EXEGEZA IZVOARELOR BIZANTINE ÎN SCRISUL ISTORIC AL ŞCOLII

ARDELENE. GENERAŢIA A TREIA: MICU – ŞINCAI – MAIOR

Rotariu Barb Luminiţa

1

I. Argument

Am dorit să abordez scrisul iluminismului românesc dintr-o altă perspectivă. Mi-am

propus să urmăresc un segment neexplorat înde-ajuns de istoriografia românească, adică o

analiză a surselor bizantine utilizate de cărturarii Şcolii Ardelene în scrierile lor, ce ar putea

duce la lărgirea interpretării, la un nou tip de rezultate. Istoriografia iluminismului transilvan

nu s-a dezvoltat ca într-un incubator, cultura Ţărilor Române este cuprinsă în mod firesc în

curentul iluminist european. Cu toate că în Ţările Române se înregistra o dezvoltare a

societăţii pe plan economic, politic, social, religios şi cultural acestea se aflau pe o treaptă

inferioară în comparaţie cu statele Europei Centrale. Contactul cu cultura înaintată a Europei

apusene, apariţia şi dezvoltarea burgheziei, creşterea numărului intelectualilor precum şi

reformele aplicate de regimul habsburgic în Transilvania ori de domniile fanariote în Ţara

Românească şi Moldova au generat o sinteză între vechi şi nou, între străin şi autohton,un

duct istoriografic nou.

II. Metodologie

Studiul trecutului a continuat să rămână o prioritate în/şi cazul Luminilor româneşti.

Determinată de condiţiile istorice şi politice în care se aflau Ţările Române, precum şi de un

decalaj cronologic, istoriografia, spre deosebire de alte experienţe iluministe europene, va

polariza interesul intelectualilor din zona central sud-est europeană. În ansamblul său, secolul

al XVIII-lea a fost traversat sub aspectul scrisului istoric de două direcţii majore nu

întotdeauna strict delimitate: una care continua vechiul filon tradiţional de scriere al secolului

al XVII-lea şi alta modernă, reprezentată de Dimitrie Cantemir, purtătorul preiluminismului

românesc, şi culminând cu Şcoala Ardeleană1.

Pentru a putea evidenţia originalitatea discursului istoric al corifeilor Şcolii Ardelene

trebuie să ne întoarcem în timp în secolul XVII, când căpăta consistenţă şi coerenţă în istoria

culturii continentului cele două forme de expresie distincte şi majore care aveau să aibă mult

mai târziu şi conotaţiile politico-sociale prea bine cunoscute: pe de o parte acea koine greco-

slavo-romanică a Europei răsăritene, mediu iradiant al imperialei moşteniri bizantine şi

postbizantinismului; pe de altă parte acea solidaritate atlantică a Europei apusene de expresie

latină. Criza generală a veacului XVII, le-a conferit trăsături comune care merg de la

1 Ana Maria Roman-Negoi, Recuperarea unui destin: Gheorghe Şincai, Hronica românilor, Ed. Argonaut, Cluj- Napoca, 2009, p. 97.

2

absolutismul monarhic la efectele sale politice, sociale şi artistice. Spaţiul românesc din

secolele XVII-XVIII se include în spaţiul barocului postbizantin al Europei răsăritene din

epoca turcocraţiei. Sursele formale străine din Moldova şi Ţara Românească provin din spaţii

culturale diferite: sursa poloneză, în primele decenii de după 1600, a mentalităţii nobiliare

leşeşti asupra românilor ca şi asupra ungurilor sau ruşilor; o mentalitate ţinând de un

sarmatism îmbibat, la rându-i de Orientul otoman şi persan, de manierismul german, flamand

şi baltic, cu înrâuriri din parte iezuiţilor, şcolilor şi misionarilor trimişi pe pământ românesc,

care au avut un impact deosebit marcând zorii modernităţii româneşti, realizând mutaţia de

mare profunzime ce va marca de atunci, evoluţia societăţii culturale române: cuvântul scris,

tipărit, devine arma cea mai de preţ a diplomatului. Cărturarii, figurile cele mai de seamă ale

secolului al-XVII-lea: Miron Costin, Dosoftei, Vaarlam, Nicolae Milescu, Constantin

Cantacuzino şi apoi Antim Ivireanul şi Dimitrie Cantemir au provocat uimire. Gustul pentru

fast, pentru retorica bizantină şi pentru eshatologia creştină, deci aplecarea spre tragic, emoţie,

ezoteric şi ermetism erau constante ale spiritualităţii vremii.

Operele cronicarilor au imprimat un ritm specific procesului de creaţie, configurând

postbizantinismul: retorica bizantină, corpusul eshatologic ortodox, motivele oriental creştine,

împreună cu impulsurile barocului european, cu erudiţia filologică a iezuitului şi contactele

directe cu literatura şi cultura orientului. Nu-l putem separa pe Cantemir de atmosfera

Constantinopolului cosmopolit, el este greu de circumscris unui curent, unei epoci, pentru că

el putea cu uşurinţă să prezinte ipostazele unui om proteic cu disponibilităţi multiple dificil de

surprins într-un tipar. Nu-l putem desprinde de influenţele externe, de formaţia şi instrucţia

şcolii pe care a urmat-o, cum nu-l putem rupe de legăturile cu ceilalţi cărturari care

reprezentau deja o tradiţie, ca şi de întâlnirile cu intelectualii orientali sau occidentali.

Veacul al XVII-lea, cosmopolit prin excelenţă, a favorizat întrepătrunderea Orientului

cu Occidentul sub cele mai varii forme, dar în mod special sub cele cultural-artistice.

Rezultatul, pentru aria culturii româneşti, va fi un curent de sinteză artistică şi literară ce va

uşura trecerea înspre premodernitate.

Reprezentanţii Şcolii Ardelene: Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ion

Budai-Deleanu formaţi în instituţii de învăţământ apusene au avut ca şi coordonate lucrările

începute de vechii cărturari: Miron Costin, Constantin Cantacuzino şi Dimitrie Cantemir pe

care le-au desăvârşit mişcându-se cu uşurinţă în lumea informaţiei istorice şi au exploatat

plenar experienţa europeană de care au beneficiat.

În ce măsură au acceptat bizantinismul sau în ce măsură l-au respins? Au abordat o

problematică general românească, preluând ideile fundamentale de latinitate, romanitate,

3

continuitate şi unitate vehiculate deja în scrisul istoric. Izvoarele bizantine au trezit interesul

cărturarilor, care au căutat să lămurească problemele legate de spaţiul geografic pe care s-a

format poporul român şi s-a închegat limba română, de afirmare a acestui popor, de rolul său

politic în spaţiul carpato-dunărean şi balcanic2.

Pentru a evidenţia mai bine rolul izvoarelor bizantine în scrierile lor, am urmărit şi

analizat cu precădere filonul bizantin.

Toată documentaţia ar trebui să fie cât mai veridică, aceasta fiind o premisă

fundamentală oricărei cercetări istorice. Funcţionalitatea surselor, identificarea tipului de

discurs a fost conturată de Iacob Mârza, care considera că abordarea surselor […] se

impune ca o necesitate ştiinţifică, dacă avem în vedere importanţa

teoretică a diferitelor categorii de izvoare, diplomatice, narative, ori de

altă natură, în construcţia internă a unei interesante şi utile sinteze […]

aceasta în care o lectură atentă poate rămâne, în esenţă, un act care

împlineşte destinul textului3.

Laura Stanciu, în lucrarea sa despre Petru Maior, a susţinut relevanţa surselor care poate

facilita interpretarea, compararea surselor, explicarea, detalierea informaţiei, să se poată face

conexiuni, detalierea să fie cât mai precisă pentru a se putea ajunge la concluzii clare. Ce loc

ocupau sursele bizantine ce măsură le-au influenţat discursul istoric?

Clarificarea enunţată mă ajută la stabilirea cât mai exactă a perioadei analizate cu

respectarea specificului, cât şi a înţelegerii terminologiei, a diferitelor concepte culturale puse

în circulaţie. Pentru a indica gradul de informare al autorului în legătură cu subiectul abordat

pentru elaborarea operei am căutat tipurile de izvoare care le-a avut la dispoziţie istoricul pe

care le-a filtrat pentru susţinerea argumentaţiei.

III. Istoriografie

Pentru a înţelege mai bine discursul istoric al corifeilor am ales pentru a fi analizate în

primul rând lucrările lor cele mai reprezentative dintre care amintesc: Scurtă cunoştinţă a

istorii românilor, Istoria şi lucrurile şi întâmplările românilor ale lui Samuil Micu. Acesta se

străduieşte să găsească explicaţii raţionale fenomenelor istorice. În afara concepţiei luministe,

2 Alexandru Elian, Nicolae-Şerban Tanaşoca, Izvoarele istoriei României. Scriitori bizantini (sec. XI-XIV), Bucureşti, Editura Academiei, 1973, p. VII.3 Iacob Mârza, Aspecte ale sursologiei în Istoria Bisericii Române Unite de Zenovie Pâclisanu, în 300 de ani de la Unirea Bisericii Românesti din Transilvania cu Biserica Romei, Cluj-Napoca, Presa Universitara Clujeana, 2000, p. 297

4

laice, opera istorică a lui Micu ocupă un loc important în istoriografia românească prin faptul

că marchează momentul de trecere pe urmele lui Cantemir, de la faza cronicărească la faza

ştiinţifică, prin selecţionarea şi folosirea izvoarelor şi documentelor ne spune Cornel

Cîmpeanu4.

Gheorghe Şincai: Hronica românilor şi a mai multor neamuri, vol. I-III, care este

definitorie pentru concepţia, metoda şi expresia literară a istoricului. El nu vrea numai să

înfăţişeze viaţa românilor de pretutindeni, ci să dea o istorie continuă şi completă care urmând

de aproape izvoarele să-şi înceapă povestirea cu primele legături ale romanilor cu dacii şi să

se oprească numai în ultimele timpuri. El înţelege să nu-şi mărginească atenţia la

evenimentele ce-i privesc direct pe români, ci să le explice istoria în chip luminos şi inteligent

punând-o în mijlocul întâmplărilor de istorie universală de care ea a fost influenţată5.

Scrierile lui Petru Maior prin care a devenit celebru: Istoria pentru începutul

românilor în Dachia şi Istoria besearicii românilor.

Discursul lor istoriografic nu poate fi înţeles decât prin prisma realităţilor societăţii

româneşti: ocuparea Transilvaniei de către habsburgi şi organizarea ei ca parte componentă a

Imperiului prin Diploma leopoldină (1698), iar Imperiul Otoman deţinea controlul asupra unei

părţi din Moldova şi Valahia. Cultura din Moldova şi Valahia s-a născut sub influenţa

raţionalismului ortodox, a fost inspirată de iluminismul francez, de neoelenism şi de naşterea

naţionalismului. În acelaşi timp în Transilvania se distingea influenţa iluminismului catolic,

Aufklärung-ului şi a Reformei, a pietismului şi a opţiunii aristocraţiei, a elitei spre valorile

naţionalismului democratic6.

Contextul politic, economic şi cultural datorat reformelor cu caracter raţionalist

aplicate de Carol al VI-lea, Maria Tereza şi Iosif al II-lea, lupta politico-naţională condusă de

Inochentie Micu-Klein pentru recunoaşterea românilor transilvăneni ca egali ai naţiunilor

privilegiate le-a influenţat gândirea şi scrisul celor care s-au format în centrele culturale ale

Transilvaniei: Cluj, Bistriţa, Blaj. Dar să nu uităm prezenţa românilor proveniţi din categoriile

libere în gimnaziile şi colegiile catolice, care este un fenomen ce a caracterizat societatea

românească în secolul luminilor. Pregătirea săvârşită în instituţiile catolice, calvine şi luterane

şi mai târziu româneşti a facilitat penetrarea tinerilor români în reţeaua învăţământului, în

clerul superior, în administraţia provinciei, chiar în profesiile libere7.

4 Samuil Micu, Scurtă cunoştinţă a istorii romînilor, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1963, p. XLIV.5 Nicolae Iorga, Istoria literaturii române în secolul XVIII (1688-182),vol. II, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1969, p. 187.6 Laura Stanciu, „Despre istoria istoriografiei iluministe central-europene. Direcţii-repere-tendinţe contemporane”, Annales Universitatis Apulensis, Seria Historica, 11/I, 2007, Alba-Iulia, p. 207.

5

În şcoala blăjeană s-au format cei mai de seamă creatori de cultură românească şi s-au

recrutat o parte din liderii Şcolii Ardelene şi elita mişcării Supplex Libellus Valachorum, a

căror întoarcere mereu către trecut nu rămâne fără finalitate, ci este valorificată prin scrisul

istoric şi transformată într-un suport moral, o armă politică, într-un sprijin pentru

revendicările naţionale8.

Prin istorie, prin scrisul istoric se deschide o poartă a încrederii în reformare prin

raţiune, argument, logică, în rezonanţă cu mentalitatea generală a epocii. Pentru istoricul

iluminist formularea historia magistra vitae est, evocă atât teritoriul filosofiei, care trebuia în

concepţia epocii să domine orice activitate umană, cât şi iluminarea generală a maselor, pe

care o presupunea curentul9.

În cazul exegezei Şcolii Ardelene se poate decanta o abordare care în linii esenţiale a

cuprins o largă paletă problematică informaţională şi metodologică. Este menită să ghideze

atât înţelegerea vieţii şi lucrărilor lui Micu, Şincai, Maior, cât şi a epocii şi cadrelor care au

favorizat apariţia şi conţinutul scrierilor iluministe, de diverse genuri, de la omiletică la istorie

instituţională, până la politică, lingvistică sau filologie10. Dar perspectivele de lucru se

restrâng ţinând cont de problematica pe care mi-am propus-o.

Textele lui Samuil Micu ne dovedesc o analiză a izvoarelor narative antice, bizantine,

a cronisticii şi a istoriografiei umaniste poloneze sau a barocului european sau săsesc, dar

ţinând seama de specificul istoriei spaţiului românesc.

Gheorghe Şincai a căutat cu precădere în trecut. Şi acesta a făcut o reconstituire,

localizare a surselor; el şi-a adunat toată bibliografia pe parcursul a 30 de ani, de aceea are şi

foarte mulţi autori bizantini în comparaţie cu ceilalţi cărturari ai Şcolii Ardelene. Citează din

Georgius Chedrenius cu Compendio Historiarum, Ioanes Zonares cu Annalibus, Stritterus

Bulgaricorum, Alexiada Annei Comnena, Petrus Magister în Corpus Historiae Bizantinae,

Sethus Calvisius: Opere Chronologico, sau Chrysostomus S. Ioannes cu Epistola 14 ad

Olympiadem viduam, ori Stephanus Byzantinus cu lucrarea de referinţă Geographia,

Constantinus Manases în Istoria Bizanţului, Annales şi Chronica compediaro a lui Georgius

Acropolita, Georgius Pachimer cu Historia şi De Andronico seniore, Nicetas Choniates este

citat din Annabulis şi De Isaacio Angelo, s.a.

7 Pompiliu Teodor, Sub semnul luminilor. Samuil Micu, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 2000, p. 45.8Ana Maria Roman-Negoi, Recuperarea unui destin: Gheorghe Şincai, Hronica românilor, Ed. Argonaut, Cluj- Napoca, 2009, p. 240. 9 Alin Mihail Gherman, „Samuil Micu despre scrisul istoric: marginalii la o teorie iluministă a istoriografiei şi beletristicii”, în Literatura română din Transilvania între preiluminism şi preromantism, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2004, p. 67.10 Stanciu, Despre istoria, p. 217.

6

Din istoriografia bizantină, Petru Maior utilizează Historia Nova a lui Zosimos

Comes, Historiae a lui Theophylactos Simokattes, pentru Istoria besearecii s-a bizuit pe

istoricul bisericesc Socrates cu Ecclesiastica Historia şi Sozomenos, apoi face apel la

Constantin Porfirogenetul, Nicetas Choniates în Isaacio Angelo, citează din Laonicos

Chalcocondyles, Historiarum de origine ac rebus gestis Turcorum, Ioan Cinnamos cu

Epitome, Georgius Acropolites deşi are credit mai scăzut în unele cazuri este citat în Istoria

sa, dar şi în Istoria besearecii la fel ca Nicephores Gregoraş şi George Pachymeres.

Prodigioasa lor activitate nu a întârziat să atragă atenţia învăţaţilor străini încă din

timpul vieţii lor. J.Ch. Engel, istoric de prestigiu al epocii, în căutarea unor izvoare noi pentru

lucrările în pregătire, a stabilit legături în jurul anilor 1800 cu cărturarul român Samuil Micu,

angajându-se într-un schimb de informaţii istorice, sau Sulzer, care îl considera o

personalitate ştiinţifică a vremii.

Interesul pentru scrierile corifeilor de-a lungul timpului a fost abordat din diferite

unghiuri şi încă mai sunt domenii de cercetare. Aici amintesc doar lucrările pe care le am

considerat utile pentru cercetarea propusă. Pentru Nicolae Iorga, Şcoala Ardeleană nu numai

că se încadrează între marile momente ale culturii româneşti, dar el stabileşte legături şi cu

evenimentele europene, a încercat să-i definească în cadrul curentului. Prin Istoria literaturii

române în secolul XVIII, istoriografia Şcolii Ardelene a câştigat înţelesuri noi. Nicolae Iorga a

dat în paginile cărţii prima analiză a conţinutului istoriilor lui Micu şi o încercare de cronolo-

gizare a lor. De interes mi-au fost şi capitolele din Fragmentarium iluminist scris de Pompiliu

Teodor şi Dumitru Ghişe, în care au fost supuse exegezei sistematice aspectele principale ale

creaţiilor istoricilor ardeleni.

Maria Protase vine să redimensioneze în maniera ei semnificaţiile scrisului lui Maior,

raportul operă-lector este mereu altul, în Petru Maior. Un ctitor de conştiinţe. Constantă şi

definitivă rămâne doar imaginea cărturarului erudit şi militant.

Alte lucrări de sinteză relevante pentru scrisul reprezentanţilor Şcolii Ardelene sunt şi Sub

semnul luminilor. Samuil Micu scrisă de Pompiliu Teodor, cu preocupare şi noi investigări

pentru concepţia şi metoda istorică în opera învăţatului ardelean. O cercetare de fapte, de

analiză şi de interpretare, prin care a încercat să facă cunoscută o operă deschizătoare de

drumuri în cultura istorică română din Ardeal11.

Prin Biografia unei atitudini: Petru Maior, Laura Stanciu, face o investigaţie

amănunţită a istoriografiei programului naţional românesc - maturitatea momentului, definirea

personalităţii lui Petru Maior. Vine cu o metodologie de cercetare nouă, un aparat critic,

11 Teodor, Sub semnul, p. 6.

7

anexe, analiză şi critică, care merg mână în mână, completându-se. Recuperarea unui destin,

Gheorghe Şincai, Hronica Românilor a Anei Maria Roman-Negoi, ne interesează din punct

de vedere al metodei noi analiză - deconstrucţia discursului istoric al lui Gh. Şincai şi din

punct de vedere istoriografic: Cap. III Nivelul 1 – Notata ex variis authoribus per

G. Gabrielem Sinkay Coordonate ale discursului istoric.

Elian Alexandru, Tanaşoca Nicolae-Şerban, prin textul monografic Izvoarele istoriei

României. Scriitori bizantini (sec. XI-XIV), fac referire la sursele bizantine cu trimiteri directe

la cei trei cărturari.

Pompiliu Teodor i-a acordat o atenţie deosebită lui Samuil Micu şi într-o lucrare a sa,

Interferenţe iluministe europene, în cadrul a nu mai puţin de trei capitole: Traducerile si

prelucrările lui Samuil Micu din opera lui Claude Fleury; Samuil Micu: Traduceri si

prelucrări filosofice şi Samuil Micu: Orizont istoriografic european. Încadrarea şi conexiunile

la curentele şi ideile luminilor (jansenism, galicanism, febronianism etc.) sunt acum mai mult

exploatate, fapt ce îl plasează pe Micu între cărturarii de seamă ai vremii. De asemenea, se

conturează spiritul critic al lui Samuil Micu care nu a preluat fără discernământ ideile care au

circulat în epocă, ci le selectează pe acelea care îi servesc, într-un fel sau altul, nevoilor

concrete. Ţuţuianu C-tin, Bizanţul în „Hronica lui Gheorghe Şincai”, Studii teologice,

Intelectualitatea română din Transilvania în veacul al XVIII-lea publicată de Remus

Câmpeanu. Fără lucrarea lui Serafim Duicu Pe urmele lui Petru Maior, nu am putea cunoaşte

viaţa, personalitatea şi opera lui Petru Maior, cu toate frământările şi strădaniile zbuciumate în

care s-a plăsmuit el. De asemenea sinteza: Şcoala Ardeleană, Mişcare ideologică naţională

iluministă, a lui Ioan Lungu, analizează mişcarea ideologică în contextul luminismului şi

aduce o importantă contribuţie pentru istoriografia subiectului.

Într-un timp record, pe parcursul unei generaţii, cei trei reprezentanţi ai Şcolii

Ardelene – Samuil Micu, Gh. Şincai, Petru Maior – au reuşit să realizeze, abordând probleme

fundamentale ale vieţii sociale şi culturale, opere care prin în valoarea lor inestimabilă stau la

temelia culturii noastre moderne. Ei au elaborat o serie de lucrări istorice menite să ilustreze,

pe bază de documente justeţea cererilor lor pentru lupta de emancipare socială şi naţională a

românilor în care istoria constituia baza argumentării drepturilor pe care românii trebuiau să le

cucerească12.

IV. Samuil Micu şi sursele istorice bizantine

12 Gheorghe Şincai, Hronica românilor, Ediţie îngrijită şi Studiu asupra limbii de Florin Fugariu, Prefaţă şi Note de Manole Neagoe, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1967-1969, vol. I, p. VII.

8

Interesul faţă de Bizanţ era limitat la strictul necesar scrierii istoriei neamului,

încadrată la istoria universală, percepţia şi concepţia „triadei ardelene” poate fi decriptată în

funcţie de modul de preluare şi utilizare a izvoarelor, dat fiind specificul arhaizant al surselor

narative bizantine şi de abordarea câtorva evenimente cheie ale istoriei sud-est europene:

mutarea în anul 330 a capitalei romane, împărţirea imperiului în anul 395, răscoala vlahilor şi

conflictelor cu autorităţile, cucerirea latină din 1204, dispariţia statului de pe Bosfor la 1453 şi

nu în ultimul rând, ideologia politică şi problema moştenirii romane13.

Imensa noutate pe care o reprezenta noua istoriografie iluministă a exprimat-o cel

dintâi dintre istoricii români Samuil Micu, atunci când a stabilit o legătură între cunoaşterea

trecutului şi istoria unui prezent dominat de lumea feudală. În dorinţa de a face „lucrurile

româneşti” la „tot neamul cunoscute”, el socotea istoria în stare să ridice naţiunea în rândul

celor mai înaintate, state europene14. Istoria unei naţiuni trebuie cunoscută deoarece este

definitorie omului raţional, „istoria este dascălul lucrurilor şi bisericeşti şi politiceşti15”.

Stăpânit de o ardentă pasiune de cărturar, s-a avântat în lumea cărţii, încercând într-o

epocă de pionierat cultural, să suplinească printr-o hărnicie aproape fără precedent nevoile

imperioase ale culturii naţionale16.

În întinsa sa operă istorică, Micu, plecând de la cronicari şi de la Dimitrie Cantemir, şi

evident de la cultura umanistă şi de la istoriografia secolului XVIII, a încercat să desluşească

originea poporului român şi a limbii sale. Pe baza unor izvoare narative de provenienţă

umanistă, cronici româneşti, izvoarele bizantine şi scrierile barocului, care erau de un

nepreţuit folos, documente de arhivă, izvoare arheologice şi amintiri personale a reuşit să

închege o sinteză şi să se afirme ca istoric. Micu a fost preocupat de autenticitatea izvorului,

de exactitate şi a citat de mai multe ori sursele după care a lucrat. Tendinţa de a depăşi

expunerea analitică este evidentă şi a făcut un real progres faţă de istoriografia medievală

aducând elemente noi cum sunt: preocuparea pentru problemele epocii, îndemnul la luminarea

maselor, critica instituţiilor feudale, exagerarea rolului personalităţii, concepţia laică

precumpănitoare şi mai ales caracterul militant al operei sale l-au adus mai aproape de

concepţia istorică iluministă17, el ilustrând principalele direcţii ce au stat la baza Şcolii

13 Leonidas Rados, Prezenţa Bizanţului în cadrul preocupărilor istoriografice ale ,,triadei ardelene” (Samuil Micu, Gh. Şincai, Petru Maior) în volumul Interferenţe româno-elene ( secolele XV-XX), Iaşi, Editura Fundaţia „A.D.Xenopol”, 2003, p. 122.14Teodor, Sub semnul, p. 57.15 Samuil Micu, Scurtă cunoştinţă a istorii romînilor, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1963, p. 3-4.16 Idem, Scrieri filozofice, Studiu introductiv şi ediţie critică de Pompiliu Teodor şi Dumitru Ghişe, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1966, p. 5.17 Ibidem, p. 29.

9

ardelene. Prin izvoarele la care a apelat şi reconstituirile efectuate Micu, este aşa cum l-a

caracterizat Iorga, un începător al erudiţiei româneşti pe terenul viitoarei sinteze de istoria

românilor. Noutatea planului? Până la el toţi care au scris istoria românilor s-au ocupat numai

de aceia care locuiau într-o singură provincie. Hronicul vechimei a romano-moldovlahilor a

lui Dimitrie Cantemir care cuprinde istoria noastră de la origini până la descălecare, pentru

care a consultat peste 150 de izvoare şi susţine originea comună tuturor românilor, rămâne

totuşi un cronic. Micu a făcut trecerea de la cronică la o lucrare ştiinţifică. […] A cuprinde cu

privirea şi Ardealul, a îmbrăţişa tot timpul de peste 1500 de ani ce trecuse de la Traian până la

Fanarioţi şi până la mişcarea de redeşteptare din Transilvania era fără îndoială cel mai frumos

plan istoric ce fusese conceput de vreun român până atunci18. A îmbinat datele, surselor cu

propriile cunoştinţe, rezultate din contactul nemijlocit cu viata populară. S-a integrat unui

curent european orientat spre descifrarea originii popoarelor stabilind raporturi între

antichitate şi noile etnii europene19.

Prin apelul la o vastă informaţie externă, colectată din izvoare interne şi externe Micu,

a încercat o reconstituire de ansamblu a istoriei ţărilor româneşti, aşadar, a scris trei variante

de istorie a românilor în Brevis Historica Notiţia din 1778 în limba latină, cu istoria

întemeierii Romei, care începe şi aici ca în Hronicul lui Cantemir. Una se adresa publicului

mediu ştiutor de carte, anume Scurtă cunoştinţă a istorii românilor, unde naraţiunea succintă

este însoţită de note, nu arareori ample, care justifică afirmaţiile textului. Diferită este

recuperarea istoriei principatelor extracarpatice, acum îmbogăţită cu informaţiile cronicilor

interne cunoscute pe parcurs. Grija aranjării materialului în manuscris şi acurateţea stilului pot

conduce la ideea că Micu şi-a dorit tipărită această lucrare. O a doua variantă a istoriei sale,

Istoria cu întrebări şi răspunsuri trebuia să se adreseze publicului neînvăţat, care putea fi

format din învăţăceii şcolilor sau din locuitorii satelor. Caracterul didactic este implicit,

inclusiv forma cu întrebări şi răspunsuri, frecventă în epocă, presupunând un dascăl şi un

discipol sau elev care răspunde.

Varianta finală a sintezei sale istorice se adresează publicului savant. Este masiva

operă Istoria şi lucrurile şi întâmplările românilor la care a lucrat până la sfârşitul vieţii, fără

a reuşi să o finalizeze. Aici îşi etalează Micu amploarea cunoştinţelor sale istorice, şi tot aici

se poate constata pe viu saltul documentar, mai ales privind istoria Ţării Româneşti şi a

Moldovei, de la Brevis historica notitia şi până la Istoria şi lucrurile, ca rezultat al căutării şi

descoperirii cronicilor interne. Este concepută în patru tomuri masive, primele trei dedicate

18 Iorga, Istoria, p. 151.19 Teodor, Sub semnul, p. 145.

10

câte uneia din ţările româneşti medievale: Transilvania, Ţara Românească, Moldova, iar a

patra istoriei bisericeşti a românilor din Transilvania. Arhitectura scrierii, dincolo de intenţia

autorului de a cuprinde sintetic întreaga istorie a românilor, trădează dificultăţile ontologice

ale pasului de la cronica medievală la istoria modernă. Întreaga lucrare este un mixaj de

compilaţii din cronicile anterioare, inserţiuni masive de documente istorice reproduse integral

şi de naraţiune originală inspirată. Tomul al patrulea, de exemplu, intitulat Istoria

bisericească a episcopiei româneşti din Ardeal, povesteşte, în cea mai mare parte, lucruri şi

evenimente contemporane autorului. Naraţiunea lui Micu din istoria trăită de el este însă mai

apropiată de istoria orală decât de cronică, prin implicarea la persoana întâi singular a

povestitorului20.

Samuil Micu, în Scurtă cunoştinţă, pe care Nicolae Iorga o considera drept prima

ediţie prescurtată şi pregătitoare a lucrării istorice capitale21, are un sistem de a cita

inconsecvent şi defectuos. Datele bibliografice sunt sumare, titlurile prescurtate, uneori el

citează numai autorul, capitolul şi eventual pagina, fără să indice titlul general al lucrării.

Pentru perioadele mai vechi ale istoriei româneşti, materialele documentare şi informative

utilizate de scriitor la redactarea lucrărilor sale au fost culese din bibliotecile Vienei. Ele au

fost adunate fără un control riguros şi sistematic, autorul consemnând în ciornele sale doar

unele date, neglijând altele de primă importanţă. De aici provin lacunele mari acele trimiteri

imprecise şi lipsa de consecvenţă în citarea lucrărilor folosite22. Dar aşa se scria la acea vreme,

nu era un caz izolat.

Chiar de la începutul cărţii sunt citate sursele şi face adnotări pe marginea textului.

Când scrie despre împăraţii romani antici, în capitolul De unde şi cum s-au început şi s-au

înnălţat neamul romînilor, îl aşază pe Ioannes Zonaras, Ioannes Xiphilinius şi Nichita

Choniates, sau Zosimus alături de alţi autori antici. Doar îi citează nefăcând comentarii pentru

reconstituirea faptelor istorice. Istoricul merge pe firul istoriei cronologic şi doar prin

adnotările făcute ne dăm seama că a consultat mai multe surse.

Prima citare dintr-o sursă bizantină – Ioannes Zonaras, o face când scrie despre

împăratul Augustus şi campania sa împotriva dacilor. Această trimitere la cărţile istoricului

bizantin este defectuoasă şi greşită ne spune Ioan Chindriş23. Analalele lui Zonaras au doar 18

cărţi, iar Micu face trimitere la cartea 23 ,,libro XXIII”. Tot pe Zonaras îl citează şi pentru alţi

20 Ioan Chindriş, Niculina Iacob, Samuil Micu in mărturii antologice, Târgu-Lăpuş, Editura Galaxia Gutenberg, 2010. p. 15.21 Iorga, Istoria, p. 152.22 Micu, Scurtă cunoştinţă, p. XXVII.23 Idem, „Istoria şi lucrurile şi întâmplările românilor”, Ediţie princeps după manuscris sub titlul Istoria românilor, îngrijită de Ioan Chindriş, vol. I-II, Bucureşti, Editura Viitorul Românesc, 1995, p. 183.

11

împăraţi romani, dar trimiterile sunt corecte. El doar a preluat informaţia fără să facă vreun

comentariu. Pentru bătăliile romanilor cu dacii din timpul împăratului Domiţian, iar a făcut o

trimitere greşită. Textul se referă la guvernatorul Numidiei, Flacus şi acesta nu se află în

excerptele lui Xiphilinius, dar Micu a mai făcut o trimitere care este un indice că a utilizat

marea ediţie de Hamburg a Istoriei romane a lui Cassius Dio (DIO – XIPHILINIUS 1750-

1752)24. Il citează pe Xiphilinius, fără a specifica că este vorba de o notă. Aceasta poate fi o

explicaţie plauzibilă la confuzia creată. Apoi scrie despre ultima bătălie a romanilor cu dacii

din timpul lui Traian fâcând referire la in vita Trajani a lui Xiphilinius, încheind cu ,,în locul

acela am urmat noi, romanii cum mai încolo se va spune[...]”. Încă de aici putem observa

credinţa cărturarului că românii au originile pur romane fără amestecul dacilor. Aceasta

problemă este reluată pe tot parcursul lucrării sale, o întâlnim şi când scrie despre împăratul

Aurelian care a colonizat cu romani Dacia lui Traian în Missia peste Dunăre „[...] După

mutarea acestora a românilor în Missia, românii, de la unii scriitori să chiamă şi missi”,

făcând trimitere la Nichitas Choniates, cartea I, în Isaac Anghel, unde zice că : „Cei ce

odinioară misi, acum vlahi se numesc”25. Tema este reluată mai târziu de Şincai şi Maior, care

tot izvorul lui Choniates îl utilizează, dar întotdeauna l-au citat şi pe înaintaşul lor Micu.

Pentru retragerea aureliană Micu, Şincai au folosit izvoare bizantine, pentru

reconstituirea evenimentului, pe cand Maior nu. Sursele bizantine sunt abundente în relatarea

faptelor împăraţilor, cum spune Micu : „Mai multe se pot vedea din, Ammianus Marcelinus,

Chedrenus, Sozomenus Zonaras, Theophilactes Simocata, Paul Diaconul, Theophanes,

Nicephoros Callistos”. Însă când pomeneşte de invazia bulgarilor în vremea lui Anastasios

(491-518), face iarăşi o citare greşită la adresa lui Zonaras din cartea a L.14, însă corect este

cartea XIV, cap.3, ne spune Ioan Chindriş26.

În capitolul : „Despre partea aceia a Dachiei carea acum să zice Ardeal” Micu, s-a

mulţumit cu Anonymus ca sursă, pe când Şincai şi Maior au apelat la analiştii maghiari  : Pray

şi Katona, şi surse bizantine. Maior l-a preferat pe Constantin Porfirogenetul, criticându-l pe

Anonymus că ar fi „îmbătat de dragostea ungurilor” şi „micşorează virtutea altor neamuri”.

Un alt eveniment este creştinarea lui Gyula, personaj agreat de toţi luminiştii români.

Micu l-a citat pe Chedrenos, dar cu mici ajustări, care cel mai probabil nu au fost

întâmplătoare. Izvoarele lui Zonaras şi Chedrenos au fost cunoscute şi de Şincai, care plasează

evenimentul convertirii lui Gyula în anul 948, cu traducerea pasajelor din cronica ungară27,iar

24 Ibidem, p. 185.25 Ibidem, p. 44.26 Ibidem, p. 212.27 Şincai, Hronica, I, p. 279-280.

12

Maior procedează la fel în Istoria bisericii28, unde intră în polemică cu Johann Karl Eder, care

a pus sub semnul îndoielii evenimentul creştinării orientale al lui Gyula, deşi istoriografia

maghiară a acreditat fără rezerve acest eveniment în tonul lui Zonaras şi Chedrenos.

Argumentaţia lui Maior este amplă şi competentă. Apoi mai este o problemă de cronologie,

Micu a plasat anihilarea lui Gyula în anul 1003, iar Şincai în 1002.

De ce le mai multe ori, istoricul nu a prelucrat informaţia, a făcut reconstituiri mulţumindu-se

cu formule : „acestea spun Curopolates şi Scylitzes ”, iar „Zonaras aşa scrie ”, sau „Chedrenus

în istoria sa aceste cuvinte are”. 

Un alt eveniment tratat de Micu este războiul de pe Tisa purtat de Ladislau I cel Sfânt

(1077-1095) cu pâlcurile cumane conduse de Copulch29. Aici vedem că nu este părtaş la teoria

lu Şincai30 şi Maior31 conform căreia cumanii au fost români.

Această lucrare cuprinde şi un tablou istoric succint al Bizanţului, al statului bulgarilor

de la sud de Dunăre şi al relaţiilor dintre acesta şi românii de la nord de fluviu. La baza

constituirii imperiului româno-bulgar, Micu vede lupta comună a celor două popoare

împotriva jugului bizantin, temă reluată şi de Gh. Şincai şi Petru Maior.

Acuzat de documentaţia vremii când a abordat termenul de paţinaţite, a dat lămuriri

făcând trimitere la autorii bizantini, cât şi la Ioaness Lucius cu lucrarea De Dalmatiae et

Croatiae şi G. Pray în Annales veteres Hunnorum, Avarum et Hungarorum32. Aici ţine să

precizeze că românii au fost numiţi cumani de către diferite neamuri vecine, când pecenegi,

când cumani, dar nu că aceştia au fost români, cum se poate înţelege din locurile indicate de

Maior mai târziu într-un lung paragraf polemic cu Pray33. Micu a făcut o observaţie corectă.

Legat de pecenegi mai dezvoltă ultima lor expediţie în Imperiul Bizantin devastând

Tracia şi Macedonia. Împăratul Ioanes II Comnenos le-a provocat o înfrângere definitivă în

urma căreia dispar din istorie, nimeni nu i-a mai amintit de atunci. Prizonierii au fost

colonizaţi în imperiu sau înrolaţi în armată după sistemul vechilor stratioţi.

Unul din meritele lui Samuil Micu este că a încercat să trateze istoria tuturor celor trei

ţări române, este primul istoric care s-a străduit să realizeze o istorie a României. A încercat

să aducă evenimentele până în vremurile trăite de el. Izvorul de bază este Historia lui

28 Maior, Istoria Bisericii Românilor, Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Ioan Chindriş, Bucureşti,Editura Viitorul Românesc, 1995. p. 9229 Micu, Istoria, p. 64,30 Şincai, Hronica, I, p. 318.31 Maior, Istoria pentru începutul românilor în Dachia, vol. I, Ediţie critică şi Studiu asupra limbii de Florea Fugariu. Prefaţă şi note de Manole Neagoe, Bucureşti, Editura Albatros, 1970, p. 248-256.32 Vezi nota 3 din Micu, Scurtă cunoştinţă, p. 176.33 Maior, Istoria, II, P. 241-248

13

Choniates, al cărei pasaj va fi tradus mai târziu de Şincai34. Zonaras, Cinnamus, Anna

Comnena, G. Acropolites, Ioan Cantacuzines, Laonicos Chalcocondyles, care este citat şi de

Maior cu referire la pecenegi. Micile diferenţe în informaţii, Micu nu le-a considerat

reprezentative pentru scrierea lui.

Micu, a scris şi despre răscoala vlaho-bulgară condusă de Petru şi Asan. El a

evidenţiat elementul vlah, care în opinia lui a fost decisiv, a marcat crearea celui de-al doilea

ţarat bulgar. Aici face reconstituirea evenimentelor în baza Historiei lui Choniates. Şincai a

utilizat izvorul, dar a sintetizat şi altele care fac referire la declanşarea răscoalei: G. Codinos,

Acropolites, G. Pachimeres. Petru Maior a făcut o restrângere a bazei documentare şi a făcut

referire numai la Choniates. Se mai arată cum că Asan şi Ioan sau cum îl numesc latinii Ioniţă,

craiul Vlahiei şi al Bulgariei, au fost romani de un neam cu românii cei de acum. Informaţia

este luată din aserţiunea lui Dimitrie Cantemir precum şi Choniates şi Pachimeres.

Istoria politică a Transilvaniei este împărţită în cinci perioade: 1) până la venirea

ungurilor;

2) de la ocuparea Transilvaniei de către Tuhutum şi la înglobarea ei în statul ungar sub

Ştefan I;

3) de la Ştefan I până la întemeierea principatului în 1571;

4) perioada principilor( 1571-1687);

5) perioada stăpânirii habsburgice; această periodizare este discutabilă35;

Preocupat de autenticitatea izvorului, Micu este în general neutral atunci când citează

din autori bizantini36, dar nu-şi poate stăpâni nemulţumirea37 faţă de obiceiul acestora de a

arhaiza şi amalgama denumirile. Aşadar autorul se arăta iritat şi de utilizarea frecventă la

cărturarii bizantini a toponimului „Schitia” pentru teritoriul de la nord de Dunăre38 şi a

cognomenului Schitul atribuit lui Ioan Cassian39.

Din cartea despre împăraţii Constantin cel Mare şi Lichinie am putea crede că este un

adevărat adept al izvoarelor bizantine.

Pentru Samuil Micu, imperiul romanilor durează până în secolul VIII, căci îi numeşte

pe Constantin cel Mare şi aici citează din Cedrenus, Ammianus, Zosimus şi Zonaras, pe

Theodosie cel Mare, pe Iustinian şi pe alţi „împăraţi ai romanilor”, ca mai târziu să renunţe la

34 Şincai, Hronica, III, p. 331-332.35 Idem, Scurtă cunoştinţă, p. XXXV.36 Ammianus Marcellinus, C-tin Porfirogenetul, Anna Comnena, Zonaras, Choniates, Kinnamos, Cantacuzenus, Acropolites, Laonicus Chalcocondylas, Zosimus, Cedrenus. Dăm forma în care aceştia apar în text.37 Nemulţumire pe care o întâlnim şi la Şincai, vezi Hronica, p. 361.38 „grecii tot pământul cel de dincoace de Dunăre, unde iaste acum Ţara Românească şi Moldova îl chema Schitia”39 Micu, Scurtă cunoştinţă, p. 73.

14

acest termen în favoarea altuia care avea acoperire în cultură şi civilizaţie, „împăraţii

grecilor”40.

Era greu de explicat, de argumentat ideologic în universul culturii ardelene din secolul

luminilor, că răscoalele vlahilor din veacul X şi cele următoare să fie îndreptate împotriva

romanilor, strămoşii direcţi ai lor. Cum limba şi cultura erau greceşti, iar elementul etnic

predominant în stat era constituit din greci, firesc era a numi statul grecesc, fără a mai ţine

cont de ideologia bizantină, care considera împărăţia drept una a romanilor41. Până la 1453

foloseşte doar termenii „împăraţii Ţarigradului” sau „împăratul grecilor”, dar nu uită a

menţiona lapidar că elenii au luat fără a avea acest drept numele romanilor42.

În capitolul Să numără stăpânitorii Ardealului şi a Ţării Româneşti şi a Moldovei,

face conexiuni între informaţii pentru înţelegerea evenimentelor. Notele vin să dea explicaţii

mai amănunţite, făcând sursele mai credibile43 fiind riguros departajate şi comparate „aşa cum

scrie Ioannes Cinnamus” în De rebus gestis a Joanne et Manuele Comnen, sau „Iar după cum

scrie Zonaras, aceştia sunt pecenegii megleniţi sau, precum afirmă Cinnamus, Acropolitul,

Cantacuzines şi Anna Comnena, aceia sunt vlahii megleniţi, iar provincia – Vlahia Mare. Că

limba lor este totuna cu limba italienilor din antichitate susţine şi Laonicus Chalcocondylas în

Historia Turcarum”44.

Istoricul, cu ajutorul lui Chedrenos ne dă indicii pentru localizarea Ţării Româneşti, pe

care o confirmă45, informaţie pe care o confirmă. Nechifor Gregoraş, nu a dat informaţii

complete în legătură cu domn al Ţării Româneşti, observă Micu. Dar istoricul a cunoscut şi

utilizat în special marea Istorie a Ţării Româneşti, numită şi Letopiseţul Cantacuzinesc. Nici

unul dintre scriitorii Şcolii Ardelene nu au fost atât de pasionaţi de izvoarele naţionale ca

Samuil Micu. Din opera lui se poate observa că întreaga lui carieră de istoric şi-a desfăşurat-o

în umbra şi sub influenţa Hronicului lui Dimitrie Cantemir, din care avea două manuscrise în

biblioteca de la Blaj. Chiar a copiat o variantă extinsă a Letopiseţului Cantacuzinesc, cu scris

îngrijit în chirilică.

Philipus Callimacus şi Chalcocondyles vin cu amănunte despre Vlad Dracul, detalii

despre domnii care au stăpânit Ţara Românească. Dar Chalcocondylas nu pomeneşte nimic

despre descălecatul Ţării Româneşti. Trimiterea lui Micu, este făcută după Ioanes Lucius, dar

istoricul nu a verificat izvorul, nu a făcut comparaţii între sursele care le-a avut la îndemână.

40 Ibidem, p. 28-33.41 Rados, Prezenţa Bizanţului, p. 134.42 Micu, Scurtă cunoştinţă, p. 35.43 Vezi nota 97, p. 17644Idem, Istoria şi lucrurile, I, p. 131. 45 Idem, Scurtă cunoştinţă, p. 52.

15

Pentru domnia lui Alexandru II Vodă a preferat izvorul Panadecte exagerat al lui Joannes

Leunclavius. Despre mutarea capitalei turceşti la Brussa, izvorul de bază a fost Nicephoros

Gregoraş , însă care a separat ocuparea Brussei de aceea a Niceei şi în general a întregii

Bitinii. La Chalcocondyles, cucerirea oraşului este amintit doar în treacăt. Deşi a avut mereu o

preferinţă faţă de Cantemir, care a redat evenimentele din Bitinia cu competenţă şi a cunoscut

şi anul corect al ocupării Brussiei: 1326, de această dată a avut predilecţie spre Leunclavius 46.

Istoricul s-a rezumat doar în a prelua informaţia şi când vorbeşte despre Mircea Vodă

sau Vlad Ţepeş. La nararea luptei de la Rovine, Micu s-a servit de Letopiseţul Cantacuzinesc,

apoi după Expunerile lui Chalcocondyles, mai puţin trecerea Dunării de către Baiazid şi

armata sa, care s-a făcut „în chipul cel mai sigur, pe cât se putea”. A preferat formularea din

cronica ţării. Bătălia de la Nicopole (1396) este narată în chip eronat, fiind construită de Micu

printr-o confuzie între istoria Ţării Româneşti şi a Moldovei. Pentru Ţara Românească şi-a

extras datele sumare despre bătălie din Chalcocondyles, cărora le-a suprapus o informaţie

derutantă din Historia Poloniae a lui Ioannes Dlugosz, care pomeneşte despre o scrisoare a lui

Sigismund de Luxemburg către Wladislav IV al Poloniei, în care îi propunea împărţirea

Moldovei, conform tratatului de la Lubla, drept pedeapsă pentru că Alexandru cel Bun ar fi

refuzat să-l ajute în lupta cu turcii. Micu a reprodus scrisoarea dovedind că a cunoscut

lucrarea lui Duglosz, datorită trimiterii la notă. Este de neînţeles cum a putut confunda

evenimentele, domnitorii şi ţările în interpretarea acestui pasaj, deoarece Duglosz a indicat

limpede anul 142947. Confuzia ar fi putut fi creată de similitudini între cele două evenimente:

în amândouă cazurile este vorba de împăratul Sigismund aflat în luptă cu turcii la sudul

Dunării; în ambele lupte împăratul a fost înfrânt şi s-a salvat trecând Dunărea.

Prin scrierile lor Chalcocondyles şi Ducas, i-au creat faima lui Mircea-Vodă făcând

referiri şi la viaţa lui privată.

Scriind despre domnia lui Vlad Ţepeş, îl citează pe Ducas bizantinul, care face

confuzie între cei doi Dracula, tată şi fiu. Aici este cert că a cunoscut şi naraţiunea lui

Chalcocondyles, inclusiv povestirile occidentale despre Vlad Ţepeş alias Dracula, dar a fost

derutat.

Interpretarea lui Chalcocondyles este redată asupra războiului pe care l-a purtat Iancu

de Hunedoara cu turcii, care a părăsit câmpul de luptă după plecarea românilor. Şincai a

încercat să respingă accepţiunea fiindcă naraţiunea nu avea temeinicie. Micu mai face

confuzie între domnitori, dar şi-a dat seama remarcând: „despre domnii scriitori multe laude

46 Idem, Istoria şi lucrurile, I, p. 461.47 Ibidem, p. 297.

16

scriu […] Aici pentru iconomia vremii numai pe Filip Calimac, scriitoriu străin le vom aduce,

carele în carte a şaptea, unde povesteşte lucrurile lui Vladislau craiul unguresc, aşea scrie

[…]”48.

Îi lipseşte rigurozitatea în cronologie şi a reprodus masiv din Chalcocondyles în legătură cu

evenimentele din anul 1462, când turcii au încercat să-l împiedice pe voievod de la alianţa cu

Ungaria, sau când vorbeşte de politica internă a lui Ţepeş, mai puţin despre birurile grele

impuse ardelenilor prin regimul comercial protecţionist în vederea sporiri veniturilor ţării, dar

şi de a-i pedepsi pe negustorii braşoveni şi sibieni pe care-i considera conspiratori.

Despre Chalcoccondyles spune: ,,carele mai bine au ştiut lucrurile, decât unora mai târziu

scriitori, carii scriu cum şi-au închipuit”, dar tot a încurcat domniile lui Radu cel Mare (1495-

1508) şi Radu cel Frumos (1462-1474).

De aici nu a mai utilizat surse bizantine, nici nu mai erau odată cu căderea

Constantinopolului în anul 1453.

Istoria Moldovei a început cu anul 1226 şi este redusă la o înşiruire a domniilor, într-o

ordine cronologică defectuoasă şi de o relatare sumară a raporturilor cu Poarta Otomană.

Teoria lui Samuil Micu despre întemeierea Moldovei este tributară fazei post cronicăreşti,

când autorii îşi puneau întrebări dincolo de legendă. A citat din cronicari ca: Grigore Ureche,

N. Costin, Dimitrie Cantemir, din Cronica Hungarorum a lui Thuroczi, Bonfinius sau

cronicarul polonez Jan Dlugos, Odoricus Raynaldus, Martinus Cromerus şi Călători străini în

Ţările Române.

Pentru domnii Moldovei apelează aproape în totalitate la Descrierea Moldovei a lui

Dimitrie Cantemir.

Nu a lăsat deoparte istoria bisericească, s-a întors în timp până la începuturile

creştinătăţii romanilor, la Soborul de la Sardica, citându-l pe Eusebiu din Cezareea şi

Procopius din Cezareea. Când vorbeşte de Sf. Ioan Gură de aur, care i-a învăţat pe locuitorii

Nistrului ce apă desparte Moldova de Ţara Tătărească şi care erau şi goţii, dar şi pe alte

neamuri barbare, iar nu pe dacii romani, care de mult aveau episcopi şi erau creştini, spune:

„adevărat iaste cum scrie istoricul Sozomen”. Aici aminteşte iarăşi evenimentul convertirii lui

Gyula la creştinism şi botezarea lui la Constantinopol, eveniment considerat de toţi autorii ca

un început al vieţii confesionale oficiale în Transilvania49.

Pentru enumerarea scaunelor mitropolitane citează din ediţia veneţiană, 1729, a scrierii

istoricului bizantin Giorgios Codinos De oficiis magnae Ecclesiae et Aulae

48 Ibidem. p 318-320.49 Idem, Istoria, II, p. 367, nota 9.

17

Constantinopolitanei. Samuil Micu chiar a fost proprietarul unui exemplar din această ediţie.

Iar pentru patriarhul Theofil adus de la Ţarigrad de Gyula, citează din Chedrenus şi Zonaras,

doar preluând informaţia. Micu a consultat Annalele lui Zonaras, ediţia pariziană din anul

1687. A mers cu evenimentele istoriei bisericii până în anul 1773.

În viziunea lui continuarea imperiului roman nu este Bizanţul, ci din secolele XI-XII,

creaţiunea statală vlahă şi apoi vlaho-bulgară50sau daco-romană valahă, care îşi are propria ei

istorie în evul mediu51.

În Scurtă cunoştinţă, continuitatea este amplu dezbătută ca istorie politică în care a

urmărit succesiunea împăraţilor romani şi bizantini. Reconstituirea a reluat structura de idei

din scrierea latină, cu renunţări evidente în capitolele de istorie romană şi bizantină ce nu mai

cunosc amploarea din lucrarea precedentă Brevis Historica Notitia52.

Paradigma sa de gândire era una inadecvată, dar proprie tuturor reprezentanţilor Şcolii

Ardelene: moştenitorii de drept ai romanilor, ai măreţiei statului şi numelui lor sunt românii şi

nu grecii53.

În acelaşi registru se înscriu şi rarele incursiuni în istoria Moldovei şi Ţării

Româneşti. Aşadar, Micu explică regresul şi criza culturii autohtone pe seama grecilor

contemporani, a domniilor fanariote şi dorinţa lor de înavuţire54.

Cărturarul nu ezită să utilizeze nici o sursă, tot ce poate demonstra sau susţine ideea

latinităţii, romanităţii55 românilor, fie izvoarele antice bizantine, umaniste, adăugând noi

argumente istorice, dar şi reconstituite pe baza multitudinii de izvoare56.

El este un istoric care reconstituie, analizează, coroborează uneori cu destul spirit

critic, izvoarele încercând să răspundă la întrebări. Prin alăturarea izvoarelor şi datorită

nivelului la care se situa istoriografia a izbutit să înfăţişeze un ev mediu în care substanţa

istoriei politice se întregeşte prin factorii culturali şi sociali care proiecta asupra prezentului

fascicole de lumină nouă57.

Şincai. Hronica românilor şi izvoarele bizantine

50Idem, Scurtă cunoştinţă, p. 70.51Teodor, Sub semnul, p. 318.52 Ibidem, p. 319.53 Rados, Prezenţa Bizanţului, p. 135.54 Ibidem, p. 136,55 Micu, Scurtă cunoştinţă, p. 84-88.56 Pompiliu, Sub semnul, p. 293.57 Ibidem, p. 346.

18

Importanţa Hronicii pentru formarea unei concepţii înalte despre trecutul poporului

român stă în primul rând în cantitatea enormă de date pe care ea le cuprinde. În afară de

aceasta, dragostea lui Şincai pentru poporul său, patriotismul lui înflăcărat reuşeşte să

galvanizeze şi să dea viaţă acestui material uneori destul de arid şi prolix58. În observaţiile pe

care Şincai le face lui Engel „nu te mira că au greşit, pentru că aşa se satură carii mîncă cu

gurile altora”59, întâlnim un punct de vedere ştiinţific important: acela al cunoaşterii izvoarelor

pe care le utilizează, mergând până la analiza lor internă, iar uneori îl surprindem discutând

sensul unor cuvinte greceşti60.

Hronica este o expunere an de an a istoriei românilor din nordul şi sudul Dunării,

începând cu anul 86 şi până la 1739, când episcopul Inochentie Micu-Clain a ţinut sobor la

Blaj. Şincai a vrut să dovedească originea noastră romană, continuitatea românilor în Dacia şi

unitatea de neam, indiferent de numele provinciilor.

El adoptă sistemul reproducerii documentului , cu toate că avea la dispoziţie exemplul

înaintaşilor săi cronicarii, Dimitrie Cantemir şi contemporanului său Samuil Micu, care a

folosit aceeaşi metodă narativă în expunerea documentului istoric. Dar noutatea pe care o

aduce Şincai este analiza. Concomitent cu informaţia istorică, întâlnim şi prejudecăţile de

clasă, pasiunile politice ale autorilor. La Şincai pe lângă punctul său de vedere, întâlnim însă

realitatea documentului care ne îngăduie să-i acceptăm sau nu părerea, dar important este că

ne permite să judecăm noi înşine faptele, să stabilim concluzii care să ne aparţină61.

Izvoarele utilizate de Şincai sunt variate: cronicari unguri şi ruşi, antici, istoricii

bizantini62, cronicari polonezi, ei au format baza informaţiei sale, izvoare narative, epigrafice

pentru perioada stăpânirii romane. A cules documente la Roma, Viena, Budapesta şi oriunde a

putut să le găsească în manuscris sau tipărite, cea mai mare parte a lor se referă la probleme

transilvănene sau au un caracter politic. Ambiţia lui de a fixa o cronologie cât mai exactă a

istoriei române s-a bazat pe documentele pe care le-a consultat. Şi după cum afirmă Iorga,

caracterul original al înşirării cronologice de izvoare cu comentarii, e adânca iubire de neam

ce se simte pretutindeni63. El a mai utilizat scrierile contemporanilor săi: Engel, Katona,

lucrări geografice utile pentru identificări toponime, dicţionare capabile să-i explice numele

dat unor populaţii sau triburilor unor popoare migratoare. Unul din marile merite ale lui Şincai

este acela de a traduce în limba românească texte din istoricii greci şi latini, de a ne da textele

58 Ibidem, p. IX.59 Şincai, Hronica, vol. II, p. 172.60 Şincai, Hronica, vol. I, p. XLVIII.61 Ibidem, p. LII.62 Aici trebuie specificat că a întrebuinţat în original pe bizantini. Iorga, Istoria, p. 186.63 Iorga, Istoria, p. 188.

19

cronicarilor bizantini64, pe care doresc să mă axez în lucrarea mea. Atitudinea critică faţă de

materialul documentar şi izvoarele narative pe care le foloseşte, marchează un progres evident

faţă de Cantemir, progres care se înscrie pe linia ascendentă a istoriografiei secolului al

XVIII-lea, când se perfecţionează instrumentele de lucru şi se caută o formulă inteligentă

pentru valorificarea acestora65.

Şincai este circumspect în folosirea izvoarelor, spiritul său critic reuşeşte să discearnă

caracterul tendenţios al unor izvoare narative. La tot pasul sunt dovezi că efortul istoricului

merge pe linia descoperirii adevărului şi a exactităţii ştiinţifice în evoluţia tuturor

evenimentelor. Observăm că nu-i plac istoricii bizantini din pricina impreciziei numelor pe

care le dau popoarelor barbare. Este aici vorba de un neajuns pe care l-a simţit întreaga

istoriografie modernă. În tendinţa de arhaizare a numelor de popoare cu care Imperiul

Bizantin a venit în contact timp de cinci secole (de exemplu: sciţii pentru tătari), cu greu se

poate face precizarea, pe baza informaţiilor lăsate de istoricii bizantini care popor se ascunde

sub cutare nume66.

De aceea, are prilej de incriminări când corectează un Ludovic din Doloic „cum îl numeşte

Nichita după obiceiul grecilor, carii numai au întunecat istoria prin mutarea numelor celor

proprii”67.

Istoricul transilvănean a avut mai multe motive să-i privească în mod critic pe greci. În

concepţia lui, Bizanţul uzurpa gloria romană şi numele roman, moştenind pe nedrept o

împărăţie care ni se cuvenea nouă românilor, ca urmaşi direcţi ai romanilor. Apoi

iconoclasmul pe care Şincai nu-l acceptă e o operă grecească. În aprecierea lui trebuie să

vedem o influenţă a istoricilor bizantini din secolul al XV-lea, care deplângând vechea glorie

imperială şi prezentau prin antiteză decăderea Bizanţului contemporan lor, mai ales sub

aspectul moral. Dacă adăugăm acestor motive şi faptul că cele două ţări româneşti erau

conduse de domni fanarioţi, atunci Şincai reînvia gloria vechilor oblăduitori de stirpe

autohtonă, e uşor să înţelegem animozităţile sale68. Nu se mulţumeşte numai cu relatările

autorilor bizantini despre vlahi şi recurge la o nouă argumentare pentru a putea dovedi că

românii au avut totdeauna o istorie. Spune de români că sunt romani, deci istoria lor este

strâns legată din cea a Imperiului roman, iar când acest imperiu va fi urmat de Imperiul

bizantin, românii sunt legaţi de acesta. Ei trebuie să fie încadraţi în istoria universală şi de

64Şincai, Hronica, p. LIV-LV.65 Ibidem, p. LV.66 Ibidem, p. LVII.67 Ibidem, p. 361.68 Ibidem, p. LIX.

20

aceea Şincai, cum bine observăm, a urmărit pe lângă istoria românilor şi pe cea a bulgarilor şi

a ungurilor, pentru legăturile şi vecinătatea cu ei de-a lungul veacurilor.

Cărturarul a urmărit istoria Bizanţului din necesitatea de a dobândi date despre români,

insistând oriunde un autor bizantin vorbea despre vlahi, fie din sudul fie din nordul Dunării. A

urmărit istoria Bizanţului an de an, vorbind de fiecare împărat de la început, dar nu până la

sfârşitul imperiului, ci numai până la împăratul Ioan VI Cantacuzino, anul 1355 inclusiv. S-a

oprit astfel la mijlocul secolului al XIV-lea, întrucât de acum avea suficiente date pentru

istoria românilor. Aceasta este încă o dovadă că Gh. Şincai a recurs la Bizanţ numai pentru a

dovedi şi mai mult romanitatea românilor, continuitatea lor şi pentru a le spori prestigiul în

faţa străinilor69.

În sistemul redactării Hronicii, şi-a grupat materialul pe ani, astfel încât sunt ani pentru

care reproduce o singură informaţie, iar pentru alţii mai multe izvoare, care concordă sau nu

între ele. Observă că istoricul preferă un izvor sau altul datorită clarităţii expunerii şi

dimensiunii. Când este pus în faţa mai multor izvoare care se contrazic, Şincai preferă izvorul

contemporan evenimentului. Dacă socoteşte ca important materialul pe care-l are la îndemână,

îl reproduce pentru bogăţia amănuntelor. Sunt cazuri în care două izvoare se contrazic între

ele şi atunci le reproduce pe amândouă, judecata rămânând a cititorului70, iar dacă faptele nu

se pot încadra analistic, le grupează pe doi ani. Când desfăşurarea evenimentelor nu este

limpede, Şincai le ordonează după logica lor formală. Circumspect, nu se încrede în izvoare a

căror formulare se strecoară termeni care sugerează neîncredere. Dar sunt şi cazuri în care din

dorinţa de a demonstra că Moldova şi Ţara Românească n-au fost supuse coroanei maghiare,

se orientează greşit printre izvoare71.

În volumul I al Hronicii, Şincai a prelucrat materialul informativ, citatele de texte sau

documente rezumându-se la ceea ce credea că este absolut indispensabil şi esenţial. În

volumul II şi mai ales cu volumul III, reproducerea unor texte din ce în ce mai lungi devine

curentă, încât comparativ, textul reprodus depăşeşte cu mult intervenţiile autorului. Ca

explicaţie putem lua rezolvarea problemelor esenţiale de istorie a poporului român, ca origine

nobilă, continuitatea, se pun în primul volum, încât efortul masiv al autorului este dirijat

pentru adunarea materialului şi prelucrarea lui. Pentru epoci mai noi, Şincai a găsit materiale

narative din ce în ce mai bogate şi mai exacte, iar problema pusă este aceea de a alege

materialul mai bun72.69 C-tin Ţuţuianu, „Bizanţul în Hronica lui Gheorghe Şincai”, în Studii teologice, Bucureşti, Seria a II-a, Nr.7-8, 1974, Revista Institutelor Teologice din Patriarhia Română, p.549.70 Şincai, Hronica, vol. III, p. 313.71 Ibidem, vol. I, p. LXII.72 Ibidem, p. LXIV.

21

Istoricul citează pentru prima dată un scriitor bizantin – Zosimus - când vorbeşte de

anul 24173, aici el face doar o reconstituire în baza surselor fără observaţii personale, iar

pentru demonstrarea continuităţii, izvoarele bizantine au stat la bază.

Un alt merit al lui Şincai este folosirea izvoarelor legate de istoria bisericii, de unde

încercă să extragă ştiri în legătură cu existenţa romanităţii la nord de Dunăre74. Când vorbeşte

despre cei care s-au ridicat împotriva românilor în anul 248, el confruntă mai multe surse:

Zosim Comitul îi numeşte carpi, Paul Diaconul şi Evtropie gothi, Georgius Syncellus,

Chedren şi Zonaras, schythe şi gothi. Nu ezită să facă o departajare, alteori se rezumă să facă

doar reproduceri şi ţine să dea o cronologie cât mai exactă a evenimentelor. Când citează din

Zonaras : „Nu pricep cum ar putea fie adeverat ce scrie Zonara despre Gallien împărat […]75”,

istoricul evaluează şi face o raportare critică la sursa utilizată.

Hronica românilor nu omite nici un împărat bizantin, atâta timp cât se ocupă de

Bizanţ, chiar dacă datările domniilor sunt uneori inexacte. Vorbeşte de fiecare bazileu în

parte, cu simpatie sau nu, de unii vorbind mai mult, când domnia a fost mai îndelungată, de

alţii numai în treacăt. Chiar şi pretendenţii la tron şi luptele cu împăraţii le-a pomenit în baza

surselor, făcând trimiteri pentru conexiunea informaţiei, astfel poate şi el să-şi argumenteze

poziţia76. Dacă îl citează pe Sactus Theophanus cu lucrarea Chronografia, „la anul acesta aşa

scrie […]”, este pentru a putea face deducţii prin coroborarea informaţiilor, dar când acesta

greşeşte cronologia, la fel ca şi Chedren, sursele utilizate le confruntă deschis şi le critică

pentru reconstituirea evenimentului făcând apel şi la cititor de a fi cu luare aminte. Dă spre

citire mai multe izvoare din lucrările lui C-tin Manasse, Chedren, Zonaras, Iöil, Svida,

compară, departajează şi confirmă demonstrarea unor puncte de vedere susţinute anterior

(evenimente de la anii 325-370) făcând o corelaţie a informaţiilor. Prin aceasta el întăreşte

reconstituirile istorice.

Când scrie despre Sinoadele ecumenice, Şincai este foarte exact, doar citează din

surse, aceasta însemnând că sunt corecte în opinia lui. Pentru reconstituirea istoriei Bizanţului,

utilizează cu predilecţie sursele bizantine.

Pe Împăratul Anastasie nu-l vedea bine pentru monofizitismul său şi tulburările în

imperiu pentru acest motiv, iar anul 518 este „anul cel mai fericit, întru carele mai vîrtos

Resăritul s-au mîntuit de împărăţia lui Anastasie, celui fără nici o credinţă”, prin venirea lui

Justin I (518-527) pe tron. Apoi domnia lui Justinian (527-565) este prezentată cu toate 73 Ibidem. p. 15.74 Ibidem, p. LXXVIII.75 Ibidem, p. 40.76 Ibidem, p. 67-68, „Înse cum că nu iaste adevărat ce scrie Zosim, se va vedea din cele următoare fapte al Marelui Constantin”.

22

războaiele şi cuceririle, fără vreo referire la politica religioasă a împăratului şi se pare că

Şincai intenţionat nu a prezentat-o, pentru a nu fi pus în situaţia de a-l dezaproba. Dar nici nu-

i prezintă războaiele, cuceririle şi înfăptuirile cu înflăcărare, ci sobru, obiectiv. Purtarea lui

Justinian faţă de Biserică şi mai ales faţă de papalitate nu putea fi aprobată de Şincai, dar

trebuie să ne amintim admiraţia autorului pentru Roma şi romanitate. Împăratul Justinian a

avut mereu conştiinţa majestăţii imperiale romane de odinioară, înfăptuind opere măreţe şi

durabile, iar pentru aceasta i se scuză atitudinea avută chiar şi faţă de papi. Românul mândru

de originea sa nobilă romană, a învins pe teologul unit şi format la Roma, iar istoricul a putut

să treacă cu vederea ceea ce nu-i convenea sau să împace obiectivitatea cu subiectivitatea,

când a simţit să-şi motiveze atitudinea77.

Odată cu secolul V, a admis faptul că Dacia Veche a fost stăpânită de mai multe

popoare barbare, iar în anul 505 a văzut o năvală a romanilor din cele două Dacii asupra

Bizanţului. Citându-l pe Sfântul Theophanes, Şincai spune că anul 602 este: „cel mai de pre

urmă de a mai putea împăraţii Răsăritului stăpâni Dachia-cea-Veche şi pre colonii lui Traian

cei întrînsa remaşi”78. De o importanţă covârşitoare pentru istoria poporului român sunt

primele ştiri bizantine despre vlahi din Cinamos, Anna Comnena, Gh. Acropolitul, Nichita

Choniates şi altii, ştiri pe care Şincai le scoate în evidenţă. Dacă el consideră că este necesar,

detaliază informaţiile şi prin descrieri istorico-geografice, stabileşte traseul de circulaţie a

informaţiei istorice şi interpretează, prelucrează informaţiile din sursele utilizate79.

Odată cu parcurgerea textelor ne dăm seama că Şincai este foarte prezent în textele cu

care operează, în evenimentele reconstituite, atent până la detalii, inclusiv de ordin semantic 80.

De exemplu: „ziseiu mai tot şi nu pururea”81. Informaţia utilizată se defineşte progresiv, prin

formulele de preluare a informaţiei: aşa zice, aşa scrie, aşa ţi le pun înainte din, precum

mărturiseşte, formulele de conexiune, comparare (aşişderea scriu) şi trimiterile de tipul vezi,

care susţin existenţa unei game variate de procese subordonate unui discurs istoric evoluat,

coerent, logic şi argumentat: conexiunea, compararea surselor, explicitarea82precum:„ Aceasta

iaste ce scrie Zosimus Comitul, pre carele ca se-l înţelegi, trebuie să ştii că […]”83, sau: „Din

77 Ţuţuianu, Bizanţul, p. 552.78 Şincai, Hronica, p. 188.79 Ibidem, p. 195, Aşişderea scrie sîntul Theofan, din carele se vede autorul Mischellei a fi scris Istoria sa. Drept aceaia unde are avtorul Mischellei: Tyrsa, eu am pus din sîntul Theofan, Tysa; mai vîrtos pentru aceia pentru că Tyrsa la alţi autori nu se află. 80 Ana Maria Negoi, Recuperarea. p. 207.81 Şincai, Hronica, vol. I, p. 204.82 Negoi, Recuperarea, p. 207-208.83 Şincai, Hronica, vol. I, p. 45.

23

cuvintele lui Chedrenus, cele mai sus aduse, se nu închidzi că (să înţelegi că), ci doară că

[…]”84.

Preponderente numeric rămân trimiterile de tipul formulelor aşişderea scriu, care

reflectă aşezarea surselor utilizate într-un sistem de vase comunicante, subordonată

dezideratului de reconstituire obiectivă, coerentă a trecutului istoric al românilor.85

Procesul de evaluare a surselor utilizate realizează adevărate caracterizări care implică

departajarea acestora după cum vedem: „măcar că Chedren, ca grec, reu, au scris cuvintele”86,

ori: „ Cîte scrie Ana Comnena prea pre larg, după obiceiul ei”; „din Ioan Zonaras carele mai

pre scurt aşa scrie”87. Vedem şi ponderea pe care Şincai o acordă documentului istoric în

reconstituirea istorică realizată88.

În discursul Hronicii, întâlnim consideraţiile personale ale autorului asupra rolului

istoriei şi al istoricului sau în privinţa manierei proprii de lucru. Avem exemple elocvente:

„[…] istoricilor, a cărora deregătorie iaste a scrie numai dirept, nepărtinind vreunuia,

neasuprind pe vrunul”89, „[…] pentru că istoricilor nu se cuvine a scrie alta, fără numai

întîmplările, precum au fost”90. Acestea sunt argumente în favoarea unei concepţii moderne, a

unei atitudini obiective în reconstituirea trecutului subordonate principiului sine iar et

studio91.

Lectura Hronicii este transformată într-un act de participare, prin activarea relaţiei

auto-cititor92, care urmărea confruntarea şi critica izvoarelor până la limita impusă de

cunoştinţele şi informaţiile deţinute de Şincai. Observăm interesul deosebit pentru stabilirea

unei cronologii cât mai exacte are formulări: „Aşişderea sminteşte în hronologie şi Chedren

cînd scrie”93 şi face trimiteri pentru identificarea mai clară a evenimentului94, până la

deducţiile personale95 exprimându-se astfel: „precum mi se vede, de anul acesta se ţîn carle le

zice Ana Comnena”96; „precum mi se vede, de anul acesta se ţîn, care le scrie iarăşi Nichita”97.

Reamintesc, că atenţia noastră se opreşte cu preponderenţă asupra izvoarelor bizantine

utilizate de autor.84Ibidem, p. 280.85 Negoi, Recuperarea, p. 209.86 Şincai, Hronica, vol. I, p. 301.87 Ibidem, p. 327.88 Negoi, Recuperarea, p. 211.89 Şincai, Hronica, vol. II, p. 129.90 Ibidem, p. 381.91 Negoi, Recuperarea, p. 212.92 Şincai, Hronica, vol. I, p. 378, 579, vol. II, p. 230.93 Şincai, vol. I, p. 73.94 Ibidem, vol. II, p. 256, 265, 581.95 Negoi, Recuperarea, p. 213.96 Şincai, Hronica, vol. I, p. 321.97 Ibidem, p. 362.

24

Gh. Şincai a marcat următoarele coordonate: evaluarea critică şi imparţială a surselor

utilizate, interesul crescut pentru cauzalitate, respingerea informaţiei necredibile şi a

subiectivismului autorilor, pledoaria pentru filtrarea, departajarea surselor pentru o

reconstituire istorică veridică, susţinerea surselor documentare, cărora li se acordă cea mai

mare credibilitate, reconstituirea istorică în context98.

Traducerea pasajelor din sursele istorice folosite sunt fidele şi tălmăcirile în româneşte

sunt făcute cu deosebită grijă. Trebuie să specificăm că învăţatul era un foarte bun cunoscător

al limbii greceşti, dar a folosit pentru istoria Bizanţului autorii bizantini în original. Ei sunt

baza documentării, iar alte izvoare sunt secundare. Chiar dacă întrebuinţarea izvoarelor nu

este întotdeauna critică, trebuie să ne gândim că scrie într-un secol al erudiţiei de paradă, cu

titluri de cărţi inutile, fără a face deosebire între izvoare, fiecare citind mai mult pentru

plăcerea sa, iar Şincai poartă şi el amprenta vremii sale. Autorii bizantini folosiţi de Şincai

sunt mulţi, el scriind ca un istoric modern, cu onestitate ştiinţifică. Citează autorul şi pentru

locul potrivit spune şi pagina sau măcar capitolul. Ne-am fi aşteptat să folosească ediţii mai

apropiate de el, dar confruntarea textelor dovedeşte că a preferat Corpus Byzantinae Historiae

sau Byzantina de la Luvru, colecţie apărută la Paris între anii 1645-171199.

În intenţia lui Şincai a fost să grupeze informaţiile asupra unui eveniment asociind

textul reprodus în traducere sau rezumat al autorului principal, trimiteri la texte paralele din

alte izvoare.

Iconoclasmul este urmărit îndeaproape de istoric prin sublinierea informaţiilor

furnizate de Theophanes, Chedrenus, Zonaras, Atanasie Bibliothecariul, C-tin Copronym sau

Nicephorus. Îi aminteşte pe împăraţii Leon III (716-740), C-tin V Copronym ( 740-775), a

mers mai departe cu iconoclasmul, adunând sobor de episcopi, care au ,,osândit cinstea

sîntelor icoane” în Sinodul de la Hiereia din anul 754. Şi sub Leon IV (775-780) a continuat

iconoclasmul până i-a pus capăt împărăteasa Irina prin sinodul VII ecumenic. Despre

iconoclasmul în faza a doua sub împăraţii Leon V Armeanul şi Teofil nu mai aminteşte nimic.

La venirea pe tronul imperial a lui Mihail III (842-867), istoricul arată că împărăteasa

Teodora, mama împăratului minor „iarăşi au pus la loc cinstea sîntelor icoane”. Autorul

continuă cu creştinarea lui Boris, craiul bulgarilor şi al românilor. Rivalitatea dintre Roma şi

Ţarigrad se termină pentru bulgari cu supunerea de către împăratul Vasile I Macedoneanul

(867-886) Scaunului patriaricesc din Ţarigrad, de atunci Bulgaria rămânând pricina

deşdinării. Trecerea definitivă a Bulgariei de la Roma sub Constantinopol este regretată

98 Negoi, Recuperarea, p. 218.99 Ţuţuianu, Bizanţul, p. 555.

25

pentru „că românii mai fericiţi ar fi fost de s-ar fi supus patriarciei din Roma, precum s-au

fericit alte neamuri”. Aici Şincai după ce face o evaluare critică a surselor: Chedrenus, C-tin

Porphiroghenetul, Leo Grămăticul, Zonaras, Theophanes, le prelucrează, le confruntă, face

trimiteri şi conexiuni între ele, ajungând la o concluzie.

Următorii ani, cu împăraţii şi faptele lor de vitejie nu i-au atras atenţia lui Şincai în

mod deosebit, pentru că el nu mai vedea nimic roman în Bizanţ, iar în bizantini nişte greci.

Deşi relatează, reconstituie evenimentele, dă indicii pentru compararea surselor, el nu mai este

interesat. După Vasile II a cărui moarte o fixa în anul 1026 în loc de 1025, tot mai puţin

vorbeşte de împărăţia Răsăritului, nereţinându-i atenţia nici anul 1054. El va stărui asupra

istoriei ungurilor şi a bulgarilor, dar şi de ei s-a îndepărtat când şi-a putut permite să se ocupe

numai de istoria românilor. Comnenii sunt amintiţi cu pecenegii, cumanii, ungurii, normanzii

pe care Şincai îi numeşte longobarzi, iar ei sunt tot mai mult împăraţi ai grecilor.

Astfel, sub anul 1051, după ce reproduce un pasaj din Zonaras privind folosirea

pecenegilor ca ostaşi de către Constantin al IX-lea Monomahul, Şincai dă indicaţia:

„Aşişderea scriu Chedren şi Glyca”, sau sub anul 1057, când este citat Ioan Skylitzer pentru

campania lui Isaac I Comnenul împotriva pecenegilor şi opoziţia căpeteniei barbare Seltera,

după ce se dă traducerea pasajului Şincai adaugă: „Aşisderea scriu Zonaras, Glyca şi Anna

Comnena”100.

În toate cazurile aceste indicaţii sunt însoţite de trimiteri precise la ediţiile folosite.

Pentru limpezirea adevărului istoric, Şincai analizează faptele, discutate cu sobrietate şi

precizie101. Subliniază elementele care crede că sunt importante pentru demonstrarea latinităţii

românilor.

Afirmaţiile lui Eder asupra practicării nomandismului la vlahii balcanici le-a combătut

aducând un temeinic argument împotriva acestei aserţiuni din însuşi textul Annei Comnena pe

care se sprijinea Eder102.

Pentru răscoala din 1186, Şincai foloseşte izvoare bizantine, în special pe Choniates şi

pe Acropolitul şi o consideră ca fiind pornită de către romani în colaborare cu bulgarii făcând

trimiteri şi la Pachymer. Altădată ia ca bârfe scrierile lui Acropolita103. Şi pentru luptele dintre

Asăneşti şi Imperiul Bizantin, în cadrul Hronicii, istoricul acordă un spaţiu destul de mare

folosind izvoare bizantine, dar pentru prima dată şi o serie de documente cheie ale curiei

papale, care aruncă lumină asupra originii românilor, asupra formării Imperiului romano-

100 Şincai, Hronica, vol. I, p. 314-316.101 Ibidem, p. 325-326.102 Ţuţuianu, Bizanţul, p. 554.103 Şincai, Hronica, vol I, p. 380.

26

bulgar în timpul Asăneştilor, asupra relaţiilor creştinismului în părţile sud-dunărene, tratându-

le cu competenţă şi a reuşit să încadreze istoria noastră în graniţele largi ale istoriei europene.

Răscoala vlah-bulgarilor sub conducerea fraţilor Petru şi Asan104 împotriva bizantinilor

şi întemeierea celui de al doilea ţarat bulgar, se bucură de multă atenţie. Românii, fiind uniţi

cu bulgarii, erau părtaşi la victoriile bulgarilor împotriva Bizanţului. Ţarii sunt numiţi crai ai

bulgarilor şi românilor, din acest motiv istoria bulgarilor face parte integrantă din Hronică.

Învăţatul ardelean regretă trecerea Bisericii bulgare sub Constantinopol şi toată simpatia o are

pentru bulgari. Originea românească a fraţilor Asăneşti este încă un motiv să-şi exprime

ataşamentul faţă de evenimentul din 1186, când românii şi bulgarii i-au jefuit pe greci.

Apariţia Imperiului latin de Răsărit nu-l bucura pe Şincai, întrucât latinii aceştia nu erau

romanii adevăraţi de odinioară, ci italieni, frîncii şi germanii, care uitându-şi datoria de

cruciaţi au început a vărsa sânge creştinesc, în loc de cel păgânesc. Aici cărturarul face

reconstituirea istorică prin fluidizarea informaţiei, prin prezentarea ei coerentă, gradual,

evenimentele fiind corelate în context european.

Dintre împăraţii de la Niceea, Ioan III Duca Vatatzes (1222-1254) şi Teodor II

Lascaris (1254-1258) s-au bucurat de multă atenţie în Hronică, ultimul a fost şi biruitorul

bulgarilor. Dintre Paleologi vorbeşte de Mihail VIII (1259-1282), Andronic II (1282-1328) ŞI

Andronic III (1328-1341), dar numai în ceea ce priveşte luptele cu bulgarii sau legăturile de

rudenie cu ţarii bulgari. Cu Ioan VI Cantacuzino se termină cercetarea istoriei bizantine. De

acum şi până la anul 1453 sunt amintite foarte puţin date şi nume bizantine şi numai când au o

legătură cu Ţările Române. Nici unirea Bisericilor de la Florenţa nu este menţionată de Gh.

Şincai105.

Pe tot parcursul lucrării observăm grija autorului pentru sursele utilizate, activând

relaţia autor-cititor: ,,eu voi aduce zisele celor mai buni istorici şi tu judecă adevărul”. Chiar

dacă informaţia a fost prelucrată prin traducere, a păstrat sensul original al documentului şi

pentru reconstituirea faptelor deseori a caracterizat şi autorul. Pentru o demonstraţie cât mai

exactă a făcut şi traseul de circulaţie a unor informaţii istorice, de exemplu când stabilea cine

erau românii106.

104 Ibidem, p. 341, ,Aici numai atâta înseamnă acum de odată, că toată partea aceasta a Hronicii românilor cu acela rând va merge ca şi cea mai dinainte, începînd de la aceşti trei fraţi Asan, Petru şi Ioannichie şi păşind din an în an şi nu numai despre ei şi sămînţa lor, ci despre toţi românii vorbind”.105 Ţuţuianu, Bizanţul, p. 554106 Şincai, Hronica, p. 424, ,, Nichifor Gregoraş, în toată povestea aceasta scrie schythi, ci eu am arătat anii trecuţi, mai ales la anii 1122 şi 1152 că după anii aceştia, prin comani, paţinachi sau shythe, totdeauna trebue înţeleşi românii cu de-a stânga Dunării”.

27

Pentru anul 1462, când scrie războiul purtat de Mahomet II cu Vladislau, menţionează

că singur Halcocondylas a dat amănunte, dar amestecă evenimentele mai multor ani 107. Şincai,

a analizat şi ordonat informaţiile utilizate pentru o cât mai bună reconstituire, comparând

sursele, fiind riguros în stabilirea cronologică.

Apoi până când îşi finalizează Hronica, autorii bizantini nu mai sunt amintiţi, decât G.

Phranzes şi Ioannes Comnenus, însă îl citează tot mai des pe Dimitrie Cantemir şi Istoria

Bălăcenească.

Petru Maior

Spre deosebire de Samuil Micu şi de Gh. Şincai, Petru Maior nu a stăruit mult asupra

expunerii faptelor. El s-a oprit la o epocă din care a luat în studiu una din problemele capitale,

cu scopul nu numai a răspunde celor ce „vomiau cu condeiul asupra românilor”108, ci şi cu

intenţia vădită de a mobiliza toate conştiinţele în apărarea unei cauze care nu putea fi

pierdută109. El rămâne un spirit enciclopedic, un Aufklärer prin excelenţă, istoric şi filosof,

care a mai avut marea şansă de a-şi vedea opera difuzată110.

Petru Maior, i-a cercetat pe principalii istorici bizantini şi latini, prin care se poate şti

ceva asupra vechii noastre istorii, dar de cele mai multe ori el cunoştea starea chestiunii după

lucrările altora, după scrierile adversarilor, prin Eder, Engel, Toppletin, Cornides, Pray,

Otrokocsy, Thunmann şi Sulzer, el pare a fi văzut subiectul, a se fi informat asupra lui111.

A rezumat pe scurt izvoarele antice, a făcut trimiteri la izvorul original pe care l-a

reprodus în subsolul lucrării, dar şi-a rezervat în felul acesta spaţiu pentru discutarea

problemelor esenţiale care privesc originea şi formarea poporului român112. El nu a avut atâtea

izvoare câte avusese Şincai, dar a analizat de exemplu problema continuităţii românilor din

alte unghiuri, aducând puncte de vedere noi, lămurind aspecte încă nediscutate de cronicarii

români sau de ceilalţi istorici ai Şcolii Ardelene113.

Maior a delimitat din punct de vedere metodologic cele două domenii ale istoriei –

politic şi ecleziastic – spre deosebire de Gh. Şincai care le-a studiat simultan. Este interesantă

107 Idem, Hronica, vol. II, p. 53-61.108 Vezi prima frază din Cuvânt înainte la Istoria pentru începutul românilor în Dacia.109 Petru Maior, Istoria pentru începutul românilor în Dachia, Postfaţă de Gavril Istrate, Iaşi, Editura Junimea, 1990, p. 313.110 Dumitru Ghişe, Pompiliu Teodor, Fragmentarium iluminist, Cluj, Dacia, 1972, p. 179.111 Iorga, Istoria, p. 203.112 Petru Maior, Istoria pentru începutul românilor în Dachia, vol. I, Ediţie critică şi Studiu asupra limbii de Florea Fugariu. Prefaţă şi note de Manole Neagoe, Bucureşti, Editura Albatros, 1970, p. 11.113 Ibidem, p. 21.

28

concepţia sa istorică precum şi metoda de lucru. El a impus principiul obiectivităţii: „Cu

anevoie ieste a nu grăi adevărul”, motto-ul cu care şi-a început Istoria din 1812, ca şi

responsabilitatea scrisului114.

Discursul axat pe istoria instituţională a Bisericii românilor, originalitatea acestuia ca

şi locul ocupat de specificul acestei problematici, în concepţia lui Maior, presupunea folosirea

aplicată a unor categorii informaţionale inedite, pentru metoda istorică a autorului şi de o

varietate remarcabilă pentru evoluţia viziunii asupra dezvoltării istorice a românilor în context

european şi a instituţiei Bisericii în contextul devenirii istorice româneşti. Creşterea rolului

documentului se poate vedea în preponderenţa pe care o primea în lucrare, citarea lui amplă şi

desele trimiteri, chiar redarea integrală a acestora, în original de mai multe ori în notele

lucrării. Maior prelua şi comenta, în textul şi notele lucrării, afirmaţiile şi demonstraţiile din

bibliografia de specialitate115.

Pentru Istoria pentru începutul românilor în Dachia, redactată sintetic, ad probandum,

nu ad narrandum, Maior îşi modifica radical atitudinea faţă de surse şi metoda de abordare a

subiectului în baza surselor consultate şi folosite, pe care le-a preluat, comentat şi filtrat.

Metoda şi concepţia sa istorică nu era redusă la a contrazice, ci era o poziţie axată pe

constructivism, pe demonstraţia propriului adevăr ştiinţific. Opera teologică, istorică sau

lingvistică constituia de cele mai multe ori precizarea unei atitudini naţionale116. Istoricul este

cel care şi a asumat alături de întreaga generaţie, sarcina istorică de fundamentare ideologică a

luptei de emancipare, în primul rând în câmpul istoriografiei şi prin istoriografie, printr-o

opera care este prin excelenţă militantă117.

O analiză asupra „surselor exclusiv generatoare de polemică”, ne demonstrează

apetenţa lui Maior spre discursul istoric în replică, deschiderea spre o polemică constructivă şi

nu eminamente confruntaţională negativistă118.

El nu stăruie asupra expunerii faptelor, el sintetizează informaţiile din izvoare; când

reproduce documentul literal, aceasta o face mai ales în josul paginii, deoarece rezervă un

spaţiu mai larg comentariului personal, plin de vervă şi combativitate. Acolo unde izvoarele

tac, istoricul încearcă reconstituirea anumitor realităţi cu ajutorul logicii, adresându-se chiar

114Petru Maior, Istoria Bisericii Românilor, Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Ioan Chindriş, Bucureşti, Editura Viitorul Românesc, 1995, p. 83. „[…] pentru dragostea adevărului cu carea îmi iaste învăpăiată inima, mai bucuros am fost să sufer primejdia, de va fi aşa voia Celui Înalt, decîtlas a se înşela cei viitori cu strălucirile ceale nălucite, sau a nu şti causa (pricina) schimbărilor celor în veacul mieu întîmpleate […].115 Stanciu, Biografia, p. 255-257.116 Ibidem, p. 375.117 Maria Protase, Petru Maior, istoricul: concepţie şi metodă, în Studii. Revista de istorie, 1971, 24, nr. 2, p. 253-264, apud, Ghişe, Teodor, Fragmentarium, p. 204.118 Stanciu, Biografia, p. 377.

29

sursei orale, nu mai puţin filologiei comparate; deseori este solicitat şi bunul simţ. Dar

creditul cel mai mare în prezentarea unui eveniment îl garantează actul original119. Maior

posedă o viziune modernă a istoriei considerând fenomenele într-o înlănţuire dialectică

(începutul, creşterea, schimbările) şi acesta o observăm din Cuvântul înainte la Istoria

Besearicii românilor.

Stilul lapidar al lui Maior, nu permite vaste incursiuni în istoria sud-est europeană, nici

lungi citate din autorii bizantini. Cu toate acestea foloseşte sistematic textele bizantine,

metamorfozând informaţia într-o demonstraţie de o vigoare polemică neobişnuită120. Pentru

luministul ardelean, disciplina istorică era una militantă pusă în slujba patriei, cu rolul de a

lămuri trecutul românilor apelând la diferite izvoare punând accent pe cele bizantine, dar nu a

sesizat tendinţa arhaizantă a bizantinilor. Astfel a preluat ad litaram afirmaţiile lor în legătură

cu termenii geografici şi denumirile etnice.

Dintre mărturiile bizantine, Maior le-a ales pe cele care îi foloseau demersului său,

insistând pe autorii care au dat ştiri despre vlahi: Georgios Kedrenos, Ioannes Zonaras, Anna

Comnena, care este îndelung citată pentru referirile sale la vlahi din vremea domniei tatălui

său, apoi citează din Ioannes Kinnamos, îl ia pe Nicetas Choniates drept sprijin în afirmaţia sa

că Glad – „duca Banatului” nu a fost bulgar, ci român121, urmând Georgios Akropolites şi

Georgios Pachymeres. A mai făcut trimiteri la istorici din perioadele anterioare, dar fără

indicarea lucrării, iar când vorbeşte de numele românilor a apelat la Laonic Chalcocondylas122.

Deşi familiarizat cu istoriografia europeană de specialitate (Du Cange, Mabillon,

Voltaire), Maior nu a cunoscut limba greacă la nivelul celorlalţi doi şi pare mai nesigur în

folosirea izvoarelor bizantine, inapetenţă diluată prin abilitatea şi subtilitatea discursului,

aşezat pe structurile judecăţii logice şi pe o adâncă ştiinţă a construirii frazei123. Dar a apelat la

sursele bizantine fără a ezita pentru a argumenta ideile-cheie urmărite în opera sa: romanitatea

românilor, continuitatea şi unitatea poporului român, vechimea creştinismului şi a organizării

bisericeşti.

119 Vasile V. Muntean, „Izvoare bizantine în opera lui Petru Maior”, în Mitropolia Banatului, an XXV, 1975, Nr. 4-6, p. 178.120 Cf. Fontes Historiae Daco-Romanae, III, Scriptores Bizantini, Publicată de Alexandru Elian şi Nicolae-Şerban Tanaşoca, Bucureşti, Editura Academiei, 1975, Introducere, p. XIII, apud, Rados, Interferenţe, p. 131.121 Maior, Istoria, vol. I, p. 127-128.122 Aici citează cu exactitate oferind şi excerpte din scrierea sa, referindu-se direct la românii de la nord de Dunăre, Ibidem, p. 167.123 Leonidas, Prezenţa Bizanţului, p. 137.

30

Textele, după care a lucrat Petru Maior aparţin renumitei colecţii Bizantinae Historiae

Scriptores, cunoscută şi sub numele de Corpus-ul de la Luvru – 1645, cât şi ediţiile veneţiene

din anul 1729124.

Maior, în polemica lui a adus în sprijin mărturiile cronicarilor bizantini, de exemplu

unde se arată lămurit că bulgarii au pătruns în sudul Dunării şi au stăpânit acolo, iar nu la

nordul fluviului. Confuzia făcută de unii istorici care s-au sprijinit numai pe Theofanes şi

Nichifor cronicarii bizantini, stă în aceea că românii erau numiţi şi locuitorii din dreapta şi cei

din stânga Dunării. Constantin Porfirogenetul indicând însă toponimic locurile ocupate de

bulgari, se poate vedea limpede că ţinuturile ocupate de bulgari se aflau la sud de Dunăre 125,

ceea ce i-a îngăduit lui Maior să comenteze: „ Pânză de păianjen ţes aceea, carii din cuvintele

acele ale lui Theofan (că nice altă umbră de dovadă nu poate să aducă) se screm a arăta că

ţinutul, carele întîiu îl luară bulgarii de la români în zilele lui Constantin Pogonat, au fost din

coace de Dunăre, în Dachia […]”126. Aici este o încercare clară de respingere a ideii că

bulgarii au stăpânit Dacia, fiind una dintre cele mai absurde şi mai periculoase ipoteze în

legătură cu locul de formare a poporului român.

În relaţiile romanilor din Dacia cu barbarii, istoricul transilvănean spune că bizantinii

înainte de a-i numi pe romani vlahi, le-au spus paţinaţitei127. Credinţa lui Maior că pecenegii

erau romani se întemeiază pe faptul că primii au stăpânit la un moment dat teritoriul Daciei.

Valoarea militară şi numărul lor mare, aşa cum reiese din izvorul bizantin scris de Constantin

Porfirogenetul, care îl face să creadă că pecenegii n-au fost popor migrator, ci romanii

înşişi128.

În opera sa a încercat să combată afirmaţiile lui Engel, Eder, Sulzer în legătură cu

caracterul nomad al poporului român. El combate teoria susţinută de aceştia. De altfel pe

Maior îl interesează ideile lansate în care sunt atacate ideile lui fundamentale: romanitatea,

continuitatea, limba şi unitatea poporului român. Izvoarele lui Engel fac parte din literatura

istorică bizantină, pe care le cunoaşte Maior ca şi ceilalţi corifei ai Şcolii Ardelene, principala

sursă fiind opera Annei Comnena şi a lui Nichita Choniates129, ori Chalcocondyles130. Aici se

124Muntean, Izvoarele bizantine, p. 178. 125 Maior, Istoria, vol. I, p. 151-152.126Ibidem, p. 153.127Ibidem, p. 101.128 Aici cărturarul greşeşte pentru că pecenegii fac parte din ultimul val al popoarelor migratoare şi îşi aveau originea în ramura apuseană a neamurilor de limbă turcă.129Ibidem, p. 41.130 Ibidem, p. 188, apud, Muntean, Izvoarele bizantine, p. 183.

31

poate vedea că deşi scriitorii occidentali au utilizat aceleaşi surse bizantine ca şi Petru Maior,

nu au fost obiectivi, iar Maior la rândul său nu a fost lipsit de parţialitate131.

Mergând cronologic, aşa cum a scris Maior, vedem că îl citează pe Zosimus când

vorbeşte despre împăratul Claudius, care a purtat o bătălie crâncenă la Naissus – 269 – cu

goţii sau cu privire la ajutorul dat de „colonii” romani împăratului Valens împotriva varvarilor

unde a semnalat o eroare de interpretare într-un „manuscript scurtuţ”. Maior constată că aceea

spun despre împăratul Valens […] „au adunat toată mulţimea slujitorilor celor de la oastea sa

şi pre cei ce avea grijă de vase şi de alte sarcini ce era de trebuinţă oastei împărăteşti, şi le-a

făgăduit că câte capete de varvari vor aduce, pe tot capu le va da o sumă de bani”132.

Interpretarea corectă pe care o dă Maior, din Istoria lui Zosimus, este că văzând împăratul

Valens că varvarii goţi nu vor să lupte după lege şi s-au ascuns vrând să facă rău pe furiş, într-

adevăr a promis bani mulţimii slujitorilor pentru fiecare cap de varvar adus, ceea ce s-a

dovedit a fi o măiestrie, pentru că goţii au cerut pacea. Prin argumente variate şi documentaţie

diversă, el ţine să convingă asupra continuităţii elementului romanic în timpul năvălirilor şi

epocilor următoare până în secolul al XIII-lea133.

În ceea ce-i priveşte pe hunii conduşi de Attila, părerea lui Maior este că romanii din

Dacia au fost stăpâniţi şi de huni. În anul 448, Priscus Panites, trimis în ambasadă de către

împăratul Teodosis II la curtea lui Attila, trecând şi prin ţara noastră rămâne plăcut surprins că

acolo se vorbeau câteva limbi (hună, gotă, greacă) între care şi limba ausonilor. Nici o

îndoială, comentează Maior, nu putea fi că Priscus prin limba ausonilor a înţeles limba

latinească vulgară134, care nu era alta decât cea românească. În dorinţa de a asigura persistenţa

românilor în nordul Dunării şi prin mărturia documentelor bizantine, a făcut şi identificări

arbitrare. De exemplu mulţimea şi forţa pecenegilor l-au făcut să creadă că nu au fost

migratori, ci romanii înşişi, adică români, deşi textul lui Constantin Porfirogenetul este destul

de clar. Dorinţa de a demonstra existenţa românilor în nordul Dunării am întâlnit-o şi la Gh.

Şincai.

Problema recunoaşterii românilor în scrierile bizantine este greu de rezolvat întrucât

scriitorii bizantini în tendinţa lor arhaizantă de a numi popoarele cu apelativele clasice, nu au

făcut decât să încurce şi mai mult sensurile. La vremea sa, Maior a insistat asupra termenului

de vlah, ca dovadă în favoarea ideii de romanitate a românilor şi împotriva teoriei

transhumanţei fluturată de unii autori străini. Istoricul a venit în întâmpinare cu scriitorii

131Vezi p. 102, 105, 107 132 Ibidem. p. 61, vezi nota a.133Ibidem, p. 142, apud, Duicu, Pe urmele lui Petru Maior, p. 139.134 Muntean, Izvoarele bizantine, p. 181.

32

bizantini Nichitas Choniates şi Anna Comnena, că vlahii au nu numai sate ci şi oraşe, cetăţi

precum oraşul Exeban. Pentru a explica calificativul de nomad dat de Anna Comnena

românilor din sudul Dunării, Maior recurge la un alt istoric bizantin Chalcocondilas care

vorbind despre românii de la nordul Dunării arată că locuiesc la sate ocupându-se cu

păstoritul mai ales. Aşadar nu toţi românii duc o viaţă nomadă, ci numai cei care se ocupau cu

creşterea oilor, cailor, vitelor în general.

Dar interpretarea spuselor Annei Comnena este: „Nice pentru aceaia le zise acestora că mînă

viaţa nomadă, pentru că doară nu avea lăcaşurile sale, ci pentru că cercînd ei păşune vitelor

sale, umbla multe locuri, afară de lăcaşurile sale”135. Aici informaţia a fost preluată pentru

reconstituire şi argumentarea statorniciei românilor.

Petru Maior nu are o preferinţă a izvoarelor, ele trebuie să fie cât mai veridice, pentru

a-şi demonstra teoria asupra poporului român. A citat din scriitori antici sau şi-a luat

informaţia din surse bizantine sau occidentale, ori contemporani lui, precum Enghel, care la

rândul lor s-au bazat pe informaţiile înaintaşilor, reproducându-le în întregime.

Istoricul s-a bazat pe informaţiile pe care le-a lăsat Constantin Porfirogenetul. Puterea

pecenegilor a fost distrusă de Alexis Comnenul în alianţă cu cumanii, dar Maior se îndoieşte

de acest fapt relatat de Anna Comnena şi de obiectivitatea ei: „Acesta nu e alta, fără un

greculeţ ostaş, lăcuitoriu linguşindu-se Annei Comneninei îi povesti aceaia, ia, ca o muiare, şi

fiică de împăratului Alexie, şi poate râvnind a lăuda pe tată-su, cu ochii închişi primii

înşălătoarea fabulă şi ni-o lăsă scrisă”136.

Apoi, istoricul face un excurs prin operele mai multor scriitori pentru a demonstra

originile numelui de vlahi; el preia informaţia, o comentează şi face trimiteri-conexiuni între

sursele occidentale şi orientale: Tunmann, Enghel, Lucius Dalmata, Gheorghie Prai, Daniel

Cornides, Anna Comnena, Nichita Choniates, Chalcoconndilas, Gh. Pachymer, I. Cinnamus,

s.a. Aceeaşi Anna Comnena însemnează că Salomon fostul rege maghiar, in anul 1087,

împreună cu pecenegii lui Tzelgu au călcat teritoriul imperial, alături de care au participat şi

daci, adică români. Apoi când face referire la expediţia bizantină din 1166, condusă de Leon

Vatatzes contra ungurilor, Maior a descoperit înţelesul real al textului redat din I. Cinnamos.

La această campanie au luat parte şi români, despre care se spune că sunt colonişti vechi din

Italia.

Cele mai ample ştiri sunt împrumutate de la Nichitas Choniates care împreună cu

Anna Comnena şi I. Cinnamos a contribuit la dezvoltarea istoriografiei în epoca Comnenilor.

135 Maior, Istoria, p, 234.136Ibidem, p. 244.

33

Maior a conştientizat valoarea operei istoricului bizantin şi l-a citat din abundenţă, făcând şi

observaţii, uneori forţate. Conform concepţiei lui Maior, românii sunt romani, misii sunt tot

romani, fiindcă o parte dintre ei au trăit în Moesia. Dar nu are dreptate în totalitate, deoarece

scriitorii bizantini de la începutul mileniului II înţelegeau prin misi-mysi-moesi, populaţia din

Bulgaria, fie slavă, bulgară sau română137. După opinia lui Maior, Alexios Comnenul s-a bătut

cu românii, cu bărbaţii locuitori ai Hemului, care în trecut purtau numele de misi, iar apoi de

vlahi. Acelaşi Alexie a pornit în ajutorul oraşelor din Tracia, prădate de „români” şi de

„schithi”, însă dorea mai mult să îl prindă pe Chrys românul. „Românii cei dela muntele Em,

cu cumanii, adică cu românii cei din Ţara Românească, pe care Nichita Honiat, în toată istoria

sa, mai toţi schithi îi numeşte […]”, ar fi ajuns la Ţarigrad dacă ruşii nu i-ar fi ajutat pe greci,

intrând în ţara cumanilor să o prădeze138.

Nu a uitat de răscoala Asăneştilor, unde iar îl citează pe lăudatul Choniates şi istoriseşte

detaliat. Conducătorii răscoalei din 1186 nu puteau fi decât români. Fratele lui Petru şi Asan,

Ioniţă împărat al românilor din Misia, a ieşit cu oameni de vază şi a ocupat Constanţia din

ţinutul Rodopi, apoi Varna. Maior a tradus fidel când descrie „pricina pentru ce românii cei

preste Dunăre au făcut rebelie asupra împăratului grecesc”139 Issac Anghelos, când cei doi

fraţi i-au îndemnat pe români să se răscoale, războiul lui Ioniţă Caloian cu Balduin de Flandra,

apoi Borilă, Ioan II Asan şi alţi împărăţia ai românilor. Aici a accentuat rolul vlahilor în cursul

evenimentelor subestimând sau negând rolul bulgarilor, pe care alţi istorici slavi sau bulgari

au minimalizat sau contestat rolul vlahilor.

Despre această răscoală a scris şi Micu, Gh. Şincai, dar există diferenţe în relatarea

evenimentelor. Ambii au evidenţiat rolul românilor, însă Şincai nu a subestimat aportul

bulgarilor cum a făcut Maior.

Lui G. Acropolites, i-a fost acordat mai puţin credit, pentru că nu i-a deosebit pe vlahi de

bulgari, încât Maior a făcut corectura de rigoare. Dar Acropolites a oferit şi informaţii

credibile, scriind despre Ioniţă Caloian că a făcut multe rele grecilor cât şi italienilor sau a

înfăţişat politica ecleziastică a celor două Rome în raport cu biserica bulgară al cărei

conducător, Gherman, în anul 1235 a primit titlul de patriarh al Constantinopolului, cu prilejul

căsătoriei fiului lui Ioan Vatatzes, Teodor II Lascaris, cu Elena fiica ţarului bulgar. Informaţia

a fost preluată şi transcrisă fără a fi comentată pentru că aşa „ne lasă mărturisit” Acropolites.

137 Muntean, Izvoarele bizantine, p. 183.138 Maior, Istoria, vol. II, p. 28-35, apud, Muntean, Izvoarele bizantine, p. 184. Maior confundă cumanii cu românii, recomandând o etimologie fantezistă; ca şi în cazul serbilor a fost influenţat de un indiciu fals din Constantin Porfirogenetul, care credea că sîrbii de aceea se numeau servi pentru că au slujit împăratului romeilor.139 Idem, p. 246.

34

Anna Comnena afirmă, la un moment dat, că cumanii sunt tot români, iar Maior a

încercat să demonstreze şi identitatea cumani-români140. Ea mai zice că „pre nişte nomade,

adică păstori, i-au chiemat vlahi, ci pentru aceaia să-i fi chiemat pre aceia vlahi, că era păstori

şi nu mai vîrtos pentru aceaia că era din neamul vlahilor, nimene nu va vădi”141.

A preluat din scrierile lui Chedrin şi Zonara reconstituind evenimentele fără a face

observaţii, doar întărindu-le spusele: „cum scrie Zonara, adevărat iaste că Chedrin scrie”, sau

din Ammianus Marcelinus, care s-a născut grec, dar a scris de pe poziţii romane, fiind un

înfocat admirator, adept al Imperiului Roman.

O altă problemă căreia i-a acordat atenţie este teoria imigraţionistă şi combaterea ei,

ipoteză însuşită de Lucius, Sulzer şi Engel, care afirmau că limba românilor din Pind este una

cu limba dacilor, bazându-se pe referinţele din scrierile lui Chalcocondilas. De aici au plecat

şi alte insinuări. Dar cronicarul bizantin nu a cunoscut obârşia vlahilor în mod sigur, dar nici

nu a menţionat o imigrare în sens invers de la sud spre nord. Pe cei din stânga Dunării ăi

numeşte constant daci, iar pe cei din dreapta fluviului, vlahi. În expunerea sa, vlahii apar de

două ori în timp ce dacii de peste 50 de ori.

Alte informaţii anterioare secolului al XIII-lea, care atestă existenţa românilor la nord

de Dunăre142 sunt scrierile lui Ioan Cinamus şi documentul lui Andrei al II-lea din 1224143,

despre care Micu nici nu pomeneşte. Cronicile contemporane bizantine care subliniază

colaborarea româno-cumano-bulgară în luptele pe care Asăneştii le-au dus împotriva

Bizanţului şi sunt unanime, Maior se mulţumeşte doar să le reproducă masiv, parafrazează

textele lui Choniates şi Acropolitul, atât în versiunea greacă cât şi traducerea latinească. Cu

toate că izvoarele lui sunt din ce în ce mai puţine, cele latineşti şi în parte cele bizantine, erau

esenţiale pentru ceea ce îşi propusese el să demonstreze144.

Petru Maior a preluat informaţia din sursele bizantine în original pentru a putea

reconstitui faptele, dar i-a utilizat şi prin intermediul înaintaşilor săi, Dimitrie Cantemir,

Samuil Micu şi Gh. Şincai, amintindu-i de câte ori au citat din aceleaşi surse.

A emis judecăţi de valoare a căror valabilitate a rămas neştirbită până în zilele noastre.

Validarea tezelor din Istoria pentru începutul românilor în Dachia prin stăruinţa

asupra începuturilor creştinismului, a rezistenţei ortodoxiei la români din Istoria besericii

românilor atît a acestor dincoace, precum şi a celor dincolo de Dunăre, constituie un aport

preţios al învăţatului transilvănean privind unitatea politică şi spirituală a poporului român. 140Maior, Istoria, p. 248-250.141 Ibidem, p. 258.142 Maior, Istoria, p. 44.143 Idem, Istoria, vol. II, p. 11.144 Ibidem, p. 47.

35

Pentru evidenţierea acestor principii, Maior a urmărit evoluţia creştinismului susţinând printre

altele că „beserica românilor măcar că începutul credinţei l-au avut de la biserica Romei vechi

[…] totdeauna s-a ţinut de legea grecească, că românii au fost mulţi, dar tot neuniţi145. Din

păcate nu întotdeauna a sesizat sensul real al izvoarelor, îndeosebi ale celor bizantine146.

Pentru dovedirea acestor fapte el a scos ştiri din acte originale latineşti, greceşti, româneşti,

etc.

Problema creştinismului la daco-romani a fost pusă în legătură cu coloniştii romani

aduşi de Traian şi cu propovăduirea sfinţilor apostoli Petru şi Pavel în Balcani, aceasta în

concepţia lui Micu şi Maior, iar Şincai a legat-o de predica Sf. Andrei în Sciţia.

Istoria ecleziastică întăreşte tezele originii romane şi a continuităţii românilor, prin

datul primar al creştinării Daciei chiar de către oştenii lui Traian, ca şi prin perpetuarea peste

veacuri şi tempeste istorice a acestei instituţii fundamentale pentru edificarea spirituală a

poporului român. Este prima încadrare în criterii istoriografice a instituţiei, care a secondat

istoria social - politică147.

Urmare naturală a romanizării, viaţa creştină la strămoşii români a fost privită diferit la

reprezentanţii Şcolii Ardelene; Maior a reluat o problemă şi a rezolvat-o documentar şi logic:

„ acelaşi început a credinţei creştineşti l-au avut românii cei din acolo de Dunăre , carele fu şi

a românilor celor de din coace de Dunăre”, deşi „lui Engel i-au plăcut a se îndoi despre

crezământul lui Tertulian în lucrul acesta”148. În direcţia aceasta a invocat autoritatea mai

multor scriitori vechi. Spre pildă pe temeiul unui pasaj din Sozomenos afirmă în capitolul

despre episcopiile românilor celor de dincoace de Dunăre, că Dacia Mediterană a participat la

sinodul din Sardica în anul 343 şi episcopul Protogenes, că Sf. Hrisostom scrie despre starea

credinţei între barbari, amintindu-l pe Ulfila şi menţionează hotărârile canon.28 de la

Chalcedon – 451, prin care episcopii dintre barbari erau trecuţi sub jurisdicţia

Constantinopolului, când scrie despre legea bisericii românilor. Maior, a reconstituit

informaţiile confirmându-le.

Acelaşi Sozomenos a fost utilizat şi pentru hunii conduşi de Attila, cu aserţiunea

acestuia că unii dintre ei au fost convertiţi la Hristos prin stăruinţa episcopului Teotim din

Tomis.

Restaurarea imperială la Dunărea de Jos sub Justinian cel Mare poartă pecetea latină şi

poate fi înţeleasă numai în funcţie de constanţa romanităţii orientale în aceste regiuni149.În 145Maior, Istoria Bisericii, p. 96.146Muntean, Izvoarele bizantine, p. 185. 147 Maior, Istoria bisericii, p. 72.148 Ibidem, p. 87.149 Muntean, Izvoarele bizantine, p. 181.

36

novella XI (535) şi în scrierea lui Procopius, De aedificiis se arată că Justinian a posedat unele

cetăţi şi în stânga Dunării precum: Litterata, Recidua, Zernes, până când au fost cucerite de

avari. Concluzia lui Maior este oarecum exagerată: exarhia Justiniana Prima a fost

românească şi chiar împăratul Justinian român. Către anul 600 notează Simocattes (Istoria

pentru începuturile românilor), cu greu s-a încheiat o pace formală între haganul avar şi

împăratul bizantin Mauriciu, când Dunărea devenea hotar între cele două împărăţii. Un

episcop al avarilor, Ursu, a participat la sinodul VII ecumenic, potrivit credinţei lui Maior, nu

putea fi decât român.150

Către anul 1300, relatează G. Pachymeres, au venit la Dunăre un număr mare de alani

creştini, nu vlahi, şi l-au rugat pe episcopul Viciniei să mijlocească pe lângă Andronic

Paleologul pentru a fi primiţi în împărăţie. O eroare de interpretare s-a repetat în confundarea

vlahilor de Nichefor Gregoraş, care se referea la o solie asemănătoare: massageţii din stânga

Dunării numiţi şi alani, au solicitat lui Andronic cel Bătrân (1282-1328) aceeaşi favoare,

nemaiputând suporta jugul sciţilor.

Pentru situaţia bisericii de mai târziu, Maior a reprodus şi comentat un pasaj din

Notiţiae Graecorum Episcopatuum151, dar prin numele Ungrovalahiei înţelege nu numai Ţeara

Muntenească, ci şi Ardealul.

În sprijinul aşa-numitei autocefalii a Mitropoliei Moldovei, Maior a mai transcris un

fragment din Pravila cea Mare (1652), text care nu se găseşte în actul autentic, ceea ce

înseamnă că este vorba de o interpolare sau adaos în vreo copie-manuscris care a circulat pe

teritoriul românesc. Spirit critic, Maior a încercat şi un comentariu persuasiv pe marginea

pasajelor lui Sozomenos şi Socrates din capitolul: „Despre faptele vlădicilor celor uniţi din

Ardeal”, cu privire la Postul Mare Păresimi, iniţial de două zile, apoi de 3, 6, 7 săptămâni

până ce s-a uniformizat şi stabilit de canonul 56 al sinodului Trullan (692).

În Istoria biserici, este foarte clară atitudinea filoortodoxă a istoricului, prezenţa sa

masivă în scrierile sale. S-a concentrat pe documente, cu o logică subtilă a lărgit cercul

dezbaterilor. Nu a epuizat informaţia bibliografică, cum se poate observa la Şincai, el extrage

numai datele necesare pentru prezentarea adevărului său, punctul său de vedere. Lucrarea sa

istorică nu este lipsită de confuzii sau exagerări.

Ideile cuprinse în opera sa, nu au o noutate absolută. Legătura umanist - luministă a

făcut-o Samuil Micu, cu direcţia sintezei istorice bine organizate din istoriografia românească.

150 Maior, Istoria bisericii, p. 157.151 Ibidem, p. 138, „În vremile de pre urmă s-au făcut în Ungrovalahia doi Mitropoliţi, dintră carii unul ţine locul Nicomidianului, şi se zice Exarh a toată Ungaria şi a Plaiurilor. Altul se zice Mitropolit a părţii Ungrovalahiei şi ieste în locul Amasenului”

37

L-a urmat Gh. Şincai, care a lăsat să vorbească documentul în primul rând, polemica lui cu

adversarii este cu precădere indirectă. Maior a beneficiat de puterea sintetizatoare a lui Micu

şi documentaţia lui Şincai, şi a făcut un pas înainte spre strategia polemică, confruntarea în

câmp deschis, punându-şi la punct adversari care s-au abătut flagrant de la logică.

Atitudinea corifeilor a fost dictată de curentul latinist şi încercarea de recuperare a

istoriei vlahilor, ca parte componentă a neamului românesc în lupta pentru redobândirea

drepturilor politice. Pentru cei trei corifei, deşi s-au inspirat din izvoarele bizantine,

considerau că imperiul a fost sustras, neîndreptăţind pe români, cei care ar fi singurii

moştenitori de drept ai măreţiei romane. Era necesară o explicare a raporturilor tensionate

dintre vlahi şi bizantini redate de autorii Georgios Acropolites şi Georgios Chedrenos în

textele lor cu acuzaţii grave la adresa vlahilor, de pe poziţii bizantine cu vechi tradiţii şi

superiori cultural cum se credeau.

Concluzii

O cunoaştere aprofundată a activităţii corifeilor ne poate permite o analiză critică şi

comparaţie, sincronisme între reprezentanţii Luminismului românesc. Întreaga generaţie şi-a

extras argumentele din trecut în primul rând pe care şi-au construit discursul latinităţii,

unităţii, şi continuităţii poporului român. Pătrunderea în operele lor istorice, surprinderea

particularităţilor, înţelegerea modului în care au gândit şi au scris istoria poate avea ca rezultat

formarea unei concluzii faţă de atitudinea istorică pe care au avut-o vizavi de Imperiul

Bizantin.

După cum observa şi Lucian Blaga, corifeii Şcolii Ardelene s-au simţit „chemaţi să

împlinească năvalnic ceea ce istoria neglijase vreme de o mie de ani. Ei aveau conştiinţa că

pun pârghia ca să se înalţe la nivelul de lumină al secolului un masiv de munţi cufundat în

tenebre. O lume întreagă a spiritului trebuia clădită la repezeală, ca să răscumpere istoria

pierdută”152.

Utilizarea de către reprezentanţii luminilor ardelene a izvoarelor bizantine,

disponibilitatea cercetării sistematice, reflectă nevoia de a aduce argumente posibile care să

fie puse în slujba idealului naţional153.

152Lucian Blaga, Gândirea românească în Transilvania în secolul al XVII-lea, Bucureşti, Ediţie îngrijită de G. Ivaşcu, 1966, p. 129. 153Rados, Prezenţa Bizanţului, p. 130.

38

Au avut o viziune unitară asupra istoriei românilor şi în abordarea temelor, care nu

puteau fi evitate din punctul lor de vedere. Doreau să transforme imaginea românilor din

starea de spirit a maghiarilor şi saşilor din Transilvania, care circula în secolul al XVIII-lea.

Samuil Micu şi-a început lucrarea de la strămoşul legendar al Romei Eneia154, iar

istoria românilor a fost văzută ca o continuare a istoriei romane. Conceptual, Hronica lui

Şincai este asemănătoare, o expunere de oameni şi evenimente în ordine cronologică. Odată

cu Petru Maior s-a produs o schimbare, deoarece el a renunţat la amănuntele factologice,

axându-se doar pe temele care îl interesau abordate în spirit polemic. El a coroborat sursele,

chiar dacă uneori nu le-a verificat, dar a căutat să combată argumentele altor istorici din toate

unghiurile.

Prin efortul, străduinţa sa, Gh. Şincai, a reuşit să includă în circuitul ştiinţific o serie

de documente, care sunt fundamentale pentru cunoaşterea unor etape din istoria românilor. O

importanţă deosebită o au informaţiile privind epoca ce cuprinde anii 271 şi secolul XVI.

Cunoscând izvoarele bizantine a tratat cu competenţă formarea Imperiului romano-bulgar sub

dinastia Asăneştilor.

Putem concluziona că izvoarele bizantine utilizate de cărturarii ardeleni au constituit

arme în lupta pentru emanciparea naţională a românilor. Chiar dacă se constată prezenţa

masivă a unor date de istorie bizantină, învăţaţii Şcolii Ardelene nu s-au arătat interesaţi de

istoria şi civilizaţia sa pe care de altfel o şi desconsiderau în esenţă. Ei nu au văzut niciodată o

continuitate romano-bizantină. Structurile greceşti s-au făcut vinovate de decăderea fără

precedent a ţărilor româneşti extracarpatice. Apropierea lor de Bizanţ s-a făcut exclusiv din

dorinţa de a afla informaţii despre trecutul românilor şi de a-şi putea argumenta propriile

teorii, dar şi de a putea purta o bătălie ştiinţifică cu istoricii străini contemporani, care

defăimau istoria neamului românesc şi erau ostili faţă de lupta de redobândire a drepturilor

politice, pe care aceştia o duceau.

Meritul lor, alături de Cantemir, de a ne pune în legătură cu istoriografia bizantină,

anulează neajunsurile lor de gândire în privinţa Bizanţului.

Recunoaşterea românilor din scrierile bizantine este greu de rezolvat, în pofida

metodelor moderne de investigaţie. Scriitorii bizantini au încurcat sensurile numind popoarele

cu apelativele clasice. Cei trei corifei: Micu-Şincai-Maior, prin abundenţa izvoarelor de natură

scrisă, de cele mai multe ori bibliografice, au reuşit să reconstituire, coreleze, analizeze şi să

critice evenimentele, să stabilească cronologii şi să-şi ducă la îndeplinire ţelul.

154 Micu, Istoria şi lucrurile, p. 21.

39

Bibliografie selectivă:

Surse primare:

Maior Petru, Istoria pentru începutul românilor în Dachia, vol. I-II. Ediţie critică şi Studiu

asupra limbii de Florea Fugariu. Prefaţă şi note de Manole Neagoe, Bucureşti, Editura

Albatros, 1970-1971.

Maior Petru, Istoria pentru începutul românilor în Dachia, Postfaşă de Gavril Istrate, Iaşi,

Editura Junimea, 1990.

Maior Petru, Istoria Bisericii Românilor, Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Ioan

Chindriş, Bucureşti, Editura Viitorul Românesc, 1995.

Micu Samuil, Scurtă cunoştinţă a istorii românilor, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1963.

Micu Samuil, Istoria şi lucrurile şi întâmplările românilor, Ediţia sub titlul Istoria românilor

de Ioan Chindriş, v. I-II, Bucureşti, 1995.

Micu Samuil, Şincai, Gheorghe, Elementa linguae daco-romanae sive valachiae, Studiu

introductiv, traducerea textelor şi note de Mircea Zdrenghea, Cluj-Napoca, Editura

Dacia, 1995.

Micu Samuil, Scrieri filozofice, Studiu introductiv şi ediţie critică de Pompiliu Teodor şi

Dumitru Ghişe, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1966.

Şincai Gheorghe, Hronica românilor, Ediţie îngrijită şi Studiu asupra limbii de Florea

Fugariu, Prefaţă şi Note de Manole Neagoe, Bucureşti, Editura pentru Literatură,

1967-1969. vol.I-III.

Lucrări generale:

Chindriş Ioan, Iacob Niculina, Samuil Micu în mărturii antologice, Târgu-Lăpuş, Editura

Galaxia Gutenberg, 2010.

Duicu Serafim, Pe urmele lui Petru Maior, Bucureşti, Editura Sport Turism, 1990.

Elian Alexandru, Tanaşoca Nicolae-Şerban, Izvoarele istoriei României. Scriitori bizantini (s

40

ec. XI-XIV), vol. III, Bucureşti, Editura Academiei, 1975.

Gherman Alin Mihail, Samuil Micu despre scrisul istoric: marginalii la o teorie iluministă a

istoriografiei şi beletristicii în Literatura română din Transilvania între iluminism şi

preromantism, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2004.

Ghişe Dumitru, Teodor Pompiliu, Fragmentarium iluminist, Cluj, Dacia, 1972.

Iorga Nicolae, Istoria literaturii române în secolul XVIII (1688-1821), vol. II, Bucureşti,

Editura Didactică şi Pedagogică, 1969.

Lungu Ioan, Şcoala Ardeleană, Mişcare ideologică naţională iluministă, Ediţie nouă,

revăzută, Bucureşti, Editura ,,Viitorul Românesc”,1995.

Mârza Iacob, Şcoală şi naţiune. Şcolile de la Blaj în epoca renaşterii naţional, Cluj-Napoca,

Editura Dacia,1987.

Muntean Vasile V., „Izvoare bizantine în opera lui Petru Maior”, în Mitropolia Banatului, an

XXV, 1975, Nr. 4-6.

Protase Maria, Petru Maior. Un ctitor de conştiinţe, Bucureşti, Editura Minerva, 1973.

Rados Leonidas, Prezenţa Bizanţului în cadrul preocupărilor istoriografice ale ,,triadei

ardelene” (Samuil Micu, Gh. Şincai, Petru Maior) în volumul Interferenţe româno-

elene ( secolele XV-XX), Iaşi, Editura Fundaţia „A.D.Xenopol”, 2003.

Roman-Negoi Ana Maria, Recuperarea unui destin. Gheorghe Şincai, Hronica românilor,

Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2009.

Stanciu Laura, „Despre istoria istoriografiei iluministe central-europene. Direcţii-repere-

tendinţe contemporane”, Annales Universitatis Apulensis, Seria Historica, 11/I, 2007,

Alba-Iulia.

Eadem, Biografia unei atitudini: Petru Maior (1760-1821), Cluj Napoca, Editura Risoprint,

2003.

Teodor Pompiliu, Sub semnul luminilor. Samuil Micu, Cluj-Napoca, Presa Universitară

Clujeană, 2000.

Ţuţuianu C-tin, „Bizanţul în Hronica lui Gheorghe Şincai”, Studii teologice, Bucureşti, seria

II, 1974, Nr. 7-8.

41