului/inculpatului (conform art. 117 C.proc.pen.):

- când persoana respectivă are o conduită anormală în timpul cercetării, sugerând existenţa unei patologii psihice;

- când sunt indicii/dovezi că individul a suferit de unele boli ce pot avea repercusiuni asupra sistemului nervos, psihicului;

- când infracţiunea este lipsită de un mobil evident, plauzibil;- când pe perioada reţinerii/deţinerii, inculpatul/ deţinutul are un comportament anormal;- când infracţiune a fost săvârşită cu deosebită cruzime.3. în cazul infractorilor minori, cu vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani [art. 99 alin. (2)

C.pen.].4. examinarea mamei în cazul pruncuciderii.5. în vederea instituirii măsurilor de siguranţă cu caracter medical prevăzute de art. 113

(obligarea la tratament medical) şi art. 114 (internarea medicală obligatorie) C.pen.6. în vederea înlocuirii sau a încetării măsurilor de siguranţă cu caracter medical

propuse printr-o expertiză medico-iegală psihiatrică anterioară (art. 431 şi art. 434 C.proc.pen.).

B, în dreptul civil:1. Pentru stabilirea capacităţii de exerciţiu (aptitudinea unei persoane de a-şi exercita

drepturile şi de a-şi asuma obligaţii săvârşind acte juridice); din punct de vedere juridic, capacitatea de exerciţiu poate fi:

a) deplină, care se dobândeşte:- la majorat (18 ani);- de către minorul care se căsătoreşte (băieţii la 18 ani, fetele la 16 ani sau la 15 ani pentru

motive temeinice);

b) restrânsă, la minorii cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani;

1

Page 2: Expertiza Psihiatrica

c) absentă:- la minorii care nu au împlinit 14 ani;- la persoanele puse sub interdicţie.Capacitatea de exerciţiu poate fi apreciată şi în cazul persoanelor decedate, prin studiul

documentelor medicale (puse la dispoziţia comisiei de expertiză medico-legală) ce conţin date referitoare la diferite afecţiuni cu repercusiuni asupra psihicului (boli psihice, tumori cerebrale etc).

Capacitatea de exerciţiu împreună cu capacitatea de folosinţă definesc capacitatea civilă a unei persoane.

Capacitatea de folosinţă reprezintă aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii; indiferent de rasă, naţionalitate, sex, origine socială, religie, grad de cultură etc, toate persoanele fizice sunt egale în drepturi. Capacitatea de folosinţă este recunoscută din momentul naşterii (drepturile copilului sunt recunoscute din momentul concepţiei, dar acesta nu are obligaţii!), dacă produsul de concepţie a fost născut viu. Ea încetează prin moarte; decesul" persoanei trebuie atestat printr-un certificat de deces, emis în baza unui certificat medical constatator al morţii.

Nicio persoană nu poate renunţa (total sau parţial) la capacitatea de folosinţă; orice act juridic în acest sens este nul de drept.

2. Pentru punerea sub interdicţie. Interdicţia este o instituţie juridică ce are dreptscop ocrotirea persoanei care nu are capacitatea psihică păstrată (din cauza unorafecţiuni psihice) pentru a se îngriji de interesele sale; deci, interdicţia reprezintă omăsură de protecţie pronunţată de către instanţa de judecată (civilă) şi nu o pedeapsă.

Interdicţia se realizează prin:- declararea individului respectiv ca interzis printr-o hotărâre judecătorească rămasă

definitivă;- punerea interzisului sub tutelă;- organizarea unei supravegheri medicale permanente asupra interzisului. Interdicţia încetează:- prin moartea persoanei respective;- prin ridicarea interdicţiei în urma unei hotărâri judecătoreşti în baza unei alte expertize

medico-legale psihiatrice.Persoanele puse sub interdicţie sunt lipsite de capacitate de exerciţiu.3. Pentru schimbarea sexului civil - în tulburări de identitate a genului (trans-

sexualism).C. în dreptul familiei:1. pentru anularea sau desfacerea căsătoriei când unul dintre soţi este reclamat ca

fiind bolnav psihic;2. pentru încredinţarea copiilor minori unuia dintre soţi.D. In dreptul muncii:1. pentru stabilirea aptitudinilor necesare exercitării anumitor funcţii;2. pentru stabilirea capacităţii de conducere a autovehiculului pe drumurile publice. Din toate situaţiile în care trebuie solicitată expertiza medico-legală psihiatrică, seconturează rolul său principal, respectiv acela de a furniza justiţiei elemente medicale

obiective:

2

Page 3: Expertiza Psihiatrica

- în baza cărora instanţa de judecată să poată stabili responsabilitatea juridică a persoanei care a comis o faptă prevăzută şi pedepsită de legea penală (expertiza medico-legală psihiatrică face aprecieri asupra discernământului);- în vederea stabilirii capacităţii psihice în materie civilă (capacitatea de exerciţiu, punerea sub interdicţie etc);- pentru stabilirea capacităţii psihice în situaţiile prevăzute de dreptul familiei şi dreptul muncii;

- în vederea stabilirii capacităţii de conducere a autovehiculului pe drumurile publice;- pentru instituirea măsurilor de siguranţă cu caracter medical.

Particularităţile expertizei medic-legale psihiatrice sunt următoarele:1. este o activitate specifică instituţiei medico-legale, efectuată de o comisie spe-

cială alcătuită din:a) un medic legist (preşedintele comisiei, care coordonează activitatea întregii comisii),b) doi medici de specialitate, ambii psihiatri (în cazul în care este examinat un minor unul

dintre cei doi psihiatri poate fi specializat în neuropsihiaţrie infantilă)- în cazul persoanelor aflate în stare de libertate sau a expertizei medico-legale pe acte, cei doi medici aparţin reţelei sanitare a Ministerului Sănătăţii Publice;- în situaţia în care persoana ce urmează a fi examinată se află în detenţie unul dintre cei doi medici aparţine reţelei sanitare a M.S.P., iar celălalt reţelei sanitare a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor (de regulă medicul psihiatru şef de secţie din cadrul penitenciarului spital unde deţinutul se află internat).Comisia medico-legală astfel constituită poate realiza examinarea persoanelor respective (atât în mod direct cât şi prin analiza documentelor medicale) la:

- sediul instituţiei medico-legale (aceasta constituie regula);- în spitale ce aparţin reţelei sanitare a M.S.P., în cazul bolnavilor internaţi fie într-o secţie de psihiatrie, pentru bolnavii cronici la care transportul şi examinarea în' cadrul instituţiei medico-legale nu se poate face în condiţii de securitate, fie în oricare altă secţie (cardiologie, neurologie etc.) pentru pacienţii netransportabili, cu o patologie gravă ori potenţial letală;- în secţiile de psihiatrie ale penitenciarelor-spital ce aparţin reţelei sanitare a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, în situaţia persoanelor deţinute;

2. se poate efectua la solicitarea expresă a:- organelor competente de urmărire penală sau a instanţelor de judecată, printr-un document oficial (ordonanţă, rezoluţie motivată, încheiere de şedinţă); în această situaţie este obligatorie şi trimiterea dosarului complet al cauzei;- persoanei ori reprezentanţilor legali ai acesteia printr-o cerere adresată conducerii instituţiei medico-legale, dar numai pentru stabilirea capacităţii psihice (discernământ) în vederea exercitării unui drept subiectiv prin întocmirea unui act de dispoziţie (testament, act de vânzare-cumpărare etc);

3. expertiza medico-legală psihiatrică se realizează cu respectarea principiuluicompetenţei, astfel:- prima expertiză se realizează la serviciul medico-legal judeţean sau la institutul medico-legal teritorial; ulterior se poate solicita:- avizul Comisiei de control şi avizare din cadrul institutului medico-legal teritorial; aceasta:

3

Page 4: Expertiza Psihiatrica

a) poate accepta concluziile raportului de primă expertiză (deci va aviza raportulde primă expertiză medico-legală psihiatrică);

b) poate recomanda efectuarea unei noi expertize medico-legale psihiatrice.- noua expertiză medico-legală psihiatrică se realizează în cadrul:a) institutului de medicină legală teritorial, dacă prima expertiză a fost efectuată la nivelul

serviciului medico-legal judeţean;b) I.N.M.L. „Mina Minovici", dacă prima expertiză a fost efectuată în cadrul unui institut

de medicină legală.In situaţia în care concluziile noii expertize medico-legale sunt contestate se poate

dispune:- avizul Comisiei superioare din cadrul I.N.M.L. „Mina Minovici", care:a) poate accepta concluziile raportului de nouă expertiză, eventual făcând anumite

precizări sau completări (deci va aviza raportul de nouă expertiză medico-legală psihiatrică);b) poate formula concluzii proprii care anulează orice alte concluzii contrare, în speţa

respectivă.4. expertiza medico-legală psihiatrică se poate solicita numai pentru o singură speţă

(faptă penală, act de dispoziţie, punere sub interdicţie), deoarece, aşa cum am precizat, discernământul, ca stare de fapt, trebuie demonstrat că a existat la un moment dat; pentru o altă faptă sau pentru un alt act de dispoziţie se va solicita efectuarea unei alte expertize medico-legale psihiatrice.

Obiectivele expertizei medico-legale psihiatrice

In cele ce urmează vor fi menţionate obiectivele generale ale unei expertize medico-legale psihiatrice efectuate în cazurile penale deoarece în celelalte situaţii obiectivele vor fi stabilite în funcţie de specificul cauzei (stabilirea capacităţii de exerciţiu inclusiv punerea sub interdicţie, capacitatea de a efectua acte de vânzare-cumpărare etc):

1. să se stabilească, în cauzele penale, discernământul persoanei examinate în momentul săvârşirii faptei (în vederea determinării responsabilităţii juridice de factorii în drept), iar în speţele civile să se facă aprecieri asupra capacităţii psihice;

2. să se stabilească capacitatea psihică la momentul examinării şi în consecinţă dacă persoana respectivă îşi poate susţine propriile interese şi implicit dacă poate participa la desfăşurarea procesului penal;

3. să se aprecieze periculozitatea socială ( posibilitatea ca persoana respectivă să mai comită acte sau fapte prohibite de lege datorită bolii psihice) în funcţie de eventuala patologie psihică decelată, raportată la gravitatea faptei comise;

4. să se decidă asupra oportunităţii instituirii măsurilor de siguranţă cu caracter medical prevăzute de C.pen. (obligarea la tratament medical - art. 113 sau internarea medicală obligatorie - art. 114);

5. să se facă recomandări medicale de tip psihoprofilactic şi preventiv.

4

Page 5: Expertiza Psihiatrica

Raportul de expertiză medico-legală psihiatrică

Activitatea complexă de investigare psihică a persoanei, întreprinsă de comisia specială de expertiză, se concretizează în întocmirea unui raport de expertiză medico-legală psihiatrică care, în conformitate cu art. 123 C.proc.pen. este alcătuit din:

a)partea introductivă, ce conţine:1. preambulul, cu:- numele şi calitatea membrilor comisiei;

- documentul în baza căruia se efectuează expertiza (pentru a putea fi luat în consideraţie, acest document trebuie să conţină: antetul unităţii emitente, numărul de înregistrare, numărul de dosar, data emiterii, numele în clar al celui care a ordonat expertiza şi semnătura acestuia, ştampila unităţii emitente);

- identitatea persoanei examinate;- data şi locul examinării;- data întocmirii raportului de expertiză.2. istoricul faptei, care trebuie să rezulte din:- dosarul cauzei (pentru expertiza medico-legală psihiatrică este necesar ca dosarul

complet al cauzei să fie pus la dispoziţia comisiei medico-legale);- ordonanţa de efectuare a expertizei medico-legale psihiatrice;- diferite documente medicale (în mod obişnuit se recurge la copia foii de observaţie din

spitalul în care persoana respectivă a fost internată imediat după comiterea faptei);3. examinările preliminare, ce presupun menţionarea unor documente diverse

referitoare la subiectul supus examinări? şi care pot contura personalitatea acestuia,modul de comportament, diferite boli etc; astfel de documente sunt:

- cazierul judiciar;- ancheta socială;- ancheta la locul de muncă;- documentele medicale: fişe de consultaţii, radiografii, foi de observaţie din spital etc;- raportul medico-legal de autopsie, atunci când fapta poate fi încadrată la omorul

deosebit de grav.4. obiectivele şi motivaţia solicitării expertizei; acestea trebuie să fie menţionate,

pe puncte. în ordonanţa prin care se dispune efectuarea expertizei medico-legalepsihiatrice, astfel încât comisia medico-legală să poată formula răspunsuri concise, laobiect, care să excludă echivocul.

b ) partea descriptivă sau partea de fond, ce face referire la examenul psihiatricpropriu-zis;

- examenul psihiatric se poate efectua în ambulator sau prin internare într-o unitate sanitară de profil:

- imediat (când infractorul este descoperit), ceea ce oferă organului de urmărire penală indicaţii asupra modului cum poate fi continuată ancheta, pe de o parte, şi, pe de altă parte, conturează un anumit tablou psihic care, de cele mai multe ori, se modifică în cursul anchetei;

5

Page 6: Expertiza Psihiatrica

- după un anumit interval de timp de la comiterea faptei.- examinarea psihiatrică (ce presupune din partea medicului psihiatru „în primul rând cunoştinţe, în al doilea rând artă şi întotdeauna judecată" - Achard, citat de Gorgos) se realizează prin observaţie şi dialog (interviu psihiatric); prin această examinare trebuie evaluate: starea de conştiinţă, starea emoţională, funcţiile cognitive (atenţie, memorie, imaginaţie, gândire etc.), funcţiile perceptive, conduitele instinctuale, voinţa, comunicarea etc., în vederea conturării personalităţii subiectului şi decelării tulburărilor psihice;- examinarea psihiatrică trebuie efectuată după studierea dosarului cauzei şi obţinerea informaţiilor necesare, astfel încât să poată fi structurat interviul psihiatric;- examinarea psihiatrică nu trebuie înţeleasă ca o activitate unică, irepetabilă, ci seriată, ce se poate repeta la diferite intervale de timp în funcţie de natura tulburărilor psihice ale persoanei examinate, la recomandarea medicului psihiatru.

- examenul psihiatric este completat în mod frecvent cu:- examene clinice interdisciplinare: neurologic, oftalmologie etc.;- examene paraclinice: imagistice (radiografii, tomografii etc.), electroencefalogramă, electromiogramă etc.- examen psihologic.- ancheta socială.

c ) sinteza constatărilor cu discuţia cazului care trebuie să menţioneze riscurile deviolenţă şi de recidivă. d ) concluziile, în care trebuie:- să se formuleze diagnosticul psihiatric; diagnosticul psihiatric este structurat pe cinci axe (aceste axe evidenţiază: axa I - intensitatea nevrotică sau psihotică a manifestărilor, a simptomatologiei, la momentul examinării; axa II - tulburarea de personalitate decelată, respectiv intensitatea psihopatică; axa III - patologia somatică aptă de a produce o disfuncţie cerebrală; axele IV şi V - condiţiile socio-economice şi culturale, vulnerabilităţile, experienţe de expunere la stres); în psihiatria medico-legală, mai ales în speţele penale, se formulează două diagnostice axiale, şi anume unul reconstruit pentru momentul comiterii faptei (deci anterior examinării) şi unul pentru momentul efectuării expertizei (ambele trebuie să ţină cont de modul de exprimare al episodului psihic - puseu sau remisiune - şi de diagnosticul de fond sau, aşa cum mai este cunoscut, diagnosticul longitudinal);

- să se răspundă la întrebările formulate în ordonanţa de efectuare a expertizei;- să se facă aprecieri prognostice legate de evoluţia bolii respective (dacă a fost decelată), menţionându-se în ce condiţii sau prin ce mijloace s-ar putea obţine o evoluţie favorabilă;- să se propună, atunci când este cazul, instituirea măsurilor de siguranţă cu caracter medical, prevăzute de C.pen.

Discernământul unei persoane, la un moment dat (stabilit, aşa cum am precizat, în urma efectuării expertizei medico-legale psihiatrice), poate fi:- păstrat —> echivalează cu responsabilitatea, deci persoana respectivă are capacitatea psihică de apreciere;- scăzut —> echivalează cu responsabilitatea atenuată sau limitată ori semirespon-sabilitatea, individul având capacitatea psihică de apreciere diminuată;

- absent (abolit) —» echivalează cu iresponsabilitatea.

6

Page 7: Expertiza Psihiatrica

Măsurile de siguranţă1. Generalităţi

Măsurile de siguranţă reglementate în titlul VI din partea generală a C.pen., constituie cea de-a treia categorie de sancţiuni de drept penal [alături de pedeapsă (principală, complementară şi accesorie) şi măsurile educative, aplicabile numai minorului (mustrarea, libertatea supravegheată, internarea într-un centru de reeducare sau într-un institut medical-educativ)], ce au drept scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală [art. 111 alin. (1) C.pen.]. Având un caracter preponderent preventiv şi, în subsidiar, coercitiv măsurile de siguranţă au următoarele caracteristici:- pot fi dispuse de instanţa de judecată numai împotriva unei persoane (major sau minor) care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, indiferent dacă fapta constituie sau nu infracţiune, deci- trebuie să preîntâmpine săvârşirea altor fapte, prevăzute de legea penală, de către persoana respectivă;- pot fi luate în orice fază a procesului penal şi indiferent dacă făptuitorului i se aplică o pedeapsă sau o măsură educativă;- au durată nedeterminată, respectiv atât timp cât durează starea de pericol şi posibilitatea săvârşirii unor fapte cu caracter penal, deci- cauzele care înlătură răspunderea penală [amnistia - art. 119 alin. (2) C.pen.] sau executarea pedepsei [graţierea - art. 120 alin. (4) C.pen.], precum şi prescripţia nu produc efecte asupra măsurilor de siguranţă;

- sunt revocabile, în conformitate cu prevederile art. 437 C.proc.pen.Pentru a se putea dispune instituirea măsurilor de siguranţă trebuie să fie îndeplinite,

cumulativ, următoarele condiţii:a) subiectul să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală;b) făptuitorul să prezinte pericol pentru societate, în sensul că este susceptibil de a săvârşi

din nou, fapte prevăzute de legea penală.c) înlăturarea stării de pericol să nu fie posibilă decât prin instituirea acestor măsuri de

siguranţă, indiferent dacă şi ce pedeapsă se aplică (inclusiv măsuri educative în cazul minorilor)

Articolul 112 C.pen. precizează tipul măsurilor de siguranţă, şi anume:a) obligarea la tratament medical;b) internarea medicală;c) interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, o meserie ori o

altă ocupaţie;d) interzicerea de a se afla în anumite localităţi;e) expulzarea străinilor;f) confiscarea specială;g) interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată.Dintre cele şapte măsuri de siguranţă menţionate, două au caracter medical şi în

consecinţă probarea stării de pericol susceptibilă de a se materializa în fapte antisociale trebuie realizată prin expertiză medico-legală psihiatrică.

2. Obligarea la tratament medical

7

Page 8: Expertiza Psihiatrica

In conformitate cu prevederile art. 113 alin. (1) C.pen. „Dacă făptuitorul, din cauza unei boli ori a intoxicării cronice prin alcool, stupefiante sau alte asemenea substanţe, prezintă pericol pentru societate, poate fi obligat a se prezenta în mod regulat la tratament medical până la însănătoşire".Instituirea măsurii de siguranţă cu caracter medical de obligare a făptuitorului să urmeze un tratament medical se dispune atunci când tulburările psihice din momentul comiterii faptei au avut, de regulă, intensitate nevrotică sau psihopatică, iar discernământul subiectului a fost păstrat sau diminuat.

Deoarece discernământul nu a fost abolit se consideră că starea de pericol social poate fi înlăturată numai prin administrarea în ambulatoriu a tratamentului recomandat, fără a fi necesară şi măsura suplimentară a privării de libertate prin internare. Dacă persoana în cauză nu respectă obligaţia de a se prezenta la unitatea sanitară la care a fost repartizată (art. 429 C.proc.pen.) în mod regulat în vederea aplicării tratamentului, se dispune internarea medicală obligatorie [art. 113 alin. (2) C.pen.].

Această măsură, ce se dispune pe o perioadă nedeterminată, poate fi luată în mod provizoriu şi în cursul urmăririi penale sau a judecăţii [art. 113 alin. (4) C.pen.]. în cazul în care făptuitorul a fost condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau la pedeapsa închisorii, cu executare, tratamentul recomandat se efectuează în cadrul reţelei sanitare a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.

Menţionăm faptul că unitatea sanitară unde se realizează tratamentul are obligaţia, în conformitate cu prevederile art. 430 alin. (1) C.proc.pen., să comunice instanţei dacă persoana obligată la tratament medical s-a prezentat pentru a-i fi administrat tratamentul [lit. a)], s-a sustras de la efectuarea acestuia, după prezentare [lit. b)] şi, am adăuga noi, dacă nu respectă periodicitatea prizelor terapeutice.

Măsura obligării la tratament medical se dispune printr-o hotărâre definitivă în baza unui raport de expertiză medico-legală psihiatrică [art. 429 alin. (1) C.proc.pen.], iar încetarea sau înlocuirea acesteia prin măsura internării medicale se face, de asemenea, în urma întocmirii unui raport de expertiză medico-legală psihiatrică [art. 430 alin. (1) C.proc.pen.]. In situaţia în care, în urma administrării tratamentului se obţine ameliorarea, iar starea de pericol este înlăturată, unitatea sanitară unde a fost efectuat tratamentul, trebuie să înştiinţeze instanţa [art. 430 alin. (1) lit. c)], care va dispune efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice, ce va concluziona dacă tratamentul administrat trebuie menţinut, înlocuit sau poate să înceteze. Deci atât instituirea cât şi ridicarea acestei măsuri de siguranţă se realizează numai după o evaluare obiectivă a stării psihice a subiectului, de comisia specială medico-legală.

3. Internarea medicală obligatorie

Aşa cum se precizează în art. 114 alin. (1) C.pen. „Când făptuitorul este bolnav mintal ori toxicoman şi se află într-o stare care prezintă pericol pentru societate, se poate lua măsura internării într-un institut medical de specialitate, până la însănătoşire".

Deci, la fel ca în situaţia măsurii obligării la tratament medical făptuitorul este nevoit, printr-o hotărâre judecătorească, să se interneze într-o unitate medicală de profil, ceea ce justifică utilizarea în titlul articolului a sintagmei „obligatorie", cu atât mai mult cu cât, în cazul în care acesta refuză să se supună internării, se va apela la forţa de constrângere (executarea măsurii se va face cu sprijinul organelor de poliţie) conform art. 433 alin. (I1).

8

Page 9: Expertiza Psihiatrica

Instituirea măsurii obligativităţii internării medicale în vederea efectuării tratamentului se dispune în situaţia în care tulburările psihice din momentul comiterii faptei sunt de mare intensitate, şi anume psihotică, iar discernământul făptuitorului a fost abolit, astfel încât numai obligarea la tratament, fără privare de libertate, prin internare într-o unitate medicală de specializate, nu va putea înlătura starea de pericol. Această măsură, ce are o durată nedeterminată, poate fi luată în mod provizoriu şi în cursul urmării penale sau a judecăţii [art. 114 alin. (2) C.pen.].

Executarea măsurii internării medicale obligatorii se realizează în unităţi medicale speciale, unde, pe lângă tratamentul medical, trebuie asigurată şi o supraveghere, o pază corespunzătoare a pacienţilor care, neavând discernământ, pot comite şi alte fapte penale, pentru care să nu răspundă penal.

Unitatea sanitară în care s-a făcut internarea are obligaţia să încunoştinţeze judecătoria [art. 433 alin. (2) C.proc.pen.J prin judecătorul delegat, în cazul în care, datorită ameliorării (mai precis a remisiunii durabile) internarea nu mai este necesară. De asemenea, judecătorul delegat al judecătoriei în a cărei circumscripţie se află unitatea sanitară respectivă, trebuie să verifice periodic, dar nu mai târziu de 6 luni, dacă internarea medicală mai este necesară [art. 432 alin. (4) C.proc.pen.J.

Măsura de obligare la internare medicală se dispune printr-o hotărâre definitivă în baza unui raport de expertiză medico-legală psihiatrică [art. 432 alin. (1) C.proc.pen.J, iar menţinerea, încetarea sau înlocuirea acesteia cu măsura obligării la tratament medical se face, de asemenea, după mtocmirea unui raport de expertiză medico-legală psihiatrică [art. 432 alin. (4) şi art. 434 alin. (1) şi (2) C.proc.pen.J.

Deci, şi în cazul măsurii de siguranţă a obligării la internare medială, la fel ca în situaţia măsurii obligării la tratament medical, instituirea sau revocarea acesteia se poate face numai după evaluarea obiectivă a stării psihice a subiectului, de comisia specială medico-legală. Facem precizarea că, atunci când se dispune internarea medicală obligatorie numai pe baza circumstanţelor juridice, fără o evaluare corespunzătoare a stării psihice de o comisie abilitată, se încalcă art. 5 parag. 1 al Convenţiei Europene care arată că trebuie mdeplinite cel puţin trei condiţii pentru a se admite o internare medicală nevoluntarâ care să nu aducă atingere drepturilor omului şi anume:- starea de alienare (tulburare psihică gravă) a subiectului trebuie să fie stabilită în mod edificator (deci, prin expertiză medico-legală psihiatrică);- această tulburare psihică trebuie să aibă o amploare care să justifice internarea (intensitate psihotică cu abolirea discernământului);- să se întindă pe o perioadă de timp adecvată, respectiv atât timp cât durează episodul acut psihotic, fără a se prelungi în mod nejustificat.

în caz contrar se poate ajunge în situaţia în care CEDO să considere că au fost încălcate drepturile omului şi să se pronunţe în consecinţă (a se vedea cazul Filip împotriva României în care hotărârea CEDO din 14.12.2006 a fost în favoarea reclamantului, motivându-se că privarea de libertate, prin internare, nu a fost justificată şi nu a fost dispusă conform căilor legale, întrucât a fost instituită în baza deciziei parchetului fără avizul unui medic expert obţinut în prealabil, ceea ce înseamnă că starea de alienare nu a fost stabilită în mod edificator - prin expertiză medico-legală - n.n.).

Precizăm în final că măsurile de siguranţă cu caracter medical sunt instituite exclusiv în vederea diminuării periculozităţii sociale a subiectului, prin aplicarea unui tratament medical de specialitate, în ambulatoriu (art. 113 C.pen.) sau prin internare (art. 114 C.pen.), astfel

9

Page 10: Expertiza Psihiatrica

încât să se obţină o remisiune durabilă, şi nu pentru vindecarea bolii de fond, care nu se poate realiza aşa cum se întâmplă în situaţia celorlalte boli somatice, unde aplicarea tratamentul, de cele mai multe ori, este urmată de vindecare.

4. Cauze care înlătură caracterul penal al faptei

Aşa cum precizează art. 17 alin. (2) C.pen., infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale. Pentru ca o faptă să fie considerată infracţiune trebuie să îndeplinească cumulativ trei condiţii:

- să fie prevăzută de legea penală;- să fie săvârşită cu forma de vinovăţie cerută de lege (pentru a putea fi imputabilă făptuitorului);- să prezinte pericol social (generic sau abstract, stabilit de legiuitor prin legea penală, şi concret, identificat de judecător).

In situaţia în care oricare dintre aceste caracteristici lipseşte, fapta respectivă nu mai este considerată infracţiune şi în consecinţă făptuitorul este exonerat de răspundere penală. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sunt, conform Dicţionarului juridic penal, acele împrejurări, stări, situaţii, condiţii a căror intervenţie, în timpul săvârşirii faptei, împiedică realizarea vreuneia dintre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii. Pentru a putea produce efecte juridice, cauzele respective trebuie, pe de o parte, să fie precizate în textul de lege, iar pe de altă parte, deşi produc efecte din momentul în care au apărut, trebuie să fie constatate de organul judiciar.

Codul penal precizează următoarele cauze care înlătură caracterul penal al faptei:1. legitima apărare - conform art. 44 C.pen.

- alin. (2): este în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material direct, imediat şi injust şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc;- alin. (21): se prezumă că este în legitimă apărare, şi acela care săvârşeşte fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte asemenea mijloace, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ori delimitat prin semne de marcare;- alin. (3): este, de asemenea, în legitimă apărare şi acela care din cauza tulburării sau temerii a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul (ceea ce reprezintă excesul justificat, care trebuie diferenţiat de excesul scuzabil ce reprezintă o circumstanţă atenuantă).

2. starea de necesitate - conform art. 45 C.pen. se consideră că există stare de necesitate când fapta este săvârşită pentru a salva de la un pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel viaţa, integritatea corporală sau sănătatea persoanei respective sau a altei persoane ori un bun important sau un interes obştesc [alin. (2)] dacă făptuitorul nu şi-a dat seama în momentul când a săvârşit fapta că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat [alin. (3)].3. constrângerea- conform art. 46 C.pen. - fizică căruia făptuitorul nu i-a putut rezista [alin. (1)] sau morală, exercitată prin ameninţare cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia şi care nu putea fi înlăturat în alt mod [alin. (2)].

10

Page 11: Expertiza Psihiatrica

4. cazul fortuit - conform art. 47 C.pen., când rezultatul faptei este consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută; această intervenţie imprevizibilă care s-a supradăugat peste activitatea făptuitorului a modificat rezultatul normal, al activităţii acestuia, generând un efect neaşteptat prin care s-a realizat conţinutul faptei penale.5. eroarea de fapt - prevăzută de art. 51 C.pen., este exoneratoare de răspundere penală dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, nu cunoştea existenţa unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei (alin. 1). Deşi nu prezintă nici o tulburare psihică de natură să-i altereze discernământul, datorită unei reprezentări incorecte a realităţii, prin necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unei stări, situaţii sau împrejurări, se produce o discordanţă între realitatea obiectivă şi reprezentarea acesteia la nivelul psihicului subiectului, ce reprezintă substratul conduitei inadecvate. Deci, aflat în imposibilitatea de a-şi da seama de caracterul penal al faptei, făptuitorul consideră că realizează o faptă licită. Aceasta constituie aşa-numita eroare de fapt principală spre deosebire de eroarea de fapt secundară [menţionată la alin. (2)] reprezentată de împrejurarea, care nefiind cunoscută de făptuitor în momentul săvârşirii infracţiunii, nu este considerată circumstanţă agravantă (făptuitorul răspunde pentru forma simplă a infracţiunii). Dacă dispoziţiile art. 51 alin. (1) şi (2) C.pen. au ca formă de vinovăţie intenţia, alin. (3) precizează că acestea devin incidente şi în cazul faptelor săvârşite din culpă, cu condiţia ca necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a stării, situaţiei sau împrejurării respective să nu fie ea însăşi rezultatul culpei făptuitorului.

In ceea ce priveşte eroarea de drept, dacă necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii penale nu înlătură caracterul penal al faptei [alin, (4)], în situaţia unei legi extrapenale eroarea de drept este asimilată erorii de fapt, înlăturând astfel caracterul penal al faptei.

6. iresponsabilitatea - conform art. 48 C.pen. „nu constituie infracţiune faptaprevăzută de legea penală dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, fie dincauza alienaţiei mintale, fie din alte cauze, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sauinacţiunile sale, ori nu putea fi stăpân pe ele".

Intrucât responsabilitatea, ca stare prezumată, este rezultatul interferenţei discer-nământului şi a voinţei proprii (R = D + Vp) ori de câte ori unul dintre cei doi factori este absent (sau ambii) se constituie starea de iresponsabilitate.

Aşa cum am precizat, absenţa discernământului, ce trebuie demonstrată printr-o expertiză medico-legală psihiatrică, produce perturbări majore ale capacităţii psihice, fiind de regulă consecinţa unei tulburări psihice grave, de intensitate psihotică, datorită căreia făptuitorul nu-şi dă seama de conţinutul şi consecinţele antijuridice ale faptelor sale, neputând distinge între bine şi rău. Neînţelegând caracterul ilicit al acţiunilor sau inacţiunilor sale, subiectul nici nu va putea fi tras la răspundere penală, în astfel de cazuri impunându-se instituirea măsurii de siguranţă a internării medicale obligatorii.

Revenind la textul art. 48 C.pen. observăm că legiuitorul utilizează termenul de „alienaţie" mintală (noţiune desuetă care, de fapt, traduce incapacitatea psihică permanentă) pentru a reliefa incapacitatea psihică a făptuitorului la un moment bine determinat, respectiv din momentul săvârşirii faptei, adică lipsa temporară şi nu permanentă a discernământului (reiterăm că discernământul păstrat echivalează cu starea de responsabilitate, iar discernământul diminuat sau scăzut, de asemenea, cu responsabilitatea dar atenuată sau hmitată care, deşi nu înlătură răspunderea penală, contribuie la individualizarea judiciară a sancţiunii).

Dacă incapacitatea psihică a survenit după comiterea faptei, respectiv în oricare din fazele procesului penal, făptuitorul trebuie internat într-o unitate medicală specială, sub imperiul

11

Page 12: Expertiza Psihiatrica

măsurii de siguranţă prevăzute de art. 114 C.pen., până când se va produce ameliorarea, cu dispariţia pericolului social ce va permite reluarea procesului penal.în situaţia în care starea de incapacitate psihică este consecinţa culpei făptuitorului (şi-a administrat un somnifer şi nu s-a mai putut trezi să schimbe macazul, să administreze un tratament medical etc. ori datorită consumului de substanţe psiho-active a devenit violent, fără a mai putea fi stăpân pe manifestările sale etc), prezumându-se că acesta ar fi putut avea reprezentarea faptei înainte de producerea ei, deci putea să anticipeze consecinţele ilicite, caracterul penal al faptei nu mai este înlăturat, iar făptuitorul este responsabil.

Deşi înlătură responsabilitatea penală, iresponsabilitatea nu exclude răspunderea civilă.7. beţia - conform art. 49 C.pen., este exoneratoare de răspundere penală dacă a existat la

momentul săvârşirii faptei, independent de voinţa făptuitorului.Starea de beţie, indiferent dacă a fost produsă de alcoolul etilic (beţia caldă) sau de alte substanţe: hidrocarburi (benzină), diverse medicamente, stupefiante, ciuperci etc (beţia rece), trebuie să fie accentuată („completă" conform textului legii penale) astfel încât subiectul, datorită modificării capacităţii psihice în sensul abolirii discernământului, să nu mai aibă posibilitatea de a înţelege semnificaţia actelor sale ori de a nu şi le mai putea cenzura.

Evităm folosirea sintagmei „completă" întrucât în medicină (posibil datorită unei interpretări restrictive faţă de sensul juridic) beţia completă este asimilată stării de comă, care se caracterizează prin inconştienţă (persistă numai funcţiile vegetative -vitale) şi prin imposibilitatea efectuării mişcărilor active, deci această stare nu ar putea caracteriza o acţiune comisivă în sensul legii penale; în stare de comă, din punct de vedere medical, pot fi săvârşite numai fapte prin inacţiune.

Dacă starea de beţie accentuată involuntară nu există în momentul săvârşirii faptei, ci anterior sau după comiterea infracţiunii, prevederile art. 49 alin. (1) nu mai sunt operante (starea de beţie „completă" înlătură răspunderea juridică penală numai dacă a existat în momentul sau pe întreaga durată a comiterii faptei).

Starea de beţie voluntară „completă" (accentuată) produsă de alcool sau de alte substanţe nu înlătură caracterul penal al faptei şi poate constitui, după caz, o circumstanţă atenuantă sau agravantă [art. 49 alin. (2) C.pen.].

Referitor la starea de beţie, trebuie diferenţiate diversele forme sub care se poate prezenta aceasta, şi anume:

a ) beţia voluntară ce reprezintă acea formă de beţie pe care şi-o provoacă per-soana respectivă:

- cu intenţie (beţia voluntară intenţionată sau beţia preordinată), în scopul de a săvârşi o faptă antisocială sau de a se sustrage rigorilor legii; astfel, un exemplu este cazul celui aflat în stare de ebrietate, surprins de către organele de poliţie conducând autovehiculul pe un drum public şi care, imediat ce este oprit de poliţist, începe să bea dintr-o sticlă de alcool;

- fără intenţie (beţia voluntară neintenţionată, beţia simplă sau circumstanţială, beţia spontană sau „beţia surogat", pentru a depăşi unele stări afective), în scop personal: de plăcere, de necaz etc, fără a încerca deci mascarea, ascunderea (intenţiei) săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală; această formă de beţie poate îmbrăca aspectul acut (sporadic sau frecvent) ori cronic;b) beţia involuntară sau accidentală (beţia fortuită), respectiv acea formă de beţie care, aşa cum indică şi denumirea, se produce, în mod nevoit, independent de voinţa persoanei în cauză, deci fără ca acest lucru să fi fost dorit sau urmărit de subiect; ca exemple cităm persoanele care lucrează într-un mediu cu vapori de alcool (beţia alcoolică) ori de benzină

12

Page 13: Expertiza Psihiatrica

(beţia hidfocarburică), copiii lăsaţi nesupravegheaţi care ingeră o cantitate de alcool, de cele mai multe ori confundând-o cu o altă băutură, nealcoolică, sau persoanele care vin în contact cu diverse substanţe pe care nu le cunosc şi care pot induce starea de beţie (beţia muscarinică după consumul de ciuperci de tip Amanita, beţia cannabică, beţia cu oxid de carbon etc.) sau situaţia în care subiectul este constrâns (fizic sau psihic) să consume alcool.c) beţia patologică, denumită şi beţia atipică, deoarece se caracterizează prin manifestări ample de beţie ce apar după administrarea, voluntară sau involuntară, a unor cantităţi mici de alcool.

Se poate afirma că „în timp ce beţia acută obişnuită este răspunsul unui creier normal la o cantitate mare de alcool, beţia patologică este răspunsul unui creier (organism) bolnav la o cantitate mică de alcool".

Sunt descrise următoarele forme de beţie patologică (Garnier, citat de Gorgos):- beţia patologică halucinatorie, caracterizată prin halucinaţii complexe cu conţinut

terifiant, faţă de care individul încearcă să se apere, printr-un comportament uneori violent;- beţia patologică delirantă, ce are la bază un dezacord între realitate şi ideile individului,

ceea ce determină manifestări de gelozie, de persecuţie, de megalomanie etc;- beţia patologică excito-motorie, caracterizată printr-o stare crepusculară ce antrenează

uneori manifestări cu implicaţii medico-legale cu amnezie lacunară sau comă postaccesuală.8. minoritatea făptuitorului - conform art. 50 C.pen. „nu constituie infracţiune fapta

prevăzută de legea penală săvârşită de un minor care la data comiterii acesteia nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal".

Prin sintagma „minor" se înţelege persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani.Din perspectivă penală, potrivit art. 99 C.pen., limitele răspunderii juridice penale sunt:- minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal [alin. (1)];

- minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedeşte (prin expertiză medico-legală psihiatrică) că a săvârşit fapta cu discernământ [alin. (2)];

- minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal [alin. (3)].Decretul nr. 31 din 30.01.1954 referitor la persoanele fizice şi la persoanele juridice

stabileşte, potrivit art. 8 alin. (1), că la data când persoana fizică devine majoră, capacitatea de exerciţiu a acesteia este deplină [persoana devine majoră la împlinirea vârstei de 18 ani - alin. (2), iar minorul care se căsătoreşte dobândeşte, prin aceasta capacitatea deplină de exerciţiu - alin. (3)]. In art. 9 al Decretului nr. 31/1954 se precizează că minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitatea de exerciţiu restrânsă [alin. (1)], iar actele juridice încheiate de acesta trebuie să aibă încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui [alin. (2)].

In ceea ce priveşte răspunderea juridică civilă, potrivit Decretului nr. 32/30.01.1954, art. 25 alin. (3):

- minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani, nu răspund pentru fapta lor ilicită decât dacă se dovedeşte că au acţionat cu discernământ (prin expertiză medico-legală psihiatrică) deci

- minorii care au împlinit vârsta de 14 ani răspund pentru fapta lor ilicită, prezu-mându-se că au acţionat cu discernământ.Sub aspectul sistemului sancţionator penal, aplicabil în cazul minorilor, Codul penal prevede că faţă de minorul care răspunde penal se poate lua o măsură educativă ori i se poate aplica o

13

Page 14: Expertiza Psihiatrica

pedeapsă [art. 99 alin. (1)], deci minorilor nu le pot fi aplicate pedepsele complementare şi implicit nici cea accesorie.

A. Măsurile educative, menţionate în art. 101 C.pen., ce reprezintă sancţiuni de drept penal cu caracter exclusiv educativ, sunt următoarele:

a) mustrarea - conform art. 102 C.pen., constă în dojenirea minorului, atră-gându-i-se totodată atenţia că în situaţia în care va mai săvârşi o infracţiune i se va aplica o măsură mai severă sau o pedeapsă; potrivit art. 487 C.proc.pen măsura se execută de îndată în şedinţa în care s-a pronunţat hotărârea [alin. (1)] sau când nu poate fi executată imediat după pronunţare se fixează un termen pentru când se dispune aducerea minorului [alin. (2)].

b) libertatea supravegheată - conform art. 103, constă în lăsarea minorului în libertate pe timp de un an sub supraveghere deosebită, prin încredinţarea minorului, după caz, părinţilor, celui care 1-a adoptat sau tutorelui, ori, dacă aceştia nu pot asigura supravegherea, unei persoane de încredere, de preferinţă unei rude mai apropiate, la cererea acesteia, sau unei instituţii legal însărcinate cu supravegherea minorilor [alin. (1)]. Această măsură temporară (de un an) se pune în executare (potrivit art. 488 C.proc.pen.) chiar în şedinţa în care a fost pronunţată [alin. (1)] sau când punerea în executare nu se poate face în aceeaşi şedinţă se fixează un termen pentru când se dispune aducerea minorului [alin. (2)] şi este revocabilă (art. 489 C.proc.pen.).

Măsura educativă a libertăţii supravegheate poate fi însoţită conform art. 103 alin. (3) C.proc.pen. de una sau mai multe dintre următoarele obligaţii:

- să nu frecventeze anumite locuri, dinainte stabilite;- să nu intre în legătură cu anumite persoane;- să presteze o activitate neremunerată într-o instituţie de interes public fixată de instanţă, activitate cu o durată între 50 şi 200 de ore, de maxim 3 ore pe zi, după programul de şcoală, în zilele nelucrătoare şi în vacanţă.Dat fiind faptul că această măsură (care având durata de un an, nu poate fi pronunţată

dacă minorul a depăşit vârsta de 17 ani) constituie un termen de încercare, dacă înăuntrul termenului de un an minorul se sustrage de la supraveghere sau are purtări rele. ori săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală, instanţa revocă libertatea supravegheată şi ia măsura internării într-un centru de reeducare [art. 103 alin. (6)]. iar dacă fapta constituie infracţiune, instanţa poate aplica o pedeapsă sau să ia măsura internării.

c) internarea într-un centru de reeducare - conform art. 104 C.pen., se ia înscopul reeducării minorului, căruia i se asigură posibilitatea de a învăţa şi de a sepregăti profesional potrivit aptitudinilor pe care le are [alin. (1)], dacă celelaltemăsuri educative nu sunt îndestulătoare [alin. (2)]. Măsura internării într-un centru dereeducare se instituie pe o perioadă nedeterminată, dar nu poate dura decât până laîmplinirea vârstei de 18 ani [art. 106 alin. (1) C.pen.], cu posibilitatea prelungirii pe odurată de cel mult 2 ani, dacă se consideră că această suplimentare este necesarăpentru realizarea scopului internării [art. 106 alin. (2) C.pen.].

Instanţa poate dispune liberarea minorului înainte de a deveni major, după ce a trecut ce puţin un an de internare într-un centru de reeducare dacă acesta a dat dovezi temeinice de îndreptare, de sârguinţă la învăţătură şi la însuşirea pregătirii profesionale (art. 107 C.pen.). Dacă în perioada liberării acordate, minorul are o comportare necorespunzătoare, se poate dispune revocarea liberării [art. 108 alin. (1) C.pen.].

Această măsură a internării într-un centru de reeducare poate fi amânată sau întreruptă, conform art. 4911 C.proc.pen., în cazurile şi în condiţiile prevăzute în art. 453 şi art. 455

14

Page 15: Expertiza Psihiatrica

C.proc.pen. ce fac referire la amânarea şi respectiv la întreruperea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă.

d) internarea într-un institut medical-educativ - conform art. 105 C.pen. atuncicând, datorită patologiei somatice (fizice) sau psihice (cu discernământul, de regulă,păstrat, uneori diminuat, deci cu menţinerea responsabilităţii juridice) minorul arenevoie, pe lângă regimul special de educaţie, şi de tratament medical. Aceasta măsurăcu caracter mixt (educativ şi medical) deşi se dispune pe o perioadă nedeterminatătrebuie ridicată de îndată ce a dispărut cauza care a impus această măsură, respectivatunci când starea de boală s-a remis [art. 106 alin. (1) C.pen.], situaţie în care, dacăconsideră necesar (când nu sunt dovezi de îndreptare a minorului) instanţa poatedispune internarea într-un centru de reeducare.

La fel ca în situaţia măsurii internării într-un centru de reeducare, internarea într-un institut medical-educativ nu poate dura decât până la împlinirea vârstei de 18 ani. cu posibilitatea prelungirii pe o durată de 2 ani dacă se consideră că această continuare a internării este necesară în vederea realizării scopului internării [art. 106 alin. (1) şi (2) C.pen.]. Dacă în timpul internării într-un institut medical-educativ minorul comite o altă infracţiune, instanţa poate revoca măsura educativ-medicală (art. 492 C.proc.pen.) urmând a dispune în consecinţă.

B. Pedepsele, sancţiuni de drept penal cu caracter coercitiv şi corectiv, sunt măsuri de constrângere dar şi de reeducare al căror scop este prevenirea săvârşirii (de orice persoană - scopul general, dar şi de cel care a fost condamnat - scopul special) de noi infracţiuni [art. 52 alin. (1) C.pen.], care nu trebuie să cauzeze suferinţe fizice şi nici să înjosească persoana condamnatului [art. 52 alin. (2) C.pen.].

Minorului nu i se pot aplica decât pedepsele principale, iar dintre acestea numai închisoarea şi amenda prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită, limitele acestora fiind reduse însă la jumătate, dar fără ca minimul pedepsei cu închisoarea să depăşească 5 ani [art. 109 alin. (1) C.pen.]. în cazul în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă, se aplică minorului pedeapsa închisorii de la 5 la 20 de ani [art. 109 alin. (2) C.pen.].

Aceste pedepse, potrivit art. 100 alin. (2) C.pen. se aplică numai dacă se apreciază că instituirea unei măsuri educative nu este suficientă pentru corectarea minorului.

Condamnările pronunţate pentru fapte săvârşite în timpul minorităţii nu atrag incapacităţi sau decăderi [art. 109 alin. (4) C.pen.] şi nici starea de recidivă [art. 38 alin. (1) lit. a) C.pen.].

15