CUPRINS

Cap. 1. Introducere în expertiză şi în expertiza calităţii mărfurilor 51.1. Aspecte generale ale expertizei 5 1.1.1. Definirea expertizei şi locul expertizei calităţii mărfurilor 5 1.1.2. Clasificarea expertizelor 6 1.1.3. Obiectul şi metodele expertizei merceologice 7 1.1.4. Calitatea de expert 91.2. Metodologia efectuării expertizei merceologice 12 1.2.1. Acceptarea expertizei 12 1.2.2. Pregătirea expertizei 13 1.2.3. Investigarea obiectului expertizei 15 1.2.4. Elaborarea raportului de expertiză 18 1.2.5. Analiza raportului de expertiză 19 1.2.6. Efectuarea suplimentului de expertiză 20 1.2.7. Efectuarea unei noi expertize 21Cap. 2. Caliatea mărfurilor ca obiect al expertizei 212.1. Calitatea mărfurilor 212.2. Controlul calităţii 25 2.2.1. Nivel de calitate acceptabil şi nivel de calitate tolerat 27 2.2.2. Nivelul de control 28 2.2.3. Planul de control prin sondaj 292.3. Fiabilitatea 312.4. Managementul calităţii 332.5. Certificarea calităţii 37 2.5.1. Certificarea calităţii în Uniunea Europeană 40 2.5.2. Certificarea calităţii în România 422.6. Probleme specifice ale determinării calităţii loturilor de

mărfuri în expertiza merceologică43

2.6.1. Metodologia generală de determinare a calităţii produselor în expertiza merceologică

44

2.6.2. Particularităţi ale determinării şi analizei calităţii produselor noi

48

2.7. Costurile calităţii 54 2.7.1. Generalităţi 54 2.7.2. Definiţii privind costurile calităţii 55 2.7.3. Evaluarea costurilor calităţii 56 2.7.3.1. Macromodele 57

2.7.3.2. Principii ale calculului costurilor calităţii 58 2.7.4. Modalităţi de calcul al costurilor calităţii 60 2.7.5. Modalităţi de analiză a costurilor calităţii 62 2.7.6. Rolul analizei costurilor calităţii 632.8. Calitatea mărfurilor şi protecţia mediului 64Cap.3. Standardele ca element de referinţă în expertiza calităţii 663.1. Definiţii şi generalităţi 663.2. Clasificarea standardelor 673.3. Standardizarea naţională 683.4. Standardizarea internaţională 703.5. Standardele ca documente de referinţă în expertiză 73Cap.4. Aspecte ale dreptuluide proprietate industrială cu aplicaţii în expertizarea calităţii produselor 734.1. Definirea proprietăţii industriale 744.2. Creaţii intelectuale industriale 75 4.2.1. Invenţia 75 4.2.2. Know – how 794.3. Semnele distinctive ale activităţii industriale 80 4.3.1. Mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu 80 4.3.2. Firma şi emblema comercială 85 4.3.3. Protecţia indicaţiilor geografice 89 4.3.4. Marcarea ecologică a produselor 89Cap.5. Surse de litigii generatoare de expertize 925.1. Litigii în eperziza merceologică 925.2. Localizarea sursei litigiului 94Cap. 6. Expertiza unor etape ale circuitului tehnico – economic al mărfurilor 966.1. Obligaţiile şi răspunderile părţilor în circuitul tehnico –

economic al mărfurilor96

6.2. Expertizarea recepţiei calitative 99 6.2.1. Recepţia loturilor de mărfuri 99

6.2.2. Organizarea recepţiei calitative a loturilor de mărfuri 101 6.2.3. Particularităţile expertizării recepţiei 102 6.2.4. Consecinţele livrării mărfurilor necorespunzătoare

calitativ103

6.3. Expertiza merceologică în litigiile privind păstrarea mărfurilor

105

6.3.1. Factorii care influenţează depozitarea produselor 105 6.3.2. Regimul optim de păstrare a mărfurilor 106 6.3.3. Factorii de mediu ai spaţiilor de depozitare 107 6.3.4. Modificări calitative ale mărfurilor în timpul depozitării 115 6.3.5. Perisabilitatea mărfurilor 120

2

6.4. Expertiza merceologică a mărfurilor degradate în timpul transportului

120

6.4.1. Factorii care influenţează stabilitatea mărfurilor în timpul transportului

121

6.4.2. Expertizarea mărfurilor degradate în timpul transportului 127Cap. 7. Metodologia expertizării mărfurilor falsificate, contaminate sau degradate 1277.1. Metodologia decelării falsificării produselor 1277.2. Inlocuitorii de produse alimentare şi utilizarea lor legală 1307.3. Expertizarea produselor alimentare din punctul de vedere

al conţinutului de contaminanţi131

7.3.1. Principalele tipuri de contaminanţi ai alimentelor 132 7.3.2. Influenţa pesticidelor asupra calităţii mărfurilor alimentare

şi implicaţii în expertiza merceologică135

7.4. Aditivii alimentari ca obiect al expertizei merceologice 1407.5. Eliminarea din consum a produselor degradate 141

Bibliografie generală 142

3

CAP.1. INTRODUCERE ÎN EXPERTIZĂ ŞI ÎN EXPERTIZA CALTĂŢII MĂRFURILOR

1.1. Aspecte generale ale expertizei 1.1.1. Definirea expertizei şi locul expertizei calităţii mărfurilor

Relaţiile, uneori conflictuale, dintre partenerii din diverse domenii şi problemele complexe pe care organele judiciare le au de soluţionat obligă partenerii şi în special organele judiciare la consultarea specialiştilor şi la mijloacele de probă oferite de aceştia pentru stabilirea adevărului. Cu alte cuvinte se apelează la expert şi expertiză.

Termenul de "expertiză" derivă din latinescul "experior" (a încerca, a proba) şi are semnificaţia de cercetare a unei probleme de către un specialist într-un anumit domeniu. Scopul cercetării este de a elucida unele chestiuni de fapt în faţa unor organe judiciare sau în faţa partenerilor unui contract.

Expertiza foloseşte mijloacele ştiinţei şi tehnicii pentru a furniza organelor judiciare, agenţilor economici sau partenerilor în litigiu probe concludente pentru ca aceştia să poată lua hotarâri juste.

Expertiza se poate defini ca mijlocul de probă prin care, în baza unei cercetări metodice folosind procedee ştiinţifice, expertul aduce la cunoştinţa organului care l-a împuternicit concluzii motivate ştiinţific cu privire la faptele pentru a căror elucidare sunt necesare cunoştinţe specializate.*

Subliniind importanţa expertizei, trebuie totuşi mentionat faptul că opinia expertului nu are o forţă probantă absolută, ci doar ajută organul judiciar sau partenerii să îşi formeze o opinie proprie în vederea luării unei hotărâri juste. Luarea deciziei este supusă liberei aprecieri a organului judiciar care nu este obligat să îşi întemeieze decizia numai pe baza opiniei expertului.

Expertul trebuie să îşi limiteze competenţa la domeniul specialităţii sale, în domeniul judiciar instanţa fiind pe deplin competentă. Dreptul de a judeca şi hotărî este atributul exclusiv al instanţei în baza principiului fundamental al intimei convingeri a judecătorului.

Rezultă, deci, două concluzii importante:

* V. Petrescu, C. Pâslaru, “Expertiză merceologică”, Universitatea Creştină “Dimitrie Cantemir”, Bucureşti 2000

4

- Expertiza se dispune pentru a prezenta o opinie fundamentată ştiintific, pentru a executa o operaţie materială pe care instanţa nu o poate efectua, ori pentru descoperirea şi punerea în evidenţă a unor date şi fapte importante pentru obiectul cauzei şi comensurarea unor probe.- Nu se poate dispune o expertiză căreia să i se transfere sarcina de a judeca fondul litigiului.

Progresul ştiinţei şi tehnicii şi extinderea relaţiilor umane potenţial generatoare de litigii a dus la creşterea numărului de expertize şi la extinderea experizei în aproape toate domeniile. Importanţa expertizei este subliniată de faptul că există obligativitatea legală a efectării ei în anumite situaţii. Totuşi, trebuie subliniat că expertiza este necesară numai în acele cazuri în care există posibilitatea de a interpreta în mod diferit probleme a căror soluţionare necesită cunoştinţe specializate.

Importanţa pe care schimburile comerciale le au, volumul şi varietatea mare a mărfurilor care fac obiectul comerţului, precum şi importanţa care se dă problemei calităţii mărfurilor care se află în circuitul comercial au făcut ca expertizarea calităţii mărfurilor să devină un domeniu important de expertiză.

În cadrul ei, expertiza merceologică este expertiza utilizată pentru cercetarea şi clarificarea unor probleme controversate privind practica comerţului cu mărfuri.

1.1.2. Clasificarea expertizelor

Expertize se întâlnesc în foarte multe domenii ale activităţilor umane, astfel că este dificilă o clasificare unitară, deşi încercările de clasificare ale diferitelor tipuri de expertiză sunt numeroase.

Astfel, există clasificări ale expertizelor funcţie de domeniile ştiinţifice abordate şi cărora le aparţine specialistul care le execută: expertize tehnice, medicale, medico-legale, criminalistice, contabile, financiare, comerciale, merceologice, sanitare, sanitar-veterinare etc.

Uneori experizele pot avea obiective care exced domeniile strict delimitate ale unor specializări ştiinţifice şi necesită o abordare interdisciplinară, caz în care expertiza pote fi efectuată, în colaborare, de mai mulţi experţi din domenii diferite.

În funcţie de conţinut, expertizele pot fi împărţite în două mari categorii:

5

- Expertize cu caracter tehnic care au la bază date, fapte, constatări de specialitate, fară să conţină elemente juridice;- Expertize la care constatările de ordin tehnic sunt asociate cu norme speciale, de exemplu norme tehnice sau contabile.

Expertiza calităţii mărfurilor, şi în cadrul ei expertiza merceologică, deşi nu face apel totdeauna la analize de laborator, se apropie de expertiza tehnică, dar conţine în mod obligatoriu şi elemente juridice. Elementele juridice se referă la luarea de către expert a unei poziţii privind înscrierea rezultatelor tehnice în prevederile unor norme tehnice cu caracter legislativ, sau de reglementare.

În raport cu organul care dispune efectuarea ei, expertiza merceologică pote fi, în principal, de două feluri - judiciară şi extrajudiciară.

Expertiza merceologică judiciară se desfăşoarşă din dispoziţia instanţelor judecătoreşti şi se dispune pentru elucidarea unor probleme tehnice legate de cauzele aflate pe rol. Concluziile expertizei merceologice judiciare sunt considerate mijloace de probă. Expertiza este un mijloc de probaţiune de un fel deosebit, iar expertul este un auxiliar al instanţei, dar nu este martor.

Expertiza merceologică extrajudiciară se efectuează la cererea unei organizaţii economice în legătură cu încheierea şi derularea unor contracte, cu eficienţa depozitării, transportului, păstrării mărfurilor sau alte aspecte ale activităţii lor. Adesea, deşi expertiza extrajudiciară nu are legătură concretă cu un proces sau litigiu, concluziile ei devin mijloace probatoare.

Exemple de expertize extrajudiciare sunt expertiza pietrelor preţioase, expertiza preliminară a unor instalaţii sau tipuri de maşini, expertize pentru cunoasterea activităţii economice sau pentru analiza situaţiei unei societăţi etc. Expertiza extrajudiciară se poate apropia de cea judiciară şi expertul poate îndeplini rolul de arbitru dacă părţile cad de acord să se supună concluziilor lui (expertize contractuale sau amiabile).

Există o tendinţă de sporire a numărului şi importanţei expertizelor extrajudiciare, cu deosebire în domeniul asigurărilor şi al contractelor economice.

1.1.3. Obiectul şi metodele expertizei merceologice

6

Obiectul expertizei merceologice este stabilirea exactă a calităţii reale a loturilor de produse, în relaţie cu condiţiile, cauzele, locul şi împrejurările care au generat abateri de la calitatea prescrisă şi contractată. Este necesară în toate cazurile în care pot să apară interpretări diferite ale unor informaţii importante referitoare la produs; se apelează la expertiza merceologică pentru cercetarea şi clarificarea unor probleme controversate sau aflate în litigiu, legate de comerţul cu mărfuri, fie alimentare, fie nealimentare. Aşadar, obiectul central şi cel mai important al expertizei merceologice îl constituie problemele legate de calitatea produselor.

Obiectivele concrete ale unei expertize merceologice pot fi unul sau mai multe din următoarele aspecte:- identificarea unui produs sau al unui lot de produse - stabilirea calităţii unui produs şi a concordanţei acesteia cu normele tehnice- aprecierea măsurii în care calitatea unui produs a suferit modificări în raport cu starea iniţială şi reconstituirea calităţii iniţiale a produsului.- stabilirea cauzelor care au determinat abaterea calitativă a unui produs, inclusiv problemele create de eventualele ambalaje necorespunzătoare.

Expertiza se poate dispune şi pentru stabilirea concordanţei sau a lipsei de concordanţă între sortimenul livrat şi cel contractat, respectiv a concordanţei dintre sortimentaţie şi cerinţele consumatorilor.

Expertiza merceologică se efectuează pe parcursul sau la încheierea circulaţiei tehnice a loturilor de mărfuri de la producător la consumator, dar poate să se extindă şi la faze anterioare cum sunt procesele fabricaţie, de omologare sau de certificare de tip, de contractare. In acest sens, se pot efectua, de exemplu, expertize preventive cu un grad ridicat de severitate la cererea firmelor de asigurare. Speţele de acest fel obligă la o abordare complexă a calităţii, pe baza cunoaşterii sensurilor şi ipostazelor calităţii, a criteriilor la care se raportează, a factorilor care determină şi influenţează calitatea şi a metodelor de cercetare a calităţii.

Expertiza merceologică presupune o verificare retroactivă a calităţii mărfurilor, adică reconstituirea faptelor atât din etapele circulaţiei mărfurilor, cât şi, dacă este necesar, din fabricaţia lor.

Metodele de investigare folosite în acest scop sunt metoda istorică, metoda observaţiei şi experimentului şi metoda statistică.

Metoda istorică constă în reconstituirea pe cale deductivă a parcursului unui produs în timp şi spaţiu, cu modificările calitative negative

7

care apar în acest timp. Reonstituirea parcursului produsului în timp şi în spaţiu permite cunoaşterea naturii şi intensităţii transformărilor suferite de produs pe acest parcurs, transformări care pot influenţa negativ calitatea produsului.

Metoda observaţiei şi experimentului constituie sursa cunoaşterii ştiinţifice a calitătţii mărfurilor. Observaţia se execută astfel încât să fie repetabilă şi să poată fi reconstituită teoretic. Experimentul trebuie să fie reproductibil.

Experimentul ştiinţific se deosebeşte de observaţie prin aceea că în cazul experimentului procesul studiat este provocat, în condiţii date, care trebuie să asigure reproductibilitatea. În expertiza merceologică se utilizează metode de examinare organoleptică (analiză senzorială), metode de analiză fizică, fizico-chimică şi instrumentală, metode chimice de analiză, metode de analiză microbiologică etc.

Metoda statisticii se foloseşte pentru prelucrarea numărului mare de date obţinute prin observaţie şi experiment sau în alte faze ale expertizei. Metoda permite detectarea şi eliminarea erorilor de măsurare şi a subiectivismului inerent metodelor organoleptice precum şi evaluarea calităţii loturilor de produse pe baza rezultatelor obţinute pe eşantioane.

1.1.4. Calitatea de expert

Cuvântul “expert” desemnează specialişti de înaltă calificare într-un anumit domeniu, capabili să înţeleagă şi să rezolve probleme complexe din domeniul lor de specialitate. Instanţa sau părţile implicte într-un litigiu, ori interesate în prevenirea unui posibil litigiu, pot să recurgă la sprijinul experţilor pentru a clarifica probleme din domeniul lor de specialitate.

Aşadar, expertiza (judiciară) este un mijloc de probă, de un fel deosebit, iar expertul este un auxiliar al instanţei, dar nu este martor. Deosebirea constă în aceea că martorul este o persoană care expune împrejurări, legate de cazul respectiv, care au fost percepute de ea direct, pe când expertul, din contră, nu cunoaşte în prealabil împrejurările şi faptele în cauză, ci le reconstiuie prin mijloacele specifice specialităţii sale.

Expertul, ca specialist al domeniului respectiv, poate clarifica anumite probleme în speţa în cauză şi expertiza şi concluziile sale au putere probatorie, dar dreptul de a judeca este un atribut exclusiv al instanţei, în baza principiului intimei convingeri a judecătorului.

8

În România pot fi experţi, în principiu oricare persoane care posedă cunoştinţe de specialitate în domeniul în care urmează să se efectueze expertiza, cu excepţia celor pentru care legea dispune altfel.

Potrivit legislaţiei, pot funcţiona ca experţi persoane care au studii superioare de specialitate în domeniul impus de expertiză, au un stagiu în cercetare, învăţământ sau producţie şi au o reputaţie profesională şi morală neştirbită.

Mai pot avea apriori calitatea de expert, pe lângă cei selectaţi după criteriile de mai sus, cadrele didactice din învăţământul superior şi persoanele cu titlurile ştiinţifice de doctor docent sau doctor în ştiinţe.

In cadrul unui proces sau litigiu, expertiza se poate efectua la cererea uneia din părţi, la cererea ambelor părţi sau din oficiu, adică din iniţiativa instanţei. Dacă expertiza este cerută de părţi, instanţa este aceea care stabileşte dacă este necesară sau nu o expertizã ca mijloc de probaţiune. Odată încuvinţată cererea de expertiză, persoana expertului se stabileste cu acordul părţilor, sau din oficiu. Instanţa are dreptul de a se pronunţa asupra persoanei expertului, în privinţa capacităţii şi imparţialităţii lui.

Numărul experţilor într-un litigiu trebuie să fie impar, unul în procesele simple, trei sau cinci în cazurile mai complicate, concluziile formulându-se în expresie majoritară. Dacă apar diferenţe de opinie între experţi, opiniile separate se consemnează în cadrul raportului de expertiză, rămânând la latitudinea instanţei validarea raportului ca atare, sau ordonarea unei expertize suplimentare, ori a unei noi expertize.

Expertul este numit de către instanţă printr-un document în care se precizează obiectivele experizei, onorariul expertului şi termenul la care trebuie să predea raportul încheiat după efectuarea expertizei. Odată numit, instanţa îi acordă expertului posibilităţile procedurale care să-i asigure ducerea la bun sfârşit a sarcinii sale.

Legat de efectuarea expertizei, expertul are dreptul de a consulta materialele existente la dosarul cauzei, de a primi lămuriri de la instanţă sau din partea celor implicaţi.

După numire, expertul trebuie să se prezinte în faţa instanţei pentru a prelua obiectivul expertizei, să primească lămuririle necesare; din acest punct de vedere aupra expertului sunt extinse dispoziţiile legale privind citarea martorilor.

Expertul poate fi recuzat numai pentru motive întemeiate, conform cu prevederile legale. Recuzarea expertului pote fi solicitată de una din părţi

9

sau de ambele şi admisă de instanţă, iar înlocuirea expertului poate fi dispusă de instanţă.

Motive de recuzare a expertului de către părţi pot apare în situaţii care creează prezumţia lipsei de obiectivitate şi anume:- existenţa legăturilor de rudenie între expert şi una din părţi;- implicarea expertului sau rudelor sale într-o cauză asemănătoare;- exprimarea de către expert, înainte de a fi numit, a unor păreri referitoare la cauză;- primirea de daruri sau promisiuni din partea uneia din părţile implicate.

Dacă expertul a fost propus de părţi, se pot invoca numai motive de recuzare apărute după numirea acestuia, deoarece se consideră că părţile au cunoscut situaţia persoanei respective şi nu au formulat obiecţii până la numirea sa ca expert.

Dacă expertul a fost numit din oficiu, se pot invoca de către ambele părţi sau de către una din ele motive de recuzare apărute înainte sau după numirea expertlui.

Înlocuirea expertului poate fi dispusă de instanţă în următoarele cazuri:- neprezentarea expertului în faţa instanţei;- refuzul nejustificat al expertului de a efectua expertiza, caz în care

expertul va suferi şi sancţiuni;- existenţa unor motive de recuzare.

Efectuarea expertizei de către experţii numiţi este obligatorie. In cazul expertizei judiciare sarcina de a efectua expertiza este interpretată asemenea obligaţiei martorilor, deşi expertul este un auxiliar tehnic al instanţei.

Cele mai importante îndatoriri ale experţilor sunt: executarea personală a expertizei cu obiectivitate şi conştiinciozitate, respectarea termenului de depunere a raportului, furnizarea la cererea instanţei de informaţii suplimentare, efectuarea, dacă i se impune, a suplimentului de expertiză sau refacerea expertizei, păstrarea secretului profesional privind datele de care a luat cunoştinţă în cursul efectuării expertizei, aducerea la cunoştinţa instanţei dacă descoperă şi alte date cu prilejul efectuării cercetării.

Dacă expertul nu îşi îndeplineşte obligaţiile, el poate fi sancţionat disciplinar, civil sau penal. Răspunderea lui poate fi angajată în cazul în care nu se prezintă la chemarea iniţială a organului judiciar, refuză nejustificat să efectueze expertiza, nu respectă termenul de depunere a

10

raportului de expertiză, nu se prezintă pentru a da lămuriri suplimentare la solicitarea organului judiciar, sau efectuează o expertiză necorespunzătoare.

Expertului îi sunt asigurate drepturile legate de exercitarea acestei funcţii: dreptul de a consulta materialele existente la dosarul cauzei, dreptul de a solicita şi primi lămuriri din partea instanţei şi a părţilor implicate, degrevarea de unele sarcini curente pe perioada efectuării expertizei, dreptul de a primi un onorariu funcţie de complexitatea expertizei şi de calificarea expertului.

Experţii au competenţa ca pe baza aspectelor negative pe care le sesizează să şi sugereze soluţii care pot fi recomandate pentru îmbunătăţirea calităţii produselor respective.

1.2. Metodologia efectuării expertizei merceologice

Admiterea şi dispunerea expertizei este atributul organului judiciar pentru expertiza judiciară şi al unui organ administrativ pentru expertiza extrajudiciară. Pentru ca expertiza să fie admisibilă ca mijloc de probă, aceasta trebuie să fie necesară, adică să existe necesitatea consultării unui specialist pentru dovedirea unor împrejurări şi, pe de altă parte, expertiza trebuie să fie concludentă, adică să poată elucida anumite împrejurări care să uşureze soluţionarea corectă a cauzei.

Expertiza judiciară are un caracter facultativ, ceea ce înseamnă că organul judiciar este acela care apreciază dacă în speţa respectivă efectuarea expertizei este necesară şi concludentă, deci admisibilă.

Dispunerea efectuării expertizei şi stabilirea obiectivelor acesteia este punctul de plecare în derularea expertizei.

Odată expertiza admisă şi dispusă, principalele etape care se parcurg în cursul ei sunt acceptarea expertizei, pregătirea expertizei, investigarea obiectului expertizei, întocmirea raportului de expertiză şi analiza acestui raport şi, dacă este cazul, efectuarea suplimentului de expertiză, sau a unei noi expertize.

1.2.1. Acceptarea expertizei

Acceptarea expertizei este etapa în care expertul primeşte de la organul care l-a desemnat obiectivele expertizei. Cu această ocazie ia

11

cunoştinţă de actele existente la dosar, poate cere explicaţii suplimentare şi să facă obiecţii cu privire la termenul care i-a fost fixat.

1.2.2. Pregătirea expertizei

Expertul trebuie, în această etapă, să aprofundeze obiectivele expertizei şi să înţeleagă corect sensul problemelor pe care trebuie să le rezolve. Pregătirea se realizează printr-o documentare rapidă şi cuprinzătoare. Pentru a orienta investigaţiile într-o direcţie corectă, expertul trebuie să studieze documentele litigiului, stabilind pe baza lor punctele de reper necesare începerii investigaţiilor. Pregătirea corectă contribuie la alegerea căii celei mai potrivite pentru derularea expertizei şi la evitarea unor investigaţii colaterale, consumatoare de timp şi efort.

Principalele faze ale documentării din etapa de pregătire sunt redate în continuare.

a) Cunoaşterea istoricului litigiului şi stabilirea cronologiei faptelorÎn această etapă expertul se informează din documente cu privire la

modul, împrejurările, locul şi momentul în care au avut loc evenimentele care au produs vicierea în cauză a calităţii produselor. Pe baza informaţiilor cuprinse în documentele studiate, expertul stabileşte cronologia evenimentelor şi precizează etapele din circulaţia tehnică sau din fabricaţia produselor respective care sunt susceptibile a fi la originea vicierii calităţii, urmând ca acestea să facă obiectul prioritar al investigaţiei obiectului expertizei.

În scopul cunoaşterii istoricului litigiului, expertul studiază documentele litigiului existente la dosar. Principalele documente pe care expertul le foloseşte în această etapă sunt cererea de actionare în litigiu de către reclamant şi documentele pe care se sprijină cererea, întâmpinarea părţii reclamate şi documentele pe care se sprijină, procesele verbale ale şedinţelor anterioare, documentele depuse ulterior la dosar.

Cunoaşterea istoricului litigiului şi a cronologiei faptelor îi permite expertului nu numai să localizeze momentul şi locul în care s-au produs vicierile în cauză ale produselor, ci şi să stabilească un plan de desfăşurare în continuare a expertizei.

Pe baza informaţiilor pe care le obţine în cursul documentării, expertul poate să depăşească sfera iniţială a obiectivelor care i-au fost

12

stabilite de instanţă, dar numai în cazul unei necesităţi stringente şi numai cu acordul instanţei.

b) Studierea documentelor operativeDocumente operative ale căror studiu este necesar în expertizarea

mărfurilor sunt:- documentele contractuale ale relaţiei dintre furnizor şi beneficiar şi anume contractul şi anexele la contract cum sunt graficele de livrări, precum şi corespondenta legată de derularea contractelor;- documentele de livrare-primire şi anume avize de expediere, facturi, procese-verbale de recepţie, procese verbale de custodie, dacă e cazul;- documente de transport cum sunt scrisoarea de trăsură, scrisoarea de transport, conosamentul, foaia de parcurs, buletinul de mesagerie etc;- documentele care atestă calitatea produsului sau lotului de produse - certificatul de calitate şi cel de conformitate, buletine de analiză, certificatele de stare sanitară, sanitar-veterinară şi fitosanitară etc.

Principalele informaţii care rezultă din studiul documentelor operative sunt:- existenţa sau absenţa tuturor documentelor care trebuie să însoţească marfa şi existenţa tuturor menţiunilor obligatorii pe aceste documente;- locul şi timpul diferitelor etape ale vieţii produsului ca momentul fabricării, al expedierii, al sosirii la destinaţie, al manipulărilor pe parcurs, al efectuării de analize etc;- condiţiile şi itinerarul mişcării mărfii până la constatarea vicierii;- starea calitativă şi cantitativă a mărfii pe parcursul fabricaţiei şi a circulaţiei.

c) Studierea actelor şi documentelor care reglementează calitatea mărfurilor care fac obiectul litigiului

Măsura în care mărfurile care fac obiectul litigiului satisfac cerinţele de calitate convenite prin contract rezultă prin comparare atât cu prevederile contractuale în privinta calităţii cât şi cu actele normative privind calitatea mărfurilor. Între acestea se consultă în primul rând standardele, dar şi caiete de sarcini tehnice pentru unele produse din comerţul internaţional, certificate de conformitate de tip, respectiv de omologare. De asemenea se studiază, după caz, normative de specialitate care reglementează aspecte specifice de calitate: normative sanitare, sanitar-

13

veterinare, fitosanitare, de protecţie a mediului, de protecţie a securităţii consumatorului etc;

In acest context se mai iau în consideraţie prescripţiile privind marca de fabrică, marca de calitate şi mostrele etalon.

d) Documentarea bibliograficãDocumentarea bibliografică crează o imagine privind modul în care

problema în cauză este tratată în literatura de specialitate, oferă analogii şi posibilităţi de comparare şi ajută la evitarea unor interpretări eronate. Documentarea bibliografică se impune şi în expertizele care cuprind şi investigaţii experimentale.

Drept material bibliografic se folosesc lucrări ştiinţifice universal recunoscute ca tratate, enciclopedii, monografii, studii şi cercetări.

1.2.3.Investigarea obiectului expertizei

Investigarea obiectului expertizei este etapa în care se stabilesc faptele şi împrejurările care au produs vicierea mărfii. Acţiunea se desfăşoară după un plan de acţiune, într-o succesiune logică a acţiunilor.

Expertiza se extinde pe întreaga circulaţie tehnică a mărfii. Circulaţia tehnică cuprinde perioada de mişcare a mărfii din momentul preluării de la furnizor până la vânzarea către consumator. Timpul de derulare a circulaţiei tehnice poate fi de câteva ore sau de câţiva ani. În acest timp au loc operaţiuni tehnice ca transportul, depozitarea, păstrarea, sortarea, preambalarea, porţionarea, debitarea mărfii, care toate pot afecta calitatea ei.

Operaţiunile tehnice se desfăşoară într-o verigă sau în mai multe verigi, expertizei revenindu-i sarcina să găsească şi să cerceteze veriga probabilă de apariţie a vicierii mărfii. Investigaţia decurge în sens invers în raport cu sensul cirulaţiei tehnice şi porneşte de la momentul depistării vicierii produsului. Schema de investigare până la sursa vicierii, pentru o circulaţie tehnică completă a mărfurilor, se prezintă în principiu astfel:

Comerţ cu amănuntul → Transport → Comerţ cu ridicata →→ Transport → Depozitare → Transport → ... →Transport → Producţie.

Astfel se procedează şi în cazul produselor care se obţin printr-un lanţ de fabricaţii în care produsul unei intreprinderi este materie primă pentru următoarea, aşa cum este, de exemplu, şirul de produse grâu, făină, paste făinoase. La apariţia unor vicieri ale produsului finit al ultimei

14

fabricaţii, expertiza va porni de la aceasta şi va continua, dacă nu s-a găsit sursa vicierii, cu tehnologia ultimei fabricaţii, cu materia ei primă, cu tehnologia penultimei fabricaţii etc., până la găsirea locului, momentului şi cauzei deprecierii calitative.

Pe parcursul investigării circulaţiei tehnice a mărfii, poate fi necesară colaborarea cu experţi de altă specialitate, de exemplu expertul contabil sau expertul sanitar. Totuşi, planul pe care şi-l întocmeşte expertul trebuie să cuprindă numai probleme pe care le rezolvă personal, iar aprecierile sale trebuie să se bazeze exclusiv pe constatări personale. De asemenea, informaţiile furnizate de persoanele care au participat la operaţii legate de circulaţia tehnică a mărfii trebuie limitate ca importanţă de garanţia obiectivităţii lor.

Şi în această etapă, expertiza impune verificări de documente cum sunt evidenţe primare, evidenţe contabile, registre de fabricaţie, registre de analize etc. Verificările documentelor care însoţesc marfa premerg, de obicei, verificările tehnice şi cele de teren, ele permiţând stabilirea cu aproximaţie a locului vicierii.

Investigaţiile pe teren furnizează date şi informaţii cu forţă probantă deosebită, de accea sunt surse de documentare din cele mai importante.

In cadrul investigaţiilor pe teren se verifică acte originale, se observă locul unde s-a produs vicierea produsului, se prelevează probe şi se efectuează analiza acestora, se execută simulări şi reconstituiri, se culeg declaraţii ale persoanelor implicate în producerea sau circulaţia mărfurilor în cauză.

Investigarea pe teren a obiectivului expertizei cuprinde următoarele etape:

a) Procedura investigaţiilorProcedura investigaţiilor se referă la modul în care se stabileşte

contactul dintre expert şi părţi şi constă în convocarea scrisă a părţilor, termenul de comunicare şi existenţa împuternicirilor atât pentru expert cât şi pentru delegaţii părţilor. Convocările verbale nu au valabilitate.

Prin convocarea scrisă, expertul invită împuterniciţii părţilor pentru ca aceştia să colaboreze cu expertul la investigaţiile pe teren. Invitaţia precizează locul, data, ora şi durata investigaţiilor. Expertul poate solicita părţilor să-i transmită documente sau copii ale acestora, necesare în cursul investigaţiilor.

15

b) Investigaţia propriu zisă Investigaţia se referă la diferite aspecte, funcţie de etapa vieţii mărfii

care se supune cercetării sau de locul unde se presupune că îşi are originea vicierea calităţii.

În cazul unei intreprinderi producătoare se verifică:- documentele privind cantitatea şi calitatea materiei prime;- registrul de fabricaţie şi cel de analize;- balanţa de materiale;- documentele privind asigurarea calităţii şi în cadrul acesteia modul de efectuare a controlului de calitate.

In cazul unei intreprinderi comerciale se verifică:- actele de recepţie şi registrul de analize;- registrul de stare calitativă a mărfurilor depozitate; - documente operative.

În toate cazurile, convorbirile expertului cu persoane care au participat la efectuarea unor operaţii sau au fost martori la acestea se consemnează sub formă de minute semnate de partcipanţi sau sub formă de declaraţii scrise. De asemenea, dacă este cazul, se recoltează probe împreună cu reprezentanţii părţilor, probe care se supun analizei.

c) Consemnarea rezultatelor investigatiei pe terenDupă încheierea investigaţiilor pe teren, consemnarea rezultatelor se

face într-un document semnat de toţi participanţii. În document se consemnează locul, data şi durata investigaţiei, participanţii şi calitatea lor, conţinutul investigaţiilor, opiniile împuterniciţilor părţilor faţă de cele constatate, obligaţiile părţilor de a furniza la un termen a unor informaţii sau a unor acte. In document nu se consemnează opinia, interpretarea sau concluziile, nici chiar parţiale, ale expertului. În această fază a expertizei ele ar fi premature.

La documentul încheiat se anexează toate materialele solicitate de către expert precum şi un opis al acestora.

1.2.4. Elaborarea raportului de expertiză

Rezultatele investigaţiilor se concretizează în raportul de expertiză care se înaintează în termenul stabilit organului care a dispus efectuarea expertizei.

16

Raportul de expertiză nu se rezumă la enumerarea concluziilor la care s-a ajuns, ci în raport se redau pe scurt, dar complet, şi etapele parcurse până la concluzii, metodele de cercetare utilizate, constatările şi modul de interpretare a datelor obţinute.

Raportul de expertiză trebuie să fie lipsit de echivoc şi să nu conţină trimiteri la lucrări în afara dosarului. Deşi expertul este liber în formarea opiniei sale, raportul său nu poate reflecta păreri arbitrare şi trebuie să se încadreze în prevederile actelor normative care reglementează domeniul în cauză. Expertul este răspunzător pentru datele cuprinse în raport. De aceea, de exemplu, analizele de laborator trebuie să fie efectuate pe un număr cât mai mare de probe, de laboratoare autorizate în acest scop, dotate cu aparate şi metode de precizie adecvată.

Expertiza trebuie astfel condusă şi raportul de expertiză trebuie astfel conceput şi formulat, încât acesta să aibă o ţinută corespunzătoare, să fie clar şi concis. Afirmaţiile expertului cuprinse în raport trebuie bine argumentate şi exemplificate şi ele nu trebuie să conţină date neconcordante sau în contradicţie.

Elaborarea raportului de expertiză se face cu respectarea unor reguli de formă, de procedură şi de conţinut.

a) Reguli procedurale şi de formăRaportul de expertiză se redactează în mai multe exemplare

dactilografiate (tehnoredactate), fiecare semnat şi parafat de expert pe fiecare pagină şi la final, din care primul se depune la instanţă sau organul care a dispus expertiza şi câte un exemplar la părţile în litigiu. In raportul de expertiză nu se admit greşeli, corecturi sau ştersături.

Raportul de experiză trebuie depus în termenul fixat de instanţă, care este de regulă cu cel puţin 5 zile înaite de data judecării litigiului respectiv.

Până în momentul predării lui, raportul de expertiză are caracter secret.

b) Reguli de conţinutRaportul de expertiză este un act redactat pe secţiuni. Respectarea

structurii pe secţiuni şi a conţinutului acestora asigură claritatea expunerii şi accesibilitatea documentului pentru toţi cei interesaţi. Secţiunile raportului şi conţinutul lor este dat în continuare.

17

- Preambulul cuprinde numele şi prenumele expertului, profesia şi calificarea sa, adresa, instanţa sau organul care l-a numit şi numărul dosarului.- Scurt istoric al litigiului cuprinde numele sau denumirea părţilor - reclamantul şi pârâtul - cu adresele exacte, succesiunea cronologică a principalelor elemente, punctele de reper ale litigiului. În această secţiune mai sunt cuprinse daunele şi perioada când s-au constatat aceste daune, precum şi interpretarea părţilor în raport cu problemele litigiului. Se precizează dacă s-au mai efectuat expertize privind cazul respectiv.- Obiectul expertizei este secţiunea în care se redau ad literam obiectivele stabilite de instanţă, formulări imprecise oferind ocazia ca părţile să conteste raportul, pe considerentul că s-ar baza pe constatări neconcludente, sau chiar pe o cercetare efectuată într-o direcţie greşită.- Procedura investigaţiilor se referă la numele şi calitatea împuterniciţilor, felul documentelor de împuternicire, legalitatea invitării părţilor, felul investigaţiilor efectuate de faţă cu părţile şi modul în care au fost consemnate sub semnătura expertului rezultatele acestor investigaţii (minută, proces-verbal etc.).- Constatările expertizei redau datele din dosarul litigiului şi rezultatele investigaţiilor expertului. Datele neconcordante care provin din diferite surse se consemnează ca atare, se analizează comparativ şi se stabileşte astfel veridicitatea lor. Rezultatele se expun în ordinea apariţiei lor, se descriu exact şi se interpretează. Se acordă atenţie stabilirii cu exactitate a cauzelor care au generat vicierea mărfii, scopul de fapt al expertizei. De asemenea trebuie interpretate eventualele anomalii care apar pe parcursul expertizei şi trebuie să se dea soluţii pentru preîntâmpinarea repetării lor. Prin cele de mai sus, această secţiune este una din cele mai importante din raportul de expertiză.- Concluziile raportului de expertiză cuprind răspunsurile concise la obiectivele impuse de instanţă. Între concluzii se consemnează răspunderile tehnice legate de vicierea în cauză, stabilite în cursul investigaţiei, dar nu se atacă aspectul juridic al problemei. Concluziile trebuie să fie obiective şi corecte, cerinţe care se realizează pe baza cunoştinţelor profesionale, a probităţii morale şi profesionale şi a independenţei în raport cu părţile a expertului şi pe baza respectării drepturilor părţilor în legătură cu desfăşurarea expertizei.- Anexele raportului de expertiză constau din documente care se pot ataşa raportului pentru a susţine concluziile formulate. Anexele sunt

18

cuprinse obligatoriu într-un borderou şi pot fi documente şi acte suplimentare depuse de părţi, buletine de analiză, breviare de calcul, fotografii şi fotocopii, probe ale căror conţinut nu a putut fi integrat în raport, planuri ale unor depozite, scheme de amplasare a mărfii etc. Borderoul de anexe trebuie să existe şi în copiile raportului de expertiză remise părţilor în litigiu.

1.2.5. Analiza raportului de expertizã

După ce raportul de expertiză este pus la dispoziţia părţilor în litigiu, acesta este analizat de specialiştii părţilor din punct de vedere juridic, merceologic, economic, contabil, astfel încât să existe elementele necesare formulării eventualelor obiecţiuni în faţa instanţei.

Analiza merceologică, în special a secţiunilor privind constatările şi concluziile, efectuată de economistul de comerţ, specialistul fiecărei părţi în domeniul circulaţiei tehnice a mărfurilor, stabileşte măsura în care autorul raportului de expertiză a procedat corect şi complet pentru elucidarea obiectivelor trasate de instanţă. Dacă în urma studierii, de către instanţă sau de către părţi, a raportului de expertiză, apar neclarităţi, se pot cere clarificări suplimentare pe care expertul le poate furniza verbal sau în scris, sub formă de „completare la raportul de expertiză". Dacă apar obiecţiuni al uneia sau ale ambelor părţi în litigiu, instanţa îl obligă pe expert să analizeze obiecţiunile şi să răspundă în scris, sub formă de „note scrise".

1.2.6. Efectuarea suplimentului de expertiză

Uneori, după depunerea raportului de expertiză, părţile sau instanţa pot constata apariţia de noi probleme ale litigiului, care impun investigaţii suplimentare din partea expertului. În astfel de situaţii instanţa poate ordona obiective suplimentare pentru expertiză.

1.2.7. Efecuarea unei noi expertize

In cazul în care raportul de expertiză este controversat sau expertiza a fost anulată ca urmare a încălcării unor dispoziţii legale de către expert, se poate dispune efectuarea unei noi expertize. Noua expertiză are

19

aceleaşi obiective ca şi expertiza iniţială şi este efectuată, de regulă, de alt expert (experţi).

Raportul de expertiză care se întocmeşte în urma noii investigaţii are structura şi conţinutul descrise anterior, cu precizarea că suplimentar se ia poziţie faţă de raportul iniţial de expertiză.

CAP. 2 CALITATEA MĂRFURILOR CA OBIECT AL EXPERTIZEI

Expertiza calităţii mărfurilor are ca obiect probleme controversate privind calitatea reală a produselor şi abaterile de la calitatea prescrisă şi contractată a mărfurilor.

2.1. Calitatea mărfurilor

Termenul de “calitate” provine din latinescul “qualitas”, cu semnificaţia de “fel de a fi”, “atribut”, “caracteristică”, “proprietate”. Fiind o noţiune foarte larg utilizată, în multe domenii, există mai multe moduri de definire a calităţii, funcţie de domeniul la care se referă cel ce face definirea respectivă. Chiar şi în cazul mai restrâns al produselor şi serviciilor, există mai multe orientări în privinţa definirii calităţii.

Aşa cum se va arăta în continuare, în expertiza calităţii standardele reprezintă documente de referinţă de bază, motiv pentru care definirea calităţii se face ţinând cont de prevederile standardelor din seria SR ISO 9000:2000

Calitatea se defineşte ca ansamblul de caracteristici ale unei entităţi care îi conferă acesteia aptitudinea de a satisface nevoile exprimate sau implicite.

Entitatea este, în acest context, o activitate, un proces, un produs, organizaţie, sistem, persoană sau o combinaţie a lor.

Produsul este rezultatul unor activităţi sau procese, putând fi material sau imaterial, ori o combinaţie a acestora. Produsele sunt clasificate în patru categorii generale:- hardware (componente, subansamble etc);- software (programe, proceduri, informaţii, date etc.);- materiale procesate (“processed materials”);

20

- sevicii (bancare, de asigurare, transport etc.). Definirea calităţii, aşa cum este făcută în seria de standarde SR ISO

9000, are consecinţe, din care unele cu efecte şi în expertiză :- calitatea nu este exprimată printr-o singură caracteristică, ci printr-un

ansamblu al lor;- calitatea există numai în relaţie cu nevoile clienţilor, nu este de sine

stătătoare;- realizarea calităţii înseamnă satisfacerea nu numai a nevoilor exprimate,

dar şi a celor implicite.Termenul de “calitate” nu este recomandat, potrivit standardului, să

fie folosit singur atât pentru a exprima gradul de excelenţă într-un sens comparativ, cât şi pentru evaluări tehnice, în sens cantitativ. În ambele cazuri este preferabilă folosirea câte unui calificativ, de exemplu:- nivelul calităţii (“quality level”), în sens cantitativ;- calitate relativă (“relative quality”), la clasificarea entităţilor funcţie de

gradul lor de excelenţă, în sens comparativ;- măsura calităţii (“quality measure”), la evaluări tehnice precise.

Pentru a clasifica entităţile funcţie de gradul lor de excelenţă, se defineşte clasa (“grade”): categoria sau rangul atribuit entităţilor care îndeplinesc aceeaţi funcţie în utilizare, dar care diferă prin cerinţele referitoare la calitate. Clasa reflectă, deci, diferenţa privind cerinţele privind calitatea, cu accentul pe relaţia dintre funcţia de utilizare şi cost (de exemplu clasificarea hotelurilor după numărul de stele).

Cerinţele pentru calitate sunt expresii ale nevoilor satisfăcute, exprimate în termeni cantitativi sau calitativi, pentru a face posibilă realizarea şi exprimarea entităţii respective. Cerinţele pentru calitate se referă la cerinţele pieţei, cerinţele contractuale, cerinţele interne ale organizaţiei, cerinţele societăţii. O importanţă deosebită se acordă cerinţelor sociale cu privire la calitate. Acestea sunt obligaţii care se referă în principal la protecţia vieţii, a sănătăţii persoanelor şi a mediului înconjurător, precm şi la valorificarea resurselor naturale şi conservarea energiei şi decurg din legi, regulamente, reguli etc.

Din punct de vedere al expertizei, este important că standardele SR ISO 9000 fac distincţie între două moduri fundamentale de abatere de la calitatea unui produs, neconformitatea şi defectul.

Neconformitatea este abaterea unei caracteristici de calitate în raport cu cerinţele specificate.

21

Defectul este nesatisfacerea unei cerinţe sau a unei aşteptări rezonabile privind utilizarea prevăzută, inclusiv a celor referitoare la securitate.

Deosebirea dintre cei doi termeni este importantă datorită faptului că în cazul defectelor există o răspundere juridică faţă de produs (“product liability”), adică obligaţia de despăgubire pentru pierderile cauzate de produs.

Ipostazele (faţetele) calităţii care au rol hotărâtor în satisfacerea cerinţelor clientului sunt calitatea de concepţie-proiectare şi calitatea de conformitate, ambele având rol şi în expertizarea calităţii. Aceste ipostaze ale calităţii sunt “dimensiunile obiective ale calităţii”. Pe lângă aceste dimensiuni mai există şi “dimensiunile subiective ale calităţii”: “părerea clientului “ şi “calitatea serviciului oferit de produs”.

Calitatea de concepţie-proiectare este măsura în care produsul posedă proprietăţi care generează satisfacţie pentru posesor.

Calitatea de conformitate este măsura în care un produs este conform cu proiectul şi specificaţiile.

Prin specificaţie, în această accepţiune, se înţelege documentul care prescrie cerinţele cu care produsul trebuie să se conformeze.

Specificaţiile sunt documentele referitoare la cerinţele faţă de anumite produse. Ele pot fi cuprinse într-un contract negociat între producator şi client, documente care reflectă pretenţiile specifice ale acelui cumpărător, sau pot fi norme tehnice comune pentru clasa de produse în discuţie emise de un organism neutru, aşa cum sunt standardele.

Există categorii de produse pentru care, pe lângă standardele obişnuite, este obligatoriu să se respecte prevederile unor prescripţii speciale. Astfel sunt, de exemplu, medicamentele, calitatea cărora se apeciază în raport cu prescripţiile Farmacopeei. Farmacopeea este îndreptarul oficial care reglementează controlul medicamentelor din ţară şi este obligatorie pentru toţi cei care prepară, depozitează şi controlează medicamente.

Pentru a stabili calitatea unui produs, se urmăresc caracteristicile de calitate.

Caracteristicile de calitate sunt acele proprietăţi care conferă produsului aptitudinea de a satisface nevoile consumatorului. Aceste proprietăţi ale produselor pot fi clasificate după mai multe criterii, relevante şi în expertiză.a. Funcţie de relaţia cu marfa:

22

- proprietăţi intrinseci proprii mărfii, legate de natura materiei constructive a produsului, ca structura, masa specifică, compoziţia chimică etc.

- proprietăţi extrinseci atribuite mărfii, de exemplu simboluri, preţ etc.b. Funcţie de natura lor:- fizice – structura, dimensiunile, proprietăţi mecanice, electrice etc.;- chimice – compoziţie, caracter acido-bazic etc.;- biologice – toleranţă biologică, potenţial vital etc.;- ecologice – degradabilitate biologică, potenţial poluant etc.;- economice – caracterul preţului;- ergonomice – confortabilitate, silenţiozitate etc.;c. Funcţie de nivelul de relevanţă pentru calitatea mărfii:- proprietăţi majore (critice);- proprietăţi importante;- proprietăţi minore.

Proprietăţile majore influenţează în mare măsură funcţia dominantă a produsului. Lipsa ori diminuarea lor duce la scăderea utilităţii produsului. Aşa sunt, de exemplu, prospeţimea şi proprietăţile gustative ale produselor alimentare, aspectul estetic al articolelor de modă, veridicitatea informaţiilor.

Proprietăţile importante sunt mai numeroase şi importanţa lor este apropiată de ponderea frecvenţei lor.

Proprietăţile minore au o pondere a frecvenţei superioară ponderii importanţei şi ele influenţează doar utilitatea variabilă a produsului.d. Funcţie de modalitatea de apreciere şi măsurare:- proprietăţi măsurabile - proprietăţi atributive

Proprietăţile măsurabile se pot exprima cifric, au metode de măsurare şi unităţi de măsură consacrate şi, din această cauză, sunt, de regulă, proprietăţi intrinseci, motiv pentru care se selectează drept caracteristici de calitate ale produsului respectiv. Exprimarea cifrică prezintă avantajul determinării obiective a calităţii. Expresia cantitativă a caracteristicilor de calitate măsurabili sunt indicatorii de calitate.

Indicatorii de calitate se determină prin mai multe categorii de metode, printre care metodele experimentale şi metodele statistice.

Metodele experimentale se bazează pe folosirea mijloacelor tehnice de măsurare. Asfel sunt, de exemplu, determinarea durităţii, a densităţii, a rezistenţei la rupere, determinarea compoziţiei chimice etc.

23

Metoda statistică foloseşte metodele calcului statistic pentru determinarea unor indicatori ca randamentul sau timpul mediu de funcţionare.

O metodă care poate avea aplicaţii la alegerea unor caracteristici şi indicatori de calitate şi, în general, la determinarea calităţii este metoda sociologică, ce se bazează pe informaţiile obţinute prin intermediul unor chestionare de anchetă de la consumatorii de fapt sau posibili ai produselor.

Proprietăţile atributive, nemăsurabile, se exprimă prin adjective sau atribute şi se apreciază prin simţuri, fapt pentru care se mai numesc proprietăţi organoleptice, senzoriale sau psihosenzoriale. Pentru cuantificare, proprietăţilor atributive li se poate asocia valoare numerică arbitrară.e. În raport cu aptitudinea produselor de folosinţă îndelungată de a-şi realiza funcţiile de-a lungul duratei lor de viaţă se definesc caracteristicile de disponibilitate, care sunt fiabilitatea şi mentenabilitatea.

2.2. Controlul calit ăţ ii.

Prin controlul calităţii se înţelege un sistem de activităţi coordonate pentru preîntâmpinarea ca, datorită condiţiilor din procesul de producţie, un produs să se abată de la performanţele aşteptate de către beneficiar.

Un mod de realizare a controlului calităţii îl constituie inspecţia.Inspecţia este acţiunea prin care un produs se compară cu

specificaţiile acceptate pentru acel produs.Procedeele de inspecţie sunt diverse, de la cele vizuale şi

dimensionale, până la măsurători cu echipamente standardizate sau speciale de încercări.

Inspecţia poate fi urmată de expertiza calităţii, adică de detectarea caracteristicilor produsului care nu sunt considerate satisfăcătoare de către beneficiarii respectivi şi stabilirea cauzelor apariţiei lor.

Prin inspecţie se urmăreşte atât existenţa calităţii de concepţie - proiectare, deci existenţa la produsul controlat a proprietăţilor care asigură satisfacerea nevoilor cumpărătorului, cât şi încadrarea parametrilor cuprinşi în specificaţie, cu respectarea unei toleranţe prescrise.

Toleranţa este intervalul de variaţie admis pentru o anumită mărime sau dimensiune caracteristică a unui obiect în raport cu specificaţiile şi

24

exprimă gradul de precizie cu care se impune să se realizeze un anumit produs.

În abordarea problemei toleranţelor există două tendinţe care acţionează în sensuri opuse şi care trebuie să se menţină în echilibru:a) Impunerea unor toleranţe exagerat de strânse, care reflectă pretenţiile unor beneficiari care pot fi importanţi care au cerinţe calitative deosebite (de exemplu beneficiarii produselor pentru apărare sau pentru cercetări spaţiale) sau încercarea acreditării faptului că producţia se situează la un nivel de calitate corespunzător.b) Stabilirea de toleranţe suficient de largi, astfel încât la control (şi recepţie) să se resimtă cât mai puţin instabilităţile din procesul de fabricaţie. Aceste practici se potrivesc organizaţiilor care nu depind prea mult de pretenţiile anumitor beneficiari.

Atât toleranţele exagerat de strânse, cât şi cele exagerat de largi, implică cheltuieli suplimentare inutile, de aceea toleranţele trebuie stabilite realist, pentru a satisface beneficiarul atât ca nivel de calitate cât şi ca preţ.

Modul de realizare a inspecţiei influenţează, de asemenea, eficienţa şi deci costurile. Există două moduri posibile de inspecţie calitativă a loturilor de produse şi anume:a) Inspecţia produs cu produs, care ar trebui să ducă în lotul admis după inspecţie la atingerea situaţiei "zero defecte". Un asemenea nivel al calităţii şi al inspecţiei este însă realizabil numai în condiţii speciale.

Inspecţia produs cu produs a fiecărei piese, deşi implică cheltuieli mari, nu poate atinge integral obiectivul de calitate urmărit, adică "zero defecte". Astfel, chiar făcându-se inspecţia după acest procedeu, pentru o anumită caracteristică critică a produsului, nu va exista nici o garanţie că vicii ascunse nu vor produce defectarea produselor. Sunt, de asemenea, inevitabile erorile de inspecţie datorită procedeelor, aparaturii sau factorului uman (oboseala, neatenţia, cunoştinţe insuficiente etc.). Nu există deci o corelaţie între nivelul ridicat al costurilor şi nivelul calitativ obţinut.

Din aceste motive, inspecţia produs cu produs se aplică numai în cazuri deosebite, la produse cu pretenţii de calitate deosebite, în cazul produselor complexe, la produse de valoare ridicată, produse care pun în pericol sănătatea oamenilor, sau produse care se livrează în loturi mici. Procedeul, evident, nu se poate aplica în cazurile în care se impun metode de analiză distructivă. b) Inspecţia prin metode selective (control prin sondaj), care constă din extragerea din lot a unui eşantion reprezentativ în vederea inspecţiei. O

25

metodă selectivă de control bine proiectată permite confirmarea calităţii loturilor produselor şi identificarea loturilor care nu se încadrează în condiţiile de calitate.

Lotul este o cantitate determinată dintr-un produs de acelaşi fel, care a fost fabricat în aceleaşi condiţii, cu aceleaşi utilaje, din aceleaşi materii prime.

Eşantionul este o submulţime a lotului, extrasă după criterii bine stabilite, pentru a servi la determinarea calităţii lotului. Pentru ca eşantionul să oglindească fidel calitatea lotului, lotul trebuie să fie cât mai uniform, iar eşantionul să fie prelevat la întâmplare, astfel ca fiecare unitate de produs să aibă aceeaşi probabilitate să fie extrasă. Proba se defineşte la fel cu eşantionul, dar expresia se foloseşte pentru selecţia din lot care se supune încercărilor de laborator.

Controlul prin eşantionare permite reducerea volumului de muncă şi a costurilor controlului şi luarea mai rapidă a deciziilor de acceptare sau respingere. Deşi nu asigură o protecţie absolută împotriva erorilor, riscul poate fi fixat între anumite limite în etapa proiectării controlului.

Furnizorul şi clientul trebuie să negocieze cu ocazia contractării limita calităţii acceptabile (AQL), nivelul de control (Nc), mărimea lotului (N) şi planul de control.

2.2.1.Nivel de calitate acceptabil şi nivel de calitate tolerat.

Controlul (inspecţia) stabileşte dacă proporţia de exemplare necorespunzătoare (p) pe care o conţine un lot de produse este sub un anumit nivel po care a fost stabilit luând în calcul şi aspectele de ordin economic.

Dacă p ≤ po, lotul se consideră corespunzător prescripţiilor şi se acceptă.

Dacă p > po lotul se consideră necorespunzător şi se respinge.Controlul, însă, nu oferă o certitudine ci doar o prezumţie la un

anumit nivel de probabilitate, probabilitate că acceptarea sau refuzul lotului se face conform criteriilor de mai sus. Această probabilitate defineşte riscul furnizorului şi riscul beneficiarului.

Probabilitatea ca lotul să fie respins considerând că prima ipoteză nu este valabilă, deşi în realitate p ≤ p0 este riscul furnizorului (α). Probabilitatea ca lotul să fie acceptat pe considerentul că a doua ipoteză

26

nu este adevărată, deşi, în realitate p > p0, constituie riscul beneficiarului (β).

Mărimea riscurilor se fixează funcţie de natura produsului şi implicaţiile economice ale erorii de a accepta sau a respinge lotul. Astfel, când deficienţele calitative nu duc la consecinşe grave în timpul utilizării şi nu influenţează sensibil situaţia economică a beneficiarului, α se stabileşte la valori mici. În situaţia contrară, se fixează β mic, ceea ce creşte cheltuielile producătorului, dar micşorează, în schimb, pierderile economice ale beneficiarului şi poate preveni consecinţe precum afectarea sănătăţii consumatorului şi afectarea mediului.

Procentul maxim de obiecte defecte la care un lot încă se consideră acceptabil din punct de vedere al calităţii medii este definit ca nivel (limită) de calitate acceptabil (AQL), sau fracţiune defectă acceptabilă p1. Deci p1

este o valoare cuprinsă între 0 şi p0, 0 ≤ p1 < p0, pentru care respingerea lotului ca necorespunzătoare determină pierderi economice maxime. Probabilitatea de acceptare a lotului este foarte mare, având valoarea 1 - α.

Nivelul de calitate tolerat (TQL) reprezintă valoarea p2, situată între fracţiunile p0 < p ≤ 1, pentru care acceptarea lotului determină pierderi economice maxime. Loturile care prezintă valoarea p2 se consideră necorespunzătoare şi beneficiarul le acceptă cu o probabilitate foarte mică, cel mult egală cu β.

Nivelul calităţii acceptabile se exprimă ca procentul maxim de obiecte defecte la 100 de exemplare, pentru care lotul se consideră acceptat din punct de vedere al calităţii medii. AQL se stabileşte funcţie de importanţa caracteristicii. Astfel la control prin atribute AQL are valorile următoare:

-pentru caracteristici critice – între 0,1 şi 0,4 %;-pentru caracteristici importante – între 0,4 şi 1 %;-pentru caracteristici secundare – între 1 şi 4 %;-pentru caracteristici minore – între 4 şi 10 %.

2.2.2. Nivelul de control

Nivelul de control Nc se foloseşte pentru caracterizarea exigenţei verificărilor şi stabileşte relaţia dintre mărimea lotului N şi mărimea eşantionului n. Există trei nivele şi anume: verificare normală, verificare severă şi verificare redusă, ele permiţând diferenţierea mărimii riscului şi a costului controlului şi respectiv a recepţiei atunci când controlul serveşte

27

pentru recepţie. NcI înseamnă un eşantion mic şi un risc mare de acceptare a loturilor defecte, iar NcIII înseamnă eşantion mare şi risc mic. Cel mai folosit este, de regulă, nivelul NcII.

2.2.3 Planul de control prin sondaj

Planul de control reprezintă sinteza parametrilor statistici necesari eşantionării (AQL, n) şi a deciziei de acceptare sau de respingere funcţie de numărul de acceptare (A) şi numărul de respingere (R). Numărul de acceptare (A) este numărul maxim de rebuturi din eşantion care condiţionează acceptarea lotului, iar numărul de respingere (R) este numărul minim al defectelor la care lotul este respins.

a). Planul de control constă în stabilirea următoarelor:- tipul controlului, prin atribute sau prin măsurare;- tipul sondajului (eşantionării), simplu, dublu sau multiplu;- condiţiile de recepţie stabilite de furnizor şi beneficiar, respectiv mărimile AQL,TQL, α şi β care permit determinarea parametrilor planului.

Tipurile de sondaj (eşantionare) se definesc astfel:- Eşantionarea simplă constă din extragerea unui singur eşantion n

după controlul căruia se ia decizia de acceptare sau respingere, după cum numărul de exemplare defecte (K) din eşantion este mai mic sau egal K ≤ A ori este mai mare decât numărul de acceptare (A).

- Eşantionarea dublă constă din extragerea unui eşantion n după care, pe baza informaţiilor obţinute, se hotăreşte acceptarea lotului sau extragerea unui nou eşantion n; concluzia de acceptare sau respingere se face pe baza informaţiilor furnizate de suma celor două eşantioane.

- Eşantionarea multiplă decurge ca şi eşantionarea dublă, dar în mai multe trepte (cu maxim 7 eşantioane extrase).b). Mărimea eşantionului n se determină prin metode statistice, funcţie de planul de control adoptat. În acest calcul se lucrează cu funcţii statistice.

Mărimea eşantionului, determinată prin metode statistice, este stipulată, de regulă, în standardul de calitate al produsului respectiv.c). Nivelul de verificare a calităţii

Toate planurile de control au câte trei variante: normal, sever şi redus.

28

În condiţiile în care se foloseşte acelaşi nivel de calitate acceptabil (AQL) şi acelaşi nivel de control (Nc), diferenţele între cele trei grade de severitate sunt:- planurile de verificare severă se deosebesc de cele normale prin numărul de acceptare şi numărul de respingere mai mici, efectivele eşantioanelor fiind aceleaşi;- planurile de verificare redusă se deosebesc de cele normale şi de cele severe prin numărul de acceptare şi cel de respingere mai mari, dar şi prin efectivul eşantioanelor, care este mult mai mic.

Pentru început este indicat să se folosească un plan cu exigenţă normală. Trecerea la alte grade de severitate se face în următoarele condiţii:- se trece de la verificarea normală la cea severă atunci când din 5 loturi verificate succesiv două au fost respinse;- se trece de la verificarea normală la cea redusă atunci când 10 loturi consecutive sunt admise şi numărul total de defecte din eşantioanele celor 10 loturi este mai mic sau egal cu un anumit număr limită dat;- se trece de la verificarea redusă la cea normală atunci când un lot este

respins.

2.3. Fiabilitatea .

Fiabilitatea (reliability) este probabilitatea ca un produs să îşi îndeplinească fără defectări funcţiile sale specifice într-o anumită perioadă de timp, într-un ansamblu de condiţii de funcţionare dinainte precizate. Conceptul de fiabilitate este cunoscut de foarte mult timp, dar termenul este ceva mai recent, înlocuindu-l pe cel vechi de “siguranţă în funcţionare”. Fiabilitatea este o caracteristică a produselor de lungă folosinţă.

Noţiunea de fiabilitate diferă, aşadar, ca semnificaţie, de noţiunea de calitate prin aceea că prin calitate se face referire la un anumit moment, cel mai adesea momentul zero al vieţii produsului, în timp ce fiabilitatea reflectă o evoluţie a calităţii în timp.

29

Conceptul de fiabilitate este inseparabil de capacitatea produsului de a fi reparat (repus în funcţiune) după defectare, definită prin mentenabilitate.

Mentenabilitatea este probabilitatea ca un sistem să fie repus în stare de funcţionare într-o perioadă de timp dată. Ea cuantifică proprietatea de mentenanţă, adică a activităţii de menţinere a caracteristicilor de calitate ale unui sistem, structuri sau produs.

Teoria fiabilităţii se bazează pe utilizarea unor parametri probabilistici, variabile aleatoare discrete (de exemplu numărul de defecţiuni într-un interval de timp dat) şi variabile aleatoare continue (cum sunt durata funcţionării până la defectarea unei componente şi durata de functionare între două defectări succesive).

Cuantificarea fiabilităţii se poate realiza cu ajutorul funcţiei de repartiţie a evenimentului “defectare” F(t). Probabilitatea ca între momentele 0 şi t să nu apară nici o defectare, adică fiabilitatea produsului respectiv, este complementul până la 1 al funcţiei F(t):

R(t) = 1 – F(t)

Dacă un produs este alcătuit din n piese în serie, în care defectarea oricăreia dintre piese poate conduce la defectarea întregului echipament, presupunând că defectarea oricăreia din componente este independentă de defectarea celorlalte, probabilitatea ca echipamentul să supravieţuiască fără defecte unui moment oarecare t este dată de relaţia:

R(t) = R1(t).R2(t)……Rn(t)

Defectările componentelor produselor, în raport cu modul în care se produc, pot fi:a) Defecte catastrofice, defecte care se produc atunci când componente ale produsului devin brusc şi complet inactive sau manifestă spontan o modificare de mari proporţii a caracteristicilor. Ele apar ca o avarie spontană, fără simptome anterioare.b) Defecte prin uzură, care se deosebesc de cele catastrofice prin ceea că sunt anunţate de deteriorări la început uşoare, care se agravează pe măsura învechirii produsului.

30

Prin reprezentarea grafică a ratei defectării funcţie de durata de viaţă T a produselor pentru un eşantion relativ mare se obţine o curbă de forma celei din fig.2.2.

Fig. 2.2. Variaţia ratei defectării cu durata de viaţă

Până în momentul T1 are loc defectarea componentelor calitativ inferioare; aceasta este perioada de stabilizare sau amorsare. Urmează perioada T1 – T2 în care produsele se pot utiliza cel mai eficient; aceasta este perioada utilă de viaţă când rata defectărilor este relativ constantă. Pentru această perioadă, legea exponenţială oferă o bună aproximare a condiţiilor de funcţionare. Când se ajunge la momentul T2 începe să se resimtă efectele vechimii.

Funcţie de frecvenţă, defectele pot fi:- defecte sporadice care reprezintă o schimbare nefavorabilă bruscă a produsului sau a componentelor sale şi necesită acţiuni de remediere pentru revenire la starea iniţială;- defecte cronice sunt modificări nefavorabile de lungă durată pentru a căror remediere trebuie operate schimbări în modul de realizare a produsului, de exemplu prin modificarea unui sistem nerealist de toleranţe.

Problemele sporadice de calitate reclamă aplicarea principiilor controlului, în timp ce problemele cronice aplicarea principiilor moderne de "perfectionare radicală", ceea ce corespunde conceptului modern de asigurare şi management al calităţii.

2.4. Managementul calităţii

31

Calitatea nu poate fi asigurată numai prin verificare. Ori cât de strictă, verificarea conduce numai la separarea produselor bune de cele care nu îndeplinesc condiţiile de calitate. Controlul în sine al loturilor de produse nu îmbunătăţeşte calitatea unui produs, cu atât mai mult cu cât deficienţele care se depistează se pot datora problemelor din fabricaţie, dar şi lipsurilor din proiectare, aprovizionare, desfacere, transport etc. În realizarea produselor de calitate trebuie implicată deci întreaga organizaţie producătoare. Au fost adoptate în acest scop metode de organizare care asigură integrarea tuturor factorilor care influenţează calitatea produsului sau serviciului oferit de o firmă. Controlul calităţii devine astfel o parte a unui sistem mai amplu şi mai complex.

Dezvoltarea producţiei de mare serie şi a comerţului internaţional care a caracterizat ultima sută de ani a fost însoţită de cinci etape ale modalităţii de organizare a activităţilor care privesc calitatea mărfurilor produse. Desigur, aceste etape nu sunt separate net, ci ele se interpătrund, iar etapele anterioare se regăsesc într-o anumită formă în etapele următoare, care le integrează. Cele cinci modalităţi de organizare folosite de întreprinderile producătoare au fost următoarele:

- inspecţia calităţii;- controlul calităţii prin metode statistice;- sistemul de asigurare a calităţii;- sistemul de management al calităţii;- managementul calităţii totale (TQM).Inspecţia calităţii, prezentată anterior, a apărut la începutul secolului

XX, legat de principiile lui Taylor de organizare a muncii. Diviziunea muncii a dus la separarea celor care execută de cei care controlează.

Accentul era pus pe verificarea produsului finit, pe identificarea şi separarea produselor necorespunzătoare şi nu pe controlul procesului de fabricaţie care sursa principală a neconformităţilor. Inspecţia avea, deci, un rol pasiv în eliminarea produselor neconforme. Gradul de implicare în problemele de calitate a personalului era redus, fiind implicaţi numai şefii de echipă şi inspectorii de calitate.

Controlul calităţii prin metode statistice au apărut şi s-au dezvoltat în deceniile 3 – 5 ale secolului XX, ca urmare a lucrărilor lui Shewart, Deming şi Juran. Se foloseau metode de control statistic, controlul prin sondaj, ceea ce a dus la reducerea costurilor controlului. Conceptul cheie a fost AQL, aşa cum a fost definit şi în capitolele anterioare. În urma

32

controlului se acţiona pentru reglarea procesului de obţinere a produsului, potrivit unui ciclu în patru faze: planificare, execuţie, verificare, acţiune.

Şi în acest caz, gradul de implicare al personalului era redus, la nivelul controlorilor tehnici, al inginerilor, al specialiştilor în calitate.

Sistemul de asigurare a calităţii a apărut în SUA în deceniul 6 al secolului XX, promotorul său fiind J. M. Juran. În cadrul sistemului accentul este pus pe prevenirea defectelor prin contribuţia tuturor compartimentelor cu atribuţiuni în domeniul calităţii, a întregului lanţ de la proiectare până la client.

Asigurarea calităţii este ansamblul de acţiuni planificate şi sistematice necesare pentru a da încrederea că un produs sau serviciu va satisface condiţiile de calitate specificate.

Aşadar, în timp ce calitatea se referă la un anumit produs şi la un moment dat, asigurarea calităţii se referă la capacitatea producătorului în sine de a produce mărfuri de un anumit nivel calitativ.

Se defineşte ca sistem al calităţii ansamblul de structuri organizatorice, responsabilităţi, proceduri, procese şi resurse care au ca scop asigurarea calităţii.

Acţiunile componente ale asigurării calităţii implică toate etapele de realizare a produsului, cum sunt cele de planificare/proiectare, de realizare, de control, de optimizare a realizării produsului în condiţiile de calitate impuse, de vânzare, asistenţă tehnică, întreţinere, scoatere din uz etc. Prin sistemul de asigurare a calităţii, planificarea şi realizarea calităţii devine responsabilitate a tuturor salariaţilor organizaţiei.

Conceptul de asigurare a calităţii înseamnă două atribuţii importante şi anume:- determinarea din timp a neconformităţilor şi intreprinderea de acţiuni corective printr-o funcţie de verificare realizată de personal de specialitate;- prevenirea abaterilor şi defecţiunilor potenţiale, atribuţie a conducerii organizaţiei care prin personalul desemnat selectează, aplică, suparaveghează aplicarea sistemului de asigurare a calităţii şi analizează eficienţa economică a sistemului adoptat.

Un sistem de asigurare a calităţii adecvat ales şi aplicat duce nu doar la realizarea ocazională a produselor de calitate ci şi la repetabilitatea realizării, prin corelarea problemelor de calitate din toate etapele ciclului de obţinere şi de viaţă al produselor.

Realizarea sistemului de asigurare a calităţii se materializează, pe plan organizatoric în întreprindere, prin:

33

- stabilirea documentelor necesare desfăşurării activităţilor care concură la realizarea produselor la nivelul calitativ stabilit, documente care stabilesc ce, cum, când, cu ce şi de către cine trebuie făcut, responsabilitatea tuturor celor implicaţi, verificarea acţiunilor intreprinse şi aplicarea corecţiilor necesare. Documentele principale ale sistemului calităţii sunt manualul de calitate şi procedurile elementelor sistemului. În esenţă, manualul calităţii stabileşte modul de coordonare a factorilor interni angajaţi în realizarea calităţii, iar procedurile sunt directivele pentru personalul implicat în realizarea acţiunilor pentru realizarea funcţiunilor de calitate.- efectuarea de audituri periodice în vederea analizării modului de respectare a sistemului calităţii adoptat, a eficienţei lui, a necesităţii unor modificări.

Metodele aplicate pentru asigurarea calităţii, organizaţia aferentă şi îmbunătăţirea lor continuă constituie managementul calităţii.

Sistemul de asigurare a calităţii a făcut obiectul standardelor internaţionale din familia ISO 9000 care au fost preluate şi în standardizarea română. În anii 2000 - 2001 au apărut standardele ISO 9000 în noua versiune care se referă la sistemul de management al calităţii, preluate şi ele în standardizarea română.

Sistemul de management al calităţii face trecerea de la sistemul de asigurare a calităţii la managementul calităţii totale(TQM). Potrivit standardului ISO 9000:2000 sistemul de management al calităţii şi metodele de excelenţă, adică TQM, au la bază principii comune.

Obiectivul managementului calităţii, ca parte a managementului general al întreprinderii, este îmbunătăţirea performanţelor întreprinderii, cu politica de calitate orientată spre îmbunătăţirea continuă.

Activităţile sunt abordate procesual, iar organizaţia este ţinută sub control în domeniul calităţii. Gradul de implicare a organizaţiei este total, aşa cum este şi cel al colaboratorilor din amonte şi aval care au implementat şi ei sistemul calităţii.

Managementul calităţii totale (TQM) este un concept apărut în SUA în deceniile 8 şi 9 ale secolului trecut, promotori fiind Feigenbaum, Crosby, Deming, Juran. Calitatea totală este obiectivul, iar managementul este mijlocul de atingere a acestui scop.

Elementele calităţii totale sunt:-adaptarea produsului la nevoile clientului (evitarea noncalităţii, adică

a situaţiilor de caracteristici sub valorile din specificaţie);

34

-performanţele (evitarea toleranţelor mari, a dispersiei valorilor indicatorilor);

-competivitatea (raportul optim preţ/calitate);-termenele respectate (a termenelor de livrare, dar şi în cazul

răspunsului la solicitările clienţilor, reducerea timpului de creare a produselor noi).

Conceptele cheie ale TQM sunt “excelenţa”, “depăşirea aşteptărilor clienţilor”, “zero defecte”.

Gradul de implicare al organizaţiei şi în primul rând al managerului de vârf, precum şi al întreprinderilor colaboratoare este total.

Managementul calităţii totale integrează toate celelalte concepte anterioare.

Expertiza merceologică, parcurgând traseul de viaţă al produsului

până în momentul depistării unor deteriorări sau modificări de calitate, urmăreşte adesea şi parcursul produsului în intreprinderea producătoare, începând cu rolul şi responsabilitatea concepţiei şi proiectării, continuând cu aceea a aprovizionării, producţiei şi a celorlalţi factori, până la inspecţia de calitate şi recepţie, adică elementele sistemului de calitate sau ale managementului calităţii.

2.5. Certificarea calitatii

Existenţa pe piaţă a unui număr mare de produse noi, unele din ele de mare complexitate, obţinute prin tehnologii noi, din materii prime noi, uneori sintetice, a determinat solicitarea din partea clienţilor a unor garanţii obiective pentru a avea încredere în calitatea produselor şi serviciilor pe care le cumpără. Garanţia obiectivă şi încrederea se realizează prin certificarea conformităţii produselor şi serviciilor, certificare ce astfel a devenit un factor important al dezvoltării schimburilor comerciale şi al protecţiei consumatorilor.

Certificarea calităţii implică două sisteme:- certificarea produselor, serviciilor, personalului şi sistemului calităţii;- acreditarea organismelor abilitate să emită certificate de

conformitate.Certificarea conformităţii se defineşte drept atestarea de către un

organism neutru acreditat că un produs, un proces sau un serviciu este

35

conform cu specificaţiile de referinţă, care poate fi un standard, o normă sau un document tehnic.

Acreditarea reprezintă recunoaşterea oficială a competenţei unui organism de certificare. Pentru ca procesul de acreditare să se desfăşoare într-un cadru unitar, au fost elaborate standardele europene EN seria 45000. Aceste standarde au fost adoptate şi în România, şi sunt simbolizate SR EN 45001 şi în continuare.

Exită şi posibilitatea ca pentru anumite produse furnizorul să declare conformitatea produsului pe proprie răspundere. Standardul EN 45014 stabileşte criteriile generale pentru declaraţia de conformitate a furnizorului prin care acesta declară pe propria răspundere că un anumit produs este în conformitate cu un document de referinţă, standard sau act normativ. În sensul celor de mai sus, furnizor poate fi un producător, importator, distribuitor, prestator de servicii etc, iar declaraţia de conformitate poate avea forma unui document, a unei etichete sau o altă formă echivalentă, aplicată pe un catalog, factură sau pe instrucţiunile de utilizare.

În cadrul procedurii de certificare, principalele caracteristici ale produsului sunt determinate în laboratoare acreditate, iar rezultatele sunt comparate cu specificaţiile, standardul ori norma tehnică. Organismul de certificare, în baza rezultatelor acestor analize poate emite certificatul de conformitate şi marca de conformitate.

Certificatul de conformitate este documentul emis pe baza regulilor sistemului de cerificare, prin care se atestă că un produs ori serviciu este în conformitate cu un standard sau un alt normativ.

Aceasta se deosebeşte de certificatul de calitate care consemnează existenţa unui anumit nivel calitativ al produsului şi care este eliberat în primul rând de către producător.

Marca de conformitate este un semn distinctiv protejat, emis pe baza regulilor sistemului de certificare, care atestă că produsul sau serviciul respectiv este realizat conform cu documentul de referinţă. În România există marca de conformitate CS (conformitate naţională), care se reproduce în eticheta produsului respectiv.

În cadrul sistemului de certificare a conformităţii se compară produsul supus certificării cu documentul de referinţă relevant şi nu cu alte produse. Certificatul emis nu semnifică faptul că produsul este mai bun decât alte produse care eventual nu au certificatul, ci faptul că produsul îndeplineşte condiţiile de calitate impuse, mărind încrederea clienţilor potenţiali în produsul respectiv.

36

Atât în Uniunea Europeană, cât şi în România, cerificarea calităţii este, din punct de vedere al obligativităţii, de două feluri:

- certificare obligatorie, pentru produsele care fac obiectul unor reglementări obligatorii pe pran naţional (legi) sau european (directive), adică produsele din aşa numitul “domeniu reglementat”. Astfel sunt, de exemplu, produsele care pot afecta viaţa, sănătatea sau securitatea oamenilor ori mediul înconjurător (“cerinţele esenţiale” prevăzute în Directivele europene de armonizare).

- certificare voluntară, pentru celelalte produse sau servicii (“domeniu nereglementat”). Chiar dacă aceste produse nu fac obiectul unor reglementări pentru a fi puse pe piaţă, întreprinderile le supun procedurii de certificare pentru a-şi menţine sau extinde piaţa, deoarece certificarea conferă încrederea că produsele sau serviciile sunt de calitate.

Documentele de certificare a calităţii, întocmite de o terţă parte neutră acreditată pot fi documente esenţiale în expertiza calităţii şi în special în expertiza merceologică judiciară.

Posibilitatea certificării conformităţii este strâns legată de existenţa unor laboratoare acreditate. Acestea sunt laboratoarele luate în considerare şi de expertiză.

Certificarea de conformitate se poate referi nu numai la un anumit produs ci şi la întregul sistem al calităţii din organizaţie, sistem care asigură ca produsele sau serviciile organizaţiei să fie conforme cu aşteptările cumpărătorilor.

În atestarea calităţii produselor, pe lângă certificate, dar nu în locul acestora, se pot folosi şi alte documente, cum sunt buletinele de analiză în care se precizează detaliat anumite caracteristici fizice, chimice, mecanice etc. ale produsului şi care pot fi eliberate de laboratoarele proprii ale furnizorului sau de către terţi.

Omologarea produselor, definită ca acceptarea oficială a unui tip de produs şi aprobarea producerii lui (în serie), este echivalentă ca noţiune cu certificarea, în sensul că ambele presupun intervenţia în relaţia furnizor-client a unei părţi neutre care efectuează o evaluare obiectivă a calităţii.

Operaţiunea de omologare cuprinde activităţi pe baza cărora o comisie special constituită declară în scris că produsul sau serviciul respectiv întruneşte toate cerinţele prevăzute într-un standard sau în alte specificaţii tehnice.

Din comisia de omologare fac parte reprezentanţi ai producătorilor, consumatorilor, laboratoarelor acreditate pentru testare, unităţilor de

37

cercetare - proiectare etc. Documentul eliberat de comisia de omologare este certificatul de omologare în care se confirmă nivelul calităţii ce devine referinţă pentru calitatea produselor realizate în serie.

Pentru produse de mare importanţă pentru toate ţările membre, cum sunt, de exemplu autovehiculele, Uniunea Europeană are directive de omologare comunitară, “omologarea de tip”.

În general, omologarea în sensul ei clasic, pe baza unui document de recunoaştere restrânsă, documentaţia pe baza căreia a fost realizat produsul, tinde să fie înlocuită prin certificarea sau omologarea de tip, la care documentaţia de referinţă este un document recunoscut pe scară largă, aşa cum sunt standardele naţionale sau internaţionale.

Garanţia calităţii produselor şi serviciilor este responsabilitatea juridică şi economică a producătorului, cărăuşului şi a unităţii comerciale faţă de consumator pentru calitatea produselor sau serviciilor, într-o perioadă de timp prestabilită.

În România, există trei modalităţi legale de garantare a calităţii şi anume termenul de garanţie, termenul de valabilitate şi durata de utilizare normată.

Termenul de garanţie este intervalul de timp în cadrul căruia remedierea sau înlocuirea peodusului sau serviciului se realizează pe seama şi cheltuiala producătorului sau prestatorului serviciului, dacă deficienţa de calitate nu este cauzată de folosirea neadecvată de către client.

Certificatul de garanţie confirmă calitatea produselor de folosinţă îndelungată. Stabilirea termenului de garanţie se face prin acte normative sau prin contract. Momentul începerii termenului de garanţie este vânzarea produselor către client sau, în cazul instalaţiilor sau maşinilor complexe, punerea în funcţiune.

Răspunderile garanţiale ale celor trei parteneri care participă la circuitul tenhic al produsului sunt următoarele:

-producătorul răspunde direct pentru viciile ascunse pe toară perioada termenului de garanţie, după care are o răspundere morală;

-cărăuşul răspunde pentru menţinerea calităţii produselor transportate de la furnizor la beneficiar;

-unitatea comercială răspunde pentru viciile aparente.Perioada de utilizare normată este intervalul de timp în care produsul

îşi menţine nemodificate toate caracteristicile funcţionale, în condiţiile de

38

utilizare, depozitare şi transport stabilite prin documente tehnico – economice.

Perioada de funcţionare normată este specific fondurilor fixe şi are funcţia de limitare în timp a răspunderii pentru viciile ascunse.

Termenul de valabilitate este intervalul de timp în care produsele îşi păstrează nemodificate toate caracteristicile calitative iniţiale. Momentul începerii termenului de valabilitate este data de fabricaţie.

Termenul de valabilitate este specific produselor alimentare, chimice, cosmetice, medicamentelor etc. Comercializarea produselor cu termenul de valabilitate expirat este interzisă şi se pedepseşte conform legii.

2.5.1. Certificarea conformităţii în Uniunea Europeană

Tratatul de la Roma (1958) de constituire şi amendamentele din 1987 la Actul unic european stabilesc liniile directoare ale Uniunii în vederea realizării pieţii interioare cu circulaţia liberă a mărfurilor şi serviciilor. În acest sens, Tratatul impune apropierea dispoziţiilor legislative ale membrilor Uniunii privind funcţionarea pieţei comune. Din această dispoziţie decurg directivele de armonizare tehnică ale Uniunii.

Documentul fundamental privind abordarea globală în materie de evaluare a conformităţii este Rezoluţia Consiliului Comunităţilor Europene din 1989. Această “abordare globală” are drept scop menţinerea încrederii reciproce între statele membre şi crearea încrederii în activitatea producătorului şi în organismele de certificare şi acreditare. Câteva din principiile fundamentale ale rezoluţiei sunt:- asigurarea unei abordări coerente în legislaţia comunitară a fazelor procesului de evaluare a conformităţii, a criteriilor de desemnare şi certificare a organismelor care intervin în proceduri şi utilizarea mărcii C.E.;- utilizarea generalizată a standardelor europene privind asigurarea calităţii (EN 29000), crearea de sisteme de acreditare, aplicarea de tehnici de intercomparare;- promovarea de acorduri de recunoaştere reciprocă în materie de certificare şi încercări în interiorul Uniunii şi cu terţe ţări.

Potrivit ideii de dereglementare din legislaţia comunitară, în domeniul certificării de conformitate este dominantă tendinţa ca performanţele şi caracteristicile de calitate să nu fie impuse din afară, ci ele să rămână exclusiv în competenţa producătorului care, însă, este obligat să declare onest aceste performanţe şi caracteristici. Trebuie, totuşi, respectate

39

cerinţele esenţiale prevăzute în directivele sau standardele europene obligatorii. Între aceste cerinţe esenţiale, obligatorii, se găsesc cele privind protecţia sănătăţii şi a mediului.

Pe lângă directivele comunitare, şi o serie de alte documente internaţionale stau la baza certificării de conformitate. Aşa sunt, de exemplu, normele emise de CODEX Alimentarius Comission, organ comun al WHO - FAO.

Procedurile de certificare a conformităţii ale Uniunii Europene sunt modulate pe diferite faze ale evaluării între care controlul intern, fabricaţie, examinare de tip, conformitate cu tipul, asigurare calitate completă.

Organele care intervin în certificarea sistemelor de calitate sunt private, acreditate de organisme naţionale şi reunite în reţeaua EQNET, creată în 1990.

În Uniunea Europeană, pentru produsele din “domeniul reglementat”, care întrunesc “cerinţele esenţiale” prevăzute în directivele UE se aplică marca “CE”. Pentru produsele din “domeniul nereglementat” se aplică “marca de certificare”. În acest sens a fost înfinţată Organizaţia Europeană de Încercări şi Certificare (EOTC). Existenţa acestei organizaţii, formată din grupuri naţionale şi internaţionale implicate în certificări în domeniu nereglementat, asigură recunoaşterea reciprocă a rezultatelor încercărilor şi crează un nivel ridicat al încrederii în ele, elimină încercările şi certificările repetate, oferă servicii descentralizate de evaluare a conformităţii.

Infrastructura europeană de acreditare şi certificare mai cuprinde Organizaţia Europeană pentru Promovarea Cooperării între Laboratoarele de Încercări EUROLAB şi Cooperarea Europeană pentru Acreditare CEA. Aceste organisme cooperează cu organismele internaţionale similare: Cooperarea Internaţională în Acreditarea Laboratoarelor ILAC şi Forumul Acreditării Internaţionale IAF.

Pentru armonizarea evaluării conformităţii în domeniul nereglementat se implementează acorduri de recunoaştere reciprocă şi mărci de conformitate comune. Sistemele de certificare şi mărcile de conformitate comune atestă conformitatea cu standardele europene armonizate. În acest fel a apărut Sistemul de Mărci Europene prin care unui produs i se atribuie o singură marcă europeană recunoscută de toate statele membre. Astfel este, de exemplu, marca voluntară KEYMARK acordată de organisme independente care îndeplinesc cerinţele Sistemuli Mărcii Europene CEN/CENELEC.

40

2.5.2. Certificarea calităţii în România

Constituirea şi funcţionarea Sistemului naţional de certificare a calităţii în România sunt reglementate legal.

Sistemul naţional de certificare a calităţii cuprinde ansamblul organismelor de certificare a produselor şi serviciilor, a organismelor de acreditare a laboratoarelor de încercări, a persoanelor şi ansamblul laboratoarelor de încercări acreditate.

Sistemul este coordonat de Asociaţia Română de Standardizare ASRO, iar acreditarea este coordonată de Asocoaţia Reţelei Naţionale de Acreditare RENAR. Ambele sunt persoane juridice de drept privat, de interes public. Laboratoarele acreditate sunt grupate în reţeaua RELAR.

Organismele de certificare pot fi acreditate numai dacă îndeplinesc condiţiile impuse prin standardele româneşti, în concordanţă cu standardele internaţionale.

Certificarea conformităţii produselor, serviciilor şi sistemelor calităţii se face, în România, după aceleaşi reguli ca şi în Uniunea Europeană. Se practică şi în România certificarea obligatorie şi cerificarea voluntară. Pentru certificarea conformităţii cu standardele române de referinţă se foloseşte marca SR, iar pentru certificarea conformităţii cu standardele de securitate de utilizează marca SR-S. Marca SR-S se referă la protecţia vieţii şi sănătăţii consumatorilor şi la protecţia mediului înconjurător. Marcajul se aplică pe produse, ambalaje, etichete sau pe documentele produselor.

Marca SR sau SR-S certifică faptul că produsul respectiv satisface cerinţele standardului acelui produs şi că produsul este controlat de către producător şi de către ASRO, în calitate de organism independent, prin audituri la sediul producătorului şi prin prelevare de probe de pe piaţă.

2.6. Probleme specifice ale determinării calităţii loturilor de mărfuri în expertiza merceologică.

Calitatea reală a unui lot de produse este conformă cu calitatea prescrisă când dispersia valorilor caracteristicilor de calitate pentru toate componentele lotului se află în limitele admise şi deci calitatea medie a lotului este acceptabilă.

41

Pe parcursul circuitului produsului până la consumator, numeroşi factori acţionează asupra integrităţii şi nivelului calitativ al produsului. Sub acţiunea acestor factori şi corelat cu natura produsului apar modificări în timp ale proprietăţilor produsului.

Se poate afirma că un produs are calitate normală când pe tot parcursul prelucrării şi comercializării se respectă condiţiile tehnice impuse şi se păstrează proprietăţile prescrise. Din acest punct de vedere calitatea unui lot de marfă poate fi privită sub două aspecte:- calitatea statică, adică nivelul real al calităţii, determinat într-un moment dat al circulaţiei produsului;- calitatea dinamică, adică evoluţia nivelului real al calităţii în timp, ca rezultat al interacţiunii dintre produs şi mediu.

Urmărirea calităţii dinamice presupune determinarea în momentul iniţial şi în timp a proprietăţilor dinamice ale produsului.

Definirea şi urmărirea calităţii dinamice se aplică la stabilirea termenului de garanţie, stabilirea şi controlarea perisabilităţilor, organizarea transportului, a depozitării şi transportului măfurilor etc.

2.6.1. Metodologia generală de determinare a calităţii produselor în expertiza merceologică

Determinarea calităţii constă din măsurători, analize şi încercări care se execută după o metodologie stabilită pentru evaluarea nivelului caracteristicilor de calitate ale produsului la un moment dat.

În cadrul expertizei merceologice determinarea calităţii are trei obiective şi anume:- stabilirea concordanţei dintre calitatea reală şi cea prescrisă a produsului;- stabilirea măsurii în care calitatea produsului corespunde cerinţelor beneficiarului;- compararea calităţii produsului cu starea anterioară.

Determinarea calităţii presupune parcurgerea unor etape descrise în continuare. Metodologia efectivă de determinare a calităţii se alege funcţie de felul speţelor expertizelor (degradare calitativă, denaturare, substituire), natura produsului (dacă este un produs curent sau unul nou), destinaţia produsului, dacă e necesară determinarea calităţii unui produs singular sau a unui lot, dacă determinarea trebuie să se facă la furnizor sau la beneficiar.

42

a) Stabilirea criteriilor calităţiiCriteriile în funcţie de care se face aprecierea calităţii exprimă

cerinţele de bază ale calităţii produselor. Criteriile de determinare a calităţii sunt funcţie de specificul produselor expertizate şi la stabilirea lor trebuie să se ţină cont de următoarele criterii:- să aibă o valoare ştiinţifică recunoscută şi să fie comparabile cu standardele;- să aibă caracter specific, diferenţiat pe grupe de produse şi pe produse.

Pot servi drept criterii de calitate caracteristicile dimensionale, estetice, comfortul în exploatare etc.

b) Selecţionarea caracteristicilor de calitateDin numărul mare de caracteristici ale unui produs, numai unele sunt

esenţiale din punct de vedere al definirii calităţii - caracteristicile de calitate.Atunci când determină calitatea, expertul este acela care trebuie să

selecţioneze care din proprietăţile produsului sunt caracteristici de calitate. La alegerea lor trebuie să se asigure că aceste proprietăţi sunt reprezentative şi că există metode eficiente şi uşor de utilizat pentru determinarea lor, preferabil standardizate. În general, pentru determinarea calităţii în cadrul expertizei se apelează în primul rând la caracteristicile standardizate care se completează cu alte caracteristici cu valoare ştiinţifică ridicată dar nestandardizate.

Pentru ca determinarea calităţii să fie cât mai exactă, ponderea caracteristicilor care se determinã prin evaluări subiective trebuie să fie redusă în raport cu cele măsurabile.

Ţinând cont de cele de mai sus, din lista tuturor caracteristicilor produsului se selectează cele care exprimă cel mai pregnant calitatea produselor şi crează o imagine generală asupra calităţii. Apoi se completează şi se corelează cu caracteristici mai analitice care pot releva deficienţele care rămân ascunse la studiul caracteristicilor generale.

c) Selectionarea indicatorilor de calitateIndicatorii de calitate sunt expresia cantitativă a caracteristicilor de

calitate.În cazul caracteristicilor standardizate, criteriile pentru indicatorii de

calitate vor fi cei prescrişi în standarde. Dar, adesea, caracterizarea calităţii numai prin acesti indici, cu un caracter pronunţat tehnic, nu este suficientă. De aceea se apelează la mai mulţi indicatori în asociere, ponderat cu coeficienţi care exprimă importanţa acordată fiecăreia din caracteristici în definirea calităţii. Se pot lua în considerare, aşa cum s-a mai arătat, şi

43

caracteristici nestandardizate pentru care expertul singur îşi fixează nivelurile de comparaţie.

d) Determinarea calităţii reale a lotului de produseCalitatea reală a unui lot de produse se determină cu metode

organoleptice şi cu metode de laborator. Obiectivitatea şi exactitatea se asigură prin pregătirea probelor şi efectuarea determinărilor în condiţiile prescrise.

În raport cu dispersia caracteristicilor de calitate în masa unui lot de produse, lotul poate fi omogen sau eterogen. Alegerea celei mai potrivite metode de extragere a probelor este, din această cauză, determinantă pentru determinarea corectă a calităţii produselor lotizate.

Pregătirea probelor pentru analiză sau pentru încercările de laborator se face prin metode care depind de natura produselor şi de tipul de determinare. Procedee de pregătire a probelor sunt omogenizarea, condiţionarea etc.

Metodele şi tehnicile de determinare a indicatorilor de calitate se clasifică după timpul necesar (rapide, lente), efect (distructive, nedistructive), consum de materiale, caracterul lor (standardizate, nestandardizate).

Este indicat ca în expertizele merceologice să se folosească metodele standardizate. Se preferă, de asemenea, metodele simple, nedistructive, rapide şi de mare exactitate.

În cazul expertizelor judiciare, metodele standardizate sunt singurele oficiale şi care asigură comparabilitatea rezultatelor.

e) Prelucrarea, exprimarea si interpretarea rezultatelorExactitatea rezultatelor măsurătorilor se asigură prin efectuarea unui

şir de determinări repetate pentru fiecare caracteristică de calitate. Rezultatele şirului de determinări se prelucrează statistic, conform cu prevederile standardelor. La exprimarea rezultatului şirului de măsurători pot inerveni o serie de parametri statistici ca:- media aritmetică simplă, care reprezintă valoarea centrală în jurul căreia se grupează valorile caracteristicii determinate;- amplitudinea, care reprezintă diferenţa dintre valoarea maximă şi minimă a şirului de determinări;- media aritmetică ponderată;- eroarea absolută şi relativă;- abaterea medie pătratică.

f) Controlul şi reducerea erorilor de măsurare

44

Erorile de măsurare, definite ca diferenţele dintre valorile rezultate din măsurare şi valorile de referinţă de mare precizie, însoţesc inevitabil orice măsurare.

Erorile pot fi:- erori întâmplătoare, cauzate de imperfecţiunea organelor de simţ sau de variaţiile condiţiilor în care se efectuează determinările;- erori sistematice, cauzate de imperfecţiunea aparatelor sau metodelor folosite.

În expertiza merceologică, erorile pot influenţa deciziile referitoare la calitatea produselor, de aceea ele trebuie reduse la minimul posibil. Există două căi de reducere a erorilor:- efectuarea de determinări multiple şi folosirea mijloacelor statistice pentru controlul erorii de măsurare;- determinarea cauzelor variaţiei şi eliminarea sau diminuarea lor.

Creşterea numărului de determinări are anumite limite impuse de costuri şi de faptul că o creştere substanţială a numărului de determinări, peste o anumită limită, duce la o reducere infimă a erorii.

Informaţii asupra cauzei variaţiei se pot obţine prin descompunerea valorilor în elemente ale dispersiei. Metoda constă în descompunerea erorii unui sistem de măsurători în erori componente care se sistematizează după cauzele care le produc. Această metodă se aplică atunci când expertul trebuie să aleagă din mai multe şiruri de măsurători pe cel mai apropiat de valoarea reală, în special când determinările sunt efectuate de mai multe persoane, mai multe laboratoare, la date diferite.

g) Analiza factorilor care pot produce modificări ale indicatorilor de calitate ai produselor

Rezultatele determinărilor de laborator se interpretează pentru a se trage concluziile în raport cu speţa şi obiectivele expertizei.

Dacă obiectivul este doar stabilirea calităţii reale a produselor, este necesară analiza comparativã a indicatorilor de calitate determinaţi şi prescrişi. Dacă expertiza are şi sarcina de a stabili cauzele degradării calitative, devine necesară şi analiza principalilor factori din tehnologie sau din circulaţia mărfii care au implicaţii asupra calităţii. Expertiza astfel efectuată permite şi stabilirea responsabilităţilor pentru degradarea produselor. De asemenea se evidenţiază şi eventualele implicaţii pe care modificările indicatorilor de calitate le au asupra comportării în exploatare a produselor.

45

În cadrul unei expertize determinarea efectivă a calităţii produselor se poate efectua prin metode specifice, derivate din metodologia generală prezentată anterior. Metodele specifice se stabilesc în funcţie de speţele experizelor, natura şi destinaţia produsului, dacă este un produs singular sau un lot de produse etc. De asemenea, metodologia specifică depinde şi de locul pe care determinarea de efectuat a calităţii îl ocupă:

- determinarea calităţii produselor de fabricaţie curentă;- determinarea calităţii produselor noi;- determinarea calităţii comerciale a produselor.Determinarea calităţii produselor de fabricaţie curentă urmează,

în linii mari, metodologia generală de determinare a calităţii. Determinarea de către expert a calităţii produselor de fabricaţie

curentă poate avea drept scop cunoaşterea calităţii produselor la un moment dat, sau urmărirea calităţii produselor într-un interval de timp. În toate cazurile, expertul trebuie să stabilească schema generală de determinare a calităţii (stabileşte caracteristicile şi indicatorii de calitate, modul de eşantionare, numărul de determinări de executat pentru un parametru, metodele de determinare, succesiunea în timp a determinãrilor) să stabilească limitele de toleranţă şi câmpul de împrăştiere a indicatorilor de calitate, să prelucreze datele obţinute şi să le interpreteze.

În cadrul schemei generale de determinare a calităţii trebuie să se opteze preferabil pentru caracteristicile prescrise în standarde şi pentru care există metode standardizate de determinare.

Succesiunea în timp a efectuării determinărilor trebuie stabilită astfel încât eşantionul la dispoziţie să fie folosit cât mai judicios. Astfel, la început trebuie prevăzute determinările nedistructive, apoi cele cu consum mic de material şi numai final, dacă sunt necesare, determinările distructive.

Atunci când, în cadrul expertizei, se stabilesc limite de toleranţă şi câmpurile de împrăştiere a valorilor caracteristice, se ţine seama de următoarele:

- nu există nici un produs ai cărui indicatori de calitate să se situeze în totalitate la nivel optim;

- abaterile unor indicatori de calitate în raport cu nivelul optim pot fi compensate parţial sau total de abaterile cu efect favorabil asupra nivelului calitativ ale altor indicatori.

Prelucrarea, exprimarea şi interpretarea rezultatelor sunt uşurate prin "metoda diferenţei", adică înregistrarea unor valori de bază, urmată în continuare doar de stabilirea diferenţelor în raport cu acestea.

46

2.6.2. Particularităţi ale determinării şi analizei calităţii produselor noi

Determinarea şi analiza calităţii unui produs nou trebuie să ţină cont de numeroşi factori din multe domenii. Din această cauză decizia privind introducerea în fabricaţie a produselor noi obligă la o analiză comparativă de optimizare a variantelor existente, soluţia fiind cel mai adesea un compromis între posibilităţile şi interesele producătorului, ale comercianţilor şi cele ale utilizatorilor produselor respective. Acest compromis, care influenţează direct calitatea produselor noi, poate fi, adesea, obiectul expertizei merceologice extrajudiciare.

a) Determinarea calităţii produselor noiÎn vederea determinării calităţii produselor noi este necesar întâi să

se stabilească în ce constă noutatea lor. Funcţie de elementele de noutate cu care produsele se prezintă în competiţia pieţii se stabilesc şi modalităţile de determinare a calităţii, cu respectarea a două cerinţe:- determinarea trebuie să aibă caracter unitar, adică să se folosească tehnici şi metode de determinare admise pentru produse din aceeaşi grupă de mărfuri;- determinarea trebuie să aibă caracter obiectiv, adică să se ia în considerare elemente prescrise în standardele produselor similare şi rezultatele testelor de corespondenţă ale acestora cu cerinţele consumatorilor.

Determinarea calităţii produselor noi înseamnă de fapt:- stabilirea caracteristicilor de calitate care se vor cerceta la produsul nou;- stabilirea metodelor de determinare;- stabilirea nivelului minim de calitate pe care noul produs trebuie să-l aibă.

La stabilirea calităţii este necesar să se aleagă caracteristici care să reprezinte exact calitatea produsului, să fie operative şi să necesite condiţii de determinare uşor realizabile.

Adesea determinarea calităţii produsului nou constă în compararea caracteristicilor atât nominale cât şi reale cu caracteristici similare ale unor produse de referinţă.

b) Analiza calităţii produselor noiAtunci când se hotăreşte introducerea unui produs nou în fabricaţie,

el trebuie supus unei analize, pentru a se stabili competivitatea lui tehnică, economică şi socială. Expertize merceologice extrajudiciare se pot efectua pentru a verifica oportunitatea fabricării unor produse noi.

47

Expertizele trebuie să stabilească dacă produsele noi corespund cerinţelor beneficiarilor şi în ce măsură răspund exigenţelor cu care sunt confruntate pe întregul lor circuit tehnic, inclusiv transportul, manipularea, depozitarea şi comercializarea lor.

Analiza produselor noi urmăreşte să stabilească şi măsura în care, din faza de cercetare – proiectare, au fost adoptate soluţii care să corespundă exigenţelor şi impune efectuarea modificărilor şi completărilor necesare. Analiza calităţii unui produs nou presupune analiza valorii sale de întrebuinţare. Realizarea unui produs este justificată dacă satisface o anumită nevoie, adică are o valoare de intrebuinţare. Valoarea de întrebuinţare este suma unor componente, numite funcţii (valori de întrebuintare elementare). Analiza valorii de întrebuinţare se face în mod riguros prin analiza funcţiilor produsului.

Analiza realizează o serie de obiective care se pot grupa astfel:- analiza calităţii produsului propriu zis, cu stabilirea şi analiza funcţiilor de bază ale noului produs, respectiv ale complexului pe care acesta îl formează împreună cu ambalajul său. În cadrul analizei calităţii propriu zise se examinează sistemele la care participă produsul şi pe baza aceasta funcţiile pe care trebuie să le îndeplinească.

Sistemele la care noul produs participă cel mai adesea sunt:- sistemul produs - om, a cărui analiză permite stabilirea funcţiilor

impuse de cerinţele oamenilor cu care produsele vin în contact (utilizator şi consumator, lucrători din comerţ, manipulanţi etc) şi adaptarea produsului la nevoile şi posibilităţile oamenilor;

- sistemul produs – echipament, a cărui analiză duce la stabilirea funcţiilor produsului care să permită prelucrarea în continuare dacă e cazul, transportul, depozitarea etc;

- sistemul produs - mediu a cărui analiză permite stabilirea condiţiilor optime pentru fiecare etapă a circuitului produsului (temperatură, umiditate, grad de poluare, grad de iluminare) astfel ca acesta să-şi menţină integritatea cantitativă şi calitativă.

Numărul mare şi varietatea mare de funcţii ale unui produs se grupează în funcţii obiective, subiective şi auxiliare.

Funcţii obiective sunt acelea care contribuie în mod direct la asigurarea valorii de întrebuinţare a produsului şi pot fi măsurate obiectiv şi exprimate în unităţi de măsură bine definite. Astfel, în cazul unui produs alimentar, funcţia obiectivă este aportul de trofine care satisface nevoia

48

fiziologică de hrană. În cazul articolelor de încălţăminte funcţiile obiective sunt definite prin cele de protecţie şi cea ortopedică.

Analiza funcţiilor obiective trebuie să ţină seama de modul de utilizare specific pe care îl pot avea produsele. Astfel, dacă produsele sunt destinate masei consumatorilor, ele trebuie să satisfacă cerinţele la nivel mediu al populaţiei, dar dacă produsele sunt destinate anumitor segmente de consumatori, cum sunt produsele alimentare dietetice, produsele de protecţie, produsele pentru copii, produsele pentru sportivi, sau cele pentru handicapaţi trebuie să se aibă în vedere cerinţele specifice ale acestor consumatori.

Funcţii subiective sunt funcţii care participă direct la asigurarea valorii de întrebuinţare, dar nu pot fi măsurate în mod obiectiv. În cazul produselor alimentare, de exemplu, funcţiile subiective sunt reprezentate de proprietăţile psihosenzoriale (olfactive, gustative, vizuale etc). La importanţa funcţiilor subiective contribuie şi rolul pe care acestea le au în percepţia consumatorului, în raport şi cu tradiţia, educaţia, vârsta etc. La produsele nealimentare funcţia subiectivă tipică este funcţia estetică.

La analiza funcţiilor subiective se tratează distinct sistemul produs - ambalaj, ambalajul având uneori un rol determinant în achiziţionarea produsului de către consumator.

Funcţiile subiective se analizează corelat cu funcţiile obiective, astfel încât pe ansamblu să se asigure valoarea de întrebuinţare preconizată.

La unele categorii de produse, cum sunt cele de modă, vinurile, brânzeturile însuşirile psihosenzoriale, incluse în funcţiunile subiective, au o influenţă atât de importantă, determinantă în formarea calităţii, încât ar putea fi considerate funcţii obiective, deşi evaluarea lor obiectivă este dificilă sau chiar imposibilă.

Funcţiile auxiliare se referă la cerinţele pe care produsul trebuie să le satisfacă pe parcursul circuitului tehnico- economic. Ele contribuie în principal la realizarea a două obiective şi anume păstrarea calităţii produselor şi realizarea cât mai uşoară a operaţiilor la care produsul este supus în circuitul său de la producător la consumator. Şi în acest caz sistemul produs-ambalaj poate constitui un exemplu. Analiza lui arată că funcţia de protecţie a produsului pe care o îndeplineşte ambalajul, fără să concure la valoarea de întrebuinţare a acestuia, este totuşi de mare utilitate, deoarece asigură conservarea calităţii iniţiale a produsului.- Analiza condiţiilor de transport, manipulare, depozitare şi păstrare ale produselor noi

49

Modul în care se face transportul mărfurilor de la producător la beneficiar are o mare influenţă asupra calităţii produselor, dar şi asupra cheltuielilor şi prin aceasta asupra eficienţei economice a produselor. De aceea, la cercetarea produselor noi, aceste activităţi legate de produse trebuie tratate într-o concepţie unitară, ca o problemã de optimizare: asigurarea mişcării mărfurilor care trebuie să ajungă la beneficiar în momentul şi în cantitatea necesară, cu păstrarea calităţii, cu minim de cheltuieli şi impact minim asupra mediului.

Analizele cerinţelor faţă de produs în raport cu procesele de depozitare şi transport pot duce la necesitatea revizuirii concepţiei despre noul produs şi a adapării lui la condiţiile şi exigenţele acestor procese.

Condiţiile de transport şi depozitare intervin în analiza raporturilor produs-mediu şi produs-ambalaj. Analiza ia în considerare următoarele aspecte principale:

- Dimensiunea produselor şi ambalajelor trebuie să asigure folosirea cât mai completă a capacităţii mijloacelor de transport şi a depozitelor. Un mijloc eficient în acest sens este modularea, sistem care s-a impus în special cu extinderea paletizării şi containerizării.

Modularea constă în alegerea dimensiunilor produsului şi ambalajului de prezentare astfel ca să fie cuprinse de un număr întreg de ori în dimensiunile ambalajului de transport sau ale mijlocului de transport.

- Asigurarea condiţiilor de păstrare a produselor, pentru păstrarea calităţii pe toată durata circulaţiei lor tehnice. Se iau în discuţie în special condiţiile de mediu cum sunt parametrii din spaţiile de depozitare de care trebuie să se ţină cont ca cerinţă a produselor noi care se analizează.

- Raţionalizarea operaţiilor de manipulare, mijloc important atât de reducere a cheltuielilor, cât şi de evitare a vătămării produselor. Se realizează printr-o organizare adecvată, prin mecanizare şi informatizare, prin amenajare adecvată a depozitelor, a rampelor, a mijloacelor de transport. Din punct de vedere al modului de realizare a produsului, acesta înseamnă cerinţe constructive care să asigure protecţia pe întregul circuit al produsului, cerinţe dimensionale, prin încadrarea în prevederile prescripţiilor internaţionale şi în condiţiile impuse de mijloacele de transport şi de manipulare, cerinţe privind ancorarea şi fixarea în mijloacele de transport, cerinţe privind returnarea ambalajelor.- Analiza respectării legalităţii

La analiza calităţii produselor noi, trebuie să se ia în considerare obligaţiile rezultate din legislaţia internă sau internaţională în vigoare. În

50

acest sens, trebuie analizate prevederile legislaţiei pentru produsul sau grupa de produse care se cercetează şi care se pot referi la:

- condiţiile tehnice în care se realizează produsul (tipul de materii prime, caracteristicile tehnologice de fabricaţie etc.);

- condiţiile igenico-sanitare impuse tuturor celor care intervin în obţinerea produsului şi concură la obţinerea unui produs salubru: materii prime, utilaje, forţa de muncă, mediu ambiant;

- condiţiile de comercializare care se referă la restricţiile sau protecţiile vamale, protectia mărcilor de fabrică şi a altor proprietăţi industriale şi intelectuale.

Analiza respectării legalităţii constă în compararea condiţiilor şi soluţiilor propuse cu cele prevăzute de legislaţie. În cazul produselor pentru export, analiza se bazazeă pe exigenţele legislaţiei zonelor cu care produsul va veni în contact pe circuitul său până la consumator.

În cadrul analizei respectării legalităţii trebuie acordată atenţia cuvenită prescripţiilor standardelor în vigoare.- Analiza eficienţei produsului nou.

Deteminarea eficienţei economice a unui produs nou presupune evidenţierea îmbunătăţirilor pe care le aduce produsul şi calculul efectelor economice care se produc la apariţia noului produs la producător, la organizaţiile comerciale şi la consumator.

Eficienţa economică se exprimă cu ajutorul unor indicatori tehnici, economici şi sociali cum sunt profitul, durata de recuperare a cheltuielilor de cercetare-proiectare, creşterea productivităţii muncii, reducerea consumurilor specifice, imbunătăţirea caracteristicilor de calitate, creşterea volumului desfacerilor, creşterea eficienţei economice la beneficiari.

Pe lângă indicatorii de eficienţă se mai au în vedere şi următoarele aspecte:- la producător

- măsura în care noul produs se integrează în dotările existente şi tehnicile de fabricaţie;

- măsura în care noul produs valorifică resursele existente şi reduce poluarea mediului;

- măsura în care noul produs aduce o îmbunătăţire a nivelului calitativ în raport cu produsele aflate în fabricaţia curentă.- la societatea de comercializare se analizează dacă noul produs duce la simplificarea aprovizionării, uşurarea etalării şi vânzării, returnabilitatea

51

ambalajelor, reducerea cheltuielilor de circulaţie, reducerea imobilizărilor de fonduri.- la consumatori se analizează calitatea efectului obţinut prin folosirea noului produs, costul produsului, timpul şi mijloacele necesare folosirii sau pentru pregătirea folosirii noului produs, posibilitatea valorificării ambalajului şi de evitare a poluării mediului înconjurător, gradul de conservabilitate şi condiţiile tehnice necesare, nivelul de informare pe care îl asigură eticheta sau ambalajul, cantitatea de produs aflată într-o unitate de ambalaj.

2.7. Costurile calităţii

Eforturile unor organizaţii de a-şi spori eficienţa financiară poate duce la o abandonare parţială a problemelor legate de calitatea produselor şi serviciilor. Efectul este o creştere a costurilor suportate de client din cauza defectelor sau deficienţelor apărute la produs după cumpărarea acestuia, ceea ce contribuie la diminuarea cotei de piaţă şi a cifrei de afaceri a organizaţiei furnizoare. De aceea este evident că se pot îmbunătăţi performanţele organizaţiei acţionând asupra cauzelor care determină diminuarea respectivă, adică îmbunătăţind calitatea produselor sau serviciilor furnizate. Pentru a asigura eficienţa acestui demers trebuie cunoscute costurile lui.

2.7.1. Generalităţi

Furnizarea de produse sau servicii, sau efectuarea de activităţi care să satisfacă necesităţi exprimate şi implicite, cu alte cuvinte furnizarea produselor, serviciilor, activităţilor de calitate, la costurile cele mai mici posibile trebuie să fie principala preocupare a oricărei organizaţii.

Absenţa calităţii costă scump. Există estimări potrivit cărora, în cadrul unei întreprinderi, costurile referitoare la calitate, inclusiv pierderile datorate calităţii, variază între 5 şi 25% din totalul cifrei de afaceri, funcţie de întreprindere şi de sistemele de evaluare implementate. Efectuarea estimării costurilor aferente calităţii este un mijloc puternic stimulator, dat fiind că posibilităţile de a creşte profitul printr-un program de reducere a costurilor asigurării calităţii sunt mari.

Calitatea are un efect de pârghie asupra performanţelor financiare ale organizaţiei.În general, dacă se consideră:

a = profitul/cifra de afaceri, b = costurile asigurării calităţii/cifra de afaceri,

52

atunci efectul reducerii costurilor efectuate pentru asigurarea calităţii cu o proporţie R este echivalent cu creşterea cifrei de afaceri cu

1 + R (b /a)Acesta este numit adesea efectul de pârghie al calităţii sau pârghia

calităţii asupra performanţei organizaţiei.Conceptul de pârghie a calităţii are, totuşi, doar un rol ilustrativ şi

motivaţional şi nu permite punerea în evidenţă cantitativă a creşterii eficienţei organizaţiei din următoarele motive:- în practică, nu se cunosc precis costurile totale de asigurare a calităţii şi, prin urmare, reducerile procentuale sunt ipotetice;- efortul financiar ocazionat de reducerea acestor costuri trebuie şi ele avute în vedere (adică trebuie luată în considerare o reducere netă );- educerea netă în costurile de asigurare a calităţii se produce eşalonat, pe o perioadă de timp în cursul căreia indicatorii operaţionali se modifică.

Sunt necesare, din această cauză, alte metode de calcul a costurilor calităţii şi a eficienţei reducerii lor, metode care se vor prezenta în continuare.

Este important ca, la introducerea manegementului calităţii, care are rolul de a ajuta organizaţia să îmbunătăţească calitatea şi să acrediteze existenţa capacităţii organizaţiei de a menţine calitatea mărfurilor produse, să se cuantifice pierderile datorate calităţii în scopul reducerii lor, astfel că problema costurilor calităţii merită să fie abordată şi în manualul calităţii.

2.7.2. Definiţii privind costurile calităţii

Definiţiile unor noţiuni frecvent utilizate în procesul de evaluare a costurilor calităţii sunt date în continuare.

Noncalitatea (sau “calitatea nesatisfăcătoare”, “neconformitatea”) este diferenţa globală dintre calitatea dorită şi calitatea obţinută efectiv. Această diferenţă poate fi evaluată mai mult sau mai puţin complet în termeni economici.

Costurile calităţii sunt suma costurilor suportate pentru a asigura o calitate satisfăcătoare şi pentru a da încredere în calitate, şi a pierderilor suferite atunci când nu se obţine o calitate satisfăcătoare. Anumite pierderi de acest fel sunt greu de cuantificat, dar pot fi de mare importanţă, aşa cum este, de exemplu, pierderea clientelei.

Costurile referitoare la calitate pot fi defalcate astfel:Costuri interne referitoare la noncalitate: cheltuieli suportate în

cazul în care faptul că produsul nu satisface cerinţele de calitate se constată înainte ca acesta să părăsească întreprinderea;

Costuri externe referitoare la noncalitate: cheltuieli suportate în cazul în care faptul că produsul nu satisface cerinţele de calitate se constată după ce a părăsit întreprinderea;

53

Costuri de detectare şi control: cheltuieli suportate pentru verificarea conformităţii produsului cu cerinţele de calitate, adică pentru finanţarea investigării noncalităţii;

Costuri de prevenire: cheltuieli efectuate pentru a reduce riscurile privind noncalitatea. Aceste costuri includ şi costurile pentru implementarea şi menţinerea unui sistem al calităţii şi pentru activităţile de asigurare a calităţii.

Potrivit unor estimări, în general, costurile de detectare şi prevenire constituie 10 –20 %, iar costurile interne şi externe privind noncalitatea 80 – 90 % din totalul costurilor calităţii.

Pierderile datorate calităţii sunt pierderi cauzate de nevalorificarea potenţialului resurselor în procese şi activităţi. Astfel sunt, de exemplu, pierderile datorate calităţii sunt insatisfacţia clientului, pierderea posibilităţii de a adăuga o valoare mai mare pentru client, organizaţie sau societate, precum şi irosirea resurselor şi materialelor.

2.7.3. Evaluarea costurilor calităţii

Evaluarea costurilor calităţii permite să se dea o dimensiune financiară problemei calităţii.

Principalele obiective urmărite atunci când se analizează costurile calităţii sunt:- Reperarea oportunităţilor, cu alte cuvinte demonstrarea faptului că resursele organizaţiei respective pot fi folosite mai eficient şi că noncalitatea este o “resursă” care stă la dispoziţie. Acţiunea trebuie să înceapă prin observaţia situaţiei existente şi punerea în evidenţă a neconformităţilor;- Ajutorul la alegerea priorităţilor, identificarea unora din situaţiile cele mai grave din punct de vedere al costurilor calităţii şi definirea obiectivelor acţiunilor viitoare; se stabilesc acţiuni care vizează mize importante;- Sensibilizarea personalului, obişnuirea personalului să cunoască ordinele de mărime care corespund noncalităţii din întreprindere, abordarea temei calităţii atât cu conducerea, cât şi cu colaboratorii folosind limbajul economic şi al cifrelor;- Urmărirea acţiunilor de îmbunătăţire, măsurarea progreselor realizate, încurajarea acestor progrese, menţinerea câştigurilor obţinute, urmărind dacă reducerea costurilor este durabilă. Costurile calităţii sunt un mijloc de gestiune pentru întreprindere;

Există mai multe moduri de a face aceste calcule economice dat fiind că evaluarea poate fi punctuală în timp sau permanentă, poate fi făcută pentru o anumită problemă sau pentru întreaga întreprindere. Estimările sumare sunt adesea preferabile lucrărilor permanente, greoaie.

54

2.7.3.1. Macromodele

Pentru orientare, este importantă o analiză a modelelor relaţiei dintre calitate şi bani, chiar dacă modelele sunt imperfecte din cauza ipotezelor pe care se bazează. Modelele au o valoare limitată ca instrumente utilizate direct în adoptarea deciziilor datorită caracterului complex al problemelor pe care le abordează, datorită lipsei unei relaţii cauzale directe între elemente, precum şi datorită efectelor subiectivităţii.

Două abordări cunoscute, fiecare conţinând o definiţie diferită a calităţii, sunt modelul standard al „ costului calităţii”, pus la punct de Juran, şi modelul „pierderii pentru societate” al lui Taguchi

a. Modelul costului calităţii

Modelul schematic al lui Juran ilustrează modul în care se schimbă costurile asigurării calităţii dintr-o organizaţie, odată cu modificarea nivelului calităţii. Acest model arată că, pe măsură ce nivelul calităţii creşte prin utilizarea pe scară mai largă a metodelor preventive şi de evaluare, costurile defectelor scad. După un anumit punct, însă, utilizarea în continuare a acestor metode nu mai reuşeşte să producă decât reduceri modeste în costurile defectelor. Astfel, costurile totale ale asigurării calităţii scad iniţial odată cu creşterea cheltuielilor pentru prevenire până la nivelul unui cost optim, după care încep să crească, pe măsura ce creşte şi nivelul de calitate

Cu toată simplitatea şi utilizarea sa largă, modelul descris este imperfect. El se bazează pe unele ipoteze nefundamentate (presupunerea că costurile de prevenire şi cele de evaluare sunt cumulative, dar în realitate cheltuieli mai mari în prevenţie ar permite o activitate de evaluare mai redusă). De asemenea, ignoră factorul timp (costurile de prevenire se manifestă mai puternic la început, în timp ce reducerea costurilor defectelor este permanentă).

Aşadar, acest macromodel este aplicabil concret limitat, lipsit, în cea mai mare parte, de relevanţă pentru procesul decizional al organizaţiei şi pentru identificarea beneficiilor aduse de creşterea calităţii. Modelul ajută, totuşi, la înţelegerea corelaţiei costuri – calitate.

b. Modelul “pierdere pentru societate”

Modelul semi-cantitativ al lui Genichi Taguchi cu privire la relaţia dintre calitate şi bani se bazează pe două principii, şi anume:- Calitatea slabă este o pierdere transferată societăţii din momentul în care produsul este livrat, adică transferat clientului. O calitate bună a produsului înseamnă pierderea minimă transferată - şi invers. Pierderile respective

55

(„costuri de proprietate”, adică determinate de proprietatea asupra produsului) sunt cauzate de întreţinere, de dificultăţile de utilizare, de defecte etc., inclusiv de daunele indirecte, reparaţii, nerespectarea graficelor de activitate. Unele din aceste costuri ar putea fi numite, în ceea ce îl priveşte pe producător, costuri externe ale defectelor, dar multe din ele nu trebuie acoperite neapărat de client.

Acest concept are o natură mai globală şi consideră calitatea slabă ca fiind o problemă macroeconomică, socială care depăşeşte cadrul organizaţiei.- Funcţia de pierdere are la bază constatarea că orice abatere a parametrilor calitativi ai produsului de la valoarea-obiectiv specificată contribuie la pierderea transferată către societate conform celor de mai sus. Valoarea financiară aproximativă a acestei pierderi este direct proporţională cu pătratul abaterii de la valoarea-obiectiv (şi se numeşte „funcţia de pierdere”). Caracterul aproximativ al relaţiei, necunoscutele prezente în ecuaţie şi dificultatea determinării lor pentru fiecare caracteristică numerică pledează împotriva utilizării concrete, efective a funcţiei de pierdere.

Aceste două puncte de vedere propuse de Taguchi trebuie văzute ca nişte recomandări pentru formularea strategiilor de piaţă şi pentru îmbunătăţirea proceselor şi mai puţin ca instrumente financiare în problema calităţii.

2.7.3.2. Principii ale calculului costurilor calităţii

Costurile de realizare a calităţii reprezintă cheltuielile angajate de o întreprindere în scopul obţinerii şi asigurării nivelului cerut de calitate şi cuprind costurile de prevenire şi costurile de evaluare, dar costurile calităţii cuprind şi costurile noncalităţii - costul defectelor şi al consecinţelor acestora.

În cadrul analizei costurilor calităţii, se face refere, cu deosebire, la următoarele trei categorii:

Costurile neconformităţilorAcestea sunt cheltuieli datorate defectelor, cu alte cuvinte cheltuieli

făcute pentru că nu se realizează o muncă conformă cu ceea ce a fost prevăzut. Se disting costurile interne ale neconformităţilor (rebuturi, retuşuri şi alte cheltuieli inutile) şi costuri externe ale neconformităţilor care se descoperă datorită reacţiei clienţilor întreprinderii (despăgubirea clienţilor, penalităţi de întârziere, contracte pierdute).

O propunere de document, pusă la punct de AFNOR este redată în tabelul 2.1. Ea cuprinde rubrici pentru clasificarea costurilor neconformităţilor şi se pretează pentru activităţi industriale, fiecare întreprindere fiind liberă să o îmbunătăţească şi să îşi creeze modul propriu

56

de clasificare. Pentru activităţile de servicii, cheltuielile cu personalul reprezintă o parte importantă a cheltuielilor totale, este deci interesantă detalierea aceastei categorii de cost.

Costurile de detectare (evaluare)Costurile de detectare reprezintă cheltuielile efectuate de

întreprindere pentru aprecierea nivelului de calitate atins de produsele realizate, pentru identificarea neconformităţilor şi cuprind costurile controalelor, a testelor şi încercărilor efectuate.

Costurile de prevenireAceste costuri corespund activităţilor al căror scop este de a

împiedica apariţia defectelor: conducerea generală a calităţii şi adoptarea sistemului calităţii conform standardelor internaţionale din seris ISO 9000, programele de instruire în domeniul calităţii, evaluarea capacităţilor unui furnizor, întreţinerea preventivă, proiectarea produselor în conformitate cu cerinţele pieţii, efectuarea de audituri interne, studii de marketing etc.

Dintre toate aceste costuri, cele mai importante pentru întreprindere sunt considerate costurile neconformităţilor.

Tabelul 2.1. Costurile neconformităţilor

57

EVALUAREA COSTURILOR NECONFORMITĂŢILORCosturi interne

1. Rebuturi2. Declasare a unor produse3. Retuşuri, recondiţionări, reparaţii4. Pierderi datorate aprovizionării inutile5. Absenteism, accidente de muncă, rotaţia personalului6. Poluare7. Procedee superficiale

Costuri externe8. Rambursare daunelor cauzate altora9. Active datorate noncalităţii10. Lucrări nefacturate11. Costuri de garanţie13. Cheltuieli de retur pentru produsele refuzate14. Pierderi datorite produselor finite retrase de la vânzare15. Penalităţi de întârziere16. Cheltuieli de expertiză datorite noncalităţii17. Primă de asigurare pentru acoperirea responsabilităţii pentru produse18. Francize plătite19. Taxe bancare datorate pentru depăşiri de termene20. Remize sau bonificaţii excepţionale, acordate datorită noncalităţii21. Pierderea clientelei22. Alte costuri (de precizat)

( Sursa: D. Noye,”Ghid practic pentru controlul calităţii”, Ed. Tehnică. Bucureşti, 2001.)

2.7.4. Modalităţi de calcul al costurilor calităţii

Baza de referinţă la calculul costului noncalităţii este situaţia de funcţionare normală, cheltuielile noncalităţii fiind, de fapt, cheltuielile evitate de intreprindere dacă „totul se petrece bine de prima dată”. Este aşadar necesar ca, în cadrul calculului, să se definească ce se înţelege prin funcţionarea normală

Costurile calităţii nu sunt furnizate de sistemul contabil obişnuit al întreprinderii; este necesar, din această cauză, să se pună la punct un sistem de calcul specific. Un asemenea sistem se bazează, totuşi, în mod necesar, pe contabilitatea întreprinderii, care furnizează suma anumitor cheltuieli. Astfel, contabilitatea analitică poate oferi informaţii privind valoarea mâinii de lucru, cheltuielile repartizate pe servicii, costul orelor-maşină. Dar, cifrele astfel obţinute trebuie să fie analizate şi completate

58

prin estimări, bazate pe anumite convenţii - se convine ca un anumit cost să fie contabilizat la un anumit capitol.Toţi cei care participă la contabilizare şi estimări trebuie să respecte aceleaşi convenţii şi să se refere la aceleaşi definiţii.

Evaluările au mai multă greutate dacă sunt acceptate de toţi; este indicat să se facă evaluări la valori minime, mai bine subestimate decât supraestimate, iar modul de calcul trebuie să fie incontestabil. Anumite consecinţe ale unor defecte a căror estimare ar fi delicată, de exemplu, oportunităţile pierdute sau pierderea unui client nesatisfăcut se menţionează simplu, fără ca să fie exprimate cifric.

Aceste convenţii se concretizează prin redactarea unui ghid de calcul în care se stabilesc definiţii (de exemplu, costul rotaţiei personalului este suma costurilor procedurii de plecare, de recrutare, de instruire a noilor veniţi) şi se dau indicaţii asupra surselor de informaţie. Există şi unele standarde care pot servi drept punct de plecare la redactarea acestui ghid intern.

Totuşi, importanţa care se acordă calculului costurilor generate de noncalitate trebuie să nu deturneze atenţia de la evaluarea satisfacţiei sau insatisfacţiei clienţilor. Această insatisfacţie este adesea dificil de tradus în costuri ale noncalităţii, dar ea trebuie să rămână în centrul preocupărilor privind abordarea calităţii.

Pentru fiecare întreprindere este recomandabil să se conceapă o grilă de calcul care să corespundeă activităţii ei.

Modul de prezentare a rezultatelor depinde de scopul urmărit.Pe lângă exprimarea analitică a costurilor calităţii, există posibilitatea

prezentării unor indicatori reprezentativi.Unul din modurile de prezentare poate lua în calcul numărul de

personal al întreprinderii, în acest caz costul calităţii se exprimă pe salariat.Pentru a face comparaţii în timp, ori între unităţi, sau pentru a arăta

care sunt posibilităţile de reducere a costurilor, este comod ca aceste costuri să se exprime în procente din cifra de afaceri, ceea ce este elocvent pentru toată lumea. Costurile calităţii pot fi exprimate şi în procente din valoarea adăugată pentru întreprindere; acest mod de calcul este şi mai semnificativ.

Regruparea costurilor pe tipuri de defecte, pe tip de produs sau tip de activitate este utilă pentru orientarea acţiunii ulterioare de reducere a costurilor calităţii. Existenţa unui sumar cu toate costurile calităţii ale întreprinderii permite utilizarea calculelor parţiale pe care le cuprinde pentru anumite defecte. De asemenea, face posibilă regruparea costurilor pe centre de responsabilitate; o repartiţie corectă este, totuşi, dificilă,

59

deoarece pentru numeroase neconformităţi cauzele sunt multiple şi responsabilităţile sunt comune mai multor compartimente ale organizaţiei.

Unele întreprinderi urmăresc evoluţia relativă a diferitelor categorii de cost: costuri de prevenire, costuri de detectare, costurile neconformităţilor interne, costurile neconformităţilor externe.

În general, o politică activă de construcţie a calităţii conduce la o diminuare globală a costurilor. Partea reprezentând costurile de prevenire, foarte mică la început, creşte progresiv. Partea reprezentând costurile de detectare creşte uşor la începutul programului, deoarece se realizează un efort de măsurare; apoi, această parte se diminuează, deoarece prevenirea înlocuieşte progresiv numeroasele controale. Prin acest procedeu întreprinderea poate face comparaţii în timp şi pe sectoare.

O modalitate simplă de prezentare, şi adesea suficientă, este aceea de a nu totaliza costurile datorate noncalităţii, ci de a pune în evidenţă costurile datorate unui tip particular de defecte.

2.7.5. Modalităţi de analiză a costurilor calităţii

Există mai multe modalităţi de abordare a problematicii costurilor calităţii într-o întreprindere. Se redau în continuare trei dintre posibilităţile care se pot lua în considerare la introducerea în întreprindere a unei cercetări referitoare la costurile calităţii.

Evaluarea generală constă în stabilirea, dacă este necesar de către un consultant extern, a unui diagnostic rapid al costurilor calităţii pentru ansamblul întreprinderii.

Deşi estimările care rezultă sunt aproximative, ele permit demonstrarea faptului că există posibilităţi de reducere a costurilor şi mobilizarea factorilor de decizie în aceasta direcţie; importanţa costurilor noncalităţii justifică un efort de mobilizare.

Diagnosticul efectuat la nivelul întreprinderii reia categoriile de costuri prezentate mai înainte (costurile neconformităţilor, de evaluare, de prevenire). Dincolo de constatare, studiul pune în evidenţă locurile unde trebuie acţionat cu prioritate şi evaluează economiile potenţiale realizabile. Chiar şi o estimare aproximativă permite orientarea deciziilor. Acest studiu poate convinge factorii de decizie să se orienteze spre lansarea unui anumit program privind calitatea.

Un dispozitiv permanent înseamnă că, în întreprindere, după un prim diagnostic, se realizează un proces permanent de evaluare a costurilor calităţii, în intenţia de a se asigura informaţii periodice privind diminuarea costurilor şi măsurarea regulată a progreselor realizate, cu metodele riguroase ale urmăririi costurilor.

60

Crearea unui asemenea dispozitiv cere o muncă considerabilă şi se pune problema dacă se justifică acest efort. Contabilitatea generală şi analitică a întreprinderii furnizează cifre utile, dar care nu sunt suficiente; trebuie creat un nou sistem cu colaborarea şi sprijinul serviciilor contabile, iar convenţiile adoptate pentru calcul trebuie să fie admise de toţi.

Estimări punctuale pentru anumite defecte, acest al treilea mod de studiu, constă în reperarea diferitelor neconformităţi şi evalualuarea costurilor pentru defectele care par cele mai grave. Aceasta este, de obicei, modalitatea preferată de analiză a costurilor calităţii. Se iau în considerare doar costurile neconformităţilor, celelalte costuri ale calităţii (detectare, prevenire) fiind ignorate. Aceste costuri nu se însumează pentru ansamblul întreprinderii ci se studiază „defect cu defect”, pentru a măsura efectele pe care le provoacă. Intenţia este deci aceeaşi ca în prima abordare: sensibilizarea, crearea unei dispoziţii de a acţiona.

Există, desigur, riscul ca acestor estimări parţiale să le scape unele costuri ascunse importante, care vor fi identificabile numai în urma unei evaluări generale şi sistematice. Pe termen lung, trebuie abordate totalitatea neconformităţilor, dar, la inceput, se selecţionează doar acelea care par mai grave.

2.7.6. Rolul analizei costurilor calităţii

Analiza economică şi calculul costurilor de calitate permite identificarea neconformităţilor celor mai costisitoare, care provoacă o creştere a costurilor sau o deteriorare a cifrei de afaceri. Astfel, calculul şi analiza costurilor calităţii este un instrument important la dispoziţia organizaţiei în cadrul managementului calităţii.

În felul acesta, în măsura în care sistemul de asigurare a calităţii şi în general managementul calităţii devine obiect al expertizei, modul de abordare al costului calităţii se supune şi el expertizării.

Pe de altă parte, o analiză a costurilor calităţii la întreprinderea susceptibilă a fi locul unde s-a produs deprecierea unui produs expertizat poate aduce informaţii preţioase utilizabile la elucidatea tehnică a cazului. Sunt de interes toate tipurile de cheltuieli cuprinse în costurile calităţii, costuri de detectare şi de prevenire a apariţiei defectelor şi merită o atenţie deosebită costurile neconformităţilor interne şi externe.

Expertiza, în special dacă abordează sistemul calităţii din organizaţie, trebuie să verifice dacă reducerea costurilor noncalităţii nu duce la trecerea pe un plan secundar asigurarea satisfacţiei clienţilor. Trebuie luat în considerare faptul că efectele noncalităţii asupra nivelului de satisfacţie pot fi foarte importante, chiar dacă nu se pot traduce în costuri.

61

2,8. Calitatea mărfurilor şI protecţia mediului

Marfa, ca rezultat al activităţii umane, are efect asupra mediului cel puţin în două ipostaze, ca produs al unei tehnologii care este mai mult sau mai puţin poluantă şi ca obiect al consumului/utilizării, proces în cursul căruia iau naştetre agenţi mai mult sau mai puţin poluanţi. De asemenea, circuitul tehnic al produsului de la producător la consumator creează un contact marfă – factori de mediu, o relaţie în ambele sensuri, marfa fiind afectată de factorii de mediu şi mediul, la rândul lui, fiind afectat de marfă.

Este, în aceste condiţii, evident că, între multiplele aspecte ale calităţii, definită ca totalitatea proprietăţilor mărfii care fac ca marfa să satisfacă cerinţele exprimate sau implicite ale cumpărătorului, proprietatea de a afecta mediul într-o măsură mai mare sau mai mică ocupă un loc important.

Există tendinţa la cumpărători de a conştientiza perfect, necesitatea caracterului nepoluant al mărfurilor.

O sursă majoră de poluare legată de mărfuri o constituie deşeurile, care prezintă o continuă creştere cantitativă şi în diversitate. Problemele create de aceste deşeuri devin şi mai grave datorită faptului că o parte din ele nu sunt biodegradabile, deci nu se reintegrează în mediu în mod natural şi datorită caracterului toxic al unora din ele. Cantitatea mare de deşeuri, chiar biodegradabile şi netoxice, constituie o mare problemă de protecţie a mediului, prin faptul că se depăşeşte adesea capacitatea naturală de autoepurare, adică de autoprotejare a mediului împotriva materialelor evacuate în urma unul consum mereu în creştere de produse. O soluţie aplicată pe scară largă o constituie procedeele costisitoare de depozitare, tratare sau de distrugere a deşeurilor.

Pe de altă parte, produsele în cantitate tot mai mare, solicitate de piaţă, şi în ultimă instanţă, de consumatori, inglobează tot mai multe din resursele limitate de care omenirea dispune.

Rezultă că factorii de mediu nu mai pot avea în mod nelimitat rolul dublu de furnizori de resurse şi de receptori de reziduuri.

Protecţia mediului impune relizarea unor cicluri de producţie închise de felul: materie primă – producţie – produs – materie primă. Realizarea unor astfel de procese ciclice este condiţionată de valorificarea reziduurilor şi a deşeurilor care rezultă pe parcursul fabricării şi consumului produselor. Şi în acest fel, protecţia mediului a devenit o problemă strâns legată de calitatea produselor şi serviciilor, sau, exprimat în alt mod, unul din

62

aspectele esenţiale ale calităţii a devenit, azi, modul în care produsele afectează mediul pe parcursul fabricaţiei, pe tot circuitul lor tehnic şi al consumului, respectiv după consum.

Realizarea unor cicluri de producţie închise materie primă – producţie – produs – materie primă constituie unul din elementele fundamentale ale dezvoltării durabile.

Impactul pe care produsele care devin mărfuri îl au asupra mediului, în oricare din etapele vieţii lor, sau după utilizarea lor, constituie din motivele de mai sus, un element important al calităţii lor. Necesitatea protecţiei mediului este o necesitate implicită, sau, uneori, o cerinţă exprimată explicit, faţă de produsele achiziţionate de consumatori.

Prin faptul că a apărut necesitatea ca, deja la proiectarea produselor, să se prevadă atât lipsa unui impact negativ asupra mediului în timpul fabricării, al circuitului tehnic şi al utilizării, cât şi posibilitatea reintegrării lor în natură, după utilizare, fără efecte negative, ori a reintegrării lor în circuitul economic, ca materie primă, aceste caracteristici pot fi incluse în ipostaza calităţii - calitate de proiectare.

Îmbunătăţirea calităţii produselor din punct de vedere ecologic presupune satisfacerea unor cerinţe cum sunt: utilizarea de materii prime refolosibile, utilizarea energiei în cantităţi mai mici şi din surse inepuizabile, utilizarea de componente reparabile, produsul să aibe mai puţine efecte secundare, să necesite ambalaj mai redus, să nu prezinte pericole pentru animale, să fie silenţioase, să necesite mai puţină apă, să polueze mai puţin, să fie biodegradabile, să fie reciclabile, să consume puţine materii şi materiale.

În multe din ţările dezvoltate, produsele care afectează mediul peste limita admisă sunt supuse unor taxe suplimentare, fiind astfel făcute mai puţin competitive şi mai puţin atractive în raport cu produsele care afectează mediul în mai mică măsură.

Chiar şi în absenţa unor astfel de măsuri fiscale, se constată că cerinţele ecologice reprezintă unul din factorii de care cumpărătorii ţin cont tot mai mult la decizia de achiziţionare, alături de celelalte aspecte de calitate, de preţ, de experienţa anterioară a cumpărătorului.

CAP. 3. STANDARDELE CA ELEMENT DE REFERINŢĂ ÎN EXPERTIZA CALITĂŢII

63

3.1. Definiţii şi generalităţi

Standardizarea se defineşte ca acţiunea de stabilire a unor regului în scopul realizării ordinii într-un domeniu dat, în avantajul şi consensul tuturor celor interesaţi. Standardizarea reprezintă activitatea de elaborare a unor documente de referinţă care cuprind soluţii ale unor probleme tehnice şi comerciale cu carcter repetitiv, pentru obţinerea unei economii de asamblu, respectând cerinţele funcţionale şi cele de securitate.

Standardul este un document stabilit prin consens şi aprobat de un organism recunoscut, care furnizează, pentru utilizări comune şi repetate, reguli, linii directoare, sau caracteristici pentru activităţi sau rezultatele lor, garantând un nivel optim de ordine intr-un context dat.

In prezent sunt supuse standardizării domenii care acoperă practic toate sferele de activitate umană. Standardele abordează diferite aspecte caracteristice domeniului respectiv cum sunt terminologia, clasificări, simboluri şi codificări, unităţi de măsură, tipizarea unor elemente ale produselor, calitatea şi modul de verificare a calităţii, prescripţii de marcare, ambalare, depozitare, transport etc.

Standardele de calitate emise pentru diferite produse ori grupe de produse – standardele de produse - cuprind în general următoarele informaţii (funcţie şi de natura produsului respectiv): generalităţi (titlul, instituţia care a elaborat standardul, simbolul şi numărul, clasificarea alfanumerică, o prezentare a domeniului la care se referă, definirea noţiunilor care intervin în text), condiţii tehnice pentru produsele respective, reguli de verificare a calităţii pe loturi, metode de analiză, ambalare şi marcare, depozitare şi transport, garanţii.

Standardele sunt documente cu caracter tehnico- juridic, prin care se prescriu norme unitare referitoare la nivelul caracteristicilor unui produs precum şi mijloacele prin care să se exprime, să se verifice şi să se menţină aceste caracteristici. În acest fel, standardele se constituie în cele mai importante specificaţii în raport cu care se stabileşte nivelul calitativ al produsului la care se referă şi, ca atare, elemente de referinţă în expertiza calitatăţii mărfurilor.

Un standard nu conţine neapărat toate prevederile necesare pentru contractare. Utilizatorii standardelor trebuie să se asigure că sunt în posesia ultimei ediţii şi a tuturor modificărilor standardului respectiv. Informaţiile referitoare la standardele române - termenul de începere a aplicării, modificări etc - sunt publicate în Catalogul standardelor române şi

64

în publicaţia de specialitate a Asociţiei de Standardizare din România, ASRO.

Standardele nu sunt obligatorii de drept, ele au un caracter facultativ constituindu-se tot mai mult ca principii, linii directoare, ghiduri. Alcătuind, însă, baza pentru certificarea de produs şi descriind regulile de bună practică adoptate prin consens şi unanim acceptate, inclusiv în instanţă, standardele sunt obligatorii de fapt: a nu respecta un standard echivalează în ochii consumatorilor, care asociază standardul cu calitatea, a nu fi de încredere. În expertiză, referirea la standarde este, de asemenea, obligatorie de fapt.

Aplicarea standardelor devine obligatorie prin efectul unei legi cu caracter general, sau printr-o referinţă exclusivă dintr-o reglementare. Reglementarea este un document emis de o autoritate şi care conţine reguli cu caracter obligatoriu.

3.2. Clasificarea standardelor

În funcţie de nivelul de standardizare, standardele sunt:-standarde de firmă, adoptate de persoane juridice cum sunt societăţile comerciale sau regiile autonome;-standarde profesionale, adoptate de organizaţii profesionale legale, pentru anumite domenii de activitate;-standarde naţionale, adoptate de către un organism naţional de standardizare;-standarde regionale, adoptate de către o organizaţie regională de standardizare (de exemplu standardele europene);-standarde internaţionale, adoptate de către o organizaţie internaţională de standardizare (de exemplu standardele ISO).

În funcţie de conţinut, standardele pot fi:-standarde de bază, care au o aplicare generală, sau conţin prevederi generale pentru un anumit domeniu;-standarde de terminologie, care enumeră şi definesc termenii utilizaţi într-un anumit domeniu;-standarde de încercări, care descriu metode de încercare a produselor, eventual de eşantionare, de prelucrare statistică a rezultatelor; -standarde de produse, care cuprind caracteristicile pe care produsul sau grupa de produse trebuie să le aibe, pentru a asigura satisfacerea cerinţelor;

65

-standarde de procese, care cuprind cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească procesele, pentru a asigura aptitudinea de a fi utilizate;-standarde pentru servicii, care cuprind cerinţele referitoare la servicii, pentru a asigura aptitudinea de a fi utilizate;

Pentru expertizarea calităţii produselor şi a serviciilor, este importantă cunoaşterea, respectiv consultarea standardelor care au legătură cu litigiul în cauză, cele mai multe prevederi utilizabile în acest sens fiind furnizate de standardele de produse şi respectiv de servicii, precum şi cele de încercări.

3.3. Standardizarea naţională

Standardele naţionale sunt elaborate de organisme care în majoritatea ţărilor sunt de drept privat.

Primul organism naţional de standardizare a fost cel din Marea Britanie, Institutul Britanic de Standardizare (1901). Acesta elaborează “standarde fundamentale”, care se referă la sistemul unităţilor de măsură, şi “standarde industriale”, publicate sub denumirea de British Standards (BS) care au un conţinut corespunzător aproximativ standardelor de produs. Standardele care stabilesc reguli privind utilizarea materialelor şi aparatelor, astfel încât să se asigure protecţia vieţii şi sănătăţii persoanelor, sunt publicate sub denumirea de “code of practice”.

Organismul naţional german de standardizare este Deutsches Institut für Normung (DIN), creat în 1917, iar standardele emise poartă sigla DIN.

În Franţa, elaborarea standardelor naţionale este realizată de o instituţie privată, Asociaţia Franceză de Normalizare (L’Association Française de Normalisation – AFNOR), creată în 1926. Standardele naţionale franceze poartă denumirea de “Normes françaises” (NF). Politica în domeniul standardizării este elaborată de un organism guvernamental, Comisia de Normalizare (La Comission de Normalisation), care are şi rolul de a supraveghea aplicarea standardelor.

In Statele Unite organismul naţional de standardizare este Asociaţia Americană de Standardizare (American Standards Association), de fapt o federaţie care reuneşte asociaţii industriale, instituţii tehnice şi organizaţii ale consumatorilor, care elaborează standardele naţionale “American Standards” (AS). Activitatea ASA se desfăşoară sub controlul Consiliului de Standardizare (Standard Council). Alte organisme americane de standardizare sunt, de exemplu, ANSI (American National Standards Institute), o organizaţie privată care coordonează elaborarea de standarde

66

cu aplicabilitate voluntară în diverse domenii, printre care ingineria, electronica şi construcţiile şi ASTM (American Society for Testing and Materials), o organizaţie ştiinţifică şi tehnică pentru standardizarea unor materiale şi metode de testare.

Standardizarea naţională în România a început în 1948 şi azi se desfăşoară în baza prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 39/1998. Organismul naţional de standardizare este asociaţia de Standardizare, ASRO, o asociaţie de drept privat. Printre principalele atribuţii ale ASRO se pot cita elaborarea standardelor naţionale române, reprezentarea intereselor României în organismele internaţionale de standardizare şi asigurarea cooperării internaţionale în domeniu, certificarea de conformitate a produselor cu standardele naţionale, editarea “Catalogului standardelor române” şi a publicaţiilor de specialitate – revista “Standardizarea “ şi “Buletinul standardizării”.

În România standardele au fost obligatorii până în 1992. În prezent, aplicarea standardelor naţionale are caracter voluntar (standardele nu sunt obligatorii de drept), dar poate deveni obligatorie printr-o reglementare tehnică adoptată de către o autoritate, în cazul în care protecţia vieţii, sănătăţii şi securităţii persoanelor şi a mediului înconjurător ori apărarea intereselor consumatorilor o impun.

Potrivit prevederilor care reglementează standardizarea, se pot emite şi coduri de bună practică, documente care recomandă reguli sau proceduri privind proiectarea, fabricarea, instalarea, întreţinerea sau utilizarea echipamentelor sau produselor.

Elaborarea standardelor naţionale se realizează prin comitete tehnice de standardizare în care sunt reprezentate toate părţile interesate – producători, comercianţi, cercetarea şi proiectarea, învăţământul, organizaţiile profesionale, reprezentanţii intereselor consumatorilor. Activitatea comitetelor tehnice şi regulile privind structura şi redactarea standardelor sunt reglamentate printr-o serie de standarde (seria de standarde SR1000).

Recunoscând importanţa standardizării şi a colaborării internaţionale, România îşi aliniază standardele la cele internaţionale. Astfel, în prezent sunt valabile în România standardele româneşti cu sigla SR (sau STAS pentru cele adoptate înainte de 1992, încă nerevizuite), precum şi standardele româneşti identice cu standardele internaţionale purtând sigla SR-ISO, SR-CEI, funcţie de standardele internaţionale care au foat adoptate, sau identice cu standarde europene, cu sigla SR-EN.

67

Standardele, în urma aplicării principiului de "referire la standarde" ca bază a certificării de conformitate a produselor şi serviciilor, au devenit şi în România un element fundamental în promovarea comerţului, inclusiv a comerţului internaţional şi, de asemenea, element de referinţă în expertiză.

3.4. Standardizarea internaţională

Standardele nearmonizate existente în diferite ţări pentru domenii identice sau similare constiuie o barieră tehnică în calea comerţului internaţional.

O modalitate de depăşire a dificultăţilor produse de standardele nearmonizate existente în diferite ţări o constituie aranjamentele bilaterale, bazate pe încrederea în capabilitatea organismelor omoloage şi în standardele partenerilor străini. Sistemul complex al aranjamentelor bilaterale se dovedeşte complicat şi greoi, astfel că a apărut necesitatea standardizării internaţionale.

Primele standarde internaţionale au fost elaborate în domeniul electrotehnic, de către Comisia Electrotehnică Internaţională (CEI), înfiinţată în 1906.

Pentru realizarea cooperării internaţionale în domeniu, în 1926 a fost fondată Fedraţia Internaţională a Asociaţiilor Naţionale de Standardizare (ISA), iar în 1947 succesoarea ei, Organizaţia Internaţională pentru Standardizare (ISO), cel mai larg sistem neguvernamental pentru colaborare voluntară industrială şi tehnică la nivel internaţional.

ISO este o federaţie mondială de organisme naţionale de standardizare, organisme care în această accepţiune sunt comitete membre ale ISO. Scopul ISO este facilitarea coordonării şi unificării standardelor naţionale, elaborarea de standarde internaţionale, promovarea schimbului de informaţii şi a cooperării în domeniu. În cadrul ISO, elaborarea standardelor internaţionale este în general încredinţată comitetelor tehnice. Fiecare comitet membru (organizaţie naţională) interesat într-o anumită tematică are dreptul să facă parte din comitetul tehnic creat pentru tematica respectivă. Organizaţiile internaţionale, guvernamentale şi neguvernamentale, care întreţin legături cu ISO, participă, de asemenea, la lucrările comitetelor tehnice.

În cadrul ISO funcţionează şi o comisie pentru evaluarea conformităţii (CASCO), care studiază mijloacele de evaluare a conformităţii cu standardele sau cu alte documentaţii de referinţă a produselor şi sistemelor

68

calităţii, elaborează ghiduri privind încercările, inspecţiile, certificatea produselor şi a sistemelor calităţii, promovează recunoaşterea şi acceptarea mutuală a sistemelor de evaluare a conformităţii.

De asemenea, a fost înfiinţat un comitet pentru politica consumatorului (COPOLCO), cu rolul principal de a promova, din perspectiva standardizării, informărea, formărea şi protecţia consumatorilor, de a ajuta consumatorii să beneficieze de standardizare şi să participe la activitatea de standardizare.

Un standard internaţional pote fi utilizat ca atare, sau pote fi aplicat după preluarea lui ca standard naţional. Preluarea standardelor internaţionale în standardizarea naţională este voluntară.

Standardele internaţionale sunt supuse periodic revizuirii şi orice referire la prevederile lor trebuie făcută, şi în acest caz, după verificarea faptului că standardul respectiv constituie ultima revizie.

Standardizarea la nivel european se realizează prin Comitetul European de Standardizare (CEN), înfiinţat în 1961, din care fac parte ţările membre ale UE şi ale AELS şi, ca membri afiliaţi, şi alte ţări, printre care şi România. Ţările afiliate pot prelua standardele europene ca standarde naţionale.

Importanţa preluării standardelor europene ca standarde naţionale este cu atât mai mare, cu cât standardele sunt documente a căror respectare condiţionează practic exporturile către piaţa unică europeană, piaţa cea mai bogată din lume.

În Uniunea Europeană punerea de acord între părţi este realizată prin directivele de armonizare tehnică. Directivele fixează cerinţele esenţiale, obligatorii, privind protecţia vieţii, a sănătăţii şi a mediului aplicabile familiei de produse la care se referă standardul respectiv.

CEN elaborează standarde europene propriu zise (EN), precum şi documente de armonizare (HD) şi prestandarde europene (ENV). Membrii CEN au obligaţia să preia standardele europene în standardizarea naţională şi să retragă eventualele standarde care le contravin; în cazul documentelor de armonizare se permite elaborarea standardelor naţionale pentru aceleaşi probleme.

Alte organizaţii internaţionale de standardizare sunt Comisia Electrotehnică Internaţională (CEI), care cuprinde şi un comitet mai nou pentru tehnologia informaţiei, Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor (UIT), Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS, WHO), Organizaţia pentru

69

Alimentaţie şi Agricultură (FAO), Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică.

FAO, împreună cu OMS, a înfiinţat în 1962 Comisia Codexul Alimentar cu scopul de coordonare a activităţii de elaborare a unor norme alimentare, punerea de acord a normelor şi publicarea lor într-un “Codex Alimentarius”. Normele Codexului Alimentar au ca principal scop apărarea sănătăţii consumatorului şi armonizarea cerinţelor faţă de produsele alimentare. Normele sunt recomandate guvernelor pentru a fi incluse în legislaţia naţională.

În vederea eliminării barierelor în calea comerţului internaţional, se acordă o importanţă deosebită armonizării standardelor naţionale şi regionale cu standarde internaţionale. În perspectivă, procesul de armonizare a standardelor va favoriza realizarea unui sistem global al standardizării.

Un pas în acest sens îl constituie Acordul asupra obstacolelor tehnice în calea comerţului elaborat de Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC), care prevede creşterea rolului standardizării în comerţul mondial. Acordul conţine un Cod practic care prevede principii şi proceduri unitare de elaborare a standardelor.

Un demers important spre un sistem global de standardizare s-a făcut prin înfiinţarea Reţelei de informaţii ISONET care asigură interconectarea centrelor naţionale de informare în domeniul standardizării.

3.5. Standardele ca documente de referinţă în expertiză

Standardele sunt documente de referinţă incontestabile utilizate în certificarea conformităţii produselor. Referirea la standarde transferă sistemului de standardizare puteri care înainte, în sitemele socio-economice centralizate, aparţineau statului.

Faptul că sistemele de certificare se bazează pe standarde face ca, implicit, standardele să fie documente de referinţă de primă importanţă în litigiile care privesc calitatea produselor, deci şi în expertiză.

Utilizarea standardelor ca referinţă în expertiză asigură caracterul obiectiv, imparţial al criteriilor de calitate şi acceptabilitatea lor generală.

Prevederi legale, cum este şi legislaţia naţională a României, stipulează că standardele nu sunt obligatorii şi pot deveni obligatorii doar prin acţiunea unor reglementări, de regulă pentru cerinţe esenţiale - protecţia sănătăţii, a securităţii consumatorului şi a mediului înconjurător.

70

Totuşi, în expertizele privind calitatea produselor, referirea la prevederile standardelor este unanim acceptată şi este obligatorie de fapt chiar şi în afara aprecierii cerinţelor esenţiale.

Trebuie totusi remarcat că standardele nu sunt singurele documente de referinţă în expertiză, ele fiind adesea completate şi cu alte specificaţii şi documentaţii.

CAP. 4. ASPECTE ALE DREPTULUI DE PROPRIETATE INDUSTRIALĂ CU APLICAŢII ÎN EXPERTIZA CALITĂŢII

PRODUSELOR.

Aşa cum s-a arătat, la cercetarea calităţii loturilor de mărfuri, atât în cadrul unor expertize a calităţii, de exemplu la analiza calităţii produselor noi, şi nu numai a acestora, una din etape o constituie analiza respectarea legalităţii. Între aspectele legale de cercetat, un loc important îl ocupă cele legate de dreptul de proprietate industrială.

4.1 Definirea proprietăţii industriale

Intr-o formulare foarte concisă, se poate defini că dreptul proprietăţii industriale reuneşte normele juridice care reglementează creaţiile intelectuale industriale cum sunt invenţiile, know-how-ul, desenele şi modelele industriale, modelele de utilitate, topografiile circuitelor integrate şi semnele distinctive ale activităţii industriale ca mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu, firma şi emblema comercială, indicaţiile geografice (denumirile de origine, indicaţiile de provenienţă). Protecţia proprietăţii industriale are ca obiect şi reprimarea concurenţei neloiale.

Din definiţie se constată că proprietatea industrială se referă la protejarea unor drepturi cu privire la producerea şi comercializarea produselor industriale, în acest cadru fiind cuprinse şi produsele industriilor agricole şi a industriei extractive. Prin industrii agricole se întelege producerea de vinuri, grăunţe, foi de tutun, fructe, vite etc., iar prin industria extractivă producţia de ape minerale, de minereuri etc.

La baza colaborării internaţionale în domeniul protecţiei proprietăţii industriale stă Convenţia de la Paris din 1883, revizuită de mai multe ori (ultima dată la Stockholm în 1967), la care România a aderat în 1967.

In aceeaşi măsură în care se pune problema apărării drepturilor celor care deţin o proprietate industrială în sensul celor de mai sus, se pune şi

71

problema protejării drepturilor creatorilor de opere literare şi artistice. Pentru protecţia drepturilor aceastora s-a încheiat Convenţia de la Berna din 1886, activitatea definindu-se ca protecţia proprietăţii intelectuale.

Ambele convenţii - de la Paris şi de la Berna - au dus şi la crearea structurilor organizatorice corespunzătoare. In 1967, s-a creat, pentru asigurarea unei colaborări internaţionale corespunzătoare, Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale (OMPI). Această organizaţie urmăreşte realizarea unei mai bune colaborări între state în toate domeniile de creaţie intelectuală, inclusiv în domeniile de ordin tehnico-ştiintific. Astfel, conceptul de proprietate intelectuală dobândeşte o sferă mai largă, incluzându-l şi pe cel de proprietate industrială. România a ratificat Convenţia pentru instituirea OMPI în 1968.

Convenţia pentru instituirea OMPI defineşte conceptul de proprietate intelectuală prin enunţarea componentelor sale. Asadar, prin proprietate intelectuală se înţeleg drepturile referitoare la:- operele literare, artistice şi ştiinţifice;- interpretările şi execuţiile artistice, fonogramele, emisiunile radiodifuzate;- invenţiile în toate domeniile activităţii umane;- descoperirile ştiinţifice;- desenele şi modelele industriale;- mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu precum şi numele comerciale şi denumirile comerciale;- protecţia împotriva concurenţei neloiale şi toate celelalte drepturi aferente activităţii intelectuale în domeniile industrial, ştiinţific, literar şi artistic.

Deşi protecţia proprietăţii industriale este cea care are implicaţii mai multe în comerţ şi, în legătură cu acesta, în expertizarea calităţii, chiar şi sfera propriu zisă a proprietăţii intelectuale este strâns legată de comerţ şi anume de comercializarea unor produse legate de dreptul de autor - înregistrările audio-vizuale, programele de calculator, cărţile, reproducerile de artă etc.

4.2. Creaţii intelectuale industriale

4.2.1. Invenţia

In sensul cel mai larg al cuvântului, a inventa înseamnă a imagina, a realiza ceva ce nu exista până atunci, a crea, a născoci.

72

Prima lege pentru apărarea dreptului de inventator a fost legea engleză din 1623 care se referea la "patent" ca instrument juridic ce conferă dreptul de proprietate asupra unei invenţii.

In România, prima reglementare legală în domeniu datează din 1879. În prezent este în vigoare legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie. Legea stabileşte că o invenţie este brevetabilă, adică protejabilă, dacă este nouă, rezultă dintr-o activitate inventivă şi este susceptibilă de aplicare industrială.

Invenţia brevetabilă poate avea ca obiect un produs, un procedeu sau o metodă.

În cazul în care mai multe persoane au creat aceeaşi invenţie independent una de alta, dreptul la brevet aparţine aceleia care a depus cea dintâi o cerere de brevet de invenţie. Acesta este principiul priorităţii.

a. Funcţiile brevetului de invenţie şi implicaţiile acestora în expertiza calităţii.

Brevetul de invenţie îndeplineşte mai multe funcţii şi anume:-garantează dreptul asupra invenţiei;-furnizează informaţii privind progresul ştiinţei şi tehnicii;-stimulează comerţul internaţional şi cooperarea tehnico-economică şi ştiinţifică, prin transferul de invenţii între deţinători; -îndeplineşte funcţia de comercializare a produselor realizate pe baza invenţiilor către partenerii străini.

Dintre acestea, în primul rând funcţia de comercializare a produselor realizate pe baza invenţiilor poate impune expertizarea produselor respective. Astfel, la realizarea şi comercializarea unui produs trebuie să se verifice dacă soluţiile tehnice înglobate în produs conţin elemente brevetabile şi brevetate.

Soluţia tehnică făcută publică fără protecţia oferită de brevet poate fi folosită liber de oricine. Dacă produsul conţine soluţii tehnice brevetabile, dar nebrevetate, comercializarea va face publică aceste soluţii ceea ce înseamnă pierderea priorităţii, imposibilitatea înregistrării ulterioare şi a dobândirii tuturor drepturilor care ar decurge din brevetul respectiv.

Datorită faptului că protecţia şi drepturile dobândite prin brevetare sunt limitate în timp şi ca arie geografică, atunci când se intenţionează să se exporte produse care conţin elemente brevetabile, înainte de a efectua

73

exportul trebuie asigurată protecţia soluţiilor prin brevetare în ţara de destinaţie.

Dacă produsul conţine soluţii tehnice brevetate, trebuie verificată situaţia juridică şi patrimonială a brevetelor respective, astfel ca utilizarea soluţiilor să nu lezeze dreptul de proprietate al titularilor brevetelor. În cazul în care produsul este destinat pieţii internaţionale, această expertizare, numită studiu de puritate a produsului, trebuie efectuată pe baza convenţiilor internaţionale şi a legislaţiei ţării de destinaţie. În cazul în care studiul de puritate este neglijat, se poate ajunge la serioase litigii, a căror soluţionare impune expertize privind natura soluţiilor înglobate în produs, paternitatea şi proprietatea acestora.

Pentru soluţionarea litigiilor privind încălcarea principiului priorităţii şi stabilirea cu exactitate dacă o soluţie tehnică sau un produs posedă caracteristici susceptibile de a încălca drepturile protejate de un brevet se apelează, de asemenea, la expertiză.

b. Acordarea brevetelor

Procedura de acordare a brevetelor de invenţie diferă de la o ţară la alta, dar se disting două sisteme principale:- Sistemul atributiv impune o cercetare prealabilă a elementelor de noutate a invenţiei. Sistemul se aplică în Anglia, SUA, Franţa, Germania, Austria, Suedia, Finlanda, Israel, Argentina, Brazilia, ţările est-europene etc. Şi în România se aplică acest sistem. Organismul românesc care se ocupă cu studiul solicitărilor de brevete de invenţie este Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci (OSIM).- Sistemul declarativ nu impune cercetarea elementelor de noutate a invenţiei, solicitantul fiind însă obligat să acorde garanţii suplimentare la încheierea de contracte. Sistemul se aplică în Belgia, Spania, Grecia, Turcia, unele ţări din America Latină, Asia şi Africa.

Conţinutul brevetelor se referă la următoarele patru aspecte: - obiectul protecţiei (soluţia tehnică protejată);- dimensiunea geografică a protecţiei; aceasta este de obicei aria naţională sau aria regională corespunzătoare autorităţii care a emis brevetul;- dimensiunile în timp ale protecţiei. În România brevetul asigură o protecţie de 20 de ani, cu condiţia plăţii taxelor de menţinere în vigoare;- obligaţiile impuse şi drepturile acordate de lege.

74

c. Cesionarea licenţelor

Cesionarea licenţelor de producţie constă în achiziţionarea de către una din părţile contractante a dreptului de a produce şi desface un produs prin folosirea invenţiilor, tehnologiilor, procedeelor tehnice de la cealată parte, care a avut prioritate şi deţine dreptul de proprietate industrială.

Adesea brevetul cesionat este însoţit de asistenţă tehnică de specialitate din partea furnizorului şi de furnizarea unor maşini şi instalaţii care condiţionează utilizarea brevetului. Contractele conţin, cel mai adesea, şi prevederi privind informarea reciprocă referitor la perfecţionarea produsului sau procesului brevetat. Astfel, în majoritatea cazurilor, tranzacţiile cu licenţe se transformă din simple acţiuni de vânzare- cumpărare în cooperare.

In practică se întâlnesc mai multe tipuri de licenţă:- Licenţa exclusivă, când cesionantul acordă cesionarului dreptul de utilizare a brevetului, el renunţând atât la dreptul de a utiliza brevetul cât şi la dreptul de a-l transmite altor persoane. Licenţa exclusivă poate fi deplină, atunci când cesionarul primeşte drepturile pe toată perioada de valabilitate a brevetului, precum şi dreptul de a-l acorda unor terţi şi poate fi limitată când cesionarul este supus unor restricţii în ce priveste durata, sfera de aplicare etc.- Licenta neexclusivă presupune prezervarea dreptului de utilizare a brevetului de către cesionant şi dreptul de a-l acorda şi altor cesionari.

Există mai multe modalităţi de plată a cesionărilor de licenţe în practica internaţională:- Plata unei sume forfetare sau globale, conform unor calcule de estimare a producţiei; - Plata unei redevenţe (royalty), mai avantajoasă pentru achizitor, deoarece plata se face treptat şi vânzătorul este cointeresat în perfecţionarea producţiei care se realizează pe baza brevetului;- Plata în produse fabricate pe baza licenţei respective. Acest sistem are avantaje pentru ambele părţi. Vânzătorul licenţei poate urmări aplicarea brevetului şi obţine contravaloarea cu promtitudine, sub formă de produse de bună calitate. Cesionarul (cumpărătorul licenţei) are avantajul că nu îşi imobilizează fonduri.

Cesionarea licenţelor este o cale eficientă de transfer internaţional de tehnologie către ţările mai puţin dezvoltate. Acest proces nu se realizează fără contradicţii şi confruntări între cesionari şi cesionanţi. Ele se manifestă

75

chiar şi sub forma unor abuzuri ale cesionanţilor. Astfel sunt achiziţionările legate, adică obligarea prin contractul de cesiune la a cumpăra, odată cu licenţa, şi a elementelor tehnico-materiale ale aplicării ei. Deşi se justifică adesea prin interesul de a asigura calitatea ridicată a producţiei realizate prin licenţă, totuşi de multe ori intervine interesul de a plasa avantajos echipamentele respective.

Soluţionarea litigiilor privind abuzurile de acest fel sau a altor contradicţii legate de derularea contractelor de cesiune depăşeşte, desigur, cadrul strict al unor experize de calitate, dar participarea expertului în probleme de calitate a mărfurilor poate fi esenţială.

4.2.2. Know - how

În traducere însemnând „a şti să faci" sau mai exact „a şti cum să faci", know-how -ul este o noţiune mult mai largă decât aceea de invenţie. Conform unei definiţii date de Camera de Comerţ de la Paris, know-how-ul este ansamblul de noţiuni şi experienţă, de operaţiuni şi procedee necesare pentru fabricarea unui produs.

O definiţie completă dată de CEE/ONU stabileşte că prin know-how se întelege: "ansamblul formulelor, definiţiilor tehnice, documentelor, desenelor şi modelelor, reţetelor, procedeelor, experienţei de producţie şi a altor elemente analoage care servesc la fabricaţia unui produs". În tranzacţiile internaţionale trebuie luată în considerare această definiţie oficială.

Frecvent know-how-ul este partea cea mai valoroasă dintr-un contract şi în acelaşi timp, partea cea mai susceptibilă la modificări - perfecţionări sau, din contră, la simplificări nedorite. Cu toate acestea, posesorii de know-how sunt insuficient protejati din punct de vedere juridic.

Know-how-ul nu este protejat prin înregistrare sau brevetare de aceea i se păstrează secretul pe timpul tranzacţiilor, iar faţă de terţi şi după semnarea contractului.

Contractul comercial de transfer de know-how poate fi asociat cu o licenţă de invenţii sau înglobat într-un contract de transfer de tehnologie, dar poate fi şi contract pur de know-how.

In expertiză, know-how-ul interesează în măsura în care este obiectul unui contract.

Spre deosebire de invenţie, noţiunea de know-how nu implică neapărat condiţia de noutate absolută, obiectivă, ci doar o noutate relativă,

76

subiectivă, în sensul că deţinătorul know-how-ului are cunoştinţe care-i permit să facă ceva, mai bine decât o persoană interesată.

4.3. Semne distinctive ale activităţii industriale4.3.1. Mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciua. Definiţii şi funcţii

Marca este un semn distinctiv menit să diferenţieze produsele şi serviciile unei intreprinderi de cele identice sau similare ale altor intreprinderi, cu garantarea unei calităţi superioare şi constante, semn susceptibil de a forma obiectul unui drept exclusiv, în condiţiile legii, care aparţine categoriei drepturilor de proprietate industrială.

Această definiţie subliniază trăsături fundamentale ale mărcii: caracterul ei distinctiv, reflectă aspectul ei economic, se referă la garantarea calităţii şi crearea încrederii clientului privind garantarea calităţii şi subliniază faptul că marca poate forma obiectul unui drept exclusiv. Mărcile, ca semne distinctive ale produselor sau serviciilor, sunt cunoscute din antichitate, când au fost folosite semne (“sigillum”, care cuprindeau numele producătorului şi localitatea de provenienţă a produsului) pentru identificarea vinurilor, brânzeturilor, produselor ceramice sau a altor produse. În evul mediu folosirea mărcilor s-a extins ca urmare a dezvoltării meşteşugurilor. S-au separat două categorii de mărci, marca corporativă, pentru atestarea respectării regulilor de fabricaţie ale corporaţiei şi marca individuală, pentru individualizarea, în cadrul corporaţiei, a produselor unui meşteşugar. Primele legi emise direct pentru reglementarea protecţiei mărcilor au apărut în a doua jumătate a secolului XIX.

Mărcile pot fi constituite din cuvinte, litere, cifre, reprezentări grafice plane sau în relief, combinaţii ale acestor elemente, una sau mai multe culori, forma produsului sau a ambalajului acestuia, prezentarea sonoră sau alte asemenea elemente.

Numele pot constitui o marcă dacă au un aspect caracteristic, sunt rezultatul combinării unor elemente figurative ca viniete sau embleme, ori au grafică, aşezare a literelor sau culoare specifică. Legislaţia din diferite ţări cuprind reguli şi restricţii cu privire la modul de folosire a numelor ca mărci.

77

Astfel, potrivit reglementărilor din ţara noastră, firma - numele comercial – (v. cap. 4.5), poate intra, în întregime sau parţial, în compoziţia unei mărci, cu condiţia de a nu încălca drepturi anterioare şi să nu creeze confuzii. Această prevedere nu există în legislaţia tuturor ţărilor.

Denumirile – marcă sunt cuvinte luate din limbajul curent sau inventate, arbitrare sau de fantezie, de exemplu Kodak, Ford, Coca-Cola, Jaguar.

Literele şi cifrele pot constitui o marcă singure sau în combinaţie. Adesea literele sunt iniţialele unui nume sau denumiri ale unei intreprinderi, de exemplu FIAT (Fabrica Italiana Automobili Torino), BMW (Bayerische Motoren Werke), ELF (Essence et Lubrefiants de France).

Cifrele utilizate ca marcă, sau ca parte a mărcii, semnifică, de regulă, fie anul apariţiei modelului respectiv, fie varianta modelului, sau o anumită caracteristică etc, de exemplu Dacia 1310, dar nu au neapărat o astfel de smnificaţie, cum este, de exemplu, marca 8x4.

Reprezentările grafice, plane sau în relief, care pot fi înregistrate ca mărci pot fi embleme, vignete, portrete, blazoane, desene etc Emblema. este un semn figurativ simplu cu valoare simbolică aşa cum este de exemplu marca firmei Puma. Vigneta este un ansamblu de figuri, de exemplu marca firmei Adidas. O reprezentare în spaţiu este marca firmei Mercedes.

De regulă, nu se admite de către legislaţiile naţionale folosirea drept mărci a formelor geometrice simple, cum sunt triunghiul, pătratul, cercul, neînsoţite de elemente figurative.

Culoarea sau combinaţiile de culori constituie elemente protejate ale mărcilor unor firme ca Pepsi (roşu-alb-albastru într-un anumit aranjament), Milka (violet), Kodak (galben).

Forma produsului sau a ambalajului, folosită ca marcă se poate exemplifica prin forma sticlelor de Coca-Cola.

Marca sonoră, deşi tehnica modernă ar permite larga ei utilizare, este mai puţin răspândită. Un exemplu îl constituie marca firmei Metro Goldwin Mayer.

Legislaţiile diferitelor ţări exclud anumite semne de la înregistrarea ca marcă. Astfel, potrivit legislaţiei române, nu pot fi înregistrate, de exemplu, mărcile care nu au caracter distinctiv(nu se deosebesc suficient de alte mărci privind produse identice sau similare înregistrate în ţară sau ocrotite pe bază de convenţii internaţionale), sunt constituite din indicaţii devenite uzuale, sau sunt constituite din forma produsului impusă de

78

natura lui, ori din indicaţii privind destinaţia, cantitatea produsului, mărcile care pot induce în eroare privind calitatea, natura sau originea geografică a produsului, sunt contrare ordinii publice şi bunelor moravuri, constituie copierea, imitarea sau traducerea unei mărci notoriu cunoscute, pentru produse sau servicii identice.

Funcţiile mărcilor sunt azi, atât funcţiile clasice, de identificare a produselor şi de garanţie a unui nivel calitativ constant al acestora, cât şi cele moderne ca funcţia de reclamă.

Se remarcă faptul că, odată cu diferenţierea produselor unei întreprinderi, are loc şi o diferenţiere a mărcilor aceleiaşi intreprinderi. Astfel, elocventă este situaţia mărcilor de automobile, dar situaţii similare se întâlnesc, de exemplu, în industria farmaceutică sau în industria alimentară. Producători ca Volkswagen, Opel, Fiat sau Renault au pe piaţă tot mai multe modele, Rhone-Poulenc sau Pfizer tot mai multe produse farmaceutice, Danone, Coca-Cola ori Nestle tot mai multe sortimente de produse alimentare, toate cu denumirea înregistrată ca marcă.

b. Clasificarea mărcilor

- După destinaţie, mărcile se împart în mărci de fabrică şi mărci de comerţ.

Mărcile de fabrică se înregistrează la cererea intreprinderilor producătoare şi se aplică de acestea pe produsele lor. Aşa sunt, de exemplu, Coca-Cola, Pepsi-Cola, Ford, Fiat, Škoda, Whirlpool etc.

Mărcile de comerţ se înregistrează la cerera intreprinderilor de comerţ şi se aplică de acestea pe produsele pe care le comercializează, de exemplu, Quelle, Metro, Billa, Privileg, Profi etc. Dacă producătorul comercializează propriile sale produse, poate folosi în acelaşi timp marca de fabrică şi marca comercială.

- După obiectul lor, mărcile pot fi mărci de produse şi mărci de servicii.

Mărcile de produse pot avea, la rândul lor, mai multe tipuri de relaţii cu produsul, astfel:- mărci individuale de produs atunci când producătorul are câte o marcă înregistrată pentru fiecare produs. De exemplu gama de mărci înregistrată pentru produsele unui producător de cosmetice sau de agenţi de spălare (Ariel, Lenor ale producătorului Procter & Gamble);

79

- o singură marcă pentru toate produsele unui producător, de exemplu BMW;- mărci distincte pentru diferite linii de produse ale producătorului, de exemplu Kenmore pentru produse electrocasnice, Homart pentru instalaţii sanitare ambele produse de firma Sears.- mărci structurate pe mai multe niveluri prin combinarea, de exemplu, a mărcii de fabrică cu mărcile individuale de produs pentru automobile – VW-Golf, VW-Polo, VW-Bora etc, sau Renault Clio, Renault Megané etc.

Mărcile de servicii se pot aplica pe produse pentru servicii prestate în legătură cu acestea (de exemplu vopsitorii, spălătorii etc), sau pot indica servicii nelegate de anumite produse (de exemplu servicii bancare, de asigurări, de emisiuni radio sau TV, turistice etc).

- După titularul lor, mărcile pot fi individuale şi colective.Mărcile individuale aparţin unei persoane fizice sau juridice

determinate.Mărcile colective aparţin unor asociaţii de producători, comercianţi

sau prestatori de servicii.Alte criterii de clasificare a mărcilor sunt compoziţia lor (simple sau

compuse) şi natura lor (verbale, figurative, sonore).Se foloseşte expresia de marcă notorie pentru marca larg

cunoscută, de un renume deosebit în rândul consumatorilor (aşa cum sunt astăzi Kodak, McDonald’s, Coca-Cola, Nestlé, Sony, Disney, IBM etc). Datorită caracterului lor specific, trebuie să se facă distincţie între marca de conformitate cu standardele şi marca de calitate, pe de o parte şi mărcile de fabrică şi de comerţ, sau de serviciu, în sensul celor de mai înainte, pe pe de altă parte. Marca de fabrică, de comerţ sau de serviciu se înregistrează la organismul competent, la cererea titularului şi contribuie la menţinerea calităţii produselor respective prin efortul titularului de a satisface cerinţele cumpărătorilor care, datorită mărcii cunosc şi deosebesc produsul său de altele similare. Marca de calitate este acordată de organizaţii de certificare a calităţii şi are rolul de a atesta existenta unui anumit nivel de calitate; ea poate să apară pe produsele identice sau similare ale mai multor titulari. Marca de fabrică şi comerţ acţionează asupra cumpărătorului printr-o prezumţie a calităţii, marca de calitate ca o atestare a calităţii.

b. Protecţia mărcilor

80

Protecţia internaţională a mărcilorLa baza protecţiei internaţionale a mărcilor stă Convenţia de la Paris

(1884). În cadrul Convenţiei au fost încheiate aranjamente privind aspecte speciale ale protecţiei proprietăţii industriale. Dintre acestea, Aranjamentul de la Madrid (1891) se referă direct la protecţia internaţională a mărcilor.

Aranjamenrul de la Madrid a înlocuit înregistrările naţionale cu o singură înregistrare internaţională, care conform Convenţiei de la Paris, au fost o condiţie prealabilă a protecţiei mărcilor în ţările membre,.

Potrivit Aranjamentului de la Madrid, înregistrare internaţională a unei mărci la OMPI se face cu condiţia înregistrării prealabile în ţara membră a Aranjamentului în care solicitantul are domiciliul sau întreprinderea.

Durata protecţiei internaţionale este de 20 de ani, dar în primii 5 ani protecţia este dependentă de menţinerea ei în ţara de origine.

O marcă ce face obiectul înregistrării internaţionale este supusă în fiecare ţară desemnată aceluiaşi regim ca şi o marcă depusă direct la organismul naţional cu atribuţii în domeniul protecţiei mărcilor.

România este, alături de alte 42 de ţări, parte la Aranjamentul de la Madrid. Aranjamentul a fost perfecţionat printr-un Protocol (Madrid, 1989), la care România este, de asemenea, parte.

În Uniunea Europeană, armonizarea legislaţiilor referitoare la mărcile naţionale se limitează la aspecte juridice de fond cu impact asupra funcţionării pieţei interne: definirea semnelor care pot fi protejate ca mărci, drepturile acordate de mărci, motivele de respingere sau de anulare a mărcilor, mărcile colective şi de certificare.

În uniunea Europeană coexistă regimurile naţionale ale mărcilor şi cel comunitar, agenţii economici fiind cei care aleg mărcile naţionale sau mărcile comunitare.

Printr-un Regulament al Uniunii, a fost interzis importul produselor cu mărci contrafăcute şi în paralel au fost adoptate norme specifice privind măsurile de la frontierele comunitare Protecţia mărcilor în România

Legea care stă, în prezent, la baza protecţiei mărcilor în România, este Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice.

Potrivit legii mărcile au caracter facultativ.Organismul naţional de specialitate, cu atribuţii în domeniul protecţiei

mărcilor, este Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci (OSIM). OSIM înregistrează, examinează şi publică cererile de înregistrare a mărcilor, eliberează certificate de înregistrare a mărcilor, înregistrează mărcile în

81

Registrul Naţional al Mărcilor şi le publică în Monitorul Oficial de Proprietate Industrială, îndeplineşte atribuţiile care revin autorităţii naţionale conform cu Aranjamentul şi cu Protocolul de la Madrid, precum şi toate celelalte atribuţii în domeniu.

Ca şi în cazul invenţiilor, şi în cazul mărcilor se aplică principiul priorităţii. Dreptul de prioritate asupra mărcii decurge de la data înregistrării la OSIM a cererii însoţite de documentaţia necesară.

Mărcile înregistrate se pot folosi numai pentru produsele, serviciile, lucrările pentru care au fost înregistrate.

Înregistrarea mărcii conferă titularului dreptul de folosire exclusivă pe un termen determinat (10 ani în România) care se poate prelungi prin reînoirea solicitării de protecţie. Drepturile cu privire la marcă pot fi transmise, operaţie care trebuie să fie înregistrată la autoritatea care a înregistrat marca la origine, în Registrul Naţional al Mărcilor.

Contrafacerea, imitarea sau folosirea fără drept a unei mărci se pedepseşte şi poate duce la plata de daune.

Societăţile străine beneficiază pe teritoriul României de prevederile legii ca şi societătile româneşti pe baza convenţiilor internaţionale la care România este parte (Aranjamentul de la Madrid) şi în lipsa acestora pe bază de reciprocitate.

O întreprindere poate cere înregistrarea uneia sau a mai multor mărci. Aceeaşi marcă poate fi înregistrată pentru unul sau mai multe produse, dar şi pentru acelaşi produs intreprinderea poate înregistra mai multe mărci.

4.3.2. Firma şi emblema comercialăa. Definiţii şi funcţii

Termenul “firmă”, de origine germană (“Firma” sau “Handelsfirma”), echivalent cu termenul “nume comercial”, de origine franceză (“nom comercial”), este folosit în mai multe accepţiuni.

Firma sau numele comercial al comerciantului persoană fizică se compune din numele comerciantului, iar firma sau numele comercial al societăţii comerciale constă dintr-o denumire proprie.

Dar termenul “firmă” se foloseşte şi în înţelesul de entitate comercială, întreprindere, societate, în general organizaţie comercială, industrială, de prestări servicii.

82

Aşadar, termenul “firmă” înseamnă denumirea societăţii, societatea însăşi, dar şi suportul material al afişării denumirii societăţii.

Regimul juridic al firmei şi emblemei comerciale este stabilit prin prevederile Legii Registrului Comerţului, Legii privind societăţile comerciale, iar protecţia firmei şi a emblemei comerciale este asigurată prin prevederi ale Codului penal şi ale Legii de combatere a concurenţei neloiale.

Cadrul legal intern este întregit de dispoziţiile convenţiei de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale. Potrivit prevederilor Convenţiei, numele comercial este protejat în toate ţările participante la Convenţie, fără obligaţia de depunere sau de înregistrare, indiferent dacă face parte dintr-o marcă de fabrică sau de comerţ.

Firma este, potrivit legii, denumirea sub care un comerciant îşi exercită comerţul şi sub care semnează. Înmatricularea firmei în Registrul comerţului înainte de începerea activităţii este obligatorie prin prevederea legii. Firma, constând din denumire, este la latitudinea comerciantului, cu unele restricţii, şi sub condiţia de a nu se încălca drepturile altor persoane. Firma trebuie urmată de indicarea formei juridice a societăţii (SRL, SA etc), care permite o diferenţiere a societăţilor. Alte elemente care pot diferenţia societăţi cu aceeaşi denumire sunt sediul şi obiectul de activitate.

Emblema este, semnul sau denumirea care deosebeşte o întreprindere de alta de acelaşi gen (“shop-sign” în terminologia engleză).

Emblemele sunt figurative (forme geometrice, plante, animale etc), verbale (denumiri, cuvinte, litere, cifre etc.), sau complexe (combinaţii ale primelor două). Firma este obligatorie, dar emblema este facultativă. Funcţiile firmei sunt de identificare a comerciantutlui şi de individualizare a lui în raport cu alţi comercianţi, funcţia de semnare a angajamentelor (semnătura socială), funcţia de raliere a clientelei (funcţia concurenţială), funcţia de credit.

Funcţiile emblemei sunt de întregire a funcţiilor firmei, de potenţare a lor.

b. Cerinţele comerciale faţă de firmă şi emblemă

Pentru persoanele individuale şi asociaţiile de persoane, firma este constituită obligatoriu din numele civil al comerciantului/asociaţilor, căruia i se poate alătura eventual o denumire; mai practică, în acest caz, este adoptarea unei embleme.

83

Pentru societăţi comerciale (SA, SRL etc.) firma constă dintr-o denumire. Aceasta trebuie să fie uşor de pronunţat şi de memorat, simplă, concisă, expresivă. Poate să indice sau să sugereze obiectul de activitate (de exemplu “Balanţa”), poate fi o denumire de fantezie (“Adesgo”), nume de persoane (”Carmen”), nume mitologice (“Apollo”), denumiri geografice (“Arădeanca”), sigle, litere, cifre (“1001SRL”, “IMEP”) etc. Aceleaşi cerinţe sunt valabile şi pentru emblemă.

Este recomandabil să existe o relaţie între firmă, emblemă şi obiectul de activitate, relaţie care măreşte forţa de atracţie a clientelei.

Comerciantul pote avea o singură firmă constând din acelaşi nume al comerciantului şi respectiv din aceeaşi denumire a societăţii comerciale. Aceasta este unicitatea firmei.

Condiţiile de validitate a firmei şi emblemei, condiţii pe care acestea trebuie să le îndeplinească pentru a fi înregistrate la Registrul Comerţului sunt următoarele:

- Disponibilitatea, adică să nu aparţină altui comerciant prin înregistrarea anterioară în Registrul Comerţului. Aceasta este o aplicare a principiului priorităţii. Dreptul de folosinţă exclusivă asupra firmei şi emblemei se dobândeşte prin înscriere în registrul comerţului.

Firma şi emblema trebuie să fie noi în raport cu cele existente, dar, spre deosebire de invenţii, noutatea nu trebuie să fie absolută. Noutatea trebuie să existe doar în raport cu firmele concurente care au acelaşi obiect de activitate (aplicare a regulii specialităţii) şi acţionează în aceeaşi arie geografică (regula teritorialităţii). Fac excepţie de la aceste reguli firmele notorii sau de mare renume, în sensul că denumirile care le compun nu pot fi folosite de alţi comercianţi decât titularii lor, chiar dacă nu există riscul confiziei. Astfel de exemple sunt Fiat, Mercedes, Ford, IBM, Dior, Channel, Hilton, Bayer etc. Desigur, pentru o protecţie mai sigură, firmele de renume sunt protejate şi prin înregistrare ca mărci.

Pentru embleme Legea Registrului Comerţului prevede în mod expres că ele trebuie să se deosebească de emblemele înscrise în acelaşi Registru al Comerţului, pentru acelaşi fel de comerţ, precum şi de emblemele altor comercianţi de pe piaţa unde comerciantul îşi desfăşoară activitatea. Pentru firme nu există o asemenea dispoziţie, ci se stipulează că orice firmă nouă trebuie să se deosebească de cele existente.

- Distinctivitatea, adică ori ce firmă sau emblemă nouă trebuie să se deosebească de cele existente. De asemenea, nu trebuie să fie generică, de genul “Pâine” sau “Magazin alimentar”.

84

- Liceitatea (să fie licită), adică nici o firmă nu poate cuprinde o denumire întrebuinţată de comercianţii din sectorul public. De asemenea nu poate încălca o dispoziţie imperativă a legii, ordinea publică, bunele moravuri şi, în general, limitele concurenţei loiale.

Condiţiile de formă sunt în principal următoarele:- firmele şi emblemele trbuie scrise în primul rând în limba română;- emblemele trebuie însoţite vizibil de firma comerciantului, deoarece

emblema este un element complementar al firmei şi folosită singură poate deveni un element înşelător pentru public.

d. Încadrarea firmei şi emblemei în categoria drepturilor de proprietate industrială

Firma şi emblema comercială fac parte din categoria drepturilor de proprietate industrială şi constituie împreună cu mărcile de fabrică, de comerţ şi de servicii principalele semne distinctive comerciale.

Pentru a deosebi rolul diferitelor categorii de drepturi de proprietate industrială, se pot face precizările care urmează. Mărcile deosebesc produsele sau serviciile unui comerciant de cele similare ale altor comercianţi, firmele deosebesc un comerciant de altul, emblemele deosebesc o întreprindere de alta de acelaşi gen, indicaţiile geografice identifică un produs originar dintr-o ţară, regiune sau localitate dacă o calitate, o reputaţie sau alte caracteristici determinante pot fi atribuite acestei regiuni geografice.

Marca, firma şi emblema au o funcţie comună – funcţia identitară. Din această cauză, dispoziţiile legale aplicate mărcilor, care beneficiază de cea mai elaborată reglementare a semnelor distinctive comerciale, pot fi extrapolate şi pentru firmă şi emblemă.

4.3.3. Protecţia indicaţiilor geografice

Indicaţia geografică este denumirea care serveşte pentru identificarea unui produs originar dintr-o ţară, regiune sau localitate, în cazul în care o calitate, o reputaţie sau alte caracteristici determinate pot fi atribuite în mod esenţial acestei origini geografice.

85

Protecţia indicaţiilor geografice se realizează prin înregistrarea la organismul naţional de resort (în România, OSIM), sau conform cu prevederile convenţiilor internaţionale.

Înregistrarea unei indicaţii geografice poate fi solicitată de asociaţiile de producători care desfăşoară o activitate de producţie în zona geografică respectivă, pentru produsele obţinute în condiţiile definiţiei de mai sus.

Potrivit legislaţiei româneşti, sunt excluse de la înregistrare ca indicaţii geografice denumirile generice ale produselor, indicaţiile susceptibile de a induce în eroare cumpărătorul/consumatorul în ceea ce priveşte produsul respectiv, indicaţiile care contravin bunelor moravuri sau ordinii publice.

Dreptul de utilizare a indicaţiei geografice se acordă solicitantului pe o perioadă de 10 ani, cu posibilitate de reînnoire nelimitată, dacă sunt menţinute condiţiile care au permis obţinerea acestui drept. Drepturile asupra indicaţiilor geografice sunt netransmisibile.

Ca şi în cazul mărcilor, utilizarea indicaţiilor geografice în mod neloial, cu scopul de inducere în eroare a consumatorilor, se consideră concurenţă neloială şi se pedepseşte potrivit legii.

Producătorii autorizaţi să utilizeze o indicaţie geografică pentru vinuri sau pentru băuturi spirtoase pot interzice folosirea acestei indicaţii de către alţi producători pentru produse care nu sunt originare din locul indicat, chiar dacă originea reală este indicată pe produs, sau dacă indicaţia geografică este utilizată în traducere ori est însoţită de expresii ca “de tipul” sau altele similare.

4.3.4. Marcarea ecologică a produselor

Aşa cum s-a arătat la cap. 2, marfa, ca rezultat al unei activităţi umane, are influenţă asupra mediului, atât ca produs al unei tehnologii care este mai mult sau mai puţin poluantă şi este un consumator mai mare sau mai puţin mare de resurse cât şi ca obiect al consumului/utilizării, proces în cursul căruia iau naştere agenţi mai mult sau mai puţin poluanţi. De asemenea, circuitul produsului de la producător la consumator creează un contact marfă - factori de mediu, marfa fiind afectată de factorii de mediu, chiar cu riscul de degradare calitativă, şi mediul, la rândul lui, fiind afectat de marfă, prin ambalaje, deşeuri, mijloace de transport etc.

În aceste condiţii, între multiplele aspecte ale calităţii, proprietatea de a afecta mediul în mai mare sau mai mică măsură ocupă un loc important.

86

Este exprimată tot mai mult cerinţa consumatorilor ca marfa să nu polueze, să nu fi rezultat în urma unei tehnologii poluante şi să nu se transforme în agenţi poluanţi, cu alt cuvinte să nu aibă un impact negativ asupra mediului.

Evaluarea obiectivă a impactului produselor asupra mediului şi informarea consumatorilor cu privire la acest impact este realizată în multe ţări sau la nivel regional şi internaţional prin sistemele de marcare ecologică a produselor.

a. Standardele internaţionale referitoare la marcarea ecologică a

produselor

În cadrul Grupului Strategic Consultativ privind Mediul Înconjurător constituit în 1991 de către ISO, funcţionează un subcomitet care are în responsabilitate elaborarea standardelor referitoare la marcarea ecologică, precum şi un grup de lucru pentru aspectele de mediu în standardele de produse.

Seria de standarde ISO 14000, rezultat al activităţii organismelor ISO mai sus citate, cuprinde standarde referitoare la sistemele de management de mediu şi standarde referitoare la aspectele de mediu ale produselor şi serviciilor. Dintre acestea, standardele referitoare la aspectele de mediu ale produselor şi serviciilor se referă, în primul rând, la marcarea ecologică şi la analiza ciclului de viaţă al produselor.

Marcarea ecologică are drept scop demonstrarea de către furnizor a caracteristicilor ecologice ale produselor. Metoda aplicată în vederea evaluării caracteristicilor ecologice este analiza ciclului de viaţă a produselor, cu analiza efectelor posibile asupra mediului în fiecare din etapele acestui ciclu.

Analiza ciclului de viaţă a produselor are drept scop punerea în evidenţă a impactului produselor asupra mediului în fiecare din etapele acestui ciclu: concepţia, proiectarea, aprovizionarea, producţia, distribuţia, utilizarea, postutilizarea. În etapa postutilizării trebuie asigurată reutilizarea sau reintegrarea în natură a produselor sau a deşeurilor în care acestea se transformă. Analiza ae află la baza planurilor strategice ale organizaţiei pentru proiectarea produselor şi proceselor, a fabricaţiilor alternative, pentru satisfacerea cerinţelor ecologice. De asemenea, se află la baza marcării ecologice, precum şi pentru stabilirea indicatorilor de evaluare a impactului de mediu.

87

Marcarea ecologică permite informarea consumatorului cu privire la caracteristicile de această natură a produsului. Potrivit standardelor din seria ISO 14000 marcarea ecologică poate fi de trei tipuri, şi anume:

- marcarea de tip I, de către un organism guvernamental sau neguvernamental care stabileşte şi criteriile de evaluare;

- marcarea de tip II, pe baza declaraţiei pe propria răspundere a producătorului, importatorului, distribuitorului.

- marcarea de tip III, care include informaţii cuantificabile despre produs, bazate pe indicatori predeterminaţi.

Deoarece marcarea ecologică ar putea deveni o barieră netarifară în comerţul internaţional, a fost necesară stabilirea unor principii care stau la baza aplicării mărcilor ecologice, printre care asigurarea transparenţei şi a informării consumatorului, asigurarea accesului egal al tuturor părţilor interesate, utilizarea metodelor ştiinţifice pentru evaluarea impactului de mediu al produselor.

c. Sisteme naţionale de marcare ecologică a produselor Primul sistem de marcare ecologică a produselor a fost introdus în

1978 în Germania, sub denumirea de “Blaues Engel”. Acesta este patronat de Agenţia Federală a Mediului, dar alături de aceasta, în examinarea şi evaluarea produselor şi în acordarea mărcii este implicat şi Institutul pentru Securitatea Produsului şi Marcare, precum şi Organizaţia Consumatorilor pentru Testarea Calităţii. Marca este acordată după studiul impactului posibil al produsului asupra mediului, inclusiv pe parcursul procesului de obţinere a lui, şi se aplică de către producător pe eticheta produsului.

Sistemul german de marcare ecologică a produselor a fost preluat şi de alte ţări, printre care Marea Britanie, Franţa, Olanda, Belgia.

Ulterior, în 1990, în Germania s-a introdus şi un sistem de marcare ecologică a ambalajelor, “Der Grüne Punkt”, care, împreună cu marca “Blaues Engel” formează “Duales System”. Acest sistem are drept scop finanţarea şi gestionarea colectării şi reciclării ambalajelor, cu aportul consumatorului în colectarea conform cu procedura stabilită. Ambalajele astfel marcate sunt reciclabile sau incinerabile.

Sisteme de marcare ecologică au fost stabilite şi în numeroase alte ţări, de exemplu în Canada (1988, “Environmental Choise”), în ţările europene nordice (1989, Norvegia, Suedia, Finlanda, Islanda, într-un sistem coordonat de Consiliul Nordic), Japonia (1989, “Eco-Mark”, coordonat de un oficiu din cadrul Agenţiei Mediului).

88

Preocupările din Uniunea Europeană privind realizarea unui sistem unitar de marcare ecologică a produselor s-au concretizat printr-o reglementare din 1992, care introduce un sistem comunitar de marcare ecologică. Acest sistem urmăreşte promovarea produselor care au un impact mai redus asupra mediului şi, de asemenea, informarea corectă a consumatorilor din ţările UE cu privire la caractericticile ecolgice ale produselor care se comercializează pe piaţa comună a Uniunii. Sistemul este aplicabil tuturor produselor, inclusiv celor importate din terţe ţări.

Sistemul comunitar de marcare ecologică este un sistem voluntar, descentralizat, dreptul de aplicare a mărcii fiind acordat de un comitet naţional. La acordarea mărcii ecologice se au în vedere toate aspectele ambientale ale produsului, cum sunt: impactul ambiental al deşeurilor rezultate, consumul de energie şi de resurse naturale, poluarea şi degradarea solului, contaminarea apei şi aerului, nivelul zgomotului, inclusiv aceleaşi aspecte legate de ambalaj. În stabilirea criteriilor ecologice pentru fiecare categorie de produs, sunt implicate comitetele naţionale de atribuire a mărcii de produs ecologic, forumul consultativ al părţilor interesate (comerţ, industrie, consumatori etc) şi Comitetul de reglementare, format din reprezentanţii ţărilor membre UE.

CAP. 5. SURSE DE LITIGII GENERATOARE DE EXPERTIZE.

5.1. Litigii în expertiza merceologică.

Cele mai multe litigii în soluţionarea cărora se apelează la expertiza merceologică au ca obiect calitatea produselor şi anume substituirea, denaturarea, înlocuirea şi deprecierea calitativă, dar şi pierderile în circuitul tehnic al produselor.

Litigiile privind calitatea produselor pot avea ca principale surse următoarele:

89

a). Substituirea de produs constă în livrarea unor produse cu aceeaşi destinaţie şi preţ cu produsele contractate, dar care au indici de calitate diferiţi de cei specificaţi în standarde sau alte documente la care s-a făcut referire în contract. Se asimilează cu substituirea de produs şi livrarea de loturi eterogene care conţin produse din sarje diferite şi cu caracteristici de calitate diferite, încadrarea greşită a unui produs de la un model la altul, livrarea de loturi cu alţi indici de calitate decât cei înscrişi în buletinele de analiză şi în certificatele de calitate.

b). Denaturarea produselor constă în fabricarea şi comercializarea unor produse ale căror caracteristici nu corespund valorilor prescrise şi nu sunt în concordanţă cu preţul. În categoria denaturării produselor se încadrează următoarele:a) Modificarea reţetei de fabricaţie care constă de regulă în diminuarea proporţiei unor componenţi valoroşi şi costisitori în favoarea unora mai ieftini, cu scăderea nivelului calităţii. Modificarea reţetei de fabricaţie a unui produs omologat fără o bază legală se sancţionează conform legii.b) Abaterea de la tehnologia de fabricaţie constă în modificarea modului în care se execută unele faze tehnologice sau chiar în renunţarea la unele faze, ceea ce are implicaţii negative asupra calităţii produselor.c) Falsificarea produselor este modificarea valorii de întrebuinţare a unui produs în scop fraudulos. Sunt frecvente falsificările prin fabricarea produselor din alte materii prime, de regulă de calitate inferioară, faţă de cele prescrise, prin înlocuirea unor componenţi valoroşi cu substanţe inactive sau chiar dăunătoare, prin extragerea unor componente naturale ale unui produs. Problema falsurilor şi a decelării lor se va discuta într-un capitol separat.

c). Înlocuirea unor produse este, în acest context, prezentarea unor produse sintetice drept produse naturale în vederea obţinerii unor profituri necuvenite ca urmare a diferenţei de preţ.

d). Deprecierea calitativă a produselor poate fi totală, când produsul trebuie scos din uz, sau parţială, când produsul se poate utiliza, dar mai puţin eficient decât în starea initială. Deprecierea se poate produce în oricare din etapele circuitului tehnic al produsului, începând cu fabricaţia şi până la cumpărător, dar transportul şi depozitarea sunt etapele care produc cele mai frecvente deprecieri calitative ale produselor.

90

Litigiile privind pierderile în circuitul tehnic pot să fie urmare a unor scăderi ale masei produselor datorită modificărilor unor parametri ca umiditatea şi temperatura, a altor perisabilităţi, sau pot să fie cauzate de creşterea procentului de produs necorespunzător peste limitele admise.

5.2. Localizarea sursei litigiului

Localizarea sursei litigiului se face ţinând cont de etapele pe care le parcurge marfa în circuitul tehnic.

a). Livrarea produselor poate fi sursă de litigiu ca urmare a livrării unor produse necorespunzătoare din punct de vedere calitativ, a livrării altor sortimente decât cele contractate, a livrării unor loturi eterogene provenite din sarje diferite şi a livrării produselor fără documente legale.

Un caz special îl constituie livrările în comerţul internaţional prin faptul că aceste livrări se supun, pe lângă condiţiile contractuale şi condiţiilor legislative internaţionale şi din ţara de destinaţie, precum şi cutumelor cu putere de lege de pe tot traseul tehnico- economic al produsului. De asemenea, transportul pe mari distanţe, în condiţii grele, care pun probleme în privinţa asumării şi transferului de responsabilitate, constituie o problemă specială în caz de litigiu.

b). Transportul poate produce vicieri ale produselor prin utilizarea unor mijloace de transport sau a unor ambalaje de transport necorespunzătoare, prin manipularea neadecvată a produselor şi prin eterogenitatea calitativă a loturilor de marfă.

Legat de transporturi, o sursă de litigii o poate constitui deplasarea pe rute ocolitoare, cu mărirea traseului de parcurs.

c). Recepţia produselor este etapa în care pot apare cele mai multe litigii. Aceste litigii se referă fie la chiar modul în care s-a făcut verificarea în scopul recepţiei, fie, cel mai adesea, la degradări care au apărut în etape premergătoare recepţiei, puse în evidenţă la recepţie. Astfel de surse de litigii sunt:- neconcordanţa dintre sortimentul contractat şi atestat documentar şi sortimentul real supus recepţiei;

91

- neconcordanţa dintre calitatea contractată şi calitatea reală a lotului de marfă;- neconcordanţa dintre procedeele de verificare a calităţii utilizate de furnizor şi cumpărător;- eterogenitatea calitativă a loturilor de marfă.

d). Depozitarea poate să genereze degradări calitative ale mărfurilor dacă nu sunt respectate regulile privind manipularea, amplasarea ori condiţiile de păstrare impuse diverselor categorii de mărfuri. Modul de urmărire a respectării acestor reguli diferă în funcţie de locul depozitului în circuitul tehnic al mărfii.a) Depozitele comerţului cu ridicata trebuie să asigure condiţii care să permită menţinerea proprietăţilor produsului cât mai aproape de cele iniţiale. Este necesar ca periodic să se controleze proprietăţile labile ale loturilor de produse pentru ca să se poată interveni dacă e necesar pentru prevenirea deteriorărilor. Dacă beneficiarul organizează incorect păstrarea mărfurilor, ori nu poate dovedi că a respectat condiţiile prescrise pentru păstrare, sau nu respectă obligaţiile care-i revin legat de condiţiile de garanţie, el răspunde pentru eventualele degradări ale mărfii.b) Depozitele comerţului cu amănuntul servesc pentru a păstra pentru perioade relativ scurte, în condiţii de obicei greu de dirijat, fluctuante, cu posibilităţi minime de verificare a calităţii mărfurilor la primirea în depozit. În schimb, în comerţul cu amănuntul are loc o examinare a fiecărei unităţi de produs de către vânzător şi de către cumpărător, examinare care scoate la iveală aproape toate viciile aparente.

Cele mai frecvente expertize merceologice care privesc circuitul tehnico-economic al mărfurilor se referă la recepţia, păstrarea, depozitarea şi transportul produselor. Efectuarea expertizelor în aceste domenii urmează metodologia generală care se va prezenta în continuare, dar prezintă şi unele particularităţi specifice activităţilor respective, legislaţiei, normativelor şi tehnicilor domeniului, particularităţi care se vor prezenta într-un capitol separat.

CAP.6. EXPERTIZA UNOR ETAPE ALE CIRCUITULUI TEHNICO-ECONOMIC AL MĂRFURILOR

92

6.1. Obligaţiile şi răspunderile părţilor în circuitul tehnico-economic al mărfurilor

Părţile care participă la circuitul tehnico-economic al mărfurilor sunt furnizorul, cărăuşul şi destinatarul. Ei au obligaţii şi răspunderi stabilite prin acte normative, în scopul asigurării integrităţii calitative şi cantitative a produselor.a) Obligaţiile şi răspunderile furnizorului

Furnizorul este obligat: - să pregătească în mod corespunzător loturile pentru livrare;- să expedieze mărfurile conform contractului;- să întocmească şi să ataşeze documentele de transport (scrisoare de trăsură pe calea ferată, foaie de parcurs pentru transport rutier, conosament pentru transport pe apă) în care trebuie să se precizeze natura mărfii şi starea în care s-a predat cărăuşului.

Expedierea mărfurilor cuprinde o serie de operaţiuni distincte şi anume:- programarea transporturilor;- ambalarea mărfurilor corespunzător cu specificul acestora (higroscopicitate, fragilitate, volatilitate etc) şi cu condiţiile de transport. La ambalare trebuie să se ţină cont de normativele şi standardele de ambalare, marcare, etichetare;- verificarea mijlocului de transport pentru a constata dacă este apt pentru încărcarea mărfii respective. Eventualele obiecţii ale furnizorului se transmit cărăuşului care, dacă menţine mijlocul de transport preia răspunderea pentru vicieri sau pentru pierderi şi sustrageri în timpul transportului; - încărcarea mărfurilor în mijloacele de transport cade adesea în sarcina furnizorului. În timpul acestor operaţii trebuie respectate normele tehnice de folosire a mijlocului de transport şi cele care privesc asigurarea integrităţii mărfii pe durata transportului (inclusiv ancorarea, legarea etc.);- expedierea mărfurilor la adresa indicată de beneficiar este tot obligaţia furnizorului. Indicarea inexactă, incompletă sau eronată a adresei de destinaţie în documentul de transport provoacă întârzieri în transport, creşte riscul deteriorărilor, duce la plăţi suplimentare şi, ca atare, poate provoaca litigii.

Răspunderea pentru integritatea mărfii diferă în funcţie de momentul predării acesteia. Răspunderea furnizorului este angajată astfel:

93

- până în momentul predării către cărăuş, atunci când livrarea s-a făcut prin recepţie la furnizor şi expedierea mărfii cade în sarcina furnizorului, sau dacă mărfurile rămân în custodia furnizorului şi expedierea lor cade în sarcina furnizorului;- până în momentul predării efective către beneficiar, atunci când, după recepţia la furnizor, beneficiarul ridică mărfurile direct de la furnizor, sau expediţia cade în sarcina beneficiarului, sau dacă în urma recepţiei marfa rămâne în custodia furnizorului, ridicarea ei fiind sarcina beneficiarului, ori dacă recepţia se face la beneficiar, iar mărfurile au fost transportate la locul recepţiei de către furnizor.

Conţinutul răspunderii furnizorului se referă la lipsurile calitative şi cantitative ale mărfurilor, dacă aceste lipsuri sunt cauzate de obligaţiile care îi revin.

Respectarea riguroasă a calităţii produselor livrate potrivit prevederilor de contract este răspunderea fundamentală a furnizorului. Livrarea de produse necorespunzătoare duce la obligaţia de înlocuire sau recondiţionare şi poate crea şi obligaţia plăţii unor penalităţi şi daune.b) Obligaţiile şi răspunderile cărăuşului

Cărăuşul este obligat să primescă marfa, să execute transportul, şi să predea marfa la destinaţie.

Contractul de transport implică predarea efectivă a mărfii de către expeditor şi preluarea ei de către cărăuş. Neîndeplinirea obligaţiilor de verificare de către cărăuş poate avea consecinţe negative pentru acesta.

Este important să se marcheze exact momentul în care mărfurile sunt preluate de către cărăuş, răspunderea lui începând să decurgă din acel moment.

Cărăuşul este obligat să verifice la primire natura şi cantitatea mărfurilor şi sigiliile aplicate. El trebuie să refuze primirea pentru transport a mărfurilor ambalate necorespunzător şi a celor încărcate şi fixate necorespunzãtor. Primirea mărfurilor de către cărăuş fără obiecţiuni constituie prezumţia că au fost respectate condiţiile prevăzute de lege.

Pentru deficienţele care apar pe parcursul transportului răspunderea este a organizaţiei de transport, care răspunde de integritatea mărfii din momentul primirii până la eliberarea către destinatar.

Predarea mărfii la destinaţie constă în verificarea obligatorie de către cărăuş, împreună cu destinatarul, a sigiliilor şi marcajelor pe mijlocul de transport sau pe colete şi în verificarea sumară a conţinutului. Dacă totul se găseşte în ordine, aceasta se consemnează pe documentul de transport.

94

Dacă se constată urme de violare, pierderi, avarii etc, descărcarea se opreşte şi se încheie un proces verbal între reprezentantul cărăuşului şi destinatarului.

În cazul în care există bănuieli că lipsurile constatate se datoresc unor infracţiuni, se sesizează organele de urmărire penală şi mijlocul de transport se reţine până la prezentarea acestora.

Există situaţii în care cărăuşul poate fi absolvit de răspundere pentru degradarea mărfurilor şi anume:- dacă degradarea s-a produs din cauză de forţă majoră;- dacă degradarea s-a produs din culpa furnizorului sau destinatarului ori dacă însoţitorul delegat de furnizor sau destinatar nu a luat măsurile necesare;- dacă prejudiciul a fost cauzat de unele proprietăţi proprii mărfurilor, care au provocat sfărâmarea, spargerea etc.;- dacă prejudiciul s-a produs datorită unor vicii ascunse ale ambalajului;- dacă scăderea masei produselor s-a datorat perisabilităţilor.d) Obligaţiile şi răspunderile destinatarului

Destinatarul este obligat:- să verifice identitatea mărfurilor;- să verifice mărfurile din punct de vedere cantitativ; - să verifice din punct de vedere calitativ mărfurile primite.

Beneficiarul indicat în documentul de transport este singurul îndreptăţit să primească încărcătura şi cărăuşul răspunde faţă de destinatar dacă marfa a fost eliberată din culpa sa altui agent economic.

Primirea mărfurilor de către destinatar cuprinde o serie de activităţi şi anume:- primirea documentelor de transport;- examinarea stării exterioare a mijlocului de transport;- cercetarea şi apoi deschiderea sigiliilor de pe mijlocul de transport;- verificarea conţinutului mijlocului de transport; - controlul modului în care se execută descărcarea mărfurilor şi introducerea lor în depozit.

Răspunderea pentru integritatea mărfii pe parcursul de la locul de descărcare la locul de depozitare este a destinatarului.

Primirea mărfurilor de către destinatar şi atestarea scrisă a primirii îl eliberează pe cărăuş de obligaţiile pe care le-a avut.

La primirea mărfurilor de la cărăuş destinatarul este obligat să efectueze recepţia cantitativă şi calitativă în termen legal. Termenul legal

95

este de 6 ore pentru mărfurile uşor alterabile şi de 5 zile pentru celelalte mărfuri. Termenul legal decurge din momentul primirii mărfii în depozitul destinatarului în cazul livrărilor din aceeaşi localitate şi respectiv din momentul eliberării mărfii din gară, autogară, aeroport sau punct de destinaţie în cazul livrărilor din alte localităţi.

În caz că la destinaţie se constată deficienţe cantitative sau calitative faţă de cele prevăzute în contract sau în actele de livrare, beneficiarul are obligaţia să-l înştiinţeze pe furnizor ca acesta să trimită delegat să participe la verificarea produselor. Dacă se consideră că unele lipsuri se pot imputa cărăuşului, beneficiarul este obligat să-l înştiinţeze şi pe cărăuş pentru a trimite şi el un reprezentant care să participe la constatarea lipsurilor. Numai în aceste condiţii constatarea este opozabilă atât furnizorului cât şi cărăuşului.

6 .2. Expertiza receptiei calitative 6.2.1. Receptia loturilor de m ă rfuri

Recepţia este verificarea cantitativă şi calitativă care se execută la trecerea mărfurilor din proprietatea furnizorului, în proprietatea beneficiarului, respectiv de la producător la intreprinderea comercială cu ridicata sau cu amănuntul. Astfel, recepţia are rolul unui filtru care împiedică pătrunderea pe piaţă a produselor necorespunzătoare şi este un moment important al relaţiei dintre furnizor şi beneficiar, cu repercusiuni asupra consumatorilor.

Numeroase litigii au la origine erori privind recepţia. Posibile greşeli care apar la trecerea mărfurilor de la furnizor la beneficiar sunt cele legate de identificarea loturilor, de identificarea produselor calitativ necorespunzătoare şi a ambalajelor necorespunzătoare, de întocmirea documentelor de livrare şi expedierea lor odată cu marfa, de modul de întocmire a documentelor de verificare.

Recepţia este definită în mai multe feluri, funcţie de modalitatea mai mult sau mai puţin complexă de abordare a problemei.

În practica curentă, prin recepţie se înţelege primirea şi acceptarea mărfii de la o altă unitate.

Din punct de vedere merceologic, recepţia este operaţia de verificare calitativă şi cantitativă a loturilor de mărfuri, efectuată de către client, pentru stabilirea gradului de concordanţă a calităţii reale cu calitatea prescrisă sau contractată.

96

În sensul legii, prin recepţie se înţelege executarea efectivă, materială şi integrală, a identificării cantitative şi calitative a produselor de către delegaţii părţilor contractante, pentru a stabili dacă acestea corespund prevederilor contractuale.

Astfel, recepţia este actul care constituie instrumentul probator al verificării cantitative şi calitative a produselor şi cuprinde manifestarea de voinţă a părţilor pentru realizarea de efecte juridice.

În acest mod, recepţia se deosebeşte de autorecepţie. În cazul recepţiei manifestarea de voinţă se realizează concomitent şi concordant prin semnarea procesului verbal de către delegaţii părţilor contractante, iar în cazul autorecepţiei, manifestarea de voinţă este realizată numai când beneficiarul, prin comisia sa de primire, acceptă produsele.

Scopul recepţiei este nu numai de a controla modul în care furnizorul şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, ci şi de a verifica în ce măsură cărăuşul şi-a respectat obligaţiile pe care şi le-a asumat cu privire la păstrarea integrităţii cantitative şi calitative a mărfurilor pe durata transportului.

Expertizarea recepţiei calitative trebuie să ajute la stabilirea răspunderii materiale pentru pagubele aduse ca urmare a recepţionării unor mărfuri care nu corespund calitativ sau cantitativ.

În vederea stabilirii locului şi momentului vicierii produsului, expertiza abordează atât aspectul cadrului legal, cât şi pe cel al tehnicii recepţiei.

6.2.2. Organizarea receptiei calitative a loturilor de mărfuri

Recepţia unui lot de marfă constă dintr-o verificare cantitativă şi calitativă efectuată de către beneficiar, cu sau fără participarea furnizorului. În cursul recepţiei se urmăreşte corespondenţa mărfii livrate de către furnizor cu criteriile legale şi cu cele contractuale. Rezultatul recepţiei exprimă, deci, modul în care furnizorul a respectat prescripţiile de calitate, identitate, marcare, etichetare, ambalare şi de atestare a calităţii.

Din punct de vedere tehnic, recepţia loturilor de mărfuri se compune din trei categorii de operaţii de bază succesive şi anume:- verificarea documentelor contractuale şi a celor care însoţesc lotul,- identificarea lotului,- verificarea cantitativă şi calitativă a lotului supus recepţiei, inclusiv, dacă este necesară, prelevarea de probe, pregătirea şi analiza acestora.

97

Pe lângă acestea, recepţia mai necesită şi o serie de alte operaţii, cum sunt consultarea documentelor care prescriu calitatea produselor şi întocmirea documentelor de recepţie sau de respingere a lotului.

Locul efectuării recepţiei poate fi sediul furnizorului, în prezenţa ambelor părţi, sau sediul beneficiarului. Recepţia la sediul furnizorului prezină avantajul că evită transportul inutil al loturilor de mărfuri respinse; de asemenea, este eficientă în cazul mărfurilor complexe (aparate radio, televizoare etc), fiind posibilă folosirea la recepţie a aparaturii de care dispune furnizorul. Este indicată, de asemenea, la livrări în cantităţi mari şi la intervale scurte, ceea ce justifică prezenţa delegatului beneficiarului la furnizor.

Recepţia la sediul clientului, de exemplu la depozitele societăţilor de comerţ cu ridicata ca beneficiari, se execută de către comisia de recepţie a beneficiarului.

Procedura de verificare a calităţii la recepţie este aceea convenită prin contract, conform cu normativele, cel mai adesea standardele. Schema de verificare a calităţii se alege funcţie de caracterul lotului de marfă, potrivit celor expuse în capitolele anterioare.

Dacă în timpul desfăşurării recepţiei, lotul de marfă este găsit necorespunzător, se invită un reprezentant al furnizorului. În cazul neprezentării acestuia, comisia de recepţie se completează cu un reprezentant al unui agent economic neutru, sau al unui organ de stat. Constatările comisiei se consemnează într-un proces verbal şi marfa este pusă la dispoziţia furnizorului pentru returnare, recondiţionare sau altă destinaţie.

De multe ori, în cadrul recepţiei este necesară executarea unor analize de laborator, ele constituind dovezi incontestabile. Pentru ca analizele să fie într-adevăr obiective, este necesar ca recoltarea probelor să fie făcută de personal competent, în condiţii care să asigure reprezentativitatea probei recoltate pentru toate caracteristicile întregului lot supus recepţiei, regulă valabilă şi dacă analiza serveşte unei expertize.

Recoltarea se face astfel încât să se poată constitui mai multe probe identice şi anume proba de analiză, o contra-probă, o probă rezervată organelor de stat şi o probă rezervată producătorului.

Modalitatea concretă de recoltare a probei este aceea prevăzută în documentaţia oficială. Buletinele de analiză ale probelor care nu au fost recoltate în condiţiile prevăzute de lege nu au putere probatorie. Aceleaşi reguli sunt valabile şi în ce priveşte metoda de analiză aplicată.

98

Nerespectarea acestor condiţii poate fi sursa neînţelegerilor dintre părţi cu privire la calitatea produselor.

Constatările comisiei de recepţie se înscriu într-un proces verbal. Procesul verbal de recepţie poate fi invocat ca instrument de dovadă, de aceea trebuie întocmit cu foarte mare grijă, cu toate elementele necesare şi conform cu metodologia stabilită legal. Procesul verbal de recepţie are forţă probantă certificând atât cantitatea, cât şi calitatea mărfurilor recepţionate.

În mod obligatoriu, procesul verbal de recepţie trebuie să menţioneze data şi locul efectuării recepţiei, componenţa comisiei de recepţie, starea reală a mărfurilor recepţionate, să ateste preluarea efectivă a mărfii de către beneficiar, cu evidenţierea precisă a tuturor deficienţelor calitative eventuale, a urmelor de violare, spargere, distrugere de sigilii, sustrageri etc.

Comisia de recepţie are obligaţia de a ţine evidenţa privind calitatea mărfurilor recepţionate şi aceea a mărfurilor refuzate. Aceste evidenţe constituie surse primare în caz de reclamaţii, litigii sau expertize.

Efectele juridice ale recepţiei, care pot fi folosite în expertizã, sunt:- stabilirea cantităţii şi calităţii produselor livrate;- eliberarea furnizorului de obligaţiile asumate contractual, prin confirmarea executării livrării mărfurilor contractate;- stabilirea momentului trecerii mărfurilor din patrimoniul furnizorului în cel al beneficiarului, moment din care este angajată şi răspunderea furnizorului pentru întârzieri, nelivrări sau executarea necorespunzătoare ale obligaţiilor contractuale;- stabilirea datei de la care începe să curgă termenul de garanţie;- stabilirea datei de când începe obligaţia de plată a preţului mărfii.

6.2.3. Particularităţile expertizării recepţiei

În cazul expertizării merceologice a recepţiei, pe lângă stabilirea gradului de concordanţă a calităţii reale cu calitatea prescrisă, se urmăreşte modul în care s-a respectat tehnica recepţiei calitative, modul în care s-a fundamentat decizia de acceptare sau de respingere a lotului supus recepţiei, consecintele recepţiei calitative pentru păstrarea şi comercializarea produselor şi în privinţa termenului de garanţie. Scopul expertizei se poate rezuma deci în următoarele:- stabilirea factorilor care au generat degradarea unui lot de produse;- stabilirea corectitudinii cu care a fost efectuată recepţia lotului de produse.

99

În cadrul acestei expertize, se verifică toate activităţile pe care le-a prestat comisia de recepţie cu ocazia verificării lotului respectiv de produse, atât operatiile preliminare recepţiei, cât şi operaţiile de recepţie propriu zisă.

Recepţia se efectuează asupra unor loturi de produse, deci şi expertiza se va referi la aceste loturi.

6.2.4. Consecinţele livrării mărfurilor necorespunzătoare calitativ

Din punct de vedere al expertizei recepţiei, mărfuri necorespunzătoare calitativ sunt acele mărfuri ale căror caracteristici de calitate nu corespund valorilor înscrise în documentele la care părţile contractante au făcut referire în contractul economic.

Răspunderile pentru livrarea de mărfuri calitativ necorespunzătoare sunt stipulate în legislaţia privind contractele economice şi cea privind asigurarea şi controlul calităţii produselor şi serviciilor.

Legislaţia economică interzice şi sancţionează livrarea de către furnizor a produselor calitativ necorespunzătoare, dar şi recepţionarea de către beneficiar a unor loturi necorespunzătoare calitativ poate atrage răspunderea materială şi suportarea, alături de furnizor a eventualelor daune. De asemenea, legea stabileşte şi răspunderea în perioada de garanţie şi ulterior acesteia, pentru viciile ascunse.

Furnizorul are obligaţia să emită certificate de atestare a calităţii, de a marca şi eticheta produsele în mod corespunzător. Încălcarea acestei obligaţii, dar şi recepţionarea produselor neînsoţite de certificatul de atestare a calităţii se sancţionează conform legii.

a) Răspunderea furnizorului pentru calitatea produselor în timpul termenului de garanţie

Pe perioada termenului de garanţie, termen care trebuie să fie prevăzut în contractul încheiat între furnizor şi cumpărător, furnizorul răspunde pentru păstrarea de către produsul pe care l-a livrat a caracteristicilor calitative la valorile înscrise în documentele de atestare a calităţii. În termenul de garanţie, furnizorul răspunde pentru toate tipurile de vicii, aparente sau ascunse, existente în momentul predării - primirii produselor ori apărute ulterior.

100

Pentru ca răspunderea furnizorului să fie angajată, beneficiarul trebuie să dovedească vina furnizorului pentru faptul că produsele nu şi-au păstrat caracteristicile de calitate.

b) Consecinţele livrării de produse cu vicii aparente Viciile aparente sunt defectele care pot diminua calitatea produselor

prin modificarea unor indici de calitate şi pot fi identificate cu ajutorul procedeelor uzuale de verificare şi cu mijloacele tehnice corespunzătoare la recepţie sau la verificarea produselor la destinatar.

Consecinţele livrării produselor cu vicii aparente depind de gravitatea viciilor. Dacă, datoritã viciilor, produsele devin inutilizabile, beneficiarul poate respinge la recepţie lotul respectiv. Dacă defecţiunile sunt mai puţin grave, dar este necesară recondiţionarea produselor, beneficiarul, de comun acord cu furnizorul, poate acţiona într-un mod exemplificat prin următoarele:- restituie produsele în vederea recondiţionării. În acest caz se consideră că furnizorul nu şi-a executat obligaţia de livrare;- recondiţionează singur produsele dacă dispune de mijloacele adecvate, pe cheltuiala furnizorului;- se stabileşte o reducere a preţului.

Dacă produsul este refuzat pentru vicii aparente, obligaţia de livrare a furnizorului se consideră ca neexecutată şi acesta va suporta penalizările de întârziere de livrare sau de nelivrare, dacă o nouă livrare nu e posibilă. Dacă, însă, recondiţionarea se efectuează de către beneficiar, furnizorul nu se poate supune plăţii penalizărilor de întârziere.

c) Consecinţele livrării produselor cu vicii ascunseViciile ascunse sunt defectele care diminuează calitatea produselor,

dar care nu pot fi constatate la recepţie sau verificare. Pot fi considerate drept vicii ascunse defectele plasate în locuri inaccesibile comisiei de recepţie sau defectele pentru a căror punere în evidenţă sunt necesare analize ori încercări laborioase, cheltuieli mari şi aparatură deosebită de depistare.

Pentru ca să fie angajată răspunderea furnizorului, beneficiarul trebuie să dovedească existenţa viciilor acunse apelând eventual la o expertiză merceologică.

101

Furnizorul răspunde pentru viciile ascunse ale produsului şi după expirarea termenului de garanţie, pe toată durata normală de viaţă a produsului.

Răspunderile pentru viciile ascunse ale produselor sunt similare cu cele pentru viciile aparente şi, în ambele cazuri, livrarea produselor necorespunzătoare este considerată ca o nelivrare, adică neexecutarea obligaţiilor contractuale de livrare.

6.3. Expertiza merceologică în litigiile privind păstrarea mărfurilor

6.3.1. Factorii care influenţează depozitarea produselor

Păstrarea şi pregătirea mărfurilor în vederea vânzării se realizează în spaţii special amenajate, adică în depozite. Păstrarea mărfurilor în aceste depozite poate fi temporară sau de lungă durată.

Păstrarea temporară este specifică produselor cu capacitate redusă de păstrare, de 2 - 20 zile, cum sunt unele produse alimentare uşor perisabile ca smântâna, brânzeturile proaspete, conopida, cartofii noi, cireşele, piersicile etc.

Depozitarea de lungă durată este aplicabilă în cazul produselor cu capacitate bună de păstrare. În această categorie se includ produsele industriale ca aparatura electronică, ţesăturile, încălţămintea, dar şi unele produse alimentare. Unele produse alimentare pot chiar să îşi desăvârşească unele caracteristici în timpul depozitării. Astfel sunt de exemplu brânzeturile care se maturează în timp, vinurile care se învechesc, unele legume sau fructe care ating maturitatea în timpul depozitării (varza de toamnă, gutui, mere, pere de toamnă etc).

In timpul păstrării, produsele pot suferi, sub influenţa unor factori interni, proprii produselor, şi a unor factori externi, modificări cu implicaţii asupra calităţii lor.

Factorii interni care provoacă modificări ale produselor sunt, printre altele, structura şi compoziţia chimică, proprietăţile fizice generale ale produselor (starea de agregare, densitatea, proprietăţile termice şi electrice), precum şi proprietăţile lor chimice (comportarea faţă de umiditate, faţă de agenţii corozivi şi mediile acide, faţă de oxigen etc).

Factorii externi acţionează corelat cu factorii interni şi pot să fie:- factori mecanici, de exemplu compresiunea datorită masei stivelor, solicitările din timpul manipulării;

102

- factori fizico - chimici, de exemplu temperatura, umiditatea, compoziţia aerului, circulaţia aerului, lumina solară, alte radiaţii;- factori biologici, de exemplu prezenţa unor microorganisme (bacterii, mucegaiuri), rozătoare, insecte.

Actiunea factorilor interni şi a celor externi este influentaţă de regimul depozitării şi anume igiena spaţiului de depozitare şi vecinătăţile mărfii, precum şi de ambalajul produsului.

6.3.2. Regimul optim de păstrare a mărfurilor

Regimul optim de păstrare a mărfurilor presupune asigurarea condiţiilor pentru realizarea unui echilibru între acţiunea factorilor interni şi a celor externi şi anume limite bine definite ale proprietăţilor produselor (adică ale factorilor interni) şi ale condiţiilor de depozitare (adică ale factorilor externi), corelate între ele.

Importanţa regimului de păstrare este demonstrată, de exemplu, de faptul că la unele produse, cum sunt cele electrotehnice şi electronice, este obligatorie încercarea la depozitare, încercare în cadrul căreia se verifică dacă rezistă la manipulare şi la depozitarea în condiţiile climatice şi mecanice date.

Microclimatul este un factor care prin modificările sale poate influenţa calitatea majorităţii produselor. Microclimatul este definit prin proprietăţile fizice ale aerului din depozit (temperatură, umiditate, viteză de circulaţie), gradul său de puritate (conţinutul de praf, microorganisme, gaze toxice) şi prin prezenţa sau absenţa razelor de soare.

Din cauză că aproximativ 90% din produsele depozitate suferă mai mult sau mai puţin din cauza modificărilor de microclimat, acesta trebuie riguros şi permanent controlat în spaţiile de depozitare.

6.3.3 Factorii de mediu ai spaţiilor de depozitare

Principalii factori de mediu care determină microclimatul din spaţiile de depozitare sunt temperatura, umiditatea aerului, circulaţia aerului, compoziţia chimică a aerului, radiaţiile.a) Temperatura

Menţinerea unui anumit regim optim de temperatură se impune pentru fiecare tip de produs, acesta influenţând în mod determinant calitatea produselor şi durata lor posibilă de păstrare.

103

Modificarea temperaturii sau alegerea ei neadecvată în spaţiile de depozitare are o influenţă negativă asupra produselor şi anume:- Fluctuaţiile de temperatură influenţează echilibrul dintre umiditatea aerului şi cea a produselor având ca urmare uscarea sau umectarea acestora.- Scăderea temperaturii reduce activitatea metabolică; de aceea, de exemplu, maturarea legumelor şi fructelor se face, în astfel de condiţii, într-o perioadă mai lungă, cu menţinerea tăriei pulpei, schimbarea în timp a culorii cu menţinerea valorii nutritive.

Modificările de temperatură din depozite sunt influenţate de oscilaţiile temperaturii aerului din mediul exterior, care prezintă variaţii diurne şi sezoniere. Nu există, însă, un paralelism între variaţiile temperaturii aerului exterior şi modificările de temperatură a aerului din interiorul spaţiilor de depozitare, deoarece, în vederea menţinerii cât mai constante a temperaturii, iarna se intervine în proces prin încălzire, iar vara prin ventilaţie ori condiţionarea parţială a aerului.

Temperatura de păstrare a produselor trebuie menţinută constantă, oscilaţiile maxim admise în jurul valorii prescrise fiind strict limitate (la sub 1,5oC), în special în cazul mărfurilor sensibile cum sunt alimentele.

O modalitate de menţinere a temperaturii între limitele dorite este ventilarea care influenţează benefic şi umiditatea şi care poate fi pasivă, fără utilaje în mişcare, prin deschiderea orificiilor de aerisire, a uşilor şi ferestrelor şi poate fi activă, cu instalaţii de ventilaţie.b) Umiditatea aerului

Conţinutul de vapori de apă din aer este funcţie de temperatură, presiune etc. şi se poate exprima în mai multe feluri:- Umiditatea absolută (x) este masa vaporilor de apă pe care o conţine unitatea de masă de aer uscat (g/kg).- Umiditatea specifică este masa de vapori de apă conţinută în unitatea de volum de aer (exprimată în g/m3), exprimare folosită mai mult în fizică şi meteorologie.- Umiditatea relativă a aerului este raportul dintre conţinutul de vapori de apă a aerului (x) şi conţinutul de apă al aerului saturat (xs) la aceeaşi temperatură sau dintre presiunea parţială a vaporilor de apă (p) şi presiunea vaporilor saturaţi (ps) la aceeaşi temperatură:

104

Mărirea temperaturii scade umiditatea relativă la aceeaşi umiditate absolută (x), datorită creşterii concentraţiei de saturaţiei (xs).

În general, umiditatea relativă este modalitatea cea mai frecventă de exprimare a umidităţii aerului şi aşa este şi în merceologie.

Diferenţa dintre umiditatea de saturaţie şi cea absolută se numeşte deficit de umiditate.

Umiditatea aerului din spaţiile de depozitare influenţează calitatea multor produse. In cazul organismelor vii şi al produselor horticole care continuă să respire şi după recoltare, presiunea vaporilor de apă la nivel celular este mai mare decât presiunea vaporilor de apă în mediu. Din această cauză există un flux continuu de vapori de apă din interiorul fructelor (legumelor) spre aerul exterior. Fluxul acesta este cu atât mai mare cu cât diferenţa de presiune este mai mare, deci cu cât umiditatea relativă a aerului din depozit este mai mică. Dacă, deci, umiditatea relativă a aerului este prea mică (şi temperatura ridicată), produsele horticole pierd apă şi se veştejesc. Dacă însă umiditatea relativă este prea mare, produsele se umidifică şi se crează condiţii pentru dezvoltarea microorganismelor şi a mucegaiurilor. De asemenea, la umidităţi relative mari, de 95 - 100%, se pot dezvolta mucegaiuri pe pereţi şi ambalaje.

Valorile optime ale umidităţii relative în depozite sunt cuprinse în general între 55 - 95%, funcţie de natura produselor depozitate.

Umiditatea relativă a aerului din depozit depinde în mare măsură de cea a mediului exterior, dar se poate regla prin modificarea corespunzătoare a temperaturii din depozit. Umiditatea relativă a aerului din mediul exterior depozitului prezintă variaţii diurne şi sezoniere. Cele mai mari umidităţi relative se înregistrează în perioadele de temperaturi minime, deci în zori şi respectiv iarna (75 - 90%); vara valorile sale sunt mult mai scăzute (70 - 75%).

Modificarea umidităţii relative a aerului cu temperatura se poate urmări pe diagrame. Realizarea efectivă a reglării umidităţii aerului din spaţiile de depozitare, pe baza indicaţiilor din diagramele de umiditate relativă funcţie de temperatură, este facilă dacă există mijloace de încălzire şi instalaţii frigorifice, dar la depozitele simple, fără astfel de dotări, reglarea umidităţii este dificilă şi aceasta are tendinţa de a urma umiditatea relativă a aerului atmosferic.

Un punct important al variaţiei umidităţii relative cu temperatura este punctul de rouă, adică temperatura la care aerul care se răceşte devine saturat cu vapori de apă, fără a i se modifica umiditatea absolută. Răcirea

105

aerului sub punctul de rouă duce la condensarea vaporilor de apă şi, prin aceasta, la umectarea produselor. Dacă punctul de rouă este sub 0oC, apa se depune în stare solidă, sub formă de brumă.

c) Circulaţia aeruluiMişcarea aerului din spaţiile de depozitare se poate realiza în mod

natural, ca urmare a diferenţelor de temperatură (şi de densitate) şi de presiune între diferitele puncte ale depozitului, sau în mod artificial, cu ajutorul mijloacelor mecanice.

Circulaţia mecanică a aerului din depozit se caracterizează prin următoarele:- Debitul specific de aer - raportul dintre debitul de aer circulat prin spaţiul depozitului şi cantitatea de produse depozitate, exprimat în m3/h/t.- Coeficientul de circulaţie - raportul dintre debitul de aer circulat şi volumul depozitului, exprimat în m3/h/m3 sau în număr de recirculări pe oră (1/h). Acesta este indicele cel mai utilizat pentru caracterizarea circulatiei aerului. Pentru menţinerea temperaturii spaţiului de depozitare în limitele dorite, coeficientul de circulaţie trebuie să fie de 7 - 8 /oră.

Circulaţia aerului în spaţiul de depozitare are drept scop îmbunătăţirea răcirii produselor, omogenizarea temperaturii şi umidităţii aerului şi antrenarea în afara ambalajelor a gazelor şi a compuşilor volatili. Dacă se urmăreşte înlăturarea căldurii, coeficientul de circulaţie trebuie să fie mare la început, apoi, după intrarea produselor în regim de păstrare, viteza de circulaţie a aerului trebuie să se reducă.- Coeficientul de reîmpospătare - raportul dintre debitul orar de aer din exterior introdus în depozit şi volumul spaţiului de depozitare, exprimat prin numărul schimburilor de aer pe oră (sau pe zi). O ventilare este considerată normală pentru răcirea produselor, dacă diferenţa dintre temperatura aerului introdus şi a celui evacuat nu depăşeşte 2oC.

La stabilirea regimului de circulaţie a aerului în spaţiile de depozitare, corelat şi cu natura mărfii şi modul de ambalare şi depozitare, precum şi cu considerente economice, se ţine cont de o serie de factori cum sunt:- Când umiditatea relativă a aerului este scăzută, circulaţia puternică a aerului determină pierderi mari ale conţinutului de apă al produselor.- În cazul produselor ambalate şi stivuite prea strâns nu se poate realiza o bună circulaţie a aerului, ceea ce va duce la creşteri de temperatură.

d) Compoziţia chimică a aeruluiÎn timpul păstrării, produsele vin în contact direct sau indirect cu aerul

din spaţiul de depozitare şi între componentele produsului şi cele ale

106

aerului pot avea loc interacţiuni cu repercursiuni pentru calitatea produselor.

La scară de metri cubi, aerul este un amestec omogen al gazelor care îl compun. Aerul atmosferic este un amestec de "aer curat" (aer uscat), vapori de apă şi impurităţi. "Aerul curat" conţine azot, oxigen, argon, neon, hidrogen, heliu, cripton, ozon şi dioxid de carbon. Toate aceste componente, cu exceptia dioxidului de carbon, sunt prezente în concentraţie constantă, cel puţin la scara unui depozit, şi constituie componentele fixe.

La scară mai mare, atmosfera, însă, este departe de a avea o compoziţie uniformă. Variaţiile de temperatură, presiune şi conţinut de umiditate în straturile de aer se la suprafaţa Pământului produc efectele dinamice pe care le cunoaştem sub denumirea de “vreme”.

Cu excepţia vaporilor de apă, a căror abundenţă atmosferică variază de la practic zero la 4%, fracţiunile componentelor atmosferice majore N2, O2, Ar sunt remarcabil de uniforme la înălţimi apropiate de sol.

Dioxidul de carbon şi vaporii de apă sunt prezenţi în aer în concentraţii care variază funcţie de înălţime, zonă geografică, vecinătăţile unor instalaţii industriale etc. şi constituie componentele variabile ale aerului. Celelalte componente, diverse impurităţi, cum sunt amoniacul, dioxidul de sulf, oxizii de azot, metanul, particule de praf, microorganisme etc. constituie componente întâmplătoare.

Depozitarea unora din produse impune păstrarea lor în atmosferă controlată, adică în atmosferă reglată, în special în privinţa raportului dintre oxigen şi dioxidul de carbon. Dacă atmosfera din spaţiul de depozitare este diferită de cea normală, fără a se putea interveni în timpul depozitării pentru reglarea ei, se numeşte atmosferă modificată (de exemplu atmosfera creată de prezenţa gheţii carbonice la depozitarea ambalajelor fiziologice).

Prezenţa unor componente variabile sau întâmplătoare ale aerului nu este întotdeauna dăunătoare, în anumite condiţii are chiar efecte pozitive. Astfel, ozonul ajută la dezinfectarea şi împrospătarea aerului din depozit, dioxidul de carbon (CO2), în anumite proporţii, inhibă dezvoltarea microorganismelor, dioxidul de sulf (SO2) combate mucegaiul.

107

Tab.6.1.Compoziţia aerului la nivelul mării

Categoria de abundenţă

Substanţa Formula

Abundenţa

Majore Azot N2 78,08 pph (%)

Oxigen O2 20,95 pph (%)

Argon Ar 0,93 pph (%)Minore Apă H2O 0 – 4 pph

(%)Dioxid de carbon

CO2 325 ppm

Neon Ne 18 ppmHeliu He 5 ppmMetan CH4 2 ppmCripton Kr 1 ppmHidrogen H2 0,5 ppmOxid nitros N2O 0,3 ppmMonoxid de carbon

CO 0,05 –0,2 ppm

Ozon O3 0,02 – 10 ppm

Xenon Xe 0,08 ppmUrme Amoniac NH3 4ppmd

Oxid de azot NO3 1 ppmdDioxid de sulf SO2 1 ppmdHidrogen sulfurat

H2S 0,05 ppmd

e) RadiaţiileRazele solare, în special cele ultraviolete, produc modificări

structurale, fizice, mecanice şi chimice ale mărfurilor, care se manifestă ca deprecieri calitative. Astfel, de exemplu, radiaţiile luminoase pot produce distrugerea vitaminei C. De asemenea, unele componente ale proteinelor

108

din lapte şi vitamina B se transformă sub influenţa radiaţiilor luminoase în compuşii aldehidici care produc gustul alterat al laptelui.

Permeabilitatea faţă de radiaţii este funcţie de natura şi culoarea ambalajelor. Astfel sticla incoloră este suficient de transparentă ca, la expunerea la soare a produsului ambalat, vitamina C să se distrugă în totalitate în 15 minute, iar vitamina B2 în proporţie de 70%, în două ore. În ambalaj din sticlă brun-aurie, vitamina C se distruge în condiţii similare numai în proporţie de 45%, iar vitamina B2 aproape deloc.

Lumina declanşează două tipuri de reacţii fotochimice şi anume fotoliza şi fotooxidarea, acestea din urmă având loc la o expunere mai îndelungată la lumină.

Un alt mod de acţiune a radiaţiilor solare este aportul de căldură din interiorul spaţiilor de depozitare.

Exemple de degradări calitative ale unor mărfuri sub acţiunea luminii sunt următoarele:- La produsele cosmetice şi medicamentoase lumina catalizează reacţii chimice de degradare, accentuate şi de efectul termic al radiaţiilor; se pot produce modificări de consistenţă, aspect, culoare, acţiune fiziologică.- Substanţele macromoleculare suferă sub acţiunea luminii fenomenul de îmbătrânire care se manifestă prin decolorări, îngălbeniri, friabilitate, lipsă de elasticitate şi de rezistenţă. - La produsele din piele, grăsimile conţinute îşi modifică consistenţa, devenind fluide şi migrând la suprafaţă.

Acţiunea radiaţiilor luminoase este sinergică cu a altor factori, în special a umidităţii şi a temperaturii ceea ce duce la degradări şi mai intense.

f) Factorii biologiciProdusele alimentare, textile, blănurile, produsele din lemn constituie

medii prielnice pentru dezvoltarea unor agenţi biologici, în special microorganisme şi insecte. În condiţii favorabile de temperatură şi umiditate, microorganismele se dezvoltă rapid şi produc enzime care atacă produsele.

Sub acţiunea factorilor biologici, produsele pot pierde rezistenţa mecanică, se pot coroda, pot să îşi modifice aspectul, să primească un miros dezagreabil.

Prezenţa ciupercilor afectează estetica produselor şi produce mirosul neplăcut al mucegaiurilor. Mucegaiurile care se dezvoltă pe produse pot avea şi efecte secundare prin faptul că degajă acizi şi alte substanţe ionice

109

care atacă produsele. Ele produc îmbătrânirea unora, sau, spre exemplu, pierderea transparenţei, cum este în cazul sticlei.

Dezvoltarea mucegaiurilor este favorizată de aerul care stagnează, de lipsa de ventilaţie. Temperatura lor optimă de dezvoltare este de 20 – 30oC, dar mulţi spori rezistă şi la sub 0oC sau la temperaturi ridicate.

Diferite grupe de specii de ciuperci se pot dezvolta preferenţial pe un anumit tip de produs. Aşa sunt de exemplu aspergillus terrens care atacă materialele plastice, penicillium funiculosum care preferă textilele, scopulariopsis breviscaulis care degradează cauciucul.

Insectele xilofage (cariile) distrug produsele lemnoase, moliile distrug textilele, în special din lână şi mătase, blănurile, precum şi produsele făinoase. Bineînţeles varietatea daunelor produse de insecte este mult mai mare.

Rozătoarele constituie pericol atât pentru ambalaje cât şi pentru produse.

Protecţia spaţiilor de depozitare împotriva factorilor biologici negativi se realizează cu mijloace fizice şi chimice, cum sunt, de exemplu, aplicarea de fungicide sau de dioxid de sulf pentru combaterea mucegaiurilor, băiţuirea produselor din lemn, cu mijloace biologice cum este combaterea biologică a insectelor şi cu mijloace radiante, cum sunt radiaţiile gama, care în doze adecvate distrug sau previn mucegaiurile de pe fructe.

g) Modul de depozitareÎntreţinerea depozitului şi modul în care se amplasează produsele în

depozit constituie factori importanţi care influenţează calitatea mărfurilor depozitate. În acesastă categorie de factori se pot aminti:- Igiena spaţiilor de depozitare este o condiţie de bază pentru depozitarea în bune condiţii a mărfurilor. Lipsa unei stări perfecte de curăţenie a spaţiilor de depozitare creează condiţii propice pentru dezvoltarea dăunătorilor, aşa cum sunt, de exemplu, ciupercile. Eventualele contaminări în faze anterioare ale circuitului produselor ca ambalarea ori sortarea pot lua proporţii în timpul depozitării în condiţii improprii.- Mirosurile străine sunt inadmisibile în spaţiile de depozitare. Mirosurile se pot elimina prin ventilare. Substanţele volatile care se degajă în depozit se pot elimina prin spălarea aerului în contracurent cu apă, cu dezavantajul creşterii umidităţii şi prin adsorbţie pe cărbune activ; ambele metode sunt costisitoare.- Vecinătatea produselor trebuie să respecte prescripţiile. Nerespectarea prescripţiilor produce deprecierea calităţii, îndeosebi a proprietăţilor

110

organoleptice, de exemplu prin preluarea mirosului persistent al produsului alăturat.

6.3.4. Modificări calitative ale mărfurilor în timpul depozitării

Sub influenţa factorilor de mediu din spaţiile de depozitare, mărfurile pot suferi unele modificări fizice, chimice, biochimice, modificări care constituie şi modificări ale calităţii produselor respective.a). Modificări fizice

Astfel de modificări ale mărfurilor în timpul depozitării sunt produse de factorii mecanici, de variaţiile de temperatură şi de umiditate.

Modificările fizice datorate factorilor mecanici pot fi exemplificate prin pierderile suferite de mărfurile fragile din sticlă şi ceramică, dar astfel de modificări pot apare şi la produse din lemn, din materiale plastice, la mărfuri textile, metalice, electrice. În cazul produselor alimentare, modificările fizice datorate factorilor mecanici privesc, în primul rând, ambalajele şi produsele numai în mod secundar, dar se cunosc şi numeroase exemple de afectare directă a mărfurilor alimentare (ouă, băuturi, produse lactate etc.).

Variaţiile de temperatură produc modificări de fază (topiri, îngheţări), separări ale emulsiilor, dilatări şi deteriorări mecanice.

Topirea datorită unor temperaturi de păstrare prea ridicate se manifestă la produse cu componenţi care au punctul de topire între 20 – 50oC. Topirea duce la un aspect necorespunzător al produselor, de exemplu la lipirea bomboanelor, sau la degradare totală, de exemplu topirea grăsimii din mezeluri.

Separarea emulsiilor, fenomen care afectează de exemplu cremele cosmetice, are loc atât la temperaturi prea ridicate (25 – 30oC) cât şi la temperaturi prea scăzute (sub 4oC).

Un exemplu de deteriorare mecanică la variaţii de temperatură este spargerea recipienţilor de sticlă la temperaturi prea ridicate, când presiunea din butelie creşte peste limita de rezistenţă a pereţilor recipientului, sau la temperaturi prea scăzute, când îngheţarea lichidelor apoase produce creşterea de volum care provoacă spargerea buteliei.

Conservele pot să sufere modificări chimice care au consecinţe fizice vizibile - bombarea cutiei – modificare la care şi temperaturi prea ridicate pot avea contribuţie.

b) Modificări chimice

111

Sub acţiunea unor factori, mărfurile pot suferi modificări chimice care duc la apariţia în produs a unor componente cu proprietăţi diferite de cele ale produsului de bază. Modificările chimice pot fi oxidări, hidrolize etc. Temperaturile ridicate cresc vitezele de reacţie şi favorizează modificările chimice ale mărfurilor.

Reacţii frecvente de degradare chimică sunt cele sub acţiunea luminii, de exemplu decolorarea şi îmbătrânirea unor produse, râncezirea grăsimilor, reducerea conţinutului de vitamine etc.

Un loc important între modificările chimice ale mărfurilor îl ocupă coroziunea - distrugerea metalelor sub acţiunea factorilor de mediu.

c) Modificări biochimiceModificările biochimice sunt urmare a acţiunii factorilor biologici în

timpul depozitării. Aceste modificări pot să fie urmare a acţiunii unor organisme exterioare produsului, microorganisme sau animale superioare cu acţiune dăunătoare asupra produsului şi pot să fie urmare a fenomenelor vitale proprii componentelor vii ale produselor.

Acţiunile unor organisme exterioare produsului pot fi clasificate astfel:- Dăunătorii - insecte şi rozătoare – atacă, aşa cum s-a arătat,

textilele, lemnul, alimentele, în acest din urmă caz prin distrugere directă (acţiunea rozătoarelor, molia făinii etc) sau prin contaminare (infestare de produse, dejecţii de rozătoare etc.).

- Microorganismele produc pagube însemnate, degradările produse de ele rezultând ca urmare a unor procese de fermentaţie, de putrefacţie sau de mucegăire.

- Fermentaţia este transformarea substanţelor organice sub acţiunea unor catalizatori produşi de microorganisme numiţi enzime. Ansamblul microorganism - enzimă se numeşte ferment.

Microorganismele care produc fermentaţia pot fi aerobe (îşi procură oxigenul din aerul atmosferic) şi anaerobe (care nu au nevoie de aer, îşi procură oxigenul din moleculele substratului pe care se dezvoltă; de aceea ele se găsesc în profunzimea produsului atacat).

După natura substratului pe care acţionează microorganismele, fermentaţia poate fi a zaharurilor, a proteinelor, a celulozei.

În continuare este dată o clasificare a proceselor fermentative, funcţie de produşii rezultaţi:- Fermentaţia alcoolică este o fermentaţie anaerobă şi constă în transformarea unor zaharuri în alcool etilic şi dioxid de carbon sub acţiunea enzimatică a drojdiilor, a unor mucegaiuri sau a unor bacterii. Fermentaţia

112

alcoolică stă la baza obţinerii unor alimente ca vinurile, berea, alcoolul, produsele de panificaţie. Intervine, însă, şi în procesele de degradare a alimentelor cu conţinut de zaharuri fermentescibile, necorespunzător păstrate (produse horticole şi viticole proaspete, marmelade, răcoritoare). Dacă însă concentraţia în zaharuri a produsului este de 67 - 70%, fermentaţia alcoolică nu se mai produce; fenomenul stă la baza unor procedee de conservare.- Fermentaţia acetică este transformarea aerobă a alcoolilor, în special a alcoolului etilic, în acid acetic, sub acţiunea enzimatică a bacteriilor din genul Acetobacter. Fermentaţia acetică stă la baza obţinerii oţetului din vin, dar cel mai adesea este un fenomen nedorit deoarece contribuie la deprecierea unor alimente păstrate în condiţii improprii (oţetirea vinurilor, a berii, a produselor lactate proaspete, în contact direct cu aerul).- Fermentaţia lactică este descompunerea anaerobă a zaharurilor, în special a lactozei, sub acţiunea lactobacililor, cu formare de acid lactic, proces care stă la baza obţinerii unor brânzeturi, a unor produse lactate acide ca iaurtul şi laptele acru şi la baza conservării prin murare. Fermentaţia lactică este şi un fenomen nedorit, fiind, de exemplu, la originea acririi laptelui proaspăt şi a mezelurilor cu mult glicogen (de exemplu lebervurst).- Fermentaţia butirică este transformarea zaharurilor sub acţiunea fermenţilor butirici în acid butiric şi acetic şi în alcool butiric. Rezultatul este că produsele respective - lapte, legume etc. - primesc un miros neplăcut şi gust amar.

- Putrefacţia este procesul de degradare a unor substanţe organice animale sau vegetale sub acţiunea bacteriilor de putrefacţie. Produsele alimentare alterate prin putrefacţie au miros respingător şi sunt otrăvitoare. Din punc de vedere chimic, putrefacţiile sunt reacţii de descompunere prin hidroliză, oxido-reducere, dezaminare, decarboxilare.

Fenomenele de putrefacţie care apar, de exemplu, la carne şi produse din carne sunt:- putrefacţia superficială (încingerea cărnii);- putrefacţia de adâncime (putrefacţia verde), cu producere de hidrogen sulfurat şi amoniac, când carnea este menţinută la peste 30oC;- putrefacţia hidrolitică ce acţionează la temperatură scăzută, cu formarea unor puncte mărunte albe, atât la suprafaţă, cât şi în profunzime.

La mezeluri, putrefacţia se manifestă ca înverzire superficială sau în interiorul produsului.

113

La ouă, putrefacţia se manifestă prin conţinutul tulbure, opac, de culoare roşie, verde sau neagră şi cu miros de putrefacţie.

La produsele lactate acide (iaurt, sana, lapte bătut etc.), păstrarea îndelungată duce la scăderea acidităţii prin dezvoltarea unor drojdii şi mucegaiuri care consumă acidul lactic, iar mediul alcalin astfel produs este favorabil dezvoltării microflorei de putrefacţie

- Mucegăirea este degradarea sub acţiunea unor ciuperci ale căror micelii şi fructificaţii formează o masă filamentoasă păstoasă albă, cenuşie, neagră sau verde de regulă sub forma unor colonii. Mucegăirea poate fi de suprafaţă sau în profunzime, este însoţită de un miros neplăcut şi se manifestă atât la produse alimentare, cât şi la produse industriale. Câteva exemple sunt:- mucegăirea făinii ca urmare a depozitării necorespunzătoare, la umiditate ridicată, având ca efect creşterea acidităţii şi pierderea calităţilor de panificaţie;- mucegăirea pâinii şi a produselor de panificaţie, de regulă cu mucegai de culoare verde - cenuşiu, duce la pierderi de masă prin descompunerea amidonului şi pierderea proprietăţilor de consum;- mucegăirea brânzeturilor se produce adesea sub coajă. Nu la toate brânzeturile, însă, mucegaiul este un defect, din contră, la unele din ele, cum sunt brânzeturile Roquefort sau Camembert mucegaiurile intervin în faza de maturare;- la ouă, mucegaiurile pătrund prin porozitatea cojii şi formează colonii de culoare neagră între coajă şi membrană;- la încălţăminte din piele, mucegaiul produce pete de culoare alb – cenuşie;- cheresteaua şi produsele din lemn, în condiţii de umezeală se acoperă cu pete sau straturi negricioase de mucegai;- produsele apretate, păstrate în condiţii improprii, în special de umezeală, se acoperă cu un strat fin de mucegai de culoare închisă.

Modificări sub acţiunea fenomenelor proprii componentelor vii ale produsului sunt acelea care au loc datorită faptului că, în produsele păstrate sau depozitate, ca urmare a actiunii enzimelor, se declanşează sau se stimulează procese caracteristice organismelor vii. Astfel de procese sunt:- Respiraţia, un proces de oxido-reducere, catalizat de un număr mare de enzime, care are rol şi în păstrarea cerealelor, legumelor şi fructelor

114

proaspete. Respiraţia poate fi aerobă sau anaerobă, aceasta din urmă declanşându-se atunci când conţinutul de oxigen din aer se micşorează. În urma respiraţiei anaerobe, în produs se acumulează alcool etilic, aldehidă acetică şi alţi compuşi nocivi. Din această cauză, păstrarea cerealelor, legumelor şi fructelor proaspete trebuie făcută în condiţii care asigură respiraţia aerobă.

Chiar şi accelerarea respiraţiei aerobe determină degradarea produselor prin consumarea componentelor lor nutritive. Acesta este motivul îndulcirii cartofilor păstrati la în jur de 0oC, prin hidroliza amidonului, cu formare de zaharuri solubile şi, de asemenea, motivul scăderii conţinutului de zahăr în căpşunile depozitate.- Încolţirea implică transformări importante ale căror intensitate creşte cu cresterea temperaturii şi umidităţii relative din spaţiul de depozitare. Exemple sunt creşterea mugurilor tuberculilor de cartofi, a bulbilor de ceapă, încolţirea cerealelor, creşterea frunzelor la rădăcinoase, toate pe seama substanţelor de rezervă. Încolţirea poate fi inhibată prin reducerea temperaturii şi a umidităţii relative a aerului.- Maturarea este un proces biochimic complex care se manifestă la unele produse vegetale după recoltare şi la unele produse prelucrate ca brânzeturile, salamurile crude, tutunul, proces în cursul căruia se îmbunătăţesc caracteristicile organoleptice, în special gustul şi aroma produselor respective. La temperaturi joase, maturarea legumelor şi fructelor are loc într-o perioadă mai lungă, ceea ce face ca tăria pulpei şi valoarea nutritivă să se menţină mai mult timp, îmbătrânirea biologică să întârzie.- Autoliza este descompunerea celulelor moarte sub acţiunea unor enzime conţinute în ele şi se manifestă la carne, peşte şi într-o oarecare măsură la brânzeturi. Ca urmare a autolizei, produsele îşi modifică gustul şi consistenţa. Procesul de autoliză este accelerat de prezenţa dioxidului de carbon şi inhibat de prezenţa oxigenului.

6.3.5.Perisabilitatea mărfurilor

Perisabilitatea sau pierderile naturale sunt reducerile cantitive care au loc în timpul păstrării mărfurilor, atât în spaţiile fixe cât şi în spaţiile mobile, din cauza acţiunii unor factori externi sau interni, care modifică valoarea anumitor proprietăţi specifice produselor.

115

Cauzele obiective principale care determină perisabilitatea sunt determinate de proprietăţile specifice ale produselor şi sunt: evaporarea (la brânzeturi, săpunuri, carne şi preparate de carne etc.), respiraţia (la fructe şi legume proaspete, cereale etc.), volatilizarea (la solvenţi, carburanţi, lacuri, băuturi alcoolice, produse de parfumerie etc.), difuziunea (apei sau a grăsimilor prin ambalaj), fragmentarea (la brânzeturi, paste făinoase etc.), mucegăirea (la fructe, legume etc.), pulverizarea (la pigmenţi, coloranţi, produse sodice etc). Perisabilitatea apare şi la operaţiile de debitare şi porţionare.

Perisabilitatea este influenţată şi de factori subiectivi cum sunt calificarea insuficientă a lucrătorilor din comerţ şi nerespectarea regulilor de comerţ, dotarea inadecvată a spaţiilor de depozitare sau a mijloacelor de transport pentru a crea regimul optim de păstrare şi condiţii de manipulare, sistemul şi materialele de ambalare inadecvate, frecvenţa prea mare a operaţiilor de sortare, debitare, preambalare, perioada prea lungă de păstrare.

6.4. Expertiza merceologică a mărfurilor degradate în timpul transportului

Aşa cum s-a arătat, cărăuşul poartă răspunderea pentru lipsurile cantitative sau deprecierile calitative ale mărfurilor în perioada transportului, în baza contractului de transport, dacă lipsurile şi deprecierile îi sunt imputabile.

Răspunderea cărăuşului pentru integritatea mărfurilor transportate începe din momentul în care expeditorul a predat şi transportatorul a preluat marfa în vederea transportului, în condiţiile contractului încheiat între expeditor şi transportator. Răspunderea transportatorului se stinge în momentul predării încărcăturii către destinatar, sau altui cărăuş, dacă transportul este necesar să fie continuat.

Dacă la predarea mărfii către destinatar se constată lipsuri cantitative sau calitative care au putut fi generate de condiţiile necorespunzătoare de transport, cărăuşul este obligat să certifice împrejurările în care au apărut lipsurile, pentru a se întocmi documentele de constatare.

Documentele de constatare constituie baza legală pentru angajarea răspunderii materiale şi se întocmesc atunci când există neconcordanţe cantitative între marfa predată şi documentele de livrare şi atunci când se constată că marfa este viciată. Documentele de constatare trebuie să

116

cuprindă, printre altele, dacă marfa a fost însoţită de un delegat al expeditorului şi dacă marfa a fost preluată de la expeditor fără verificarea greutăţii (la livrările în mijloace de transport cu capacitatea folosită integral de un singur expeditor).

La constatarea lipsurilor cantitative sau a degradărilor în timpul transportului, expertiza poate fi solicitată de proprietarul sau asiguratorul încărcăturii, de cărăuş (de exemplu, pentru evaluarea încărcăturii prejudiciate) sau de către beneficiarul sau custozii încărcăturii. În cadrul expertizei, trebuie să se reconstituie condiţiile reale în care a circulat marfa până în momentul când s-a semnalat degradarea sau vicierea. În acest scop, se reconstituie traseul, caracteristicile mijloacelor de transport care sunt de fapt nişte spaţii de depozitare mobile, influenţa factorilor mediului exterior în fiecare porţiune a traseului.

La expertizarea speţelor de acest fel, expertul trebuie să cunoască proprietăţile mărfurilor, dar şi cerinţele privind ambalajul, sistemul de marcare, particularităţile transportului funcţie de mijlocul de transport, modul de încărcare şi fixare a mărfurilor în mijloacele de transport etc.

6.4.1. Factorii care influentează stabilitatea mărfurilor în timpul transportului

La studiul factorilor care influenţează calitatea mărfurilor transportate trebuie să se ţină cont de faptul că mijloacele de transport sunt, de fapt, spaţii de depozitare mobile, iar factorii de influenţă vor fi similari cu cei care acţionează în depozitele fixe. Se ţine, însă, cont şi de caracterul specific al acestor spaţii de depozitare mobile.a) Principalele caracteristici ale produselor afectate la transport

In timpul transportului acţionează o serie de factori cu efecte directe sau indirecte asupra integrităţii şi calităţii mărfurilor. Proprietăţile mărfurilor care pot să fie afectate în timpul transportului sunt aceleaşi care pot să se degradeze în timpul depozitării - forma şi caracteristicile dimensionale, starea suprafeţei, culoarea, compoziţia etc. Între aceste proprietăţi trebuie remarcate, din cauza măsurii în care sunt afectate la transport, masa produselor şi proprietăţile de sorbţie.

Masa produselor poate să se modifice pe parcursul circuitului produselor generând efecte economice negative şi litigii. Pierderile de masă în timpul transportului pot fi urmare a pierderilor de umiditate sau pot

117

fi pierderi prin fragmentare şi pulverizare prin neetanşeităţile mijlocului de transport.

Creştere de masă poate să apară ca urmare a absorbţiei de umiditate din atmosferă.

Proprietăţile de sorbţie se referă la capacitatea unor produse de a primi sau ceda gaze şi vapori de apă. Sorbţia produce modificări uneori importante, până la degradare, ale indicatorilor de calitate care se manifestă, de exemplu, prin cedarea sau preluarea unor mirosuri, schimbarea compoziţiei chimice, reducerea rezistenţei mecanice etc.b) Factorii care afectează calitatea produselor în timpul transportului

Factorii care influenţează calitatea produselor pe perioada păstrării temporare în mijloacele de transport sunt, desigur, asemănători celor care o influenţează la depozitare, dar există şi factori care în acest caz au o importanţă mai deosebită. Aşa sunt, de exemplu, temperatura, natura ambalajelor, modul de plasare în mijlocul de transport şi mijlocul de transport în sine.

Temperatura sub limita normală duce la modificarea vâscozităţii, a solubilităţii, apariţia de precipitate, îngheţarea produselor. Creşterea temperaturii duce la creşterea presiunii lichidelor în recipienţi şi uneori la spargerea acestora, la dilatări etc. Modificările de temperatură sunt legate şi de variaţia umidităţii relative a aerului. Creşterea umidităţii relative a aerului poate determina aglomerarea unor mărfuri cum sunt îngrăşămintele chimice sau cimentul, iar scăderea umidităţii relative duce la degradarea produselor prin desorbţia apei (uscare). Aceste efecte ale temperaturii, care pot afecta produsele şi în timpul păstrării (depozitării), pot fi mult mai pregnante pe anumite traseee de transport, în anumite perioade ale transportului sau în anumite tipuri de mijloace de treansport.

Ambalarea mărfurilor prezintă interes din punct de vedere al transportului sub aspectul asigurării protecţiei mărfurilor. De asemenea, ambalajul trebuie să faciliteze operaţiile de manipulare, transport şi stocare. Atunci când se constată degradarea produsului, trebuie să se examineze atent starea şi natura ambalajului exterior şi interior. Examinarea ambalajului poate scoate în evidentă că ambalajul însuşi ar fi cauza ori ar fi contribuit la pierderi sau degradări.

Nu numai lipsa rezistenţei mecanice a ambalajului poate fi sursă de degradări. Astfel, unele mărfuri perisabile, cum sunt fructele, pot fi deteriorate prin erodarea cojii la contactul cu peretele incorect prelucrat al

118

ambalajului. De asemenea, posibilitatea de condensare a apei în interiorul ambalajului favorizează mucegăirea şi putrezirea produselor.

Starea ambalajelor poate furniza informaţii privind condiţiile în care au fost transportate mărfurile. Ambalajul murdar, pătat, zgâriat, rupt sunt un indiciu al condiţiilor insalubre în care s-a făcut transportul.

Amplasarea produselor în mijlocul de transport trebuie să asigure, pe lângă folosirea cât mai bună a capacităţii de transport, integritatea cantitativă şi calitativă a mărfurilor transportate. Câteva din criteriile principale care se au în vedere la amplasarea produselor în mijloacele de transport sunt:- criteriul privind vecinătatea produselor: mărfurile higroscopice (ciment, sare, gips) nu se aşează în vecinătatea celor care cedează uşor apă (lână, cânepă, iută); mărfurile care preiau uşor mirosuri (brânzeturi, zahăr, făină, biscuiţi etc), nu se amplasează în vecinătatea celor care emit mirosuri (produse petroliere, ceapă, piei sărate etc);- mărfurile cu punct de topire scăzut ca untul şi ciocolata nu se amplasează în vecinătatea surselor de căldură ca sala maşinilor la nave;- rezistenţa ambalajelor şi mărfurilor: suprastivuirea mărfurilor ambalate în saci sau cutii de carton poate duce la ruperea sau deformarea ambalajelor, dezechilibrarea stivei şi final la deformări, aglomerări, fragmentări sau amestecări ale produselor;

Modul concret de stivuire a mărfurilor în mijlocul de transport se alege funcţie de tipul ambalajului şi al mijlocului de transport şi funcţie de condiţiile pe care le impune natura mărfii. Câteva exemple sunt date în continuare.

Sacii se stivuiesc în trei moduri:- sac pe sac, atunci când marfa necesită o ventilaţie foarte bună;- pe jumătate de sac (asemănător cărămizilor în zid), dacă marfa necesită o ventilaţie deosebită;- în sistem ţesut (un sac longitudinal, următorul transversal, alternând similar şi pe verticală), dacă se doreşte o mare stabilitate a stivei.

Butoaiele se strivuiesc cu vrana în sus, cu asezarea verticală, sau orizontală. Pentru a asigura stabilitatea în timpul transportului, este recomandată fixarea butoaielor cu material lemnos. Butoaiele din care s-ar putea scurge lichide dăunătoare pentru mărfurile învecinate se stivuiesc în rândul inferior.

119

Lăzile se stivuiesc fie vertical, cu distanţe de 4 - 5 cm între rândurile de lăzi, fie transversal cu un rând longitudinal şi următorul transversal faţă de mijlocul de transport, fie în şah.

Mijloacele de transport influenţează calitatea mărfurilor prin solicitările specifice la care supun mărfurile şi prin condiţiile climatice diferite de cele din depozite.- Transportul rutier, indicat, de regulă, pentru distanţe scurte şi medii, presupune un timp mai redus şi încărcături mai mici, de aceea impactul asupra produsului poate să fie mai mic. Se impun, însă, măsuri de protecţie contra prafului, precipitaţiilor, razelor solare etc.- Transportul feroviar, cu o mare extindere datorită costului relativ scăzut şi a eficienţei pe distanţe lungi, supune mărfurile unor solicitări mecanice intense şi la acţiunea factorilor climatici. Efectul asupra calităţii mărfurilor se reduce prin folosirea materialului rulant adecvat specificului mărfurilor transportate (vagoane frigorifice, refrigerente, izoterme, cu ventilaţie, cu pereţi şi acoperiş mobil etc.).- Transportul pe apă este de durată mai mare şi, din această cauză, mărfurile pot suferi modificări calitative mai numeroase. Durata transportului şi complexitatea factorilor care influentează transportul determină o sumă de riscuri pentru nave şi încărcătura lor şi consecinţele acestor riscuri, avarii sau degradări, duc adesea la litigii.

Mărfurile transportate pe apă sunt supuse unor solicitări puternice şi acţiunii intense a factorilor climatici, ca atmosfera marină salină, condiţiile atmosferice variabile, variaţiile bruste de temperatură şi umiditate.- Transporturile aeriene, folosite pentru mărfuri cu volum mic şi valoare mare, pe distanţe medii şi lungi, produc solicitări mecanice mici, solicitările specifice fiind legate mai mult de modificările rapide de temperatură şi umiditate şi de scăderea presiunii atmosferice cu creştera altitudinii.

Pe lângă solicitările la care sunt supuse în mijloacele de transport, mărfurile transportate mai pot fi influenţate negativ de operaţiile de încărcare - descărcare, operaţii care pot produce degradări ale mărfurilor transportate, atât prin solicitări mecanice, cât şi prin acţiunea factorilor climatici. Mărimea şi felul acestor degradări depinde de modul în care sunt efectuate operaţiile de încărcare - descărcare. Astfel, în cazul manipulării manuale predomină solicitările cauzate de şocuri, împingeri, apăsări, iar în cazul manipulării automate sunt mai frecvente daunele prin balansare şi lovire de pereţii ambalajelor sau ai mijloacelor de transport. Pentru diminuarea sau eliminarea riscului de degradare prin asemenea solicitări,

120

expeditorul este obligat să aplice pe ambalaje simboluri care atrag atenţia asupra unor regului de manipulare sau transport în vederea protejării mărfurilor şi a personalului de execuţie. c) Fenomene specifice de degradare a mărfurilor la transportul pe distanţe mari.

În cursul transportului pe distanţe mari, în special pe cale maritimă, sub acţiunea factorilor mecanici, fizico - chimici şi atmosferici, mărfurile pot să sufere pierderi cantitative şi modificări calitative care ajung uneori până la degradarea parţială sau totală. Astfel de efect asupra mărfurilor au, printre altele, umezeala care provine fie din transpiraţia încărcăturii sau navei, fie din mediu ca apă dulce sau sărată de mare, temperaturile extreme, fenomene meteorologice ca vânturile, precipitaţiile, uraganele şi descărcările electrice, incendiile, acţiunea insectelor şi rozătoarelor, incendiile, insalubritatea spaţiilor de depozitare şi mirosurile străine, procese chimice şi biochimice.

Cel mai des, modificările produsului sunt cauzate de umiditatea relativă şi temperatura în afara limitelor normale a aerului, care duc la fenomenul de condensare şi transpiraţie, dar şi alte fenomene afectează integritatea mărfurilor. Câteva sunt descrise în continuare.

Condensarea apare atunci când există diferenţe de temperatură între încărcătură şi diferite compartimente ale mijlocului de transport. Aerul transportă umiditatea din zonele mai calde spre cele mai reci unde condensează. Umiditatea poate condensa pe părţile metalice ale mijlocului de transport şi de acolo să picure pe produsele transportate sau poate să condenseze direct pe marfă, producând transpiraţia încărcăturii. Diferenţa de temperatură care produce condensarea poate fi generată de schimbarea latitudinii, de închiderea spaţiilor în care este depozitată încărcătura, sau de încălzirea spontană a încărcăturii, datorită unor fenomene proprii mărfii respective.

Transpiraţia încărcăturii se produce atunci când marfa are temperatura scăzută şi aerul cu care vine în contact este mai cald şi umed. Fenomenul se poate combate prin ventilare şi egalizarea pe această cale a temperaturii aerului şi încărcăturii şi prin folosirea de materiale absorbante de umiditate.

Infestarea este contaminarea produselor cu paraziţi de natură animală sau vegetală. Temperatura şi umiditatea pot favoriza dezvoltarea insectelor care nu doar depreciază marfa pe care au infestat-o, dar se şi

121

extind la alte mărfuri din spaţiile de depozitare ale mijlocului de transport. Funcţie, deci, de momentul când s-a produs, infestarea poate fi:- introdusă, anterioară încărcării în mijlocul de transport;- căpătată, când produsele sunt infestate la staţia de destinatie;- reziduală, când este cauzată de depozitarea în spaţii infestate ale mijlocului de transport ori de vecinătatea cu produse infestate.

Cele mai frecvente efecte ale acţiunii insectelor, funcţie de natura şi durata acţiunii lor, sunt găurirea, ciupirea şi amestecarea cu pânze de păianjen, încălzirea şi pierderea în greutate, creşterea umidităţii datorită curenţilor de aer favorizanţi, urmată de încolţire sau de apariţia mucegaiurilor şi bacteriilor.

La expertizarea mărfurilor infestate, un element esenţial este determinarea speciei care a produs-o, aceasta conducând la stabilirea responsabilităţii pentru pierderile provocate.

Autoaprinderea este o formă de degradare datorată stivuirii necorespunzătoare în spaţii care contribuie la supraîncălzire sau alături de materiale cu proprietăţi de autoaprindere.

Coroziunea este distrugerea metalelor sau aliajelor sub acţiunea oxigenului din aer şi a umidităţii, precum şi a altor substanţe chimice. La expertizarea pagubelor produse de coroziune este importantă stabilirea provenienţei apei cu care mărfurile au venit în contact şi stabilirea momentului de deteriorare.

Un rol important în acest caz îl au măsurile preventive, cum sunt gresarea sau acoperirile anticorozive. De asemenea, o bună ventilaţie în timpul transportului este o măsură preventivă eficientă.

6.4.2. Expertizarea mărfurilor degradate în timpul transportului

Expertizarea mărfurilor degradate în timpul transportului se axează pe modul de derulare a transportului, durata şi condiţiile lui de desfăşurare.

Procedural, expertiza se bazează pe studiul documentelor de transport, a evidenţelor beneficiarului mărfurilor care se expertizează, precum şi pe preluarea informaţiilor reprezentanţilor cărăuşilor. Se face o examinare atentă a stării mijloacelor de transport, a gradului lor de curăţenie, a aspectelor tehnice cum este asigurarea condiţiilor impuse de temperatură şi ventilaţie.

122

Expertul trebuie să asiste la descărcarea mijlocului de transport, urmărind aspectele care pot să elucideze litigiul, cum sunt modul de stivuire, de amplasare a produselor în mijlocul de transport, cantitatea produselor avariate etc. Pot să aibă rol probator imaginile fotografice realizate cu această ocazie.

Se poate supune expertizei întregul lot sau numai o parte a lui, după caz, şi se extrag eşantioane ca atare.

Raportul de expertiză trebuie să conţină datele şi informaţiile care să demonstreze realitatea privind degradarea produselor ca urmare a transportului şi să indice cauzele şi natura degradării. Raportul de expertiză trebuie să descrie detaliat modul de prezentare a mărfii, defectele sale, cu individualizarea strictă a mărfii defecte prin indicarea seriei, ambalajului, lotului din care provine. Se acordă o atenţie deosebită ambalajelor, stării lor şi faptului că ele au putut sau nu să asigure integritatea produsului. Se consemnează, de asemenea, prezenţa sau absenţa materialelor de protecţie (prelate, folii), a materialelor de separare a loturilor de produse, modul de stivuire în raport cu prescripţiile, modul de funcţionare a instalaţiilor de asigurare a condiţiilor optime de transport (temperatură, ventilaţie etc).

CAP. 7. METODOLOGIA EXPERTIZ Ă RII MĂRFURILOR FALSIFICATE, CONTAMINATE SAU DEGRADATE

7.1. Metodologia decelării falsificării mărfurilor

Falsificarea este operaţia de modificare a valorii de întrebuinţare a unui produs în mod fraudulos. Falsificarea este sancţionată de lege.

Produsele alimentare sunt cele care se pretează, în general, cel mai bine pentru falsificare. Potrivit normelor legale de igienă pentru produsele alimentare, se consideră falsificare adaosul oricărei substanţe naturale sau sintetice în scopul mascării unor defecte ale produselor, modificării sau conferirii unor proprietăţi pe care produsul nu le justifică prin compoziţia sa.

Un număr de factori favorizează falsurile şi anume:- uşurinţa tehnică de realizare a falsului;- posibilitatea câştigului ilicit;- lacune în normativele tehnice şi tehnologice precum şi în reglementările privind calitatea produselor;

123

- dificultatea tehnică de punere în evidenţă a falsului;- lipsa de organizare şi controlul insuficient al calităţii.

În privinţa facilităţii tehnice de realizare a falsului se poate remarca faptul că falsificatorul cu cunoştinţe profesionale mai puţine produce riscuri mai mari de nocivizare a produsului fabricat, dar şi posibilitatea de decelare a falsului este mai bună.

Direcţiile principale de falsificare a produselor alimentare sunt:- îndepărtarea din produs a unor componente naturale;- menţinerea tuturor componentelor specifice ale produsului, dar într-o proporţie anormală;- introducerea în produs a unui sau a unor componente care nu sunt nici specifice nici normale;- substituirea unor componente naturale cu altele sau cu componente artificiale, contrar reglementărilor legale;- comercializarea unui înlocuitor drept produs natural;- falsificarea completă prin asocierea unor componente chimice asemănătoare celor din produsul natural;- remanierea sau reconditionarea produselor degradate sau viciate pentru mascarea defectelor.

Substituirea de materii prime, semifabricate şi de produse finite se încadrează tot între falsificări.

Exemple de posibile falsificări sunt date în continuare.a) Falsificări de materii prime- Carnea şi peştele se pot falsifica mai greu şi falsurile sunt mai uşor de pus în evidenţă în cazul cărnii prin probe organoleptice şi histologice. Activitatea frauduloasă devine tentantă dacă se face pe baza unor cunoştinţe profesionale temeinice, în mod rafinat şi în cantităţi foarte mari.

Falsificări şi substituiri frauduloase apar, însă, la tocături, prin creşterea în raport cu prevederile din normative a proporţiei de material făinos (orez, făină, pâine) şi prin substituirea unei părţi din carne cu slănină, osânză sau subproduse de abator mai ieftine.- Grăsimile sunt substituite în funcţie de nivelul preţurilor, de exemplu untul cu margarină sau cu ulei vegetal. O formă specifică a falsului este folosirea repetată a grăsimilor colectate de la prăjire, care au proprietăţi fizice şi chimice modificate, devenind chiar dăunătoare sănătăţii datorită degradărilor termice.

124

- Laptele şi brânzeturile sunt cel mai des obiect al substituirii din produsele culinare, dar şi diluarea laptelui cu apă şi prezentarea unui sort de brânzeturi drept altul sunt forme frecvente de falsificare.- Vinurile sunt falsificate în principal prin diluare cu apă, cupajare ilicită de vinuri din soiuri bune cu vinuri comune sau degradate, recondiţionarea unor vinuri degradate.- Cafeaua şi ceaiul se falsifică rar ca materii prime, ele fiind controlate de importator. În alimentaţia publică se falsifică prin utilizarea ceaiului sau cafelei epuizate, fals uşor de pus în evidenţă prin metode organoleptice şi de laborator.- Mierea de albine se falsifică cu zahăr care este de trei ori mai ieftin dar tehnicile de decelare a falsurilor sunt precise.

b) Falsificări de semifabricate culinareSe pot aminti şi în această categorie falsurile din tocăturile de carne.

Se mai practică modificări de raporturi în compoziţia semifabricatelor, în defavoarea componentelor valoroase (carne, caşcaval)

c) Falsificări de produse finiteLa mărfurile industriale, falsurile sunt, în general, mai greu de

practicat deoarece sunt mai uşor de constatat prin examinarea sumară a produsului şi datorită influenţei negative a falsului asupra proprietăţilor produsului. De asemenea, manoperele frauduloase sunt costisitoare pentru făptaş. La această categorie de produse, falsurile care aduc atingere dreptului de proprietate industrială, de exemplu folosirea fără drept a unor mărci, este frecventă.

In cazul produselor alimentare finite, posibilităţile de falsificare sunt, în general, mai mari decât la produsele industriale, sau decât la materiile prime şi chiar la semifabricatele alimentare. La falsificarea produselor alimentare este posibilă obţinerea unor venituri ilicite cu riscuri mici ale falsifiatorului, de aceea expertiza trebuie să acorde atenţia cuvenită acestor falsuri: sustragerea de carne din produse, înlocuirea ei cu materii făinoase şi crupe, sustragerea de ouă destinate fabricării pastelor făinoase, produse de cofetărie cu substituiri de materii prime şi semifabricate etc. La produsele culinare apar şi forme specifice de falsificare, ca nerespectarea raportului dintre partea solidă şi partea lichidă, a raportului dintre blat, cremă şi glazură la produsele de cofetărie etc.

125

7.2. Înlocuitorii de produse alimentare şi utilizarea lor legală

Înlocuitorii sau surogatele sunt produse alimentare fabricate din materii prime şi auxiliare ieftine şi care imită caracteristicile generale ale produselor native pe care le substituie. Inlocuitorii conţin componente şi unele substanţe care au efect psihosenzorial asemănător cu produsele native substituite şi imprimă produsului specificitate.

Margarina este primul înlocuitor, apărut în secolul XIX şi era destinată înlocuirii untului de vacă. În prezent, datorită caracteristicilor sale, extinderii producţiei şi consumului, succesului la cumpărători, margarina a devenit o grupă sortimentală distinctă.

Alte exemple de surogate apărute ulterior sunt cele de cafea şi cacao, laptele şi brânzeturile vegetale, preparatele filate şi texturate de soia asemănătoare preparatelor de carne, mierea artificială.

Înlocuitorii de produse alimentare se pot folosi legal, dar trebuie supuşi aprobărilor legale şi trebuie declaraţi şi marcaţi cu menţiuni şi semne distinctive. Dacă la fabricarea unor produse se folosesc înlocuitori, aceştia trebuiesc declaraţi atât în actele de omologare, cât şi pe etichetele produselor.

În această categorie sunt incluşi şi diferiţi adjuvanţi sintetici care, de asemenea, trebuie declaraţi în actele de omologare şi pe eticheta sau ambalajul produsului. Astfel sunt, de exemplu, coloranţii şi aromatizanţii sintetici.

7.3. Expertizarea produselor alimentare din punctul de vedere al conţinutului de poluanţi

În cadrul expertizei mărfurilor alimentare, indiferent că sunt materii prime, semifabricate sau produse finite, pentru a asigura valoarea nutritivă corespunzătoare compoziţiei lor naturale şi pentru a preveni eventualele efecte nocive asupra organismului uman, se urmăreşte îndeplinirea unor cerinţe de ordin igienico-sanitar cum sunt:- să nu prezinte semne organoleptice de alterare (miros de alterat, modificare de consistenţă, culoare sau gust);- să nu fie contaminate cu agenţi patogeni şi cu agenţi condiţionat patogeni peste limitele admise;

126

- să nu prezinte miros sau pete de mucegai (cu excepţia celor selecţionate admise);- să nu conţină substanţe chimice neautorizate sau peste limitele admise;- să nu conţină corpi străini peste limitele admise;- să nu prezinte urme de rozătoare;- să nu aibă miros sau gust străin de natura produsului;- să nu fie falsificate.

Punerea în consumul public, prelucrarea, depozitarea şi transportul produselor alimentare care nu îndeplinesc condiţiile impuse prin normele sanitare (cuprinse în Ordinul Ministerului Sănătăţii) atrage după sine răspunderea civilă, materială şi penală după caz.

Din cele de mai sus rezultă că dacă un produs alimentar este necomestibil, aceasta se poate datora nu numai transformărilor şi degradărilor pe care le suferă în timpul transportului sau depozitării ci şi contaminării cu agenţi care provoacă intoxicaţii sau toxiinfecţii alimentare.

7.3.1 Principalele tipuri de contaminan ţ i ai alimentelor.

Pentru protecţia sănătăţii omului trebuie respectate regulile privind salubritatea bunurilor de consum pe care le foloseşte şi în special inocuitatea produselor alimentare. Conţinutul în diferiţi contaminanţi potenţiali este ţinut sub control prin puterea legislaţiei sanitare în toate ţările civilizate, aşa şi în ţara noastră.

Potrivit unei clasificări a contaminanţilor şi poluanţilor alimentelor, realizată de Comisia Codex Alimentarius, aceştia sunt:- pesticide: insecticide, ierbicide, defoliante, rodenticide, fungicide etc.;- produse chimice industriale: dioxine, difenili policloruraţi, compuşii chimici din materialele de ambalaj inadecvate etc.;- metale grele şi alte elemente;- alţi contaminanţi, microbiologici.

La aceste clase de contaminanţi şi poluanţi se mai adaugă substanţele toxice antinutriţionale care se pot forma în anumite condiţii în timpul prelucrării sau păstrării unor alimente. Din categoria contaminanţilor fac parte, de asemenea, paraziţii animali. Şi aceşti contaminanţi şi poluanţi se găsesc sub incidenţa legislaţiei şi controlului sanitar.

127

O altă sistematizare a poluanţilor şi contaminanţilor alimentelor este dată în continuare:a) Contaminanţi fizici

Alimentele pot să conţină contaminanţi fizici, cum sunt particulele de nisip, pietriş, particule metalice şi reziduurile radioactive cu conţinut de izotopi Co60, Sr89, Cs137, I131, Ba140, Ra226 etc. Radiaţiile ionizante ale acestor izotopi pot depăşi doza critică şi izotopii se pot cumula în organism provocând boli grave.

O experienţă tristă în acest sens a fost accidentul nuclear de la Cernobâl din 1986, în urma căruia cantităţi mari de material radioactiv au ajuns în atmosferă şi apoi în ceilalţi factori de mediu.

Pot să fie purtători de izotopi radioactivi produse de origine vegetală sau animală (lapte, carne, peşte), contaminate cu deşeuri sau emanaţii radioactive. În lapte, izotopii radioactivi se concentrează în zer, motiv pentru care brânzeturile rămân necontaminate, iar untul puţin contaminat. În urma accidentului de la Cernobâl, însă, s-au aruncat cantităţi mari de făină de zer în care s-au concentrat izotopii radioactivi.

Din cauza pericolului pe care îl reprezintă, radioactivitatea din alimente trebuie menţinută la nivel cât mai scăzut ; conţinutul maxim admis de izotopi radioactivi şi doza maximă admisă a radiaţiilor radioactive sunt reglementate legal.

b) Contaminanţi chimiciNumeroase grupe de substanţe chimice pot pătrunde accidental în

alimente în diferite etape ale producţiei sau circulaţiei lor, devenind contaminanţii chimici ai alimentelor respective. Aceşti contaminanţi pot fi organici şi anorganici.

Exemple de conatminanţi sunt combinaţii ale arsenului, cadmiului, cuprului, plumbului, mercurului, zincului, staniului şi chiar ale fierului.

O clasă specială de contaminanţi chimici o constituie pesticidele, care, în agricultura modernă, se folosesc pe scară largă. Astfel în SUA există mai mult de 900 pesticide de sinteză care se folosesc în peste 60.000 de preparate comerciale, iar în România sunt aprobate pentru utilizare aproximativ 3.000 de preparate comerciale. Comisia Codex Alimentarius a FAO/OMS, pentru a asigura consumul fără pericol al alimentelor, a elaborat limitele maximale recomandate internaţional pentru reziduurile a 33 din cele mai importante pesticide.

128

Un exemplu de aliment care poate fi contaminat cu substanţe chimice este laptele. Laptele este un aliment folosit pe scară largă în alimentaţia copiilor, iar brânzeturile şi produsele proaspete ca iaurtul se consumă în mari cantităţi în alimentaţia umană curentă, de aceea prevenirea contaminării laptelui şi a produselor lactate este importantă.

Pesticidele şi alfatoxinele din lapte îşi au originea în furajele asministrate animalelor. Chiar şi concentraţii mici de pesticide în furajul animalelor pot duce la contaminarea puternică a laptelui deoarece pesticidele liposolubile se acumulează în organismul animalelor. Asemănător cu pesticidele se pot găsi în lapte şi alţi compuşi deosebit de toxici, aşa cum sunt bifenilii policloruraţi (PCB) sau substanţe chimic asemănătoare, dacă nu se repectă măsurile de prevenire.

Pesticidele liposolubile, cum sunt hidrocarburile policlorurate, pot polua uşor laptele, pe când metalele grele se găsesc rar în lapte din cauza solubilităţii scăzute a compuşilor acestora în mediul constituit de lapte.

Alfatoxinele din lapte sunt de fapt de origine biologică, fiind de fapt micotoxine conţinute de furaj.

Tot de origine biologică sunt şi aminele biogenice prezente în alimente. Prezente în concentraţii mici în organismul uman, animal sau vegetal ele au funcţii de reglare, acţionând asupra sistemului nervos. Bacteriile pot produce amine biogenice în alimente prin decarboxilarea aminoacizilor. Concentraţia sporită de amine biogene în alimentele alterate poate fi toxică. c) Contaminanţi biologici

Contaminanţii biologici pot să fie de origine vegetală sau de origine animală.

Contaminanţii biologici de origine vegetală cuprind alcaloizi sau alte substanţe toxice şi sunt:

- scleroţii sau pulbere de Claviceps purpurea;- scleroţii care provoacă ergotismul;- varietăţi toxice din leguminoase : Vicis faba;- ciuperci sălbatice otrăvitoare cum sunt cele din specia Amanita;- cartofii înverziţi care acumulează solanina.Contaminanţi de origine animală sunt, de exemplu, otrăvuri care se

găsesc în icrele unor peşti ca mreana, carnea unor peşti şi ale altor vietăţi oceanice.

In urma ingerării unor alimente infectate apar toxiinfecţiile alimentare.

129

Toxiinfecţiile alimentare sunt stări morbide cauzate de toxine microbiene care se formează în aliment sau în organismul uman. Agenţii biologici care produc toxiinfecţii alimentare se pot grupa în patru categorii şi anume:- Coci patogeni enterotoxici (stafilococi şi streptococi). Agenţii enterotoxici din genul Staphilococcus pot exista în produse lactate relativ proaspete nepasteurizate sau în alimente obţinute din acestea, în preparate din carne proaspătă cu conţinut relativ mare de apă, în unele preparate din peşte. - Enterobacterii, reprezentate de genurile Salmonella, Shigella, Escherichia, Proteus, Arizona. Genul Salmonella cuprinde un mare număr de tipuri cu o sferă largă de contaminare. Genul Arizona poate contamina îngheţata şi amestecurile pe bază de lapte, ouă şi ciocolată. Genul Shigella produce toxiinfecţii explozive şi poate contamina atât produse animale cât şi produse vegetale. Genul Escherichia se întâlneşte în produse provenite de la animale bolnave şi în produse contaminate în timpul prelucrării (lactate, carne). Genul Proteus provine din părul şi pieile animalelor şi din dejecţii şi poate contamina carnea şi produsele de abator în timpul sacrificării şi prelucrării primare.- Bacterii spirogene care pot fi aerobe (de exemplu B. anthracis) şi anaerobe (de exemplu Clostribium Botulinum). Unele, ca B. anthracis în carne crudă are o arie restrânsă de contaminare, dar alte specii au un spectru larg de contaminare.- Bacterii care degradează anumite substanţe din alimente, cu formare de compuşi toxici, grupă în care sunt cuprinse specii microbiene care provoacã descompunerea proteinelor (de exemplu din peşte) pe cale enzimatică. În această grupă este inclusă şi microflora de putrefacţie.

7.3.2. Influenţa pesticidelor asupra calităţii mărfurilor alimentare şi implicaţii în expertiza merceologică.

Stabilirea prezenţei sau absenţei unor factori de poluare în produsele alimentare constituie o preocupare majoră în vederea protejării consumatorilor. Ca atare, urmărirea poluanţilor alimentari constituie o problemă importantă a expertizelor merceologice, inclusiv a celor referitoare la comerţul internaţional.

Expertiza trebuie să scoată în evidenţă prezenţa sau absenţa substanţelor poluante în produsul supus expertizei, iar în cazul prezenţei

130

lor, trebuie determinată concentraţia lor, pentru a se constata dacă conţinutul se încadrează sau nu în limitele stabilite.

Unul din obiectivele principale ale legislaţei pentru protecţia mediului este asigurarea unui mediu de viaţă sănătos şi, în cadrul preocupărilor de acest fel, un loc important îl ocupă asigurarea inocuităţii produselor alimentare, alimentaţia fiind una din principalele legături dintre om şi mediu. Printre obiectivele legislaţiei de mediu cu implicaţii în asigurarea inocuităţii produselor alimentare, este acordată importanţa cuvenită problemei utilizării perticidelor.

Având în vedere caracterul toxic al pesticidelor, consumul produselor tratate cu astfel de substanţe prezintă un risc în măsura în care produsele conţin substanţele respective sau eventualele produse toxice rezultate prin degradarea lor, în concentraţii peste limitele admise.

Cadrul juridic al urmăririi igienei şi inocuităţii produselor alimentare şi, în special, a conţinutului de pesticide este constituit din legislaţia privind sănătatea populaţiei, legislaţia privind producţia de produse alimentare, legislaţia de protecţie a mediului, legislaţia privind utilizarea produselor de uz fitosanitar, cea privind regimul substanţelor toxice şi periculoase şi cea privind protecţia plantelor, normele de igienă pentru produsele alimentare, normele de igienă şi sănătate publică, standardele din domeniu. a) Principalele tipuri de pesticide

Se definesc drept pesticide substanţele chimice care inhibă sau distrug agenţii biologici dăunători. Aceste substanţe sunt azi indispensabile pentru o agricultură intensivă, ceea ce a dus la creşterea şi diversificarea volumului de pesticide utilizate şi la realizarea unor substanţe cu eficacitate foarte mare. Atât din punct de vedere al compoziţiei cât şi din cel al destinaţiei, pesticidele sunt foarte diversificate.

În compoziţia alimentelor, pesticidele intră sub forma unor reziduuri. În sensul codexului alimentar FAO, reziduurile de pesticide dintr-un produs agroalimentar sunt totalitatea substanţelor prezente ca urmare a utilizării unui pesticid.

O clasificare curent utilizată a pesticidelor este aceea funcţie de destinaţie, potrivit căreia pesticidele se împart în ierbicide, insecticide, fungicide, rodenticide etc.

Ierbicidele sunt substanţe folosite pentru combaterea chimică a ierburilor din culturi, înlocuind astfel, parţial sau total, prăşitul. Ele acţionează prin diverse mecanisme, de exemplu prin blocarea respiraţiei

131

celulare, a reproducerii celulare sau, din contră, prin creşterea anormală care duce la moartea plantelor.

Din punct de vedere chimic, ierbicidele pot fi derivaţi organofosforici, acizi alifatici cloruraţi şi derivaţii lor (acid tricloracetic), derivaţii ureei şi săruri cuaternare de amoniu, derivaţi ai fenolului (acidul 2,4 - diclorfenoxiacetic - acidul 2,4 D), fitohormoni de sinteză.

Insecticidele, substanţe folosite pentru combaterea insectelor, fac parte din punct de vedere chimic din clase de combinaţii cum sunt:- derivaţi organocloruraţi ca Lindan, Thiodan, Thionex, Endosulfan;- derivaţi organofosforici ca Onevos, Carbetox, Diazol;- piretrinoizi vegetali (din flori de pyrethrum) ori sintetici, ca Decis, Karate, cu efect de şoc asupra insectelor;- biologici, diversi bacili care atacă insectele, ca Dipel.

Fungicidele acţionează asupra ciupercilor. Pot să fie derivaţi organo-metalici, combinaţii heterociclice, combinaţii organice cu sulf în moleculă (ditiocarbonaţi), derivaţi fenolici, substanţe anorganice (de exemplu pe bază de sulfat de cupru).

Rodenticidele sunt substanţe folosite pentru combaterea rozătoarelor. Exemple sunt Ratac şi Sulfotox.

Alte clase de pesticide sunt defolianţii, desicanţii, feromonii, nematocidele, regulatorii de creştere.b) Toxicitatea pentru om a reziduurilor de pesticide

Sub acţiunea factorilor de mediu, pesticidele suferă reacţii de oxidare şi hidroliză ducând în general la compuşi netoxici sau cu toxicitate redusă. Regula nu este generală, în sensul că unele din produsele descompunerii pot fi foarte toxice.

În cazul unora din pesticide, descompunerea este rapidă, de exemplu la pesticidele organofosforice, la altele descompunerea, deci reducerea toxicităţii este lentă.

Toxicitatea reziduurilor de pesticide din alimente este influenţată, pe lângă viteza de descompunere şi natura produşilor descompunerii, şi de volatilitatea pesticidelor respective şi anume este invers proporţională cu aceasta. Remanenţa în produs şi deci toxicitatea mai este influenţată de doza aplicată, de momentul aplicării, temperatură, precipitaţii. În raport cu timpul în care descompunerea şi respectiv evaporarea produce o reducere a concentraţiei în componente toxice, se stabileşte perioada minimă care trabuie să treacă de la ultima tratare cu pesticide până la recoltare şi

132

introducere în consum a produselor, numită perioada de aşteptare. In general perioada de aşteptare este 8 - 30 zile.

Acţiunea toxică a unei subsţante se abordează,în general, sub două aspecte - efectul imediat, pe termen scurt, adică toxicitatea acută şi efectul pe termen lung, toxicitatea cronică.

Toxicitatea acută a unei substanţe, ca atare şi a pesticidelor, se exprimă prin doza letală 50 (DL 50) care reprezintă cantitatea de substanţă, exprimată în mg substanţă la kilocorp care provoacă moartea a 50% din organismele supuse testului. Prin kilocorp se înţelege kilogram de masă corporală. De obicei testarea pesticidelor se face pe şobolani, dar valoarea obtinuţă se aplică şi în aprecierea acţiunii asupra omului. Dacă se dovedeşte că omul este mai sensibil la o substanţă decât animalul de testare, se determină DL50 corespunzător pentru om.

Toxicitatea cronică se previne prin menţinerea concentraţiilor sub doza zilnică admisibiă (DZA) pentru fiecare pesticid. Pe baza acestor doze se determină limitele maxim admise de pesticide pe produse sau grupe de produse alimentare, exprimate în mg pesticid/ kg produs alimentar care se reglementează prin normative. Se dau în continuare câteva exemple.- Cuprul poate proveni în alimente, de exemplu, din sulfatul de cupru folosit la tratamentul fitosanitar al legumelor şi fructelor. Doza zilnică maximă admisă este de 0,5 mg/kilocorp, conform Codexului Alimentar al FAO/OMS;- Pentru combinaţiile arsenului, combinaţii toxice, doza zilnică maximă admisă este de 0,05 mg/kilocorp;- Magneziul nu este toxic, din contră, este un element necesar organismului, dar compuşii săi organici care apar în pesticide sunt toxici. Doza maximă săptămânală de magneziu este de 0,005 mg/kilocorp;- Cadmiul este un metal care se foloseşte în protecţia anticorozivă a unor metale care pot fi folosite la confecţionarea ambalajelor. Ionii de cadmiu sunt foarte toxici, doza săptămânală maxim admisă este de 0,0083 mg/kilocorp.

Din cauza toxicităţii cronice, degradării lente sau a lipsei degradării în timp şi a acumulării din acest motiv în organismele care le consumă, un mare număr de pesticide au fost scoase din uz, interzise sau limitate ca utilizare, deşi au un efect de bază foarte bun. Aşa sunt, de exemplu, foarte cunoscutele HCH şi DDT. Depistarea folosirii lor abuzive poate fi o sarcină importantă a expertizei merceologice a unor mărfuri alimentare.

133

c) Determinarea gradului real de poluare a produselor alimentare în expertiza merceologică

Gradul real de poluare a produselor alimentare, inclusiv cu pesticide, poate fi cunoscut prin efectuarea unor analize fizico-chimice sensibile şi precise. Metodele de analiză necesită dotarea cu aparatură corespunzătoare, folosită de personal de specialitate.

Determinarea reziduurilor de pesticide impune operaţii prealabile de prelucrare a probelor şi anume:- Extracţia constă în trecerea poluantului din proba de aliment într-un solvent adecvat, analiza urmând să se execute asupra extractului care a fost prelucrat în continuare. Pesticidele de natură organică sunt, în general, solubile în grăsimi (sunt liposolubile) şi în solvenţi organici. Extracţia se face aşadar cu solvenţi organici (eter etilic, eter de petrol, benzen etc). Pesticidele hidrosolubile se extrag cu solvenţi polari cum este acetonitrilul.

Extracţia se realizează prin trecerea solventului adecvat peste produs sub agitare şi încălzire. Un exemplu de aparat de extractie este aparatul Soxhlet.- Purificarea extractelor se face în scopul îndepărtării din extract a substanţelor care ar putea deranja efectuarea analizei. Purificarea se poate face prin spălări repetate a extractului cu apă distilată şi prin reţinerea prin absorbţie a pesticidelor în coloane cu umplutură adecvată urmată de desorbţie cu solvenţi selectivi corespunzători.- Concentrarea are drept scop reducerea volumului probelor rezultate în urma extracţiei şi se realizează prin distilarea sub vid a solventului.

Metodele de analiză a conţinutului rezidual de pesticide sunt metodele de analiză fizico chimice, instrumentale, de mare performanţă, care se aplică astăzi pe scară largă în chimia analitică in general şi în chimia analitică a alimentelor în particular. În continuare sunt prezentate sumar principiile acxestor metode:- Metodele colorimetrice şi spectrofotometrice se bazează pe măsurarea scăderii intensităţii radiaţiei luminoase care trece printr-un strat de soluţie a unui compus colorat. Scăderea intensităţii este proporţională cu concentraţia soluţiei. Anterior, pesticidele analizate se transformă prin reacţii chimice adecvate în compuşi coloraţi solubili.- Metodele enzimatice se bazează pe acţiunea caracteristică insecticidelor organofosforice de inhibare a unor reacţii enzimatice, care la rândul lor sunt puse în evidenţă colorimetric.

134

- Metodele cromatografice se bazează pe absorbţia diferenţială a componentelor unui amestec pe suprafaţa unui material absorbant poros pe care-l traversează. Există un număr mare de metode cromatografice care se pot grupa funcţie de natura mediului pe care se face absorbţia. Principalele metode cromatografice sunt:

- Cromatografia în strat subţire care foloseşte ca fază staţionară un strat de silicagel depus pe o placă de sticlă pe care se depune o cantitate cunoscută din proba pregătită şi pe care apoi se trece faza mobilă (eter de petrol) care va produce o migrare diferenţiată a componentelor probei;

- Cromatografia în fază gazoasă care foloseşte drept fază staţionară un material poros îmbibat cu o substanţă potrivit aleasă şi introdus într-o coloană. Faza staţionară este parcursă de un gaz inert (argon) care poartă proba în stare de vapori, în cantitate foarte mică. Componenţii probei se deplasează cu viteze diferite datorită afinităţii diferite faţă de substanţa absorbantă. La capătul coloanei, componenţii separaţi sunt puşi în evidenţă de un detector care măsoară o proprietate fizică a lor (conductibilitatea termică, absorbţia radiaţiei ultraviolete etc).

-Cromatografia de lichide funcţionează pe principii asemănătoare cu cea în fază gazoasă, cu deosebirea că faza mobilă este un lichid şi detectorul este de construcţie corespunzătoare acestor condiţii. O variantă mai modernă şi care se extinde rapid, de o mare precizie, este cea care lucreazã la presiune ridicată (HPLC - high pressure liquid chromatography).

7.4. Aditivii alimentari ca obiect al expertizei merceologice

Aditivii alimentari sunt utilizaţi pentru conservarea sau îmbunătăţirea calităţii produsului alimentar, fără a-i altera natura şi fără a-i ascunde defectele sau defectele materiilor prime folosite la prepararea lui. Aditivul nu este consumat ca aliment în sine şi nu este utilizat ca ingredient alimentar caracteristic.

Principalii aditivi alimentari sunt:a) Substanţe organoleptizante folosite pentru îmbunătăţirea unor proprietăţi organoleptice şi anume:- aromatizanţi ca uleiuri eterice, aromatizanţii sintetici etc.;- coloranţi alimentari naturali ca riboflavina, carotenul, clorofila şi coloranţi alimentari sintetici ca eritrozina, tartrazina etc.;- acizi ca acidul citric, lactic, acetic, fosforic, tartric;- edulcoranţi ca zaharina, sorbitolul, ciclamaţii etc.;

135

- revelatori de gust şi aromă ca glutamatul de sodiu.;b) Substanţe modificatoare de proprietăţi şi anume emulgatori (de exemplu gliceride), gelifianţi (ca pectina şi agar-agarul), spumanţi, substanţe pentru glasare şi lustruire, substanţe sechestrante;c)Antioxidanţi;d) Substanţe antiseptice ca acidul benzoic, acidul sorbic, dioxidul de sulf etc.;e) Fortifianţi ca vitamine, aminoacizi esenţiali, săruri de calciu, fier, fosfaţi etc.

Folosirea legală a aditivilor alimentari este condiţionată de indicarea lor cel puţin sub forma simbolurilor (“E” - urile) pe eticheta produsului.

Folosirea aditivilor alimentari este larg răspândită făcând chiar obiectul unor abuzuri, ceea ce poate fi dăunător atât din cauză că se pot masca astfel falsuri sau deficienţe calitative cât şi prin faptul că excesul de aditivi poate el însuşi să fie dăunător pentru sănătatea consumatorilor. De aceea, normele de igiena produselor alimentare limitează tipurile de aditivi care se pot folosi, produsele la care se pot folosi şi dozele maxime pentru fiecare produs.

La expertizarea produselor alimentare, aditivii sunt urmăriţi în vederea respectării de către producători şi de către firmele de comercializare a normelor de igienă a produselor alimentare.

În România, prin Ordin al Ministrului Sănătăţii şi al Ministrului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor este stabilită lista aditivilor admişi, în concordanţă cu standardele în domeniu ale Uniunii Europene.

7.5. Eliminarea din consum a produselor degradate

Pentru a fi date în consum, produsele alimentare trebuie să îndeplinească condiţiile de calitate şi de igienă impuse prin norme.

Pe parcursul circulaţiei lor tehnice, produsele alimentare pot suferi modificări care se manifestă prin înrăutăţirea unora din indicatorii de calitate.

Dacă produsul alimentar prezintă caracteristici care-l fac evident necomestibil, autoritatea sanitară îl scoate din consum pe baza unui proces-verbal. Este vădit alterat produsul care, prin aspect, culoare, miros, consistenţă, gust, constatate la faţa locului, fără a necesita analize de laborator, este impropriu pentru consum uman. Deţinătorii unor astfel de produse au obligaţia de a prezenta organelor sanitare actele din care să

136

rezulte că produsele respective au fost scoase din consumul uman, aşa cum a stabilit organul constatator. Evident că, în absenţa organului constatator, obligaţia depistării şi scoaterii din consum sau din circuitul tehnic a produselor alterate revine deţinătorilor acestor produse.

În cazul produselor care crează dubii din punct de vedere al stării lor igienice, scoaterea din consum se face pe baza rezultatelor analizelor de laborator.

Expertizele referitoare la produsele degradate au drept scop stabilirea momentului, cauzelor, circumstanţelor în care a apărut degradarea şi stabilirea prejudiciului cantitativ şi valoric.

Câteva exemple de punere în evidenţă a lipsei de prospeţime sau a gradului de alterare a unor poduse alimentare sunt date în continuare.

Determinarea gradului de prospeţime a untului se face prin proba Kreiss. Aceasta constă în punerea colorimetrică în evidenţă a unui compus chimic care rezultă prin degradarea grăsimilor (epihidrinaldehida); acesta produce o culoare roşie cu fluoroglucina în mediu acid, cu atât mai intensă cu cât degradarea produsului este mai intensă (galben, pentru unt proaspăt, galben spre roz, pentru un slab început de râncezire, roz spre roşu pentru început de râncezire).

Determinarea gradului de alterare a cărnii se pote face prin :-proba hidrogenului sulfurat care se bazează pe reacţia hidrogenului

sulfurat care se degajă din produsul analizat şi o soluţie de acetat de plumb, cu formarea sulfurii negre de plumb. La produsul proaspăt nu are loc degajare de hidrogen sulfurat şi drept urmare nici modificarea culorii.

-determinarea amoniacului care se degajă în timpul procesului de degradare a cărnii, concentraţia lui în carne crescând de 3 - 8 ori, prin reacţie cu acid sulfuric.

-identificarea peroxidazei se face colorimetric, lipsa acesteia indicând un produs care nu este proaspăt.

137

TESTE DE AUTOCONTROLAFERENTE CURSULUI ID

EXPERTIZĂ MERCEOLOGICĂ

Capitolul !.1.1. Termenul de expertiză are semnificaţia:

a. punerea de acord, pe baza experienţei pe care au acumulat-o. a părerii părţilor dintr-un litigiu;b. folosirea rezultatului unor experienţe sau încercări pentru soluţionarea unor litigii;c. cercetarea unei probleme de către un specialist intr-un anumit domeniu pentru a elucida unele chestiuni de fapt;d. sugerată de latinescul „experior”, a încerca, a experimenta procedee de punere în evidenţă a unor componente ale produselor.

1.2. Expertiza se defineşte ca:a. mijlocul de probă oferit de către una din părţile aflate în litigiu printr-un specialist în drept, angajat pentru a-l ajuta să câştige litigiul;b. efectuarea unor încercări sau analize într-un domeniu dat;c. activitatea unui specialist cu rol de martor la judecarea litigiului;d. mijlocul de probă prin care se aduc la cunoştinţa celui care a iniţiat-o concluzii cu privire la fapte pentru a căror elucidare sunt necesare cunoştinţe specializate.

1.3. Efectuarea expertizei de către experţii numiţi este:a. obligatorie;b. opţională;c. opţională numai dacă expertul este angajat al părţii pe care o reprezintă;d. obligatorie numai dacă partea care a solicitat expertiza i-a achitat onorariul.

1.4. Obiectivul expertizei merceologice este:a. stabilirea vinovatului pentru deprecierea calitativă a mărfii şi a sancţiunii pentru acesta;b. stabilirea prevederilor legale şi a celor din normative care au fost încălcate în cazul litigiului dintre părţile contractante;c. stabilirea exactă a calităţii loturilor de produse în relaţie cu condiţiile, cauzele, locul şi împrejurările care au generat abateri de la calitatea prescrisă şi contractată;d. stabilirea precisă a circuitului tehnic al mărfurilor, circuit pe care produsele au putut să fie degradate calitativ.

1.5. Expertiza merceologică se extinde:a. pe parcursul circulaţiei tehnice a mărfurilor, dar poate cuprinde şi faze anterioare cum sunt fabricaţia, omologarea, proiectarea;b pe parcursul procesului de fabricaţie, acesta fiind sursa eventualelor defecţiuni calitative;c. pe parcursul operaţiilor de transport, depozitare şi manipulare care sunt principalele surse de litigii între părţi;d. pe parcursul recepţiei calitative a mărfurilor din care de fapt expertiza face parte.

1.6. Care sunt condiţiile pentru ca unei expertize să i se traseze sarcina de a judeca fondul litigiului?

a. Totdeauna expertiza judecă fondul litigiului, expertul nu are voie să se abată de la obiectul care i-a fost stabilit;b. Totdeauna expertiza judecă fondul litigiului, iar concluziile ei au forţă probantă absolută;c. Expertizei i se trasează sarcina de a judeca fondul litigiului dacă litigiul se referă la aşa numitele cerinţe esenţiale (protecţia vieţii, sănătăţii şi siguranţei consumatorilor şi a mediului);d. Nu se poate dispune o expertiză căreia să i se transfere sarcina de a judeca fondul litigiului.

1.7. Expertiza merceologică judiciară este :a. obligatorie, în sensul că instanţa trebuie să consulte întotdeauna expertul, deci să dispună expertiza;b. obligatorie în speţele privind degradarea produselor care afectează sănătatea consumatorilor;c. facultativă, în sensul dă instanţa apreciază dacă în speţa în cauză expertiza este necesară şi concludentă;d. facultativă de drept, dar obligatorie de fapt.

1.8. Concluziile raportului de expertiză cuprind:a. răspunsurile concise la obiectivele impuse de instanţă, cu consemnarea răspunderilor tehnice legate de vicierea în cauză;b. răspunsurile concise la obiectivele impuse de instanţă, cu soluţionarea aspectelor tehnice şi juridice ale problemei;c. răspunsurile concise la obiectivele impuse de instanţă, cu consemnarea aspectelor juridice ale problemei;d. răspunsurile concise la obiectivele impuse de instanţă, cu propuneri privind soluţionarea aspectelor juridice ale problemei.

1.9. În cadrul investigării obiectului expertizei, investigaţiile pornesca. de la momentul vicierii şi parcurg în sens invers drumul mărfii, astfel încât să se stabilească locul, momentul şi cauza vicierii;b. de la studiul procesului de fabricaţie şi se urmăreşte şi controlul de calitate pentru ca să se constate dacă produsul a fost viciat în fabrică;c. de la momentul recepţiei mărfii şi parcurg drumul acestuia astfel încât să se stabilească vinovaţii pentru viciul produs pe parcurs;d. de la momentul preluării mărfii de la cărăuş şi se parcurg etapele planului stabilit de expert.

1.10. Care sunt condiţiile care trebuie să fie îndeplinite pentru ca o expertiză să fie admisibilă ca mijloc de probă?

a. Expertul numit să nu se încadreze în situaţiile care creează prezumţia lipsei de obiectivitate;b. Să existe necesitatea consultării unui specialist şi să poată elucida anumite împrejurări care să uşureze soluţionarea corectă a cauzei;c. Să existe solicitarea uneia din părţi sau a ambelor părţi implicate în litigiu şi instanţa să încuviinţeze cererea pentru expertiză;d. Să fie asigurate condiţiile tehnice, organizatorice şi de personal pentru desfăşurarea expertizei şi pentru obţinerea unor rezultate obiective.

139

Capitolul 2.

2.1. Caracteristicile de calitate sunt:a. proprietăţile care conferă produsului aptitudinea de a satisface nevoile consumatorului;b. acele caracteristici care corespund cu prevederile standardelor şi astfel asigură calitatea produsului;c. acele proprietăţi care privesc cerinţele esenţiale;d. proprietăţile produsului, exprimate numeric.

2.2. Indicatorii de calitate sunt:a .indicatorii economici ai întreprinderii producătoare, care caracterizează din punct de vedere calitativ producţia acelei întreprinderi;b. exprimarea cu adjective adecvate ale unor proprietăţi ale produsului;c. raportul dintre valoarea reală şi valoarea prescrisă pentru unele caracteristici ale produsului;d. expresia cantitativă a caracteristicilor de calitate măsurabile.

2.3. Eşantionul, în accepţiunea utilizată la determinarea calităţii produselor, este:a. o cantitate de produse definite ale aceluiaşi agent economic, prezentate împreună pentru vânzare;b. o submulţime a lotului, extrasă după criterii bine stabilite pentru a servi la determinarea calităţii lotului;c. o submulţime a mărfii recepţionate care se păstrează pentru o eventuală expertiză;d. o cantitate de produse de acelaşi fel, fabricate în aceleaşi condiţii, din aceleaşi materii prime, cu aceleaşi utilaje.

2.4. Nivelul de calitate acceptabil (AQL) este:a. procentul minim de obiecte lipsite de defecte la care un lot are şanse să fie respins la recepţie;b. procentul de obiecte defecte la cate un lot se va refuza din motive de calitate;c. procentul maxim de obiecte defecte la care un lot încă se consideră acceptabil din punct de vedere al calităţii medii;d. procentul minim de obiecte defecte la care un lot se consideră acceptabil din punct de vedere al calităţii medii.

2.5. Calitatea se defineşte ca:a. ansamblul de caracteristici ale unui produs care îl fac apt de a fi admis în consum;b. ansamblul de caracteristici ale unui produs care îi conferă acestuia aptitudinea de a-l menţine în stare de funcţionare în condiţii date, o perioadă de timp dinainte stabilită;c. ansamblul de caracteristici ale unui produs care îi conferă acestuia aptitudinea de a fi repus în funcţiune în timp util;d. ansamblul de caracteristici ale unui produs care îi conferă acestuia aptitudinea de a satisface nevoile exprimate sau implicate.

2.6. Neconformitatea este:a. abaterea unei caracteristici de calitate în raport cu cerinţele unei categorii specifice de clienţi;b. abaterea unei caracteristici de calitate în raport cu cerinţele specificate;

140

c. abaterea unei caracteristici de calitate de la valorile prescrise după un timp de funcţionare;d. abaterea unei caracteristici de calitate în raport cu contractul de garanţie.

2.7. Proprietăţile atributive ale mărfurilor, care pot deveni caracteristici de calitate, sunt:a. proprietăţi cu care produsul este înzestrat de către comerciant, cu alte cuvinte proprietăţi care I se atribuie în campania de publicitate;b. proprietăţi pe care clientul le atribuie produsului ca urmare a activităţii de promovare desfăşurate de comercianţi;c. proprietăţi nemăsurabile, exprimate prin adjective sau atribuite, care se apreciază prin simţuri;d. proprietăţi atribuite mărfurilor în cursul procesului de concepţie-proiectare.

2.8. Există posibilitatea ca furnizorul să declare conformitatea produsului său?a. Nu, conformitatea se certifică numai de către organisme neutre acreditate;b. Da, pentru oricare din produsele sale, iar declaraţia este conformă cu SR ISO 9001;c. Da, există posibilitatea pentru anumite produse, iar declaraţia este conformă cu SR EN 45014;d. Nu, conformitatea se certifică în comun de producător şi ASRO.

2.9. Metodologia generală de determinare a calităţii produselor în expertiza merceologică cuprinde:

a. efectuarea probelor organoleptice şi/sau fizico-chimice şi compararea rezultatelor cu normele în vigoare;b. parcurgerea etapelor întocmirii raportului de expertiză, după investigarea circuitului tehnic în sens invers;c. stabilirea criteriilor, selecţionarea caracteristicilor, selecţionarea indicatorilor, determinarea calităţii reale a loturilor, prelucrarea, exprimarea şi interpretarea rezultatelor, controlul şi reducerea erorilor de măsurare, analiza factorilor care au putut produce modificări ale indicatorilor de calitate ai produselor;d. introducerea managementului calităţii, adică a documentelor lui – manualul şi procedurile – şi efectuarea periodică a auditului de calitate.

2.10. Costurile calităţii sunt:a. suma costurilor suportate pentru a asigura o calitate satisfăcătoare pentru a da încredere în calitate;b. suma costurilor suportate pentru a asigura o calitate satisfăcătoare şi pentru a da încredere în calitate şi a pierderilor suferite atunci când nu se obţine o calitate satisfăcătoare;c. suma costurilor suportate pentru a asigura acoperirea pierderilor suferite atunci când produsele livrate nu sunt de calitate corespunzătoare;d. suma costurilor suportate pentru a asigura introducerea managementului calităţii.

Capitolul 3.

3.1. Standardizarea se defineşte ca:a. acţiunea de stabilire a unor reguli intr-un domeniu dat, în scopul alinierii la reglementările Uniunii europene;b. acţiunea de stabilire a unor reguli intr-un domeniu dat, în scopul realizării ordinii, în avantajul şi consensul tuturor celor interesaţi;

141

c. acţiunea de emitere a unor documente tehnico-juridice referitoare la calitatea produselor;d. acţiunea de emitere a unor documente de certificare a calităţii produselor.

3.2. Standardele sunt importante pentru expertiza merceologică deoarece:a. sunt documente tehnico-juridice la care are acces toată lumea şi au circulaţie internaţională;b. se emit de un organism de stat şi din această cauză conţinutul lor are caracterul unei legi;c. sunt cele mai importante specificaţii în raport cu care se stabileşte nivelul calitativ al produsului şi ca atare constituie elemente de referinţă în expertiză;d. sunt documente tehnico-juridice formulate pe înţelesul tuturor, fapt pentru care sunt uşor accesibile.

3.3. Care din următoarele afirmaţii este adevărată şi completă?a. Standardele sunt obligatorii;b. Standardele sunt obligatorii de drept dar nu sunt obligatorii de fapt;c. Standardele în general nu sunt obligatorii de drept, dar ele sunt obligatorii de fapt existând şi unele standarde obligatorii de drept;d. Standardele nu sunt obligatorii de drept, dar sunt obligatorii de fapt, iar unele standarde devin obligatorii de drept prin prevederi ale unor reglementări sau legi.

3.4. Standardele de produse cuprind:a. caracteristicile pe care produsul sau grupa de produse trebuie să le aibă pentru a asigura satisfacerea clienţilor; b. produse din diferite clase care se recomandată a fi fabricate şi comercializate;c. produse din diferite clase care sunt admise a fi fabricate şi comercializate;d. caracteristicile prin care produsul sau grupa de produse poate să dăuneze sănătăţii consumatorului.

3.5. Codurile de bună practică sunt:a. documente care prescriu reguli pentru desfăşurarea comerţului în vederea satisfacerii cerinţelor clientului;b. documente care recomandă modul de desfăşurare a activităţii practice de educare a viitorilor specialişti;c. documente care prescriu reguli sau proceduri pentru proiectarea, fabricarea şi comercializarea produselor alimentare, în vederea asigurării consumatorului;d. documente care recomandă reguli sau proceduri pentru proiectarea, fabricarea, instalarea, întreţinerea sau utilizarea echipamentelor sau produselor.

Capitolul 4.

4.1. Dreptul de proprietate industrială se referă la:a. normele juridice care reglementează creaţiile intelectuale industriale şi semnele distinctive ale activităţii industriale;b. normele juridice care reglementează deţinerea capacităţilor de fabricaţie industrială;c. normele juridice care reglementează deţinerea şi circulaţia juridică a fondurilor fixe cu caracter industrial;d.normele juridice care reglementează drepturile de autor.

142

4.2. Cum se enunţă principiul priorităţii aplicat la invenţii?a. Dacă mai multe persoane au creat independent una de alta aceeaşi invenţie, dreptul de proprietate aparţine celui care a realizat primul invenţia;b. Dacă mai multe persoane au creat independent una de alta aceeaşi invenţie, dreptul de proprietate aparţine celui care a aplicat primul invenţia;c. Dacă mai multe persoane au creat independent una de alta aceeaşi invenţie, dreptul de proprietate aparţine celui care a imaginat primul invenţia;d. Dacă mai multe persoane au creat independent una de alta aceeaşi invenţie, dreptul de proprietate aparţine celui care a depus primul o cerere de brevet de invenţie;

4.3 Ce este marca de fabrică?a. Un semn distinctiv folosit pentru a deosebi produsele de calitate superioară de cele inferioare;b. Un semn distinctiv folosit de organizaţia de certificare a calităţii pentru a atesta un anumit nivel de calitate al produsului fabricii;c. Un semn distinctiv folosit pentru a deosebi produsele fabricii de cele identice sau similare ale altor întreprinderi;d. Un semn folosit de către societăţile comerciale pentru a se distinge de alte societăţi.

4.4. Indicaţia geografică este:a. denumirea care serveşte pentru identificarea unui produs originar dintr-o ţară, regiune sau localitate, în cazul în care o calitate, reputaţie sau alte caracteristici determinate pot fi atribuite în mod esenţial acestei origini geografice;b. denumirea care serveşte pentru identificarea unui produs originar dintr-o ţară, regiune sau localitate, în cazul în care produsul este caracteristic pentru locul de origine;c. denumirea care serveşte pentru identificarea unui produs originar dintr-o ţară, regiune sau localitate, în cazul în care se obţine numai în locul indicat;d. denumirea care serveşte pentru identificarea unui produs originar dintr-o ţară, regiune sau localitate, în cazul în care aceea denumire a fost înregistrată la autoritatea competentă.

4.5. În cadrul protecţiei indicaţiilor geografice,a. producătorii autorizaţi să utilizeze o indicaţie geografică pentru vinuri sau alte băuturi spirtoase pot interzice folosirea acestei indicaţii de către alţi producători pentru produse care nu sunt originare din locul indicat, cu excepţia cazului că se specifică explicit diferenţa faţă de produsul originar din locul indicat;b. producătorii autorizaţi să utilizeze o indicaţie geografică pentru vinuri sau alte băuturi spirtoase nu pot interzice folosirea acestei indicaţii de către alţi producători pentru produse care nu sunt originare din locul indicat;c. producătorii autorizaţi să utilizeze o indicaţie geografică pentru vinuri sau alte băuturi spirtoase pot interzice folosirea acestei indicaţii de către alţi producători pentru produse care nu sunt originare din locul indicat;d. producătorii autorizaţi să utilizeze o indicaţie geografică pentru vinuri sau alte băuturi spirtoase pot interzice folosirea acestei indicaţii de către alţi producători pentru produse care nu sunt originare din locul indicat, cu excepţia cazului că originea reală este indicată pe produs.

Capitolul 5.5.1. Substituirea de produs ca sursă de litigii generatoare de expertize constă în:

143

a. livrarea de produse cu aceeaşi destinaţie şi preţ cu cele contractate, dar cu indici de calitate diferiţi de cei specificaţi în contract;b. livrarea de produse cu aceleaşi caracteristici de calitate şi indici de calitate, dar cu preţ şi destinaţie care diferă de specificaţia din contract;c. livrarea de produse cu aceiaşi indici de calitate şi preţ cu cei contractaţi dar cu destinaţie diferită de specificaţia din contract;d. livrarea de produse cu aceeaşi destinaţie şi aceiaşi indici de calitate cu cele prevăzute în contract, dar cu preţ diferit de cel din contract.

5.2. Denaturarea produselor ca sursă de litigii generatoare de expertize constă în următoarele:a. fabricarea şi comercializarea unor produse cu valoarea de întrebuinţare diferită de cea contractată;b. comercializarea unor produse provenite din alte surse decât cele stabilite;c. comercializarea unor produse cu indicatori de calitate modificaţi;d. fabricarea şi comercializarea unor produse ale căror caracteristici nu corespund valorilor prescrise şi nu sunt în concordanţă cu preţul.

5.3. Depozitarea este una din etapele pe care marfa le parcurge în cursul circuitului tehnic şi sursă potenţială de litigii. În care depozite se impune controlul periodic al proprietăţilor mărfurilor depozitate?

a. În depozitele comerţului cu amănuntul;b. În toate depozitele;c .În depozitele comerţului cu ridicata;d. În depozitele comerţului cu amănuntul şi cu ridicata.

5.4. Livrarea produselor este o sursă potenţială de litigii generatoare de expertize. În comerţul internaţional, pentru prevenire unor litigii, trebuie să se ţină cont de cutumele cu putere de lege pe traseul produsului?

a. Nu trebuie; este obligatorie respectarea legilor scrise adoptate de ţările respective;

b. Da, trebuie respectate aceste cutume, împreună cu legislaţia internaţională şi naţională respectivă;

c. Nu trebuie; se respectă legislaţia ţării producătorului;d. Da, se respectă numai cutumele cu putere de lege, ele sunt mai importante

în zonele respective decât legislaţia naţională.

5.5. Pierderile din circuitul tehnic ca sursă de litigii:a. nu prezintă interes din punct de vedere al expertizei;b. numai pierderile care se datorează creşterii procentului de produse

necorespunzătoare peste limitele admise pot face obiectul expertizei;c. se încadrează în perisabilităţile naturale şi nu prezintă interes din punct de

vedere al expertizei;

144

d. sunt constituite din pierderi datorită modificării unor parametri ca umiditatea şi temperatura, altor perisabilităţi, creşterii procentului de produs deteriorat şi pot face obiectul expertizei.

Capitolul 6.6.1. Pentru livrarea şi recepţionarea unor mărfuri calitativ necorespunzătoare, răspunderea legală este a:

a. furnizorului;b. beneficiarului şi furnizorului;c. beneficiarului;d. beneficiarului şi OPC-ului.

6.2. Cum se procedează dacă la destinaţia mărfurilor se constată abateri cantitative sau calitative?

a. Expertul merceologic chemat la faţa locului va stabili ce este de făcut, funcţie de situaţia constatată;b. Se solicită prezenţa unei părţi neutre care să constate care este situaţia şi să stabilească ce este de făcut;c. Beneficiarul are obligaţia să-l înştiinţeze pe furnizor pentru ca acesta să trimită delegat care să participe la verificarea produselor;d. Beneficiarul are obligaţia să-l înştiinţeze pe cărăuş, pentru ca acesta să-şi asume toate abaterile privind marfa transportată.

6.3. Microclimatul unui depozit este definit prin:a. proprietăţile fizice ale aerului din depozit, gradul său de puritate, prezenţa altor factori care pot influenţa păstrarea bunurilor din depozit;b. proprietăţile fizice ale aerului din jurul depozitului, gradul său de puritate, prezenţa altor factori care pot influenţa păstrarea bunurilor;c. proprietăţile fizice şi chimice ale aerului care se aspiră în sistemul de ventilaţie în vederea introducerii în depozit;d. proprietăţile fizice şi chimice ale factorilor climatici, apă, aer, sol, din zona depozitului.

6.4. Ce presupune regimul optim de păstrare a mărfurilor?a. Realizarea unui mediu diferenţiat de păstrare funcţie de durata depozitării, depozitare de lungă durată sau depozitare de scurtă durată;b. realizarea unui echilibru între acţiunea factorilor interni şi a celor externi care acţionează asupra mărfurilor;c. asigurarea temperaturii cât mai scăzute, a aerului cât mai uscat şi a lipsei dăunătorilor în spaţiile de depozitare.d. Stivuirea corectă, alegerea cu grijă a vecinătăţilor produselor, lipsa mirosurilor străine.

6.5. Ce este maturarea?a. un proces biochimic complex în cursul căruia se îmbunătăţesc caracteristicile

organoleptice ale produselor respective;

145

b. un proces biochimic complex în cursul căruia se alterează caracteristicile organoleptice ale produselor respective;

c. un proces biochimic complex care are loc în cursul depozitării peste termenul de valabilitate al produsului respectiv;

d. un proces biochimic complex caracteristic alimentelor care are loc după ce au fost păstrate o perioadă în condiţii necorespunzătoare.

6.6. Furnizorul, ca parte a circuitului tehnic-economic al mărfurilor, are următoarele obligaţii:a. să pregătească corespunzător loturile pentru livrare, să expedieze mărfurile conform

contractului, să întocmească corect şi să ataşeze documentele de transport;b. să pregătească corespunzător loturile pentru livrare, să expedieze mărfurile conform

contractului, să întocmească corect şi să ataşeze documentele de transport şi să respecte riguros calitatea produselor potrivit prevederilor de contract;

c. să respecte riguros calitatea produselor livrate, conform contractului, aceasta este singura răspundere fundamentală a furnizorului;

d. să predea marfa cărăuşului şi să respecte riguros calitatea produselor livrate.

6.7. În sensul legii, prin recepţie se înţelege:a. executarea efectivă a identificării cantitative şi calitative a produselor de către delegaţii părţilor contractante pentru a stabili dacă acestea corespund prevederilor contractuale;

b. executarea efectivă a identificării cantitative şi calitative a produselor de către reprezentanţii furnizorului pentru a stabili dacă acestea corespund prevederilor contractuale;

c. executarea efectivă a identificării cantitative şi calitative a produselor de către delegaţii cărăuşului şi destinatarului pentru a stabili dacă acestea corespund prevederilor contractuale;

d. executarea efectivă a identificării cantitative şi calitative a produselor de către delegaţii furnizorului şi de către expert pentru a stabili dacă acestea corespund prevederilor contractuale.

6.8. Scopul expertizării recepţiei este:a. stabilirea calităţii reale a lotului de marfă supus recepţiei şi compararea cu

rezultatele recepţiei;b. stabilirea calităţii reale a unui lot de marfă şi a factorilor care au produs

degradarea lui;c. stabilirea factorilor care au generat degradarea unui lot de produse şi

stabilirea celor care se fac vinovaţi;d. stabilirea factorilor care au generat degradarea unui lot de produse şi

stabilirea corectitudinii cu care a fost efectuată recepţia lotului.

6.9. Perisabilitatea mărfurilor

146

a. este reducerea cantitativă care are loc în timpul fabricaţiei mărfurilor din cauza acţiunii unor factori externi sau interni care modifică valoarea anumitor proprietăţi specifice produselor.

b. este reducerea calitativă care are loc în timpul păstrării mărfurilor din cauza acţiunii unor factori externi sau interni care modifică valoarea anumitor proprietăţi specifice produselor.

c. este reducerea nivelului calitativ care are loc în timpul fabricaţiei mărfurilor din cauza acţiunii unor factori externi sau interni care modifică valoarea anumitor proprietăţi specifice produselor.

d. este reducerea cantitativă care are loc în timpul păstrării mărfurilor şi al transportului din cauza acţiunii unor factori externi sau interni care modifică valoarea anumitor proprietăţi specifice produselor.

6.10. Coroziunea este un fenomen de degradare a unor mărfuri depozitate sau transportat. Ce este coroziunea?

a. distrugerea lemnului, metalelor, materialelor plastice sub acţiunea oxigenului din aer în prezenţa umidităţii, precum şi sub acţiunea altor substanţe;

b. distrugerea metalelor şi nemetalelor sub acţiunea oxigenului din aer în prezenţa umidităţii, precum şi sub acţiunea altor substanţe;

c. distrugerea metalelor sub acţiunea oxigenului din aer în prezenţa umidităţii, precum şi sub acţiunea altor substanţe;

d. distrugerea materialelor plastice sub acţiunea oxigenului din aer în prezenţa umidităţii, precum şi sub acţiunea altor substanţe;

Capitolul 77.1. Ce este falsificarea?

a. modificarea frauduloasă a sistemelor de obţinere a produsului;b. modificarea frauduloasă a valorii de întrebuinţare a unui produs;c. modificarea frauduloasă a eficienţei unui produs, a măsurii în care

valorifică resursele, a sistemele de etalare şi vânzare;d. modificarea frauduloasă a preţului de vânzare a produsului.

7.2. Ce sunt înlocuitorii/surogatele?a.Înlocuitorii sunt produse alimentare fabricate din materii prime şi auxiliare

ieftine, declarate, care imită caracteristicile generale ale produselor pe care le substituie, iar surogatele sunt produse alimentare fabricate din materii prime şi auxiliare ieftine, dar nedeclarate, care imită caracteristicile generale ale produselor pe care le substituie;

147

b. Înlocuitorii/surogatele sunt produse alimentare fabricate fraudulos din materii prime şi auxiliare ieftine, care imită caracteristicile generale ale produselor pe care le substituie;

c. Înlocuitorii sau surogatele sunt produse alimentare fabricate din materii prime şi auxiliare ieftine, declarate, care imită caracteristicile generale ale produselor pe care le substituie;

d. Înlocuitorii sau surogatele sunt produse alimentare fabricate din materii prime sau auxiliare parţial degradate, care păstrează unele caracteristici generale ale produselor pe care le substituie şi care nu dăunează sănătăţii.

7.3. Este legală utilizarea înlocuitorilor de produse alimentare?a. Nu, utilizarea înlocuitorilor este interzisă de lege;

b. Da, utilizarea înlocuitorilor este permisă de lege, fără îngrădiri;c. Da, utilizarea înlocuitorilor este permisă de lege, dacă producerea lor a

fost omologată;d. Da, utilizarea înlocuitorilor este permisă de lege, cu condiţia să fie

certificaţi, să fie declaraţi şi marcaţi cu menţiuni şi semne distinctive.

7.4. Este permisă legal utilizarea aditivilor alimentari?a. Da, utilizarea aditivilor alimentari este permisă de lege fără

îngrădiri;b. Nu, utilizarea aditivilor alimentari este un abuz şi este interzisă de

lege;c. Da, utilizarea aditivilor alimentari este permisă, dar limitat prin

normele de igienă a produselor alimentare;d. Nu, dar în cazuri speciale normele permit folosirea unor aditivi

pentru corectarea unor defecte organoleptice ale alimentelor.

7.5. Ce sunt aditivii alimentari?a. Componente utilizate pentru conservarea sau îmbunătăţirea calităţii

produsului alimentar, fără a-i altera natura şi fără a-i ascunde defectele sau defectele materiilor prime

folosite la prepararea lor;

b. Componente utilizate în procesul de fabricare a produsului alimentar, cu

scopul a-i diminua defectele sau defectele materiilor prime folosite la prepararea lor;

c. Componente utilizate pentru conservarea sau îmbunătăţirea calităţii

produsului alimentar;

d. Componente utilizate pentru uşurarea desfăşurării procesului de fabricaţie a produsului alimentar, fără a altera natura acestuia.

148

Rezultatele corecte ale testelor:1.1c, 1.2d, 1.3a, 1.4c, 1.5a, 1.6d, 1.7c, 1.8a, 1.9a, 1.10b,2.1a, 2.2d, 2.3b, 2.4c, 2.5d, 2.6b, 2.7c, 2.8c, 2.9c, 2.10b,3.1b, 3.2c, 3.3d, 3.4a, 3.5d,4.1a, 4.2d, 4.3c, 4.4a, 4.5c,5.1a, 5.2d, 5.3c, 5.4b, 5.5d, 6.1b, 6.2c, 6.3a, 6.4b, 6.5a, 6.6b, 6.7a, 6.8d, 6.9d, 6.10c,7.1b, 7.2b, 7.3d, 7.4c, 7.5a.

Pentru autoevaluare, la capitolele 1, 2, 6 fiecare răspuns corect este punctat cu un punct, la capitolele 3, 4, 5, 7 fiecare răspuns corect este punctat cu două puncte.

La examen fiecare răspuns corect va fi punctat cu un punct, testul fiind alcătuit din întrebări identice şi/sau întrebări formulate similar cu cele din testele de autoevaluare.

BIBLIOGRAFIA AFERENTĂ CAPITOLELOR CURSULUI ID DE EXPERTIZĂ MERCEOLOGICĂ

Capitolul 1.1.1. Klein L., „Expertiză merceologică”, Ed. Vasile Goldiş”, Arad, 1996;

1.2. Petrescu V., Pâslaru C., „Expertiză merceologică”, Academia de Studii Economice,

Bucureşti, 1991;

Capitolul 2.

2.1. Baron T., Isaic-Maniu Al., Tovissi T., Niculescu D., Baron C., Antonescu V., Roman I.,

„Calitate şi fiabilitate”, Ed Tehnică, Bucureşti, 1988;

2.2. Baron T., „Metode statistice pentru analiza şi controlul calităţii producţiei”, Ed. Didactică şi

Pedagogică Bucuresti, 1979 ;

2.3. Klein L., „Expertiză merceologică”, Ed. Vasile Goldiş”, Arad, 1996;

2.4. Maynard H.B., „Manual de inginerie industrială”, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1976;

2.5. Olaru M., „Managementul calităţii”, Ed. Economică, Bucureşti, 1999;

2.6. Olaru M., Schileru I., Băetoniu P., Pamfilie R., Părăian E., Purcărea A., „Fundamentele

ştiinţei mărfurilor”, Ed. Eficient, Bucureşti, 1999;

2.7. Parker G. W., „Costurile calităţii”, Ed. Codecs, Bucureşti,1998 ;

2.8. Redeş A., Petrscu V., Răducanu I., Pleşea D., A., „Merceologie industrială”, Ed. Eficient,

Bucureşti, 1999;

149

2.9. Stanciu I. „Calitologia ştiinţa calităţii mărfurilor. Bazele merceologiei” Ed. Oscar Print,

Bucureşti, 2002 ;

Capitolul 3.

3.1. Klein L., „Expertiză merceologică”, Ed. Vasile Goldiş”, Arad, 1996;

3.2. Olaru M., Schileru I., Băetoniu P., Pamfilie R., Părăian E., Purcărea A., „Fundamentele

ştiinţei mărfurilor”, Ed. Eficient, Bucureşti, 1999;

3.3. Redeş A., Petrscu V., Răducanu I., Pleşea D., A., „Merceologie industrială”, Ed. Eficient,

Bucureşti, 1999;

3.4. * * * „Catalogul standardelor române”, Ed. Tehnică, 1995;

Capitolul 4.

4.1. Băcanu I., „Firma şi emblema comercială”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998;

4.2. Klein L., „Expertiză merceologică”, Ed. Vasile Goldiş”, Arad, 1996;

4.3. Mihai L., Popescu R., „Dreptul proprietăţii industriale. Culegere de acte normative”, Ed.

Coresi, Bucureşti, 1995;

Capitolul 5.

5.1. Klein L., „Expertiză merceologică”, Ed. Vasile Goldiş”, Arad, 1996;

5.2. Petrescu V., Pâslaru C., „Expertiză merceologică”, Academia de Studii Economice,

Bucureşti, 1991;

Capitolul 6.

6.1. Klein L., „Expertiză merceologică”, Ed. Vasile Goldiş”, Arad, 1996;

6.2. Petrescu V., Pâslaru C., „Expertiză merceologică”, Academia de Studii Economice,

Bucureşti, 1991;

Capitolul 7.

7.1. Dumitrescu H., Milu C., „Controlul fizico-chimic al alimentelor”, Ed. Medicală, Bucureşti,

1997;

7.2. Dimitriu C., „Metode şi tehnici de control al produselor alimentare şi de alimentaţie

publică”, Ed. Ceres, Bucureşti, 1980;

7.3. Klein L., „Expertiză merceologică”, Ed. Vasile Goldiş”, Arad, 1996;

7.4. Petrescu V., Pâslaru C., „Expertiză merceologică”, Academia de Studii Economice,

Bucureşti, 1991;

7.5. Sârbu R., „Expertiză merceologică”, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2001;

150

7.6. Segal R., Barbu I., „Analiza senzorială a produselor alimentare”, Ed.Tehnică, Bucureşti,

1982;

7.8. * * * Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, Comisia interministerială de omologare a

produselor de uz fitosanitar, „Codexul produselor de uz fitosanitar omologate pentru a fi utilizte

în România”, Bucuresti, 1996;

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ PENTRU CURSUL DE EXPERTIZĂ MERCEOLOGICĂ

1. Baron T., Isaic-Maniu Al., Tovissi T., Niculescu D., Baron C., Antonescu V., Roman I., „Calitate şi fiabilitate”, Ed Tehnică, Bucureşti, 1988;2. Baron T., „Metode statistice pentru analiza şi controlul calităţii producţiei”, Ed. Didactică şi Pedagogică Bucuresti, 1979;3. Băcanu I., „Firma şi emblema comercială”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998;4. Dumitrescu H., Milu C., „Controlul fizico-chimic al alimentelor”, Ed. Medicală, Bucureşti, 1997;5. Enătescu A.M., Enătescu M.A., „Calitate, terminologie comentată”, Editura Tehnică, Bucureşti, 2000;6. Falniţă E., Munteanu V., Bizerea M., Băbăiţă C., „Bazele Merceologiei”, Ed. Mirton, Timişoara, 1996;7. Juran J.M., Grina Jr. F.M., „Calitatea produselor”, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1974;8. Klein L., Ardelean D., „Lucrări practice de tehnologie industrială”, Univ. de Vest Vasile Goldiş, Arad, 1995;9. Klein L., „Expertiză merceologică”, Ed. Vasile Goldiş”, Arad, 1996;10. Maynard H.B., „Manual de inginerie industrială”, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1976;11. Mihai L., Popescu R., „Dreptul proprietăţii industriale. Culegere de acte normative”, Ed. Coresi, Bucureşti, 1995;12. Olaru M., „Managementul calităţii”, Ed. Economică, Bucureşti, 1999;13. Olaru M., Schileru I., Băetoniu P., Pamfilie R., Părăian E., Purcărea A., „Fundamentele ştiinţei mărfurilor”, Ed. Eficient, Bucureşti, 1999; 14. Pamfilie R., „Merceologia şi expertiza mărfurilor alimentare de export-import”, Oscar Print, 1996 ;15. Parker G. W., „Costurile calităţii”, Ed. Codecs, Bucureşti,1998 ;16. Petrescu V., Pâslaru C., „Expertiză merceologică”, Academia de Studii Economice, Bucureşti, 1991;17. Redeş A., Petrscu V., Răducanu I., Pleşea D., A., „Merceologie industrială”, Ed. Eficient, Bucureşti, 1999;

151

18.Sârbu R., „Expertiză merceologică”, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2001; 19.Segal R., Barbu I., „Analiza senzorială a produselor alimentare”, Ed.Tehnică, Bucuresti, 1982;20.Stanciu I. „Calitologia, ştiinţa calităţii mărfurilor. Bazele merceologiei” Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2002 ;21.Vasiliu Fl., „Metode de analiză a calităţii produselor”, Ed. Ceres, Bucuresti, 1980; 22.* * * UNCTD/GATT-ISO „Manualul sistemului calităţii. Ghid pentru implementarea standardelor internationale ISO 1900”, Ed. Tehnică, Bucuresti, 1996;23.* * * „Catalogul standardelor române”, Ed. Tehnică, 1995;24.* * * „Producerea, etichetarea, circulaţia şi comercializarea alimentelor. Culegere de acte normative”, Ed. Meteora Press, Bucureşti, 2002;25.* * * „Gidul consumatorilor”, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, 200126.* * * Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, Comisia interministerială de omologare a produselor de uz fitosanitar, „Codexul produselor de uz fitosanitar omologate pentru a fi utilizte în România”, Bucuresti, 1996;27.* * * Monitorul Oficial al României - Partea I Legi decrete, hotărâri şi alte acte, 1990-2003.

152