Exemple de grupuri etnice

În abordarea teoretica a minorităţilor vom încerca să definim conceptul şi

caracteristicile minorităţilor sociale, adică acel de grup minoritar, precum şi a

grupului etnic cu toate implicaţiile care apar în urma acestor constatări oficiale.

Lămurirea conceptelor minorităţilor este imperios necesară, consideră Dinu

Bălan, pentru înţelegerea identităţilor politice şi a evoluţiei fenomenului naţional.

Precizările conceptuale sunt utile, cu atât mai mult cu cât există capcana

anacronismului, determinată de tendinţa de a extrapola sensurile actuale ale

termenilor în perioade istorice revolute.

Orice grup minoritar care interacţionează cu un grup majoritar, dominant se

deosebeşte de acesta mai întâi prin calitatea de a fi identificabil, tratamentul

diferenţial ţi prioritar, şi prin cunoştinţa de sine a grupului minoritar. In al doilea

rând, prin identitatea lor etnică dată de numele colectiv, de origine, de istoria si

cultura proprie, de un teritoriu specific, de sentimentul solidarităţii.

În literatura de specialitate, precum şi în unele documente internaţionale sunt

utilizaţi termenii, etnie, etnicitate, grup etnic, grup etnic minoritar, minoritate

naţională. Problematica terminologiei şi reglementărilor privind statutul şi

protecţia minorităţilor se prezintă diferit şi nuanţat de la ţară la ţară, precum şi în

documentele internaţionale. În acest sens există mai multe aprecieri

terminologice, şi deci este necesară diferenţierea acestora.

Definiţiile etniei sunt variate şi ele pot fi regăsite sub diferite forme, cum ar fi:

— grupul etnic este o existenţă prenaţională afirmată în istorie în primele sale

faze;

— interpretarea biologică a etniei conform căreia etnia este identică cu rasa;

— înţelegerea etniei într-o manieră spiritualist-psihologizantă conform căreia

etnicul unei naţiuni este sufletul acesteia.

Etnicitatea se concentrează mai mult asupra elementelor culturale deoarece,

membrii unui grup etnic împărtăşesc o moştenire culturala comuna care include

originea naţională, limba, religia, portul, temperamentul, preferinţele culinare şi

un sentiment al unei moşteniri istorice comune.

Caracteristicile etnice sunt învăţate şi transmise din generaţie în generaţie. Astfel,

etnia poate fi identificată şi după următoarele criterii:

a) este un grup relativ mare de oameni;

b) este o parte dintr-un grup mai larg;

c) se particularizează în raport cu alte grupuri prin trăsături proprii, reale sau

imaginare.

d) membrii etniei cred ca au o descendenţă comuna, iar grupul etnic o istorie

proprie a devenirii şi evoluţiei lui;

e) trăsăturile proprii unei etnii sunt bazate pe tradiţie;

f) pe baza conştiinţei identităţii membrii unei etnii construiesc o comunitate

specifică manifestată prin relaţii strânse între ei, uneori părtinitoare în raport cu

relaţiile cu membrii altor etnii.

După cum putem observa, prin noţiunea etnie, putem înţelege o comunitate

istorică care locuieşte pe un anumit teritoriu şi care se identifică ca popor sau

naţiune, calităţi care au fost examinate de noi în capitolele amterioare. Problema

însă, se complică când este vorba de grupurile minoritare aparţinând la diferite

etnii care locuiesc pe un anumit teritorii statal în care ei nu constituie o

majoritate.

Calitatea de a fi identificabil este dată de trăsăturile fizice, culturale care stau la

baza statutului minoritar, trăsături care pot fi definite şi interpretate social,

nefiind fixe, ci variabile. În absenţa unor astfel de caracteristici de identificare

există posibilitatea de amestec cu restul populaţiei în timp.

Puterea diferenţială se referă la şansele de realizare a minorităţilor: accesul la

diferite funcţii, educaţie, servicii de sănătate; de obicei grupurile minoritare

ocupând poziţii mai dezavantajoase. Tratamentul diferenţial şi priorativ afectează

şansele şi stilul de viata al minoritarilor.

Discriminarea presupune tratarea inegală a minoritarii în raport cu unele trăsături

cum ar fi apartenenţa etnică, religioasă, poziţie socială. Termenul se refera la

comportamentul unei grup majoritar faţă de o minoritate dominantă şi implică

prejudiciul adus unei persoane sau unui grup.

Conştiinţa de sine a grupurilor minoritare se formează treptat, grupul perceptând

similarităţile poziţiei lor, destinul comun. Prin conştiinţa de sine se afirma

identitatea personală care se răsfrânge asupra grupului.

Noţiunea de grup minoritar i se poate atribui fiecărui următor grup : grupuri

rasiale, religioase, naţionale si etnice.

In sociologie cuvântul etnic are un înţeles mai larg, referindu-se uneori fie la rasă,

fie la religie, fie la grupuri naţionale, şi deseori la o combinaţie a acestor trei.

Astfel grupurile etnice, în viziunea sociologului Giddens Anthony, sunt definite ca

„grupuri a căror membri împărtăşesc o moştenire unică socială şi culturală

transmisă de la o generaţie la alta“. Se impune deci în acest sens, luarea în

considerare a unei realităţi de ordin cantitativ şi diferenţiator, precum şi

presupunerea existenţei unei condiţii de dependenţă reală sau a uneia resimţită

ca fiind astfel. Minorităţile sunt grupuri ai căror membri sunt legaţi prin

descendenţa comuna, limba sau credinţa religioasa, având sentimentul ca sunt

diferiţi fata de majoritatea indivizilor dintr-o entitate politica. Pe aceasta

conştiinţă a diferenţei şi inferiorităţii numerice, minorităţile îşi întemeiază

anumite revendicări politice, fie pentru egalitate cu majoritatea, fie pentru

tratament special bazat pe recunoaşterea acestor diferenţe, ori pentru autonomie

sau in cele mai extreme cazuri, separare .

Esenţial rămâne faptul ca în comparaţie cu grupurile dominante, minorităţile

diferă în funcţie de:

— mărimea lor relativă;

— caracteristicile lor distincte — naţionale, etnice, religioase sau lingvistice;

— scopurile lor — culturale, integrare sau separare;

— obstacolelor pe care grupul dominant le pune în calea realizării acestor scopuri.

De aici distingem următoarele categorii de minorităţi:

— minorităţi pluraliste — cele care sunt pregătite să-şi accepte statutul de

minoritate din dorinţa de a-şi conserva identitatea;

— minorităţi militante — cele care doresc să transforme grupul dominant într-o

minoritate;

— minorităţi asimilaţioniste — cele care vor sa se asimileze;

— minoritari prin forţa — cele care se asigură împotriva asimilării de către

grupurile etnice dominante,

— secesioniste — cele care doresc separarea de grupul majoritar;

Definiţia minorităţilor în diferite rapoarte şi documente internaţionale este

diversă, de exemplu:

— un grup numeric inferior restului populaţiei unui stat, în poziţie nedominantă,

ai cărui membri — cetăţeni ai statului — posedă, din punct de vedere etnic,

religios sau lingvistic, caracteristici diferite de cele ale restului populaţiei şi care

manifestă chiar şi în mod implicit un sentiment de solidaritate, cu scopul de a

prezerva cultura, tradiţiile, religia sau limba lor;

— un grup de cetăţeni ai unui stat, care constituie o minoritate numerică, se află

într-o poziţie nedominantă în acest stat, care au caracteristici etnice, religioase

sau lingvistice diferite de cele ale majorităţii populaţiei şi care au simţul

solidarităţii între ei şi a căror scop este de a realiza egalitatea de fapt şi de drept

cu majoritatea ;

— orice grup de persoane care-şi au reşedinţa într-un stat suveran , reprezintă

mai puţin de jumătate din populaţia societăţii naţionale şi ai cărui membri au în

comun trăsături de natură etnică, religioasă sau lingvistică, care-i deosebesc de

restul populaţiei.

În România există 20 de minorităţi naţionale — albanezi, armeni, bulgari, cehi,

croaţi, evrei, germani, greci, italieni, macedoneni, maghiari, polonezi, romi, ruşi-

lipoveni, ruteni, sârbi, slovaci, tătari, turci şi ucraineni care alături de comunităţile

de români au tradiţii culturale, lingvistice şi religioase specifice. Regiunile cu cea

mai mare diversitate etnică din România sunt Transilvania, Banatul, Bucovina şi

Dobrogea. În zonele cu diversitate etnică mai redusă, precum Oltenia şi Moldova,

se manifestă cea mai mică deschidere atât faţă de pluralismul etnic, cât şi faţă de

cel politic.

Atitudinile cele mai ostile faţă de maghiarii din România se manifestă în zonele

unde aceştia sunt cel mai puţin prezenţi (Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Moldova),

iar percepţia cea mai pozitivă asupra lor se înregistrează în Transilvania. Totodată,

atitudinile cele mai ostile ale ungurilor faţă de românii din România se manifestă

în zonele unde aceştia sunt cel mai mult prezenţi (Harghita, Covasna), unde are

loc un proces de asimilare forţată a românilor.

Conform recensământului din 2002, 10,5% din populaţia României are altă etnie

decât cea română, iar 9% din populaţie are altă limbă maternă decât limba

română. În prezent, 18 minorităţi au câte un deputat din oficiu, iar partidul

maghiarilor UDMR are 27 de mandate de deputat (7.83%) şi 12 mandate de

senator (8.57%).

Lista minorităţilor etnice din România include toate grupurile etnice care au în

componenţa lor mai mult de 1.000 de persoane.

Etnie

Număr

de

persoane

Procent

din

populaţie

Zone

Maghiari/secui

1.431.80

7 (din care

app.

6,6% Transilvania, Banat, Crisana, Maramures, Moldova (Judeţul Bacău)

670.000

secui)

Romi 535.140 2,46% îndeosebi în Transilvania, Banat, Oltenia şi Muntenia

Ucraineni 61.098 0,3% Maramureş, Bucovina, Banat, judeţul Tulcea

Germani

(saşi, şvabi) 59.764 0,3% Transilvania, Banat, Judeţul

Satu Mare şi Bucureşti

Ruşi/lipove

ni 35.791 0,2% Dobrogea, Judeţul Brăila,

Bucovina

Turci 32.098 0,15% Dobrogea

Tătarii

crimeeni 23.935 0,11% Dobrogea

Sârbi 22.561 0,10% Banat

Slovaci 17.226 0,1% judeţele Arad, Bihor şi Sălaj

Bulgari 8.025 Banat, Muntenia, Dobrogea

Croaţi 6.807 Judeţul Caraş-Severin

Greci 6.472 Dobrogea

Evrei 5.785 Bucovina, Bucureşti

Polonezi 3.559 Judeţul Suceava

Italieni 3.288 Campulung Muscel, Iaşi, Timişoara, Judeţul Hunedoara şi Dobrogea

Chinezi 2.243 Bucureşti

Armeni 1.780

Ceangăi 1.266 judeţele Bacău, Neamţ şi Iaşi

Numărul total al vorbitorilor limbii maghiare este estimat actualmente la cca. 15

milioane de oameni, dintre care 10 milioane trăiesc pe teritoriul Ungariei. O parte

a populaţiei vorbitoare de limba maghiara este răspândită, începând din anul

1920, în urma tratatelor de pace de la Trianon, în afara Ungariei, pe teritoriul

statelor învecinate. Numărul lor este de aproximativ 2,5-3 milioane. Minoritatea

maghiară din România numără cca. 1,5 milioane oameni(6,6%). În Slovacia trăiesc

cca. 600.000, în Serbia (Voivodina) cca. 293.000, în Ucraina aproximativ 200.000,

în Slovenia şi Croaţia aproximativ 25.000—35.000 în total, în Cehia în jur de

50.000, în Austria numărul lor este estimat la câteva sute de mii (în jur de

200.000—250.000). Comunităţi maghiare importante sunt semnalate în Europa

Occidentală, SUA, Canada, Australia şi Noua Zeelandă, precum şi America Latină

(în special în Brazilia, cu 150.000—200.000, Argentina, Chile, Venezuela, Uruguay,

Costa Rica)[9].

Maghiarii fiind cea mai numeroasă minoritate naţională trăiesc preponderant în

Transilvania, Banat, Crisana, Maramures, Moldova (Judeţul Bacău).

În România, la recensământul din 1992, un număr de 119.462 de persoane s-au

declarat germani, în timp ce la recensământul din 2002 numai 60.088 de persoane

s-au mai declarat germani, care includ şi saşii (1422 persoane) şi şvabii (2963

persoane), adică o reducere în 2002 faţă de 1992 cu 50,3%, iar în ceea ce priveşte

ponderea în populaţie României, reducerea este de la 0,5% în 1992 la 0,3% în

2002.

Spre deosebire de alte minorităţi naţionale, în 2002 germanii au reşedinţa în

proporţie de peste 2/3 în mediul urban, situaţie similară cu cea din 1992.

Scăderea constatată a fost ceva mai mare în mediul rural decât în cel urban.

Aproximativ 3/4 din germani se concentrează într-un număr de 6 judeţe situate în

Banat şi Transilvania: Timiş (2,1% din populaţie), Caraş-Severin (1,8%), Satu Mare

(1,7%), Sibiu (1,6%), Arad (1,1%), Braşov (0,8%). Comparativ cu recensământul din

1992, proporţia şi numărul lor în populaţia judeţelor respective a scăzut

semnificativ, datorită sporului natural negativ şi soldului negativ al migraţiei

externe .

Bibliografie : http://studiijuridice.md/revista-nr-3-4-2009/grupurile-minoritare-in-

romania