Exceptiile de procedura si exceptia puterii de lucru judecat Codul de procedura civila reglementeaza n mod expres unele exceptii de procedura. Dar orice incident procedural poate fi invocat pe calea exceptiei. n aceasta sectiune Codul de procedura civila reglementeaza cteva din cele mai importante exceptii. Art. 158 C. proc. civ. este consacrat exceptiei de necompetenta. Exceptia de necompetenta este mijlocul procedural prin care partea chemata n fata instantei necompetente poate solicita acesteia sa se desesizeze si sa trimita cauza spre solutionare la instanta de judecata sau la organul cu atributii jurisdictionale competent potrivit legii. Cel mai adesea, exceptia de necompetenta se invoca de catre prt, ntruct el este mai nti afectat prin chemarea n fata altei instante dect cea competenta. Exceptia de necompetenta absoluta poate fi invocata nsa si de procuror si chiar de catre instanta din oficiu. Regimul juridic al exceptiei pe care o analizam este determinat de natura normelor de competenta ncalcate. n mod evident, nesocotirea normelor de competenta absoluta atrage dupa sine o necompetenta absoluta, iar transgresarea normelor dispozitive privitoare la competenta genereaza numai o necompetenta relativa. Exceptia de necompetenta se solutioneaza de catre instanta sesizata cu actiunea principala, conform principiului "judecatorul ac 12512y246m ;iunii este si judecatorul exceptiei". Instanta trebuie sa solutioneze nsa exceptia de necompetenta cu prioritate fata de alte exceptii de procedura. Problema ordinii n care trebuie sa fie solutionate exceptiile de procedura a fost examinata deja pe larg ntr-o alta parte a lucrarii. Totusi se cuvine sa aratam, n acest context, ca instanta este obligata sa puna n discutia prealabila a partilor exceptia de necompetenta. Numai n acest fel se pot ocroti si garanta drepturile procedurale recunoscute partilor. n caz contrar, hotarrea pronuntata poate fi cenzurata prin intermediul cailor de atac si poate conduce la casarea solutiei adoptate n aceste conditii. Asupra exceptiei de necompetenta instanta se pronunta, dupa caz, printr-o ncheiere sau printr-o hotarre. ncheierea se pronunta n cazul respingerii exceptiei de necompetenta, respectiv n toate acele mprejurari n care instanta gaseste exceptia ca nentemeiata. Pronuntarea unei asemenea solutii are ca efect rezolvarea n continuare a cauzei de catre instanta sesizata. mpotriva ncheierii de respingere a exceptiei partea interesata poate exercita calea ordinara de atac a apelului si recursului [art. 158 alin. (2) C. proc. civ.]. Aceasta cale procedurala poate fi exercitata numai odata cu fondul cauzei. Solutia este expres prevazuta de art. 158 alin. (2) C. proc. civ. n scopul de a evita tergiversarea nejustificata a judecatii prin exercitarea separata a caii ordinare de atac. Dar, o data cu exercitarea caii de atac mpotriva hotarrii de fond partea interesata va putea invoca toate motivele sale de nemultumire n legatura cu modul de rezolvare a exceptiei de necompetenta. n cea de-a doua ipoteza - admiterea exceptiei de necompetenta - instanta se pronunta printr-o hotarre de declinare a competentei. Hotarrea de declinare a competentei are drept efect nu numai deznvestirea instantei sesizate, ci si trimiterea cauzei la instanta sau organul cu atributii jurisdictionale competent potrivit legii. Trimiterea cauzei la instanta sau organul cu atributii jurisdictionale competent potrivit legii se dispune nsa numai dupa ce hotarrea de declinare a ramas irevocabila. De la aceasta regula exista si o exceptie. Astfel, potrivit art. 158 alin. (4). C. proc. civ. trimiterea dosarului, dupa caz, instantei competente sau altui organ cu activitate jurisdictionala competent, nu este mpiedicata de exercitarea caii de atac de catre partea care a obtinut declararea necompetentei. O exceptie a caror justificari nici nu mai trebuie demonstrate n mod deosebit. Ea este ntemeiata pe necesitatea continuarii cursului judecatii n

acele situatii n care calea de atac a fost exercitata tocmai de partea careia i s-a admis exceptia de necompetenta si care prin aceasta atitudine dovedeste o evidenta rea-credinta. Hotarrea de declinare a competentei poate fi atacata cu recurs n termen de 5 zile de la pronuntare. Dar din acest punct de vedere - al exercitarii cailor de atac - legislatia noastra procesuala nu contine derogari deosebite de la dreptul comun n materie. Hotarrea de declinare a competentei produce un dublu efect: de deznvestire a instantei sesizate cu actiunea principala si de nvestire a altei instante sau organ cu atributii jurisdictionale. Efectul de deznvestire are un caracter general, n sensul ca el se produce n toate cazurile n care instanta admite exceptia de necompetenta. nvestirea unui alt organ poate avea loc nsa numai n acele mprejurari n care litigiul este de competenta unei alte instante sau a unui organ cu atributii jurisdictionale. Aceasta solutie rezulta n mod neechivoc din dispozitiile cuprinse n art. 158 alin. (1) C. proc. civ., care impune instantei sesizate "sa stabileasca instanta competenta ori, daca este cazul, un alt organ cu activitate jurisdictionala competent". n acelasi sens sunt si dispozitiile art. 158 alin. (3) C. proc. civ. Potrivit acestui din urma text, instanta care se declara necompetenta trebuie sa trimita dosarul "instantei competente sau, dupa caz, altui organ cu activitate jurisdictionala competent ...". Prin urmare, daca litigiul este de competenta unui organ fara atributii jurisdictionale instanta nu poate dispune declinarea competentei. ntr-o asemenea situatie solutia care se impune, asa cum s-a remarcat si n doctrina, este respingerea actiunii ca gresit ndreptata. O alta exceptie importanta este litispendenta. Litispendenta reprezinta situatia procesuala n care doua sau mai multe instante de fond, deopotriva competente, sunt sesizate cu aceeasi cauza civila. Ea reprezinta o mprejurare anormala n opera de nfaptuire a justitiei, ntruct poate determina pronuntarea unor hotarri judecatoresti contradictorii. Mijlocul procedural destinat a nlatura o atare situatie care poate dauna procesului firesc de administrare a justitiei este tocmai exceptia de litispendenta. ntr-adevar, potrivit art. 163 alin. (1) C. proc. civ. nimeni nu poate fi chemat n judecata pentru aceeasi cauza, acelasi obiect si de aceeasi parte naintea mai multor instante. Din textul comentat rezulta ca litispendenta implica cu necesitate existenta unei triple identitati de parti, obiect si cauza ntre cele doua actiuni. De fapt litispendenta anticipeaza asupra lucrului judecat. Este si motivul pentru care unii autori considera ca litispendenta este guvernata de aceleasi principii ca si autoritatea lucrului judecat. ntr-adevar, litispendenta si autoritatea lucrului judecat corespund unor finalitati comune: evitarea solutionarii repetate a unor litigii si a posibilitatii pronuntarii unor hotarri judecatoresti contradictorii. Ele realizeaza un obiectiv de interes public: protectia securitatii si stabilitatii raporturilor sociale. Cu toate acestea, cele doua institutii nu pot fi confundate. Litispendenta este destinata a evita solutionarea cauzei de catre doua sau mai multe instante (bis de eadem re ne sit actio). Autoritatea lucrului judecat are efecte juridice mai puternice, ea avnd ca scop si conservarea drepturilor recunoscute printr-o hotarre judecatoreasca definitiva si irevocabila. Deosebirile dintre cele doua institutii vor fi puse n evidenta si pe plan strict procedural, astfel cum se va vedea n continuare. Litispendenta implica urmatoarele conditii, ce trebuie ntrunite n mod cumulativ: a) Existenta unei identitati de parti, obiect si cauza. Identitatea dintre cele doua actiuni trebuie sa fie totala: existenta unei strnse legaturi ntre cele doua actiuni nu poate determina starea de litispendenta, ci numai aceea de conexitate. Partile, obiectul si cauza sunt elementele

esentiale prin care se identifica orice actiune civila. Ele au fost studiate deja. Totusi, si n acest context se impun cteva precizari suplimentare. Exista litispendenta si n cazul n care obiectul unei actiuni este subnteles n cadrul altei actiuni. n acest caz exista doar o identitate partiala de obiect ntre cele doua actiuni. Situatia este identica n ipoteza n care n cadrul unei actiuni s-au formulat mai multe capete de cerere, iar unul dintre acestea este identic cu cel formulat n cadrul celei de a doua actiuni. Este asa numita litispendenta partiala, admisa att de jurisprudenta noastra mai veche, ct si de doctrina. b) Cele doua actiuni trebuie sa se afle pe rolul unor instante deopotriva competente. Litispendenta se poate ivi n cazul sesizarii concomitente sau simultane a doua sau mai multe instante deopotriva competente. Daca una dintre instantele sesizate este necompetenta nu functioneaza exceptia de litispendenta; ntr-o asemenea mprejurare se va invoca exceptia de necompetenta care primeaza fata de aceea de litispendenta. Aceasta nseamna ca litispendenta se poate ivi numai n cazul competentei relative, iar nu si n cazul competentei absolute. Pentru a functiona litispendenta mai este necesar ca cele doua sau mai multe cereri sa fie de competenta instantelor romne. Litispendenta nu functioneaza n situatia n care una dintre instantele sesizate apartine unei jurisdictii straine. Solutia se ntemeiaza, n opinia noastra, pe faptul ca instantele romne nu pot sa-si decline competenta n favoarea unor instante straine, ntruct n caz de necompetenta ele trebuie sa respinga actiunea (art. 157 din Legea nr. 105/1992). Prin urmare, instantele romne nu pot ordona solutionarea unei cereri de o alta jurisdictie, ntruct altminteri s-ar nesocoti principiul suveranitatii statelor. Cerinta enuntata mai sus implica si existenta a doua sau mai multor actiuni pe rolul instantelor sesizate. Prin urmare, daca n una din actiuni reclamantul a renuntat la cerere sau la dreptul subiectiv ori daca procesul s-a perimat starea de litispendenta nu mai functioneaza. n fine, mai este necesar, astfel cum rezulta n mod expres din dispozitiile art. 163 C. proc. civ., ca cele doua sau mai multe actiuni sa fie pendente pe rolul unor instante diferite. Daca cele doua sau mai multe actiuni se afla pe rolul unor sectii ale aceleiasi instante nu functioneaza institutia litispendentei. n mod evident, nici aceasta situatie nu este fireasca si ea trebuie nlaturata, dar nu pe calea exceptiei de litispendenta ci prin "reunirea" cauzelor la sectia competenta potrivit legii. c) Pricinile trebuie sa se afle n fata instantelor de fond. Aceasta cerinta nu este prevazuta n mod neechivoc de art. 163 C. proc. civ. Totusi ea a fost desprinsa de doctrina din nsasi scopul institutiei, acela de a evita pronuntarea unor hotarri contradictorii. Prin urmare, daca una din cauze se afla n fata instantei de fond, iar alta n fata instantei de recurs nu se va putea invoca litispendenta, ci exceptia puterii lucrului judecat. n schimb, litispendenta functioneaza n ipoteza n care o cauza se afla n faza judecatii n fond, iar cealalta n apel. Solutia este fireasca ntruct apelul este o cale de atac devolutiva. Litispendenta constituie o institutie procesuala care este destinata sa contribuie la o mai buna administrare a justitiei. Datorita acestui fapt normele care o consacra trebuie considerate ca avnd un caracter imperativ. Precizam ca n trecut s-a considerat de catre unii autori ca litispendenta este o institutie de interes privat. n prezent, n raport de dispozitiile art. 163 C. proc. civ. si de finalitatea litispendentei, aceasta nu poate fi caracterizata dect ca o institutie de ordine publica. Natura litispendentei va rezulta cu evidenta si din consideratiile procedurale privitoare la modul de invocare si la efectele litispendentei.

Fiind o exceptie absoluta litispendenta poate fi invocata de oricare dintre parti, de procuror si de instanta din oficiu. De asemenea, potrivit art. 163 alin. (2) C. proc. civ., litispendenta poate fi invocata "n orice stare a pricinii n fata instantelor de fond". Observam ca desi are un caracter absolut, exceptia de litispendenta poate fi invocata numai n fata instantelor de fond. Aceasta este una din particularitatile importante ale exceptiei de litispendenta n raport cu celelalte exceptii absolute. Exista nsa si autori care sustin ca litispendenta poate fi invocata n fata instantelor de fond, dar numai in limine litis. n ceea ce ne priveste consideram nefondata o atare sustinere. ntradevar, fata de precizarile clare ale art. 163 alin. (2) C. proc. civ., potrivit carora litispendenta poate fi ridicata "n orice stare a pricinii n fata instantelor de fond", solutia contrara nu face altceva dect sa adauge o restrictie neprevazuta de lege, ceea ce ni se pare inadmisibil. Pe de alta parte, opinia pe care o sustinem este conforma si cu finalitatea institutiei, aceea de a evita pronuntarea unor hotarri judecatoresti contradictorii. Litispendenta trebuie invocata la instanta cea din urma nvestita cu solutionarea cauzei. n acest scop, instanta trebuie sa verifice data nregistrarii cererilor n raport cu actele de la dosar. Ce se ntmpla n cazul n care cererile aflate n situatia de litispendenta au fost nregistrate n aceeasi zi? Legea noastra procesuala nu ne ofera un raspuns la aceasta ntrebare particulara. Totusi asemenea situatii se pot ivi uneori n practica. De aceea s-a opinat de doctrina mai veche ca ntr-o asemenea situatie prioritatea trebuie acordata instantei "mai naintata n actele de procedura". Opinam si noi ca solutia enuntata este singura rationala, caci altminteri este aproape imposibil de determinat ntietatea n timp a unei actiuni fata de alta. n cazul admiterii exceptiei de litispendenta cauza se va trimite la instanta mai nti nvestita. Aceasta regula este enuntata n mod expres de art. 163 alin. (3) C. proc. civ. Textul mentionat face si o exceptie de la aceasta regula. Exceptia vizeaza situatia n care au fost sesizate cu aceeasi pricina instante de grad diferit. n acest caz dosarul se va trimite spre solutionare la instanta mai mare n grad. Hotarrea privitoare la trimiterea cauzei la instanta mai nti nvestita are efecte asemanatoare cu aceea privitoare la declinarea de competenta. De aceea s-a si subliniat n doctrina ca efectul hotarrii de admitere a exceptiei de litispendenta este declinatoriu. Solutia se ntemeiaza pe constatarea ca hotarrea de admitere a exceptiei determina deznvestirea instantei n fata careia s-a invocat situatia de litispendenta. Daca instanta constata ntrunirea tuturor conditiilor cerute de lege pentru existenta litispendentei trimiterea cauzei la instanta mai nti nvestita, respectiv la instanta mai nalta n grad, este obligatorie. Litispendenta presupune nsa ca ambele instante sa fie deopotriva competente, ntruct n caz contrar va avea prioritate exceptia de necompetenta. Prin urmare, noi apreciem ca un examen sumar al competentei instantelor se impune din partea instantei n fata careia s-a invocat exceptia de litispendenta. De aceea, n cazul cnd se constata ca instanta mai nti nvestita nu este competenta n mod absolut exceptia de litispendenta urmeaza sa fie respinsa. Hotarrea prin care se dispune trimiterea cauzei la instanta mai nti nvestita nu este si nici nu poate fi obligatorie pentru instanta mai nti nvestita. Aceasta deoarece fiecare instanta este suverana n a statua asupra propriei sale competente. Hotarrea de admitere a exceptiei de litispendenta poate fi atacata prin intermediul cailor ordinare de atac, potrivit regulilor de drept comun. n cazul respingerii exceptiei de litispendenta instanta se va pronunta printr-o ncheiere. Nici aceasta ncheiere nu este supusa unor reguli derogatorii de la dreptul comun. Prin urmare, ncheierea de respingere a exceptiei de litispendenta va putea fi atacata cu apel sau recurs, dar numai o data cu fondul cauzei.

O alta exceptie importanta este aceea de conexitate. Ea reprezinta o institutie destinata a servi, alaturi de litispendenta, la o mai buna administrare a justitiei prin evitarea posibilitatilor virtuale de pronuntare a unor hotarri judecatoresti contradictorii. Cu toate asemanarile si finalitatile comune a celor doua institutii deosebirile sunt si ele semnificative sub multiple aspecte. Conexitatea implica existenta unor litigii diferite. Aceasta constituie si nota distinctiva a conexitatii n raport cu situatia de litispendenta. Cu alte cuvinte, n cazul conexitatii ne aflam n prezenta unor actiuni diferite, dar care pentru o mai buna administrare a justitiei se impune sa fie reunite. n schimb, n cazul litispendentei, jonctiunea cauzelor se impune spre a se evita, n esenta, o dubla judecata n una si aceeasi cauza. Din dispozitiile art. 164 C. proc. civ. pot fi desprinse si explicitate si conditiile conexitatii. Aceste conditii se refera la: a) Existenta a doua sau mai multe cauze pendinte la aceeasi instanta, sau la instante diferite, de acelasi grad, n care sa figureze cel putin o parte comuna. n legatura cu aceasta conditie esentiala a conexitatii remarcam ca ea vizeaza ndeosebi aspectul subiectiv al institutiei, respectiv partile din cele doua sau mai multe actiuni. Din acest punct de vedere, legea impune cerinta ca cel putin una din parti sa fie comuna n cele doua sau mai multe actiuni pendente n fata instantelor judecatoresti. Cerinta enuntata este statornicita printr-o exprimare neechivoca a legiuitorului, art. 164 alin. (1) C. proc. civ. referindu-se la posibilitatea conexarii pricinilor n care "sunt aceleasi parti sau chiar mpreuna cu alte parti". Prin urmare, daca ntr-o cauza civila nu figureaza cel putin una dintre partile dintr-un alt proces conexitatea este inoperanta. b) Existenta unei strnse legaturi de obiect si cauza ntre cele doua sau mai multe procese. Conditia triplei identitati de parti, obiect si cauza ntre cele doua actiuni nu este ceruta n cazul conexitatii, astfel cum ea este impusa de lege n cazul litispendentei sau al autoritatii lucrului judecat. De aceea, trebuie remarcat ca prin conexare actiunile si pastreaza ntreaga lor individualitate si nu se realizeaza o contopire a acestora ntr-un singur proces. Actiunile conexate sunt si ramn distincte, doar judecata lor se face de aceeasi instanta. Drept urmare, pretentiile formulate n cele doua actiuni nu trebuie sprijinite cu necesitate pe aceleasi motive de fapt si de drept; este suficient un izvor comun juridic sau numai acelasi obiect ori numai aceeasi cauza. Exemplele care pot justifica conexarea pricinilor civile pot fi dintre cele mai diverse. Cu titlu de exemplu mentionam cteva asemenea situatii: cazul unei actiuni pentru executarea prestatiei stabilite de parti ntr-un contract si al celeilalte parti pentru anularea sau rezilierea acelui contract; cazul a doua actiuni exercitate de victimele unui accident de circulatie mpotriva aceluiasi prt; actiunea de partaj succesoral si actiunea promovata de unii dintre mostenitori pentru reductiunea donatiilor excesive etc. Totusi, ntre cele doua sau mai multe cauze trebuie sa existe o asemenea legatura nct conexarea cauzelor sa se impuna spre a se asigura o mai buna judecata, anume n sensul de a se evita posibilitatea pronuntarii unor hotarri judecatoresti contradictorii si pentru a se realiza economie de timp si de cheltuieli. Reunirea pricinilor este atributul exclusiv al instantei n fata careia s-a ridicat exceptia de conexitate. Pentru a se pronunta asupra exceptiei instanta va trebui sa aprecieze daca reunirea cauzelor este de natura sa conduca la o mai buna administrare a justitiei. Acest drept de apreciere nu are, astfel cum judicios s-a subliniat, un caracter nelimitat. O prima limitare decurge din faptul ca prorogarea de competenta nu poate opera mpotriva regulilor imperative privitoare la atributiile instantelor judecatoresti si nici ntre organe de jurisdictie care fac parte din sisteme diferite. n al doilea rnd, conexitatea este limitata la acele cazuri n care ntre obiectul si cauza celor doua actiuni exista o strnsa legatura. Pe de alta parte, trebuie sa recunoastem si instantelor de control,

n anumite circumstante, dreptul de a verifica legalitatea reunirii ntr-un singur proces a doua sau mai multe actiuni. Dar n ce circumstante se poate exercita un asemenea control? Justitia nu se nfaptuieste prin "aprecieri" arbitrare si sustrase oricarui control. Iata de ce consideram ca dreptul de apreciere al instantei care a dispus conexarea poate fi cenzurat pe calea controlului judiciar ori de cte ori sa procedat la o reunire abuziva a pricinilor, respectiv a acelor cauze ntre care nu exista strnsa legatura de obiect si cauza la care se refera art. 164 alin. (1) C. proc. civ. Exceptia de conexitate are un regim juridic particular n raport cu alte exceptii de procedura. nainte de a prezenta acest regim juridic al conexitatii este necesar sa precizam ca normele care o reglementeaza nu au un caracter imperativ. Aceasta concluzie este dedusa de doctrina si jurisprudenta din mprejurarea ca legea i confera judecatorului un drept de apreciere asupra necesitatii reunirii cauzelor conexe. Cu toate acestea, trebuie sa remarcam ca exceptia de conexitate are unele trasaturi care o apropie de exceptiile absolute. Pe de alta parte, nu se poate ignora faptul ca institutia conexitatii a fost reglementata ca atare de legiuitor spre a servi unui interes general, acela al unei bune administrari a justitiei. Prin aceste trasaturi, conexitatea ocupa n sistemul exceptiilor de procedura un loc particular, situndu-se mai degraba pe terenul intermediar dintre exceptiile absolute si cele relative. O prima problema care trebuie analizata n legatura cu regimul juridic al exceptiei de conexitate este aceea a persoanelor care o pot invoca. Din acest punct de vedere nsa nu se ridica probleme deosebite, caci raspunsul la aceasta ntrebare ni-l ofera chiar art. 164 alin. (2) C. proc. civ. Potrivit acestui text, ntrunirea poate fi facuta de judecator chiar daca partile nu au cerut-o. Prin urmare, exceptia de conexitate poate fi invocata nu numai de parti, ci si de instanta din oficiu. Exceptia de conexitate poate fi invocata numai daca actiunile vizate de aceasta situatie procesuala se afla n fata unor instante de acelasi grad. Aceasta cerinta rezulta n mod explicit din prevederile art. 164 alin. (1) C. proc. civ. Prin urmare, conexitatea nu poate fi invocata cu succes daca una din pricini se afla pe rolul unei instante de fond, iar alta formeaza obiectul apelului sau recursului. n schimb, astfel cum s-a decis si n jurisprudenta noastra, este posibila conexarea a doua apeluri sau recursuri. O problema importanta este si aceea de a determina momentul procesual pna la care este posibila invocarea exceptiei de conexitate. ntr-o parere exprimata n doctrina antebelica s-a sustinut ca exceptia de conexitate poate fi invocata numai n faza preliminara a procesului. Dispozitiile procedurale care reglementeaza exceptia de conexitate nu ndreptatesc nsa o atare concluzie. ntr-adevar, o atare interpretare restrictiva nu poate fi desprinsa din dispozitiile art. 164 C. proc. civ. Prin urmare, exceptia de litispendenta poate fi invocata n tot cursul dezbaterilor n fata primei instante. Exceptia de conexitate are ca efect, n caz de admitere a acesteia, trimiterea cauzei spre solutionare la instanta mai nti nvestita. n aceste conditii, se realizeaza practic o prorogare legala de competenta. Instanta la care s-a trimis cauza spre conexare nu este tinuta de aprecierea facuta de cealalta instanta; ea poate aprecia asupra oportunitatii jonctiunii cauzelor. n cazul n care instanta de trimitere respinge conexarea, ea va retrimite cauza instantei desesizate, iar n acest mod se poate crea un conflict negativ de competenta. De la regula potrivit careia n caz de admitere a exceptiei, cauza se trimite la instanta mai nti sesizata exista si o exceptie. ntr-adevar, potrivit art. 164 alin. (3) C. proc. civ. dosarul va fi trimis instantei mai nti investita, afara numai daca amndoua partile cer trimiterea lui la una din

celelalte instante. O atare ntelegere ntre parti nu este totusi posibila, astfel cum dispune n mod expres art. 164 alin. (4) C. proc. civ., cnd "una din pricini este de competenta unei instante si partile nu o pot nlatura". Pentru o asemenea ipoteza jonctiunea cauzelor se va face la instanta competenta n mod absolut. Aceste dispozitii procedurale confirma si ele teza inadmisibilitatii de prorogare de competenta mpotriva regulilor de ordine publica privitoare la atributiile instantelor judecatoresti. Mentionam ca n cazul respingerii exceptiei de conexitate instanta se pronunta printr-o ncheiere si procedeaza la solutionarea n continuare a cauzei.

Puterea lucrului judecatExceptia puterii lucrului judecat constituie nendoielnic una dintre cele mai importante exceptii de procedura. Ea este reglementata ca atare n art. 166 C. proc. civ. Dar de institutia lucrului judecat se ocupa si Codul civil n art. 1201. Potrivit acestui text: "Este lucru judecat atunci cnd a doua cerere n judecata are acelasi obiect, este ntemeiata pe aceeasi cauza si este ntre aceleasi parti, facute de ele si n contra lor n aceeasi calitate". Acest text este situat n Capitolul IX intitulat "Despre probatiunea obligatiilor si a platii" (sectiunea a III-a intitulata "Despre prezumtii") din Titlul III al celei de-a III-a Cartii a Codului civil. Observam ca n Codul civil lucrul judecat este reglementat ca o prezumtie legala absoluta si irefragabila de conformitate a hotarrii cu adevarul - res judicata pro veritate habetur. La rndul sau, Codul de procedura civila reglementeaza puterea lucrului judecat ca o exceptie de fond, peremptorie si absoluta. Aceasta solutie este o consecinta a conceptiei legiuitorului francez privitoare la reglementarea probelor n cadrul Codului civil, conceptie preluata si de legislatia noastra. Elementele lucrului judecat sunt acelea care structureaza lucrul judecat si care-i determina efectele. Aceste elemente rezulta din art. 1201 C. civ., text care se refera la tripla identitate de parti (eadem conditio personarum), obiect (eadem res) si cauza (eadem causa). Semnificatia elementelor de identificare ale actiunii civile, elemente care premerg puterii lucrului judecat, este bine cunoscuta. De aceea, n continuare nu vom reveni asupra semnificatiei notionale a termenilor cu care operam si n acest context. Primul element al puterii lucrului judecat se refera la identitatea de obiect. Pentru a exista autoritate de lucru judecat este necesar ca obiectul din cea de-a doua actiune sa fie identic. Acest lucru se poate verifica prin raportarea statuarilor cuprinse n dispozitivul hotarrii cu obiectul determinat n cea de-a doua actiune Al doilea element esential al puterii lucrului judecat vizeaza identitatea de cauza. Acest element nu trebuie confundat cu dreptul subiectiv si nici cu mijloacele de dovada ale acestuia. Cauza rezida n fundamentul juridic al actiunii si se materializeaza practic, astfel cum sustin si alti autori n "situatia de fapt calificata juridic". Cauza reprezinta justificarea pretentiei promovate n justitie. Astfel cum a aratat si P. Vasilescu "aceasta ratiune consta dintr-un fapt juridic, care formeaza baza dreptului cerut. Fara aratarea cauzei pretentia ar fi arbitrara". n doctrina s-a mai subliniat si necesitatea deosebirii dintre cauza si mijloacele de sustinere ale acesteia. Acelasi autor iesean remarca n aceasta privinta ca n timp ce "cauza este temeiul de drept al pretentiei", "mijloacele de sustinere sunt pricina cauzei cu nfatisarile ei deosebite, care lamureste cauza, o dovedeste Cea de-a treia conditie a puterii lucrului judecat este formulata si ea n mod expres de art. 1201 C. civ., text care pretinde ca judecata sa aiba loc "ntre aceleasi parti, facute de ele sau contra lor n aceeasi calitate". Acest text evoca, astfel cum judicios s-a remarcat, un principiu

juridic, logic si moral. Este vorba aici de aplicatiunea principiului relativitatii lucrului judecat. Acest principiu reprezinta o transpunere pe plan procesual a unui cunoscut principiu de drept civil si n conformitate cu care conventiile n-au efect dect ntre partile contractante (art. 973 C. civ.). Tot astfel si n materie procesuala este logic si echitabil ca hotarrea judecatoreasca sa produca efecte numai ntre partile litigante; ea nu trebuie sa creeze situatii avantajoase pentru terti, dar nici sa dauneze acestora. Mai nti este necesar sa precizam ca legea civila are n vedere participarea unei persoane la activitatea judiciara n calitate de parte. Ceea ce intereseaza nu este nsa prezenta fizica a partii la judecata, ci dobndirea calitatii de parte n proces. Pentru aceasta este nsa necesar ca partile sa fie legal citate, astfel ca fiecare dintre ele sa aiba efectiv posibilitatea de a-si exercita toate drepturile procedurale. O hotarre pronuntata n lipsa are din punct de vedere procedural aceeasi valoare cu hotarrea pronuntata n contradictoriu, cu conditia evidentiata deja, anume aceea ca partile sa fi fost legal citate. Drept urmare, persoana care absenteaza de la judecata este prezenta din punct de vedere juridic, daca a fost legal citata sau se nfatiseaza printr-un reprezentant; dar acesta din urma desi este prezent fizic n instanta, totusi nu devine parte n proces, exceptnd situatia cnd participa la activitatea judiciara ntr-o dubla calitate, respectiv att n nume propriu, ct si n calitate de mandatar. Puterea lucrului judecat constituie, n mod incontestabil, o calitate care se ataseaza hotarrii judecatoresti. Doctrina si jurisprudenta au precizat nsa categoriile de hotarri judecatoresti care se bucura de putere de lucru judecat. n general, se considera ca pentru ca o hotarre judecatoreasca sa se bucure de putere de lucru judecat ea trebuie sa ndeplineasca anumite conditii, respectiv: a) sa fie pronuntata de o instanta romna; b) sa fie pronuntata n materie contencioasa; c) sa dezlege fondul cauzei. Puterea de lucru judecat vizeaza att hotarrile de admitere, ct si cele de respingere ale actiunii. De asemenea, puterea de lucru judecat trebuie recunoscuta si cu privire la cererile incidente solutionate de catre instanta (interventii, chemari n garantie, cereri reconventionale etc.). Aceeasi calitate trebuie sa fie recunoscuta si hotarrilor partiale, precum si hotarrilor provizorii. Acestea din urma reprezinta o categorii aparte de hotarri judecatoresti, n sensul ca ele si pastreaza ntreaga eficienta juridica atta timp ct se mentin si situatiile care au justificat adoptarea masurilor respective (regula materializata si n adagiul rebus sic stantibus). Asa este cazul hotarrilor privitoare la plata pensiilor de ntretinere, ncredintarea copiilor sau la plata unor despagubiri civile pentru repararea daunelor cauzate prin vatamarea corporala a victimei. O data nsa ce faptele ce au stat la baza deciziei judecatoresti au suferit modificari hotarrea judecatoreasca poate fi revocata sau modificata n mod corespunzator.