1.descrieti miijloacele compozitiiei in proectare

În construirea şi elaborarea creaţiilor de design şi arhitectură frumoase, tehnice şi artistice principalul rol în domeniul compoziţional-constructiv îl joacă tectonica. Dar în afară de mijloace tehnice există şi alte categorii compoziţionale. Acestea sunt proporţionalitatea şi proporţia, scara, simetria, asimetria, statica, dinamica, ritmul, contrastul şi nuanţa.

TectonicaEste reflectarea vizuală în forma produsului, a construcţiei şi materialului folosit. Pentru a face obiectul tectonic – mai întâi de toate trebuie să fie ideal fizico-material, adică trebuie să aibă o construcţie sigură şi trainică. E necesar ca forma generală să oglindească toate particularităţile bazei constructive. Elementele construcţiei trebuie să fie adecvat oglindite: cele purtătoare să fie evidenţiat corespunzător, cele mascate să nu fie mascate sub purtătoare. Produsul este tectonic atunci când forma lui demonstrează precis ce funcţie îndeplinesc elementele construcţiei: raportul între elementele purtătoare şi cele ce sunt purtate.

Simetria și asimetriaÎn procesul lungii activităţi artistice ale omului au fost alese legităţi legate de simetria şi asimetria obiectelor. Prin simetrie sau asimetrie se capătă un echilibru în compoziţiile statice şi dinamice.SimetriaSimetria încă din antichitatea era socotită ca una din condiţiile principale a frumosului, pentru că ea garantează principiul compoziţional. . Simetrie - o amplasare strict proporţională a elementelor similare după o osie sau un plan ce

traversează centrul geometric de suprafaţă ori de volum al acestor elemente. Cuvântul simetrie din greacă înseamnă repartizare proporțională. Simetria se numeşte orice figură sau compoziţie care constă din părţi egale geometrice sau fizice. Compoziţiile simetrice au un echilibru. Prin echilibru geometric se înţelege construcţia oglindită a figurii sau părţilor componente ale compoziţiei.Există 3 feluri de simetrie: - bilaterală, - axială, - de filet.

Simetria bilaterală Se bazează pe egalitatea a două părţi a figurii sau compoziţiei aranjate relativ unei axe, a unui plan. Planul ce divizează această figură în două – se numeşte planul simetriei.

Simetria axială(radială)Simetria în care suprafața și liniile se intersectează într-un punct comun, de unde au pornit. Se capătă prin rotirea figurii în jurul axei de simetrie. Mijloacele simetriei se foloseşte în arhitectură, design. Folosirea neargumentată a simetriei fără coordonarea cu cerinţele funcţional – utilitare poate duce la formalism.

Simetria de filet Simetria care conferă corpurilor o astfel de construcţie care se dezvoltă perpendicular în sus, conform unei traiectorii spiralate (exemplu din natură: vârtejuri de apă, vârtejuri de aer, unele plante)AsimetriaDacă simetria este un echilibru, asimetria este o stare achilibrată.

În asimetrie nu se cere corespunderea ideală a celor două părţi compoziţionale , dar trebuie de evidenţiat că simetria e întotdeauna echilibrată, dar echilibru nu e întotdeauna simetric.În condiţiile contemporane un accent important, îl capătă asimetria. Ea permite unirea într-o compoziţie a elementelor, pe care simetria nu ar putea.

Proporţia și proporţionalitateaEste o metodă compoziţională care determină raportul între elementele compoziţiei în întregime.Proporţia (lat. proportio) corespunderea, corelaţia, relaţia de reciprocitate a unor părţi componente ale obiectului sau a unor obiecte. Se defineşte ca compararea unei forme cu alta după mărime, dimensiuni. Proporţia este una din modalităţile principale utilizate în artă. Renumitul triunghi cu 3:4:5 a slujit un etalon de proporţii la egipteni, aşa cum proporţia 3:5 este aproape de proporţia ochiului omenesc.S-a demonstrat că proporţionalitatea e bazată pe numere raţionale, între care un rol foarte important îl are secţiunea de aur. Proporţiile aritmetice sunt caracteristice rândurilor metrice. Proporţiile geometrice celor ritmice.

Ritmul(gr. ritmus)- repetare concretă de elemente sau figuri în care rolul de bază îl are tactul. E compus din 2 calităţi de bază:

Elemente plastice Intervale

Această orânduire a elementelor e o însușire de bază numită cadență ritmică, care în acest context are sens de dinamică a elementelor și se împarte în 3 tipuri:

Cadenţă ritmică de tact simplu Cadenţă ritmică de tact alternativ Cadenţă ritmică de tact compus

Contrastul și nuanțaContrast – este o îmbinare a caracteristicelor contradictorii, inegalitatea activ pronunţată, diferenţa raporturilor între elemente.Prin îmbinarea caracteristicelor opuse al elementelor se amplifică expresivitatea compoziţională. În unele cazuri contrastul joacă un rol decisiv în compoziţie.Contrastul poate fi moderat sau excesiv. (care fărâmă vizual ordinea compoziţională) Absenţa totală a contrastului creează monotonia.

Nuanţa - este o schimbare puţin vizibilă, este o comparaţie a elementelor cu stări apropiate. Asemănarea între elemente e mai apropiată decât diferenţa între ele.Scopul nuanţei este netezirea durităţii ori monotoniei între elementele compoziţiei.

Statica și dinamicaSunt compoziţii statice şi sunt dinamice. Sunt obiecte statice cu formă dinamică şi sunt obiecte dinamice cu formă statică.

Statica – stare compoziţională echilibrată, calmă, balansată. Compoziţiile statice au întotdeauna un centru evident, o axă în

jurul căruia se organizează forma. Statica compoziţională cere linii şi mase vizuale calde, dezmembrarea clară pe orizontală sau verticală. Dinamica - starea compoziţională cu o pronunţare evidentă al direcţie mişcării maselor vizuale. Dinamica face compoziția activă, frapantă, însemnată, vizibilă, evidenţiată din alte stări compoziţionale. Dinamica poate fi aplicată şi în compoziţii statice cu ajutorul împărţirii ritmice. ArmoniaCrearea impresiei de echilibru, precizie, eleganţă, coordonarea estetică între elementele compoziţionale.

2.relatii despre tipurile de compozitie

Фронтальная — плоская (витраж, фреска, картина)· Объёмная — (Скульптура, архитектура)Эта композиционная форма входит в трехмерные виды искусств - скульптуру,керамику, архитектуру. Ее отличие состоит в том, что восприятие произведенияпроисходит последовательно из нескольких точек наблюдения, во многих ракурсах.Объемная композиция включает в себя новое качество - протяжность во времени;она рассматривается с разных сторон, не может быть охвачена взглядом полностью.Исключение составляет рельеф, являясь промежуточной формой, в которой объемнаясветотень играет роль линии и пятна.· Глубинно—пространственная — пространство формированное из пространства,предметов и расстояний между ними (Архитектурный ансам· Фронтальная — плоская (витраж, фреска, картина)· Объёмная — (Скульптура, архитектура)Эта композиционная форма входит в трехмерные виды искусств - скульптуру,керамику, архитектуру. Ее отличие состоит в том, что восприятие произведенияпроисходит последовательно из нескольких точек наблюдения, во

многих ракурсах.Объемная композиция включает в себя новое качество - протяжность во времени;она рассматривается с разных сторон, не может быть охвачена взглядом полностью.Исключение составляет рельеф, являясь промежуточной формой, в которой объемнаясветотень играет роль линии и пятна.· Глубинно—пространственная — пространство формированное из пространства,предметов и расстояний между ними (Архитектурный ансам

3.difiniti si exemplificati statica si dinamica in compozitieRs: Statica este stare compoziţională echilibrată, calmă, balansată. Compoziţiile statice au întotdeauna un centru evident, o axă în jurul căruia se organizează forma.Statica compoziţională cere linii şi mase vizuale calde, dezmembrarea clară pe orizontală sau verticală.Cea mai reusita statica ar fi o simetrie bine alcatuita a unei figuri.Principiul alinierii simetrice cu strictetea ei de aranjament a formelor,cu constructia lor clara de imobilitate si calm dezvaluie o asemanarea adecvata a simetriei cu statica.Dar daca figura este o forma asimetrica atunci dispare statica,nascindu-se in locul ei o impulsie care e gata sa provoace dinamica adica abaterea de la statica.Cuvintul dinamica provine din limba greaca „dinamis”ceea ce inseamna forta.Forta cu care obiectele activeaza unul asupra altuia si care da dovada de potential energetic.Dinamica si miscarea merg impreuna.Orice miscare porneste de la dinamica.Dinamica ajuta miscarii.Daca am adauga la o parte a unei forme statice o alta forma,apoi axa generala a ambelor forme ar deveni inclinata,astfel am crea dinamica in directia dorita.Pentru a redobndi statica, trebuie sa inlaturam elementul adaugat sau sa adaugam si in partea opusa o forma asemantoare,obtinind in asa mod simetria bilaterala sau echilibrul absolut,adica statica.De aici rezulta ca :dinamica formelor este masura de abatere intr-o directie oarecare fata de starea lor statica. La alcatuirea compozitiilor decorative legitatea

dinamicii se clasifica in 4 tipuri de dinamica ale elementelor plastice.Primul este cadenta tactulu ritmic in care repetarea elementelor da de inteles ca un asemenea fenomen poate sa se mai prelungeasca.Acest aspect are 3 caratere de construire copozitionala,potrivit tactelor ritmice:I este cel simplu,indica dinamica cind ultimul element e intrerup ,manifestind o impresie de ocntinuare;II aspect e alternativ si exprima,ba statica (daca se termina cu primul element)ba dinamica(daca se termina cu al doilea element);III aspect este cel compus care n toate cazurile creeaza situatii dinamice.Al doilea tip este dinamica aspirativa(in limba franc. „aspiration” inseamna indreptare intr-o directie oarecare,tendiinta,nazuinta,aspiratie).Acest tip de dinamica cunoaste 2 procedee : cind se fuzuleaza schema structurii in care se afla elementele;cind se fuzuleaza insesi elementele compozitiei ale caror forme dau dovada de o dinamica indreptata ntr-o anumita parte a suprafetei.Al treilea tip este dinamica cinetica cu patru caractere de construire a compoztiilor:a)caracter de difuzie a elementelor plastice compozitionale;b)caracterul dimensiunilor;c)caracterul acvizarii plastice;d)caracterul bazat pe combinarea caracterelor proprii.Toate caracterele au cite patru forme de repatizare a elementelor plastice pe suprafata de compunere(pe diagonala,pe verticala,pe orizontala,partial s peste tot).Al patrulea tip este dinamica combinata,dobindita n baza imbinarii mai multor aspecte de dinamica.Acest tip de dinamica cunoaste o multime de modalitati de construire compozitionala daca se iau in consideratie si caracterele de dinamica ce pot fi implicate suplimentar.Aspectul poate avea trei forme de amplasare a elementelor si formelor compozitionale pe suprafata-pe verticala,pe diagonala si transversala.

4.Exemplificati si identificati repetarea ritmica in natura.Asta nu e greu sa vad ca mașinile opresc şi trece la semafoare, la care o anumită ordine de culori alternative, ceasul tău descuraja acelaşi ritm, şi o curea de ceas bate pulsul, toată lumea - în lucrarea sa, dar de asemenea, bine definite, ritm ordonat. Mai mult decât atât, în timpul nopţii, invariabil a doua zi dimineaţă, week-end sunt înlocuite până în toamna anului pietricele, - de iarnă, şi de iarnă - primăvară, şi se întâmplă zi de zi, an după an. Aranjarea frunzelor pe ram,modul de trai al animalelor in grup. Conceptul de ritm este prezent în vieţile noastre tot timpul, atât în interiorul cât şi în afara sistemului de sub numele de "om." Astfel, ritmul - este chiar alternanţa de acţiuni sau elemente, inconştient, sau organizate, de natura intrinsecă sau comise de către o persoană sau un vehicul. Mai mult, aici accentul este pus tocmai pe cuvântul "uniformă", pentru că ritmul este unul dintre cele mai importante mijloace de a aduce diverse elemente ale formularul la unitatea de fenomene individuale (procese) - cu legile.

Astfel, ritmul - este chiar alternanţa de acţiuni sau elemente, inconştient, sau organizate, de natura intrinsecă sau comise de către o persoană sau un vehicul. Mai mult, aici accentul este pus tocmai pe cuvântul "uniformă", pentru că ritmul este unul dintre cele mai importante mijloace de a aduce diverse elemente ale formularul la unitatea de fenomene individuale (procese) - cu legile, etc Cadenta ritmica este cea mai raspindita lege a naturii.Din experienta omului in practica cotidiana precum lucrul fizic,muzica dansul natural se releva ritmul,care este alcatuit din continut si interval. Intervalul se numeste „metr” din fr,”mettre” unitate de masura.,”metro” din greaca aplicata de asemenea in determnarea lungimii formelor.Prin urmare ritmul este alcatuit in arta plastica din:elemente de zugravire(fie forma realista floare soare) si interval adica metr.Legitatea de ritm este

construita din elemente care se repeta,din greaca „ritmos” inseamna repetare interval sau spatiu care provoaca notiunea de tact.Astfel deosebim mai multe aspecte de tact ritmic conform intervalelor ce determna repetarea.Primele doua aspecte sunt:tactul ritmic simplu care se exprima prin repetarea unui si acelasi element la intervale egale,ex din natura aranjarea frunselor,petalelor,fructelor;tact ritmic alternativ in care se deosebim repetarea a doua elemente diferite la acelasi interval,ex:ziua-noaptea,pasii mersului.Al treilea aspect de tact ritmic este cel compus,acesta dispune de 3 caractere:I cind mai mult de doua forme diferite se repeta in toate directiile la acelasi interval (anotimpurile ,orele,curcubeul); II cind mai multe forme egale se rinduiesc peste un interval deosebit(se schimba intervalul)(fructele de pe un copac,pasarile in stol);III cind la intervale diferite se observa o rinduire diversa a elementelor dupa marime,infatisare si grupare(florile in cimp,stejarii in codru,fulgii).

5.deosebiti simetria si asimetria in compozitieIn procesul lungii activităţi artistice ale omului au fost alese legităţi legate de simetria şi asimetria obiectelor. Prin simetrie sau asimetrie se capătă un echilibru în compoziţiile statice şi dinamice.Simetria-este o amplasare strict proportionala a elementelor similare,relativ a unei axe sau a unui centru pe o suprafata oarecare. Cuvintul simetrie tradus din greceste inseamna repartizare proportionala:cite element sint rezervate pe o parte,atitea se vor repartiza si pe cealalta.Exista simetrie bilaterala si simetrie radiala.- Simetrie bilaterala-tot ce creste sau se misca pe orizontal ori inclinat fata de suprafata pamintului se supune simetriei bilaterale.(peste,fluture,frunza)- Simetrie radiala-tot ce creste si se misca pe vertical in sus ori in jos de suprafata pamintului se supune simetriei radiala in

forma de evantai prin incrucisarea suprafetelor de simetrie(florea soarelui,ciuperca ,meduza).Dar trebuie de mentionat ca in natura exista corpuri ale caror constructie nu se atribuie nici simetriei bilaterale nici radiale,parca ar evita graviatia pamintului.Acestea sunt unele feluri de plante vegetale,unii arbori,virtejuri de apa,sau aer.AsimetriaDacă simetria este un echilibru, asimetria este o stare achilibrată.În asimetrie nu se cere corespunderea ideală a celor două părţi compoziţionale , dar trebuie de evidenţiat că simetria e întodeauna echilibrată, dar echilibru nu e întodeauna simetric.În condiţiile contemporane un accent important, îl capătă asimetria. Ea permite unirea într-o compoziţie a elementelor, pe care simetria nu ar putea.

6.Explicati principiile de creare a formelor.

Cunostema 3 principii fundamentale de creare a formei care se supun studierii si insurii lor:I Principiul de modificare a formelor care se bazeaza pe forma initiala simpla,geometrica de la care pornesc toate metodele si procedeele.Acest principiu cunoaste 3 metode :1) de la simplu spre compus(metoda transformarii plastic cu 5 procedee);2)activizarea plastic a formelor pe urma aplicarii careia formele simple si egale devin diferite si mai atragatoare(aceasta metoda are 5 procedee);3)de aplicare combinata a metodei precedente.II Principiu se numeste de simplificare,la baza caruia sta necesitatea de a obtine niste forme mai simple din niste forme complicate,compuse.Orientarea este indreptata spre formele naturii,a caror contururi complicate nu pot fi aplicate direct in activitatea creatoare plastica.Se cunoaste 2 metode care tin de stilizarea artistic:1)stilizarea inferioara(naiva) in care creatorul transforma aspectul exterior al formei,contururile lor in cele mai simple forme.Procedeele

acestei metode sunt acele de ton curat a culorilor,culorile clare,simplificarea formelor pina la geometrism si generalizarea liniei,daca se respecta aceste procedee,metoda acestu principiu este aplicata corect.2)Stilizarea superioara (semantica) care e orientate la simplificarea nu atit a infatsarii exterioare a formei cit a continutului ei,unde forma poate sa se aleaga doar cu o aluzie sau asociatie cu forma obectului real.Procedeele sunt de transformare a formelor reale in semne,simboluri, hiperbola, metamorfoza si altele.III Principiu se numeste de exploatare a formelor,acest princi[iu are trei metode :1)de relevare a structurii inferioare a formelor are 2 procedee:de sectionare a formelor pe orizontalasi capatarea unor structur interesante;sectionarea formelor pe vertical,obtinind o alta structura;2)metoda de evaluare care are procedeele ei:de crestere(cind la o forma se adauga alta mai mica,de aceeasi forma);matamorfoza cind nasterea unei forme nu se mai aseamana cu cea precedent sau are putina aluzie la cea initiala;de combinare a procedeelor anterioare;3)metoda deformarea plastic,procedeele:de tamponare a formei;de sucire;de comprimare,presare;de botire.

7.Explicati rolul masei vizuale, culorii si facturi in compozitia volumetrica

Din cele mai vechi timpuri, oamenii au fost atraşi de culori si de tainele acestora, deoarece existenta noastră nu poate fi conceputa fără ambianta colorata a lucrurilor care ne înconjoară. Culoarea dezvolta primele forme ale personalităţii si emotivităţii omului, îi stimulează spiritul creator si exercita o deosebita influenta asupra sa, provocându-i diferite stări psihice, impresii si sentimente.

CULOÁRE, culori, s. f. 1. Totalitatea radiațiilor de lumină de diferite frecvențe pe care le reflectă corpurile și care creează asupra retinei o impresie specifică; aspectul colorat al corpurilor.

Culoare fundamentală - fiecare dintre culorile (roșu, galben și albastru) care nu pot fi obținute prin amestecul altor culori.

Culoare integrată – culoare obținută prin amestecul a două sau mai multe culori de bază.

Culoarea este o însușire a luminii determinata de compoziția sa spectrala, care face ca ochiul sa perceapă diferit radiațiile de pe retină, având aceeași intensitate, dar lungimi de unda diferite. Astfel, obiectele ce elimină unde lungi creează culori calde - culoare aflată în prima jumătate a domeniului radiațiilor luminoase (spre infraroșu) de la roșu la verde gălbui, iar obiectele ce elimină undele scurte creează culori reci - culoare aflată în cea de a doua jumătate a domeniului radiațiilor luminoase (spre ultraviolet) de la verde la violet. În arta plastică, cele mai utilizate culori sunt integratele de gradul I, II, III, constituind principala structură plastică. Culorile cromatice și acromatice se folosesc în fond în arta decorativă, la accentuarea unor forme, la proiecte, la activizarea plastică a formelor. Culorile de bază sunt foarte active și pot provoca iritații vizuale, mai ales când ocupă o suprafață mare, de aceea ele se utilizează în porțiuni mici pentru a accentua unele părți deosebite ale compoziției. În arta decorativă şi de design tonurile închise se întâlnesc rar. De obicei ele servesc drept fundal pentru nuanţele cromatice fine sau ca tente de sprijin a părţilor compoziţionale, formând aspectul coloritului general.

În toate cazurile referitoare la culori trebuie să se ţină cont de particularităţile perceperii vizuale, mai cu seamă în compoziția volumetrică. Încă marele W. Goethe propunea cercetarea influenţei psihofiziologice a culorilor asupra omului. A percepe înseamnă a sesiza ceva cu ajutorul simţurilor şi al gândirii, acel “ceva” care poate fi uşor înţeles, pătruns cu mintea omenească. Cu alte cuvinte, însemnă reflectarea realităţii în noi şi capacitatea noastră de a o înţelege. Perceperea, ca termen, provine de la cuvântul latin “percepere”, în română – un fel de “pricepere”, faptul de a pricepe ce se petrece şi ce se întâmplă cu fenomenele realităţii ce ne înconjoară.

Culorile se percep vizual numai la lumină. Cea mai bună lumină este lumina caldă a Soarelui. Însă această lumină sacră nu iluminează uniform toate obiectele aflate în diferite situaţii ale spaţiului cosmic; de aceea, fiecare obiect în parte dispune de o iradiere a luminii specifice doar lui. Prin urmare şi perceperea lor este diversă. Iată de ce fenomenul perceperii culorilor până azi stă la baza constituirii diferitor investigaţii şi teorii psihologice, provocând un interes deosebit nu numai în rândurile artiştilor. Un fapt interesant al acestor culori este efectul spaţial. Spre exemplu, culorile calde întotdeauna vor părea mai aproape decât cele reci, chiar dacă dispun de acelaşi ton. De asemenea, intercalarea unor puncte sau liniuţe verzi şi roşii privite de la distanţă se vor asocia cu un ton cafeniu. Dacă vor predomina cele verzi nuanţa va bate în verzui şi invers. Îmbinările tentelor verzi şi violete vor crea nuanţă de gri. Intercalările de violet cu oranj vor da un roz închis, iar cele de verde şi oranj vor produce un ton galben închis precum ocru.

FACTURA (lat. facio – a face, a întocmi ceva din elemente) - o proprietate care caracterizează structura externă a suprafeței obiectului (aspră, netedă, etc.). Toate obiectele naturii au factură. Deosebim facturi diferite ale aceluiași obiect ce diferă în dependență de vârstă. La etapa inițială de dezvoltare factura e mai fragedă, cu timpul devine cu crăpături, mai zgrunțuroasă. Factura artificială e dobândită prin prelucrarea materialului, prin șlefuire, poleire, netezire, obținând astfel facturi netede, lucioase.Factura are un rol deosebit în compoziția volumetrică, influențând mai puternic, mai emoțional asupra perceperii vizuale, de aceea este foarte important de a se ține cont de categoria facturii, de contrastarea și juxtapunerea conștiincioasă a mai multor facturi. Factura este un mijloc de exprimare artistică. Efectul facturii este în primul rând folosit pentru a transmite calităţile naturale ale materialului, pentru a dezvălui identitatea lui estetică. În cazul în care factura materialului este

foarte expresivă, impactul obiectului asupra observatorului, poate fi mai puternic decât cel determinat de forma produsului. Cu toate acestea, factura trebuie aplicată în urma unui proces de gândire logică, întrucât aplicarea unei facturi excesive poate deveni frustrantă și iritantă. Factura suprafeţei trebuie să fie aleasă în funcţie de mărimea produsului şi mărimea spațiului în care se va afla obiectul.

8.explicati tectonica in compozitie.

Tectonica Este reflectarea vizuală în forma produsului, a construcţiei şi materialului folosit. Pentru a face obiectul tectonic – mai întâi de toate trebuie să fie ideal fizico-material, adică trebuie să aibă o construcţie sigură şi trainică. E necesar ca forma generală să oglindească toate particularităţile bazei constructive. Elementele construcţiei trebuie să fie adecvat oglindite: cele purtătoare să fie evidenţiat corespunzător, cele mascate să nu fie mascate sub purtătoare. Produsul este tectonic atunci când forma lui demonstrează precis ce funcţie îndeplinesc elementele construcţiei: raportul între elementele purtătoare şi cele ce sunt purtate. În tehnica tectonica joacă un rol foarte important: diversitatea construcţiilor materialelor, caracterul lor de forţă acordat construcţiei .Elementele construcţiei trebuie să fie adecvat oglindite: Cele purtătoare să nu fie mascate sub cele purtate. Se poate de spus că un produs este tectonic când forma lui ne demonstrează precis ce funcţie îndeplinesc elementele construcţiei şi ne arată raportul dintre elementele purtătoare şi cele purtate.

9.Argumentati punctual si linia ca element de baza in creatia de forma. Studierea aprofundata excesiva a mijloacelor plastice,

aplicate la structurarea compozițiilor pe suprafața plană, se subînțelege ca o cunoaștere completa a mijloacelor materiale, datorita căreia avem posibilitatea sa identificam originea mijloacelor plastice ca urme lăsate de cele materiale pe suprafață. În acest context, elementul plastic inițial de compunere a lucrărilor decorative este – punctul.

Punctum din latina, înseamnă formă mică si rotundă cu diverse conținuturi ce denota sensuri. Punctul contribuie la prefacerea formei geometrice a suprafeței tabloului dintr-o stare inerta intr-un caracter nou si vioi, plin de conținut plastic. Punctul se caracterizează printr-o concentrare intr-o parte a suprafeței creând un oarecare centru care atrage focarul privirii. Poate avea diferite dimensiuni, forme si tonuri de culoare. Se folosește in iscusite moduri de expresivitate artistica – ca mijlo9c plastic abstract si decorativ, caracterizat prin culoare, ton. Punctul se folosește si la trasarea liniilor, e geneza liniei. Punctul participa la crearea formei.

Mai multe puncte in sir formeaza linia. Provenind din latina inseamna o trasatura simpla, subtire. Prin linie se poate de a separa doua obiecte, se indica limitele unei forme, se marcheaza o directie, se moduleaza forma si se reda volumul. Liniile se prezinta in diverse aspecte: dupa marimea de ton si culoare; dupa mod de trasare – pe suprafat, ondulatoriu, unghiular; dupa grad de incrucisare; dupa inclinatia reciproca. Liniile sunt infinite in spatiu, insa in compozitia decorativ-frontala se limiteaza in format. Linia dispune nu numai de tensiune plastica ci si de carcater, trasaturile distincte depind de modul de aplicare a artistilor plastici.

Linia ne conduce spre intelegerea formelor, dimensiunilor si sensurilor launtrice ale lucrurilor. Se foloseste la infaptuirea desenelor, studiilor, compozitiei decorativ-frontale. Liniile pot fi : reci(drepte, frinte), si linii calde (curbe). Liniile reci exprima forme reci, redau: linistea, duritatea, aspiratia etc., cele calde : bucuria, atentia, relaxarea s.a.

10. Explicati notiunile:proportia,sectiunea de aur,reprezentati grafic.

Un alt aspect de proportie in afara de sistem modular este – sectiunea de aur, care dispune de o amplitudine mai vasta in varietatile ei plastice. Sectiunea de aur se foloseste inca din Antichitate. Istoria cailor de cercetare ale celor mai reusite corelatii proportionale ne intoarce pe noi in trecut spre matematicienii, pictorii si filosofii Greciei Antice. Principiul construirii lui se determina prin impartirea, unui segment in doua parti inegale in asa fel, incit partea mare sa devina medie proportionala intre marimea intreaga a segmentului si partea mica. Deci partea mare se refera la cea mica as aprecum toata marimea la cea mare.

Proportiile dintre dimensiunile luate dupa principiul sectiunii de aur in numere intregi, se exprima : 1,2,3,5,8,13,21,34,…55,89…Nu trebuie de confundat masa totala a unei forme cu masa formei luata dupa diametru daca e vorba de forme circulare, ovale, triunghiulare etc. Este raspindita proportionarea formelor dreptunghiulare conform sectiunii de aur.

Determinarea moderata a esentelor partilor de marimi este menita sa amplifice intuitia estetica.Studierea si cunoasterea subtilitatilor sectiunii de aur este necesara creatorului care vrea sa se inarmeze cu un bagaj trainic de cunostinte in domeniul virtuozitatii de posedare plastica a proportionarii artistice.

11.exemplificati clasificarea culorilor.Culorile se impart in patru ipostaze caracteristice, sau patru

grade de deosebire: - gradul de culoare, intensitatea,valoarea ei,(cromatica si acromatica); - gradul de saturatie, valenta culorii (procentul cromatic); - gradul de luminozitate, puterea de ton a

culorii, cit de deschis sau inchis (tonul de luminozitate); - gradul termic, cit de calda sau rece e culoarea.

Saturatia inseamna procentul culorii cromatice in nuanta respectiva. Cele mai saturate sunt cele de baza din spectrul de subtractare si cele obtinute din amestecul a doua culori de baza. Prin urmare avem, rosu, galben, albastru, verde, oranj, violet. Cele mai saturate culori se aplica mai mult lucrarile de arta decorativa, in publicitate,vitralii, placarde, in scop de avertizare si in unele cazuri in pictura pentru a sublinia o parte a compozitiei. In design, culorile aprinse cromatice de cea mai inalta tensiune se aplic cind este nevoie de a accentua un element important a obiectului. Culorile saturate – oranjul, verde, violet se numesc – culori compuse de prima categorie. Cu cit contin mai multi componenti, cu atit devin pasive, saturatia lor scade. Pot devine chair acromatice, gri. Cele slabe sau gri servesc mai mult ca fondal pentru cele aprinse. Aplicind, tactul alternativ, cind una cind alta informatia se transmite prin culori mai active, relaxind vederea si capacitatea concentrarii vizuale a spectatorului, prin aplicarea culorilor pasive, mai active.

Vorbind de ton, avem culori (acromatice) de ton deschis, semideschis, inchis si semiinchis, si deja toate celelalte nuante de ton obtinute prin combinarea acestor tonalitati. Culorile cromatice dispun de tonuri: aprins, semiaprins, stins, semistins. Tonalitatile semistinse au, la rindul lor, un sir intreg de calitati, sunt practic in pictura. Avind nuante catifelate devin acceptabile, usor asimilate vizual, ofera o gama compacta si densa. In arta decorativa intilnim rar tonurile stinse, ele provoaca neplaceri vizuale. Tonurile inchise si seminchise se privesc mai impunator pe fundal deschis, iar cele aprinse mai stralucitor pe un cimp acromatic.

Un fapt interesant al acestor culori este efectul spatial. Spre ex., culorile calde intotdeauna vor parea mai aproape decit cele reci, chiar daca-s de acelasi ton.

Pentru a intelege mai bine proprietatile si legile culorilor, invatatorul trebuie sa cunoasca cateva notiuni de baza legate de impartirea culorilor in functie de importanta lor si de expresivitatile psiho - fiziologice ce le includ. Astfel se poate vorbi de :

a) Culori primare (principale, fundamentale sau de baza): rosu, galben si albastru (R,G,A).b) Culori secundare (compuse sau iiniare de gradul 1), rezultate din amestecul fizic a doua culori primare : rosu + galben = portocaliu (P); galben + albastru = verde (V); rosu + albastru = violet (Vlt).

c) Culori compuse (tertiare, de gradul J!), rezultand din amestecul ilzic a unei culori secundare cu o anumita cantitate de culoare primara vecina : rosu -f portocaliu = portocaliu roscat (P.r.) ; portocaliu •!- galben = portocaliu gaibuj (P.g.) ; galben + verde = verde galbui (V.g.); verde + albastru = verde albastrui (V.a.) : albastru + violet = violet albastrui (Vlt.a.) si violet + rosu -violet roscat (VH.r.)

d) Culori compuse ternare rezultate din amestecul fizic al culorilor secundare (liniare de gradul i) luate cate doua : P + Vlt = maro ; Vil -!• V = gri albastrui incbis ; V + P = ocru inchis. Apare in cercul cromatic al lui Philip Otto Runge,

Fiecare grupa de culori prezinta intensitati diferite de stralucire si aceasta depinde de gradul lor de puritate. Cu cat in amestec intra mai multe culori cu atat scade gradul lor de stralucire. Acest efect al intensitatilor diferite de stralucire este sugestiv reprezentat de Paul Kfee in .cercul sau cromatic prin intinderea in suprafata a spatiului acordat celor Irei grupe de culori .Culorile mai pot fi clasificate si in functie de efecte psiho - fizice cele dau. Avem astfel :

- culori calde. - ce provoaca senzatia de caldura, culorile focului (rosu, rosu purpuriu, portocaliu, galben si derivatele lor);

- culori reci — provoaca senzatia de rece, racoare (verde, albastru, indigo, violet si amestecul lor;

- culori luminoase - culoriie asezate in jurul galbenului, aceasta fiind cea mai luminoasa culoare ; sugereaza increderea, optimismul ;

- culori intunecoase (grave) - asezate in jurul violetului, transmit stare de tristete, nesiguranta ;

- culori apropiate si culori departate - luminozitatea sau lipsa acesteia au relatie fireasca cu iluzia de apropiere, departare, inaltime sau adancime. Astfel, un tavan intunecat da o senzatie de apasare, in timp ce unul luminos pare indepartat.

12.argumentati influenta psihologica a culorilor.Galben – o culoare caldă, *culoarea soarelui*, în cercul spectral se află în stânga, influenţând asupra altor culori şi dându-le nuanţă caldă. Datorită galbenului toate culorile au undă lungă de la roşu până la verde. E o culoare optimistă, veselă, comunicativă, dinamică, stimulează vederea şi activitatea creierului, tocmind sistemul nervos şi ridicând tonusul vieţii. Culoarea galbenă stimulează sistemul nervos central, amplifică activitatea mentala, îmbunătăţeşte tonusul general făcându-ne să ne simţim în formă, ameliorează digestia, stimulează sistemul limfatic, permite atingerea unei depline stăpâniri de sine, facilitând autocontrolul şi o deosebită luciditate. De asemenea, stimulează nervul optic şi influenţează funcţionarea normală a sistemului cardiovascular. Cromoterapia modernă a ajuns la rândul ei, în urma unor cercetări riguroase, la aceeaşi concluzie: culoarea galbenă stimulează activitatea ficatului, amplifică procesele trofice la nivelul pielii, normalizează digestia. Considerată cea mai veselă din tot spectrul, culoarea galbena stimulează trăirea unor sentimente pozitive, cum ar fi: optimismul, cutezanţa, tendinţa de autodepăşire, stăpânirea de sine, generozitatea.

Roșu - *culoarea revoluţiei*, culoare dinamică, activă, agresivă, fierbinte, alarmantă, străpunge perceperea vizuală, pe urma perceperii ei are loc încordarea muşchilor, se ridică tensiunea sângelui, respiraţia devine mai frecventă. În activităţile sociale, această culoare e utilizată la serbări, manifestări, însă nu poate fi privită mult timp, deoarece stoarce energia omului. Culoarea roşie este considerata a fi un stimulent universal, fiind asimilată cu căldura indispensabila oricărei vieţi, stimulează circulaţia sângelui si facilitează regenerarea celulară. De asemenea, creează impresia de mărire a obiectelor şi a spaţiilor vopsite în roşu, însă produce oboseală dacă este privită mult timp. Roşul luminos simbolizează eroticul; o femeie îmbrăcată într-o rochie roşie are un impact mai direct asupra sensibilităţii bărbaţilor decât daca ar purta o rochie albă. Preferinţa preponderentă pentru roşu indică stări de efervescenţă lăuntrică, energie, dinamism, forţă, vigoare. Este culoarea preferată de către persoanele curajoase, voluntare si comunicative. Roşul este simbolul vieţii, puterii şi vitalităţii, semnifică voinţa de a obţine rezultate, de a înfrunta viaţa cu dificultăţile şi problemele ei. Este o culoare foarte importantă în medicina chineză şi cea indiana (AYURVEDA), are capacitatea de a ameliora metabolismul, de a stimula funcţiile ficatului şi activitatea sexuală masculină.Indicaţii: anemie, răceala, gripe, dureri reumatice, tulburări respiratorii, anumite forme de depresie nervoasă, astenie fizica, frigiditate, astm bronşic. Contraindicaţii: hipertensiune arteriala, febră, crize de nervi, temperamente sangvine, tulburări emoţionale.

Albastru – culoare curată, curativă, accentuează distanţarea, e aplicată în medicină, cea mai răspândită culoare pe pământ. Albastru combinat cu alb se aplică cel mai des în medicină la

scăderea tensiunii. Albastrul face parte din paleta culorilor reci, odihnitoare şi liniştitoare, care îndeamnă la calm şi reverie, stimulând predispoziţia la concentrare şi linişte interioară. În plan psihologic predispune la meditaţie, tandreţe, afecţiune, nostalgie, inspiraţie, devotament. Mecanismele interioare care declanşează aceste stări se explică prin scăderea presiunii sangvine şi a tonusului muscular (în sensul relaxării, a eliberării de stres), prin reglarea şi calmarea respiraţiei şi prin reducerea frecvenţei pulsului. Toate acestea ne dau efectul subtil de bine, pe care îl resimţim cu toţii când ne aflăm în spaţii deschise (câmpie, vârf de munte, malul mării) inundate de albastrul cerului senin de primăvară sau de vară. Culoarea albastră produce o creştere a capacităţii de apărare imunitară a organismului şi facilitează regenerarea celulară. Indicaţii: hipertensiune arteriala, afecţiuni ale gâtului, dureri de cap, afte, insomnie, abcese gingivale, alergii, stări febrile, insolaţie, palpitaţii. Contraindicaţii: boli reumatice, răceala, frisoane, oboseală, stări depresive.

Integratele de gradul 1Verde – culoare pământească, cea mai aproape de om, plăcută, relaxantă, calmează sistemul nervos, scade tensiunea. Simbolizează puterea de creaţie, speranţa, comuniunea cu forţă universală şi este, prin excelenţa, culoarea vieţii, a regenerării şi a vindecării. Poate echilibra trupul, mintea şi spiritul, iar o persoană atinge integritatea atunci când între cele trei laturi se stabileşte un echilibru. Verdele crud al primăverii este prin excelenţă regenerant şi întineritor, dinamizează procesele fiziologice din organism şi induce o stare de expansivitate şi buna dispoziţie. Se recomandă in tratarea tuturor afecţiunilor cronice produse de uzură şi intoxicarea organismului. Verdele profund al pădurilor de răşinoase este mai mult calmant, un

adevărat balsam al stărilor de iritare psihică, favorizând totodată şi o stare de interiorizare

Indicaţii: dureri de cap, alergii, insomnii, hipertensiune arteriala, ulcer gastric, gripă însoţită de febra, nevralgii, oboseala acută, insomnii, nevroze însoţite de anxietate. Ca regenerant, culoarea verde este indicată pentru stimularea vindecării rănilor vechi şi a fracturilor

Oranj – culoare uşoară, caldă, dinamică, are capacitatea de a influenţa pozitiv asupra digestiei, accelerează circuitul sângelui, are multe trăsături comune cu galbenul. Portocaliul este culoarea anti oboseală prin excelenţă, stimulează sistemul respirator, facilitează asimilarea calciului în organism, fiind un excelent stimulent sexual. Este considerat unanim culoarea veseliei şi a bunei dispoziţii, a bucuriei de a trăi. De asemenea, portocaliul este o culoare energizantă, stimulează sistemul imunitar al organismului şi ajută la calmarea problemelor digestive. Mai puţin agresiv decât roşul, portocaliul este un antidepresiv şi un regenerant ideal, o culoare anti stres excelentă, care ne ajută să ne echilibrăm dinamic atunci când suntem agresaţi de factorii exteriori. Din punct de vedere psihologic, culoarea portocalie este indicată pentru reechilibrarea psihică, redeşteptarea optimismului, trăirea plenară a vieţii, fiind indicată în special pentru depăşirea inhibiţiilor, a obsesiilor şi tulburărilor de natură sexuală, spasmelor sau nevrozelor. Portocaliul nu are contraindicaţii. Indicaţii: tratarea astmului, spasmofiliei, în caz de litiaza biliara, melancolie, stres, bronşite, afecţiuni renale sau hepatice, reumatism cronic.

Oranj-roșietic – culoare excitantă, stimulantă, agresivă, se utilizează la activizări.

Violet deschis – influenţează pozitiv asupra respiraţiei, favorizează lucrul plămânilor şi tactul inimii. Are calităţi curative. Violetul favorizează apropierea de latură spirituală a vieţii, apariţia inspiraţiei, dinamizează intuiţia, conferă candoare şi puritate, aspiraţie spre ideal. Mulţi muzicieni, poeţi şi pictori au arătat că momentele lor de mare inspiraţie au apărut în situaţii în care au fost înconjuraţi de o lumina violetă. Preferinţa pentru nuanţele pure de violet indică o natura sinceră, inocentă, precum şi o anumită înţelepciune. La nivel psihic calmează angoasele, anihilează frica şi elimină agresivitatea.

Violet închis – influenţează negativ asupra stării psihologice, până la respingere şi neplăcere.

Culori acromaticeAlb – cea mai plăcută, uşoară, luminoasă, frumoasă şi solicitată culoare acromatică, exprimă puritatea sacră. Se aplică peste tot, înlocuieşte necesitatea luminii, se aplică în scopuri curative. Culoarea albă conţine toate culorile spectrului vizibil şi este sinteza tuturor efectelor terapeutice ale acestora. În ceea ce priveşte lumina albă naturală, aceasta creşte tonusul organelor interne, producând în intimitatea ţesuturilor câmpuri şi curenţi electrici favorabili tuturor funcţiilor organismului. Practic nu există afecţiune care să reziste unei băi de lumină albe - strălucitoare, iar tot ce ţine de medicină şi farmacie este de culoare albă. În plan psihologic, albul este un balsam pentru toate tensiunile emoţionale, având darul de a calma, alină şi purifică gândurile şi sentimentele.

Negru – a 2-a culoare acromatică de bază, cea mai răspândită culoare în cosmos, exprimă seriozitate, presiune, iar ce ţine de

ordinul psihologic al acestei culori, ea poate duce chiar la stări depresive, nefiind o culoare benefică pentru organismul uman.Sur – pasiv, neutral, balansant.

13.explicati si exemplificati culorile si semnalizareaPrincipalele culori de semnalizare sunt: roşu, galben şi verdeRoșu – se foloseşte ca simbol pentru a semnaliza: pericol de incendiu, pericol de iradiere, energie atomică, oprire - *INTERZIS!*Galben – se foloseşte ca simbol pentru a semnala pericole mecanice, se vopsesc elementele tăioase sau mobile ale maşinilor, punctele periculoase. Mesajul principal al culorii este *ATENȚIE!*Verde – culoare de protecţie, de siguranţă. Mesajul principal al culorii este *SECURITATE*

Culorile de semnalizare suplimentare sunt: oranj, albastru, negru.Oranj – se foloseşte ca simbol de a semnala pericol în legătură cu temperaturile înalte, electrocutări, pericol de accidente la anumite maşini şi instalaţii. Mesajul principal al culorii este *ATENȚIE, PERICOL!*Albastru – semnalează absenţa temporară a pericolului. Avertisment la maşini şi aparate a căror piese nu trebuie atinse pentru a evita producerea accidentului. Mesajul principal al culorii este *MANIPULARE PERMISĂ CU ATENȚIE!*Negru – pe fond galben este utilizat pentru semnalare în instalaţii de construcţie.

14.Evaluati rolul culorii in interiorPrin vibraţii, culorile ne pot influenţa emoţiile, relaţiile cu ceilalţi şi starea de sănătate. Semnificaţiile culorilor dar si

efectele lor asupra organismului ne pot fi de mare folos daca ştim să le utilizam cum trebuie. Culoarea înfrumuseţează ambianţă, modifică luminile şi umbrele spaţiilor, diversifică nuanţele, formele şi contururile interioarelor. O culoare este cu atât mai caldă cu cât se apropie mai mult de roşu şi cu atât mai rece cu cât este mai dominant albastru. Culorile închise induc stări depresive, descurajante, cele prea vii sunt obositoare, iar culorile deschise înveselesc. Culorile dinamizează spaţiul, îi înnobilează dimensiunile. Tot culoarea este aceea care poate „dilata” sau „contracta” spaţiul, îl poate „încălzi” sau „răci”, îl poate anima şi înveseli sau îl poate face monoton neagreabil şi chiar ostil. Cu ajutorul culorilor putem crea senzaţia de mărire sau micşorare a unui spaţiu etc. Şi tot culoarea este aceea care ne face bucuroşi, deschişi, comunicativi, sociabili sau dimpotrivă tăcuţi, interiorizaţi, meditativi.Cunoaşterea caracteristicilor afective ale culorilor permite realizarea de aranjamente coloristice plăcute ochiului, care să contribuie la crearea unor stări de confort fizic şi psihic al locuinţei. Cea mai bună combinaţie este aceea care ţine seama de tipul de locuinţă, destinaţie şi specificul camerelor în ansamblu şi de mediu înconjurător, de nivelul de cultură, experienţă profesională, preferinţe şi categoria socioprofesională a fiecărui locatar, fără de care nu este posibil să se realizeze o armonie şi un confort cromatic dorit. Cei care locuiesc sânt primii de care trebuie să se ţină seama. Familiile numeroase, active şi tinere preferă culorile puternic contrastante. Persoanele liniştite şi în vârstă preferă în general combinaţiile cromatice armonioase, neutre, reci.

În camerele cu ferestre mari sau iluminaţie artificială, culorile nu vor fi deformate, în camerele mai întunecoase sau luminate artificial colorat (becuri colorate, iluminat fluorescent

etc.) culorile vor fi închise, nehotărâte sau chiar vor căpăta o altă nuanţă.

În general, nota dominantă a unei armonii cromatice este dată de suprafeţele mari, pardoseli, pereţi, tavan. Pardoseala este bine să fie de culoare întunecată şi intensitate scăzută, pentru a simplifica întreţinerea. Pardoseala de culoare deschisă oferă luminozitate mai mare camerelor, însă este mai pretenţioasă şi mai greu de întreţinut.

Pereţii trataţii în tonuri închise induc o stare de interiorizare şi au proprietate de a uni mobilierul de culoar închisă. Pereţii vor fi mai deschişi decât podeaua, pentru că fac trecerea între ea şi tavan, neutri ca intensitate, rolul lor fiind de fundal. Tavanul zugrăvit în culori deschise măreşte spaţiul şi dă o reflectare mai bună a luminii; el poate fi zugrăvit în tonuri calde sau răcoroase, depinzând foarte mult de destinaţia fiecărei încăperi.

Zonele de la intrare pot avea orice culoare care să întâmpine şi să invite oaspetele, introducându-l în specificul casei. Spaţiile comune trebuie să fie ospitaliere şi vesele.

Bucătăria „îmbrăcată” în finisaje ce pot fi curăţate uşor, va avea culori să susţină senzaţia de curăţenie permanentă.

Camerele de baie, duşurile, WC-urile sunt spaţiile de folosinţă individuală de scurtă durată şi la acestea culoarea are o importanţă mai mică; funcţionarea şi forma obiectelor sanitare, dimensiunea spaţiului în sine primează înaintea culorii, definind confortul.Oranj - Portocaliul simbolizează confort şi căldură, fiind potrivit pentru camera de zi, însa pe suprafeţe mari poate deveni obositor. Cei cărora le place această culoare sunt harnici, entuziaşti şi iubesc aventura. Oranj – se recomandă să fie utilizat în spaţiile înguste şi lungi (culoare, pasaje, pasarele, tunele, etc.) pentru a lărgi spaţiile şi a micşora distanţa; în sălile de aşteptare şi spaţiile cu temperaturi scăzute pentru a crea senzaţia de căldură şi apropiere şi a favoriza comunicarea.

Oranj-bej – se utilizează în încăperile slab iluminate, unde pătrunde puţin soare. Optimal pentru camera de lucru, cameră pentru copii, ospătărie.Cafeniu întunecat – se utilizează în încăperile unde se doreşte o atmosferă plăcută.

Albastru - S-a observat că expunerea prea îndelungată la lumina albastră şi mai ales interioarele de culoare albastră induc, în timp, locatarilor o stare de oboseală si de depresie. Este o diferenţă foarte mare între albastrul strălucitor al cerului sau al mării luminate de soare (care sunt nuanţele de referinţă pentru cromo-terapie) şi albastrul folosit în decorarea interioarelor, care la lumina sensibil mai slabă a becurilor electrice declanşează în timp efecte negative asupra psihicului şi a stării generale de sănătate. Albastru – este recomandată să fie utilizată pentru suprafeţele mari ale camerelor dar în tonalităţi foarte deschise; în spaţiile cu temperatură ridicată. Albastru – verde (culoarea apei) în mediu uscat; în încăperile mici pentru a le „mări” prin crearea senzaţiei de spaţialitate.

Albastru deschis rece – pentru încăperi însorite: care trebuie să pară curate şi igienice, şi în care se doreşte posibilitatea de a se concentra. Optimal pentru camera de lucru, baie, bucătărie.

Albastru întunecat – pentru încăperi largi, înalte, reprezentative.Galben – pentru încăperi slab însorite sau pentru încăperile unde se necesită o atmosferă stimulantă. Optimal pentru camera de lucru, ospătărie, cameră pentru copii. Se recomandă a fi utilizat în încăperi orientate spre nord, cu luminozitate redusă; galben – oranj (culoarea nisipului) în mediu umed, în spaţii mari pentru a crea senzaţia de căldură, apropiere şi

intimitate. Culoarea galbenă este ideală pentru holuri sau pentru o cameră insuficient luminată.Verde – gălbui – optimal pentru camerele în care se doreşte o atmosferă plăcută şi prietenoasă.Verde – pentru toate încăperile menite odihnei, relaxării sau concentrării. De asemenea se utilizează şi în încăperile din sectoare gălăgioase. Optimal pentru camera de lucru şi pentru dormitor. Verde – este recomandată pentru suprafeţe relativ mari, deoarece este uşor suportată în tonuri deschise uşor albăstrui. Tonurile tari se recomandă în tapiţărie împreună cu specii lemnoase deschise, în spaţiile cu temperatură ridicată.

Verde-albăstrui – pentru camerele unde se cere o influenţă coloristică puternică. Optimal pentru reprezentative.

Indigo-albăstrui – pentru încăperi unde se doreşte senzaţia de linişte şi concentrare. Optimal pentru camera de lucru şi dormitor.

Violet– se recomandă a fi utilizat pentru suprafeţe mici cu un colorit pur, curat; contrastează plăcut cu ocru, galben şi galben-verzui. Violet-albăstrui – pentru interioare neobişnuite, scumpe şi elegante. Optimal pentru încăperi elegante, reprezentative, pentru manifestaţii.Violet-roșiatic – pentru încăperi ce trebuie să denote o alură feminină. Optimal pentru săli de manifestaţii, camere de muzică, camera domnişoarelor.

Roșu purpuriu - pentru săli de manifestaţii, camere de muzică, camera domnişoarelor. În mod tradiţional, teatrele sunt decorate în roşu pentru a menţine ambianţă euforică şi dinamică, pentru a încălzi publicul care vine la spectacol.

Roșu aprins – pentru camere largi, pereţii cărora nu sunt la vedere, pentru încăperi destinate banchetelor. Roşu – se recomandă de a fi utilizat în vestibuluri, camere sau ateliere cu accente de înviorare a spaţiului şi a obiectelor din spaţiu; în spaţii mari; în spaţiile cu temperatură scăzută; pentru muncile monotone şi migăloase ca element decorativ

Roșu-oranj - pentru încăperi destinate banchetelor.Roșu-gălbui - pentru încăperi destinate banchetelor.Alb – pentru încăperi ce nu trebuie să producă impresia specificată. Alb – se recomandă a fi utilizat pentru suprafeţe şi volume mici, întunecoase şi înguste cărora le dă spaţialitate şi luminozitate, le „dilată”. Pentru marcarea traseelor şi delimitarea spaţiilor interioareNegru – pentru încăperi în care se planifică un decor coloristic puternic.Sur – pentru orice încăpere unde se cere un fon neutru.

Exigenţe de utilizare a culorii în interiorPodeaua colorată - lărgeşte încăperea lateral şi în sus, oferă stabilitate mobilierului.Podeaua și tavanul colorate - camera pare mai joasă şi mai largă, aria acesteia pare a fi mai mare decât este într-adevăr.Podeaua și peretele din spate colorate - aceasta accentuează şi mai mult podeaua, iar camera se lărgeşte lateral,Tavanul și peretele din spate colorate - camera pare vizual mai scurtă, dar se lărgeşte lateral.Tavanul și pereţii laterali coloraţi – podeaua uneşte pereţii într-un întreg, iar camera se lărgeşte în direcţia peretelui *neutru*

Peretele din spate colorat – oferă impresia unui sprijin şi reprezintă un fundal bun pentru mobilierul care trebuie de scos în evidenţă.Pereţii laterali coloraţi – camera pare să se lărgească în direcţia podelei, a podului şi a peretelui din spate.Pereţii laterali și cel din spate coloraţi – camera pare închisă, se lărgeşte în sus şi în jos.Tavanul și pereţii laterali coloraţi – camera se lărgeşte în direcţia peretelui din spate, podeaua deschisă la culoare vizual nu oferă un suport bun şi stabilitate.Tavanul, pereţii laterali și cel din spate coloraţi – încăperea pare strâmtă şi dă senzaţia unei peşteri.Tavanul, podeaua și toţi pereţii coloraţi – camera pare o cutie închisă şi se îngustează foarte mult.

15.Explicati culoarea produselor industrialeIn pofida progreselor pe care le-a făcut designul industrial

sec. nostru, pe plan universal, încă nu s-a precizat o concepție clara a cromaticii produselor.

In general, culorile obiectelor pot fi clasate in doua categorii mari. Prima ar cuprinde culorile specific materialelor, culorile naturale, cum li se spune: cele ale diferitelor esențe lemnoase, ale metalelor ce nu se vopsesc (arama, alama, bronz, aur, argint, oteluri special, aluminiu sau alte material sintetice) ale pietrelor si marmurelor si a sticlei de toate categoriile, ale linurilor si orice fel de fibre vegetale(in,cânepa etc.) ale pieilor si blănurilor, ale împletiturilor de nuiele sau paie etc.

A doua categorie, a obiectelor ce se colorează sau se vopsesc, se poate împărți la rândul ei in mai multe categorii:

- în masa, sau care sunt, in orice caz, colorate in cursul fabricaţiei: masele plastic, sticla colorata etc.

- a obiectelor ce se vopsesc cu pensula ori pistolul, prin scufundare in vopsea sau alte metode perfecţionate, dup ace au fost fabricate.

In practica se folosesc mai multe game de perechi cromatice, decât de culori independente.Totuși trebuie cunoscute si preferințele pentru culorile simple, deoarece de la ele constituie baza de la care se poate ajunge la armonie. Acestea din urma sunt însă mai greu de definit.

Unele teste americane au dovedit ca simpla schimbare a culorii ambalajului unui produs alimentar – păstrându-și forma si compoziția grafică inițială – a provocat o creștere considerabilă a vânzării.

Multe ambalaje nu trezesc nici o impresie deosebita. Culoarea lor nu suscita nici o asociație de idei, nici impresii – conștiente sau inconștiente – in raport cu produsul. Alte ambalaje par a fi chiar străine de produs, ca de pilda : crema de fata ambalata in cenușiu si negru; piper, in trandafiriu; sau un borcan de dulceață în albastru – în loc de culori calde galben si roșu, ce sugerează fructe coapte etc.

Anumite culori sunt, în general, mai puțin favorabile ambalajelor comerciale: ca de ex., maro sau cenușiu; precum și altele, ca violetul, carminul sau purpuriul, distinge ambalajele obiectelor de lux.

O însemnătate deosebită în coloristica obiectelor sau în cea a ambalajelor o are vizibilitatea tonului. Dar nu întotdeauna cea mai vizibila culoare (galbenul auriu, de pilda) este și cea mai publicitara. Un alt contrast de vizibilitate cu efect publicitar este roșu si verde. Albastrul închis, maroul si cenușiul sunt asociate a fi cel mai puțin vizibile si atrăgătoare.

Pe de alta parte, culoarea poate deveni simbolul unei mărci comerciale, repetându-se pe ambalaje,magazine, vehicule, vitrine.

Specialiștii atrag atenția si asupra unor efecte psihologice mai puțin cunoscute, ce le produc culorile ambalajelor sau ale obiectelor. Astfel, cel ce privește un ambalaj verde sau albastru in totalitatea sa, va înregistra inconștient absenta rosului si a galbenului, ceea ce se traduce, psihologic, printr-o anumita presiune, lipsa de forță vitala sau o aparenta înșelătoare. Lipsa

celorlalte două primare, ce-și au corespondențe în celulele vizuale, provoacă astfel asociații. Și invers, un ambalaj sau un afiș dominant galben va determina senzația lipsei albastrului si a verdelui. Ca urmare, albastrul închis va sugera nevoia de căldură afectivă, galbenul, nevoia de noutate, albastrul verzui, nevoie de lumina si siguranță, iar galbenul - roșcat va defini un spirit cuceritor.

In combinații, roșu-galben – va semnifica voința de cucerire, nevoie de noutate, gust de viață si expresivitate, culori recomandate pentru o gama larga de produse: de la bidoane de benzina, ulei si cutii de chibrituri, până la produse alimentare.

Roșu – albastru - verzui - semnifică autoafirmare, siguranță, autoritate și va da ambalajelor impresia de soliditate, indicate pentru aparataje si material de întreținere. Iar rosu-albastru închis – sugerează căldura afectiva si chiar senzualism. Tinzând apoi spre trandafiriu si albastru deschis, in combinație cu violet, aceste culori pot crea o paleta sugerând delicatețe și tandrețea feminină; motiv pentru care sunt potrivite pentru ambalajele cosmetice.

Și tot așa, pe baza, culorilor fundamentale si a varietăților lor tonale, se mai pot crea nenumărate combinații noi cu calități specifice.

16.Relatati despre contranstul coloristic si culori complementare.

Contrastul în arta plastică înseamnă evidenţierea sau ruperea obiectului zugrăvit de fundalul său, de suprafaţa pe care se află ori de anturajul formelor vecine. Contrastele se aplică în operele plastice când este necesar de a sublinia o oarecare parte , de a marca un oarecare element.

Cea mai plăcută influenţă o exercită contrastul de culoare (culorile cromatice armonizează cu cele acromatice sau cu fundalul acromatic). Orice culoare cromatică are efect pe un fundal alb, negru sau neutru. Acest fel de contrast se

foloseşte des la lucrările decorative în procesul organizării compoziţionale a lor. Aceeaşi menire o are şi contrastul cromatic dintre culorile reci şi calde, care are o aplicare destul de vastă, mai ales în pictură. Tot aceeaşi influenţă o are contrastul cromatic şi în compoziţiile decorative, dar culorile învecinate trebuie să fie diferite şi să aibă intensitate diferită, mai ales cele complementare (roşul şi verdele-albăstriu, albastrul cu oranj, galben şi violet).

Cercul spectrului de extragere se alcătuieşte în aşa fel, încât între culorile fundamentale să fie trei trepte de trecere de ton de la o culoare la alta, formând 12 segmente. Fiecare segment are culoarea lui proprie, conform ordinii stricte de construire a cercului spectral. Ordinea culorilor e următoarea : roşul de cadmiu, roşul-gălbui, oranjul, galbenul-oranj, galbenul-verzui, verdele, albastrul-verzui, albastrul de cobalt, albastrul-violet, violetul şi roşul-violet. Culorile opuse ale spectrului armonizează. Goethe le-a numit perechi caracteristice : verdele şi roşul, galbenul şi violetul, albastrul şi oranjul. Aceste culori se mai numesc complementare. In arta picturii ele se completează reciproc : roşul cu verdele-albastru, galbenul cu albastrul-violet, azuriul cu oranjul, violetul cu verdele-gălbui, verdele cu purpuriul. La amestecarea lor observăm două cazuri de manifestare cromatică : frontală şi spaţială.

Culorile complementare reprezintă acela culori care în cercul spectral se află vis-a vis. Complementar înseamnă care se completează(roşul şi verdele-albăstriu, albastrul cu oranj, galben şi violet).

În natură, spectrul de subtractare are 3 culori de bază - roşu, galben, albastru. Dacă una din ele va rămâne solitară neapărat le va invoca pe celelalte două. Pentru a ne

convinge este suficient ca o formă oarecare vopsită în gri s-o aducem pe o suprafaţă galbenă, neapărat griul va bate în violet. Griul pe o suprafaţă albastră va bate în ocru galben, iar pe o suprafaţă roşie va deveni verzui. Culorile complementare, care se cer reciproc, fiind alăturate, formează contrastul culorilor complementare, astfel acestea fiind juxtapuse îşi măresc puterea de strălucire până la maxim.

17.Explicati metodele de analiza in proectare

Analiza metodei sistematice1. Analiza socio-culturală (se studiază aspectele genetice ale culturii materiale şi legăturile reciproce între evoluţia lumii materiale şi situaţia economico-socială concretă)2.Analiza comparativă stilistică (se analizează influenţa diferitor stiluri artistice asupra morfologiei produselor în design)3. Analiza funcţională şi tehnologică (se analizează corespunderea formei produsului către funcţia care o îndeplineşte şi materialul din care e confecţionat, se apreciază utilitatea constructivă în procesul producerii în conformitate cu procesele ştiinţifice şi tehnologice de ultima oră)4.Analiza estetico-compoziţională (se caracterizează prin calităţile de consumaţie din poziţiile valorilor estetice şi metodelor profesionale de creaţie de formă)5.Analiza de pronosticare (se aranjează tabloul imaginar al reorganizării obiectelor din lumea materială în procesul evoluţiei producerii sociale)

18.Relatia despre evolutia design-ului in sec.XIX

În a doua jumătate a veacului trecut, industria parcursese deja o bună parte a istoriei. Începuse, efectiv, o altă eră: maşinismul. Dar noua lume era încă, în cea mai mare parte lipsită de echilibru funcţional-estetic al formelor.

Noua tehnică a ferului în construcţie - primul rezultat foarte spectaculos al dezvoltării industriei metalurgice - deşi relativ larg folosită, pentru marele şi multiplele ei calităţi, era ascunsă ca o ruşine sub suprastructuri false, neogotice sau neo-renascentiste.

Unul din fondatorii gândirii funcţionalist moderne – Emanul Viollet – le – Due – denunţă, exact acum un veac: „ Aceşti pilaştri, pe care îi credeţi din zidărie plină, sunt cutii de cărămidă acoperite cu stuc, care închid coloane de fontă. Această boltă, a cărei structură ar figura o lucrare de piatră, este un schelet de fierărie acoperit cu ghips. Acest şir de coloane monumentale nu susţine nimic, adevăratele puncte de sprijin aflându-se în spatele lui (...)”

Şi mai stridentă era apariţia acelor piese ciudate, maşini sau obiecte de tot felul, noi, fără modele în trecut, dar travestite în forme vechi, dând astfel rezultate stranii, uneori chiar rizibile: strunguri sau alte maşini unelte îmbrăcate în carcase false, gotice, dorice greceşti sau chiar egiptene;maşini de cusut ascunse în piese de mobilier stil Ludovic al XVI-lea, lămpi electrice mascate în candelabre de lumânări sau în lămpi „olandeze” de gaz: automobile ce arătau ca nişte trăsuri văduvite de cai sau nave cu abur şi elice în forma corăbiilor cu pânze.

Universul se transforma profund cu o viteză uimitoare, dar nu-şi putea găsi, în acelaşi ritm, propriile sale elemente formale, noi, specifice.

Prima jumătate a sec. al XIX-lea a cunoscut un nr. Mereu mai mare de expoziţii industriale naţionale, cum au fost mai ales cele din Paris. Era marilor manifestări industriale internaţionale se deschide în 1851 la Londra, cu prima expoziţie universală, al cărui centru de atracţie a fost uriaşul Crystal Palace: construcţie acoperind 74.000 mp.

Dar cea care prin dimensiunile ei şi prin nr. Noutăţilor industriale a avut un ecou internaţional cu totul neobişnuit, a fost aşa numita La Grande Exposition Universale de Paris, din 1867, expoziţia acoperea în total o suprafaţă de aproape 659 000 m.p. şi cuprindea un mare nr. de pavilioane.

Dar ceea c uluise literalmente pe vizitatori au fost maşinile. Aceasta era atelierul lumii întregi, era industria universală, cu surprizele sale, cu minunile şi transformările sale ce se petreceau văzând cu ochii.

Creşterea producţiei industriale s-a materializat, implicit, şi în noi valori formal-estetice, chiar dacă multe din acestea rămâneau propriu-zis ascunse.

Inginerii şi tehnicienii puneau bazele unei estetici noi, stabilind parametrii artistici ai erei maşinismului. Dar de acest fapt nu erau conştienţi nici inginerii, nici majoritatea artiştilor, a teoreticienilor sau a marelui public.

Opera lui Singer nu mai era, decât foarte mică măsură, o invenţie, cum ne-o închipuim uneori în chip ideal, ca o iluminare bruscă. Dar el făcuse o adevărată operă de designer, găsind acel echilibru general al maşinii – tehnic, economic, ergonomic, funcţional şi formal – ce nu fusese găsit de predecesorii săi. Singer a adus astfel nu numai un nou dispozitiv tehnic, ci şi un nou element în lumea modernă a formelor; precum şi o nouă relaţie ergonomică – estetică.

Tot aşa, invenţia bicicletei datează propriu-zis abia de la finele veacului al XIX-lea, când ea a început să fie produsă în seri de către atelierul din str. Raleigh în Nottingham (Anglia). Dar lungul şir de avataruri prin care a trecut vehiculul cu două roţi s-a întins pe un întreg secol.

Creaţia fondatorilor lui Releigh Cycle Companz – al cărei principal promotor a fost Frank Bowden – aparţine de asemenea design-ului. Ca şi Singer, ei au realizat acel echilibru general ce au făcut ca bicicleta să devină cel mai popular vehicul din lume: uşor de acţionat, rapid şi ieftin, prin industrializare. Iar modelul

Raleigh din 1905 – nu se mai deosebeşte cu nimic de cel mai curent tip al bicicletei de azi.

Deşi înşişi inventatorii sau constructorii secolului XIX ar fi fost destul de miraţi la ideea că operele lor tehnico-industriale reprezintă, totodată valori formal-estetice.

Europenii au descoperit în 1851, la Expoziţia Universală de la Londra, soluţiile funcţionale chiar dacă nu totdeauna conform cu gustul rafinat al locuitorilor vechiului continent găsite de design-ul timpuriu american. Scaunele, de la un simplu taburet, până la fotolii, lipsite de ornamentele şi zorzoanele europene care sfâșie rochiile şi zgârie mâinile.

19.evoluti Bauhausul- ca baza a scolii de design modernÎn perioada antebelică a istoriei design-ului, s-au precizat

cum se vede şi principalele elemente ale teoriei funcţionalismului, piatra unghiulară nu numai în doctrina design-ului cît şi cea a unei mari părţi de artă şi arhitectura modernă.

În aceeaşi vreme au apărut şi unele din cele mai viguroase curente artistice ale avangardei, cum cum au fost mai ales cubismul şi futurismul, interacţiune cu arhitectura şi design-ul-fenomene deloc neglijabile.

Imediat după război, design-ul cunoaşte un ritm accelerat de dezvoltare, ilustrat mai întâi de apariţia concomitentă – prin 1918-1920 – a mai multor curente ce s-au întrepătruns: constructivismul sovietic, neoplasticismul olandez sau mai ales şcoala germană Bauhaus şi mişcarea franceză fondată de Le Corbusier.

Şcoala Bauhaus înfiinţată în 1919 la Weimar, sub deviza organizatorului şi a teoreticianului său, arhitectul Walter Gropius - a jucat un rol hotărâtor în dezvoltarea arhitecturii şi a design-ului în primul rând prin însăşi constituirea sa ca sistem pedagogic general, având ca obiectiv întreaga sinteză a artelor.

Deosebită însemnătate a Bauhaus-ului se datoreşte, în al doilea rînd, varietăţii experimentelor făcute de numeroaselor personalităţi – arhitecţi sau designeri, pictori, sculpori, sau graficieni – ce au activat în cadrul şcolii: Gropius Mies Van der Rohe, Muche, Breuer, H. Meyer, Marcks, Kadinski, Klee, Feininger, Moholz-Nagy, Schlemmer, J. Scmidt, J. Albers.

În sfîrşit, şcoala a avut o foarte lungă rază de acţiune; atît în perioada existenţei ei în Germania – 1919-1933 – cît şi mai ales în cea a diasporei Bauhaus-ului: cînd nazismul a provocat masiva emigraţie a profesorilor şi a elevilor săi.

20.Relatati despre evolutia design-ului in sec,XX.Mulţi leagă începuturile design-ului conştient abia de şcoala

Bauhaus, fondată imediat după primul război mondial. Dar permisele acestei conştiinţe se puseseră încă de mişcarea de la 1900, cea care a constituit în general prologul întregii arte şi arhitecturi moderne.

Arta 1900, primul curent care a infirmat cu adevărat academismul în toate domeniile, „a pus la stîlpul infamiei prostul gust al epocii” şi a cautat sinteza modernă a artelor, a dat naştere graficii publicitare cu deosebirea afişului, ramura fundamentală a design-ului comunicaţiilor vizuale, şi a promovat, în special, „ utilizarea maşinii, atît în creaţia arhitecturală, cît şi cea a artelor aplicate”. Ea şi-a propus drept ţeluri prgramatice – „structura raţională a obiectului, logica fără compromisuri ” în folosirea materialelor şi exprimarea procesului de fabricaţie direct în valori plastice.

Horta a fost primul arhitect care a folosit structuri metalice aparente în construcţia de locuinţe: în 1892-93, la Hotel Tassel din Bruxelles –sector cu deosebire supus pe atunci domniei absolute a eclitismului istoricist.

Contribuţia lui Horta la dezvoltarea construcţiei metalice a continuat în alte lucrări, culminînd cu realizări de amplasare, în care a creat mari spaţii libire, aproape total vitrate. La maison

din Peuple, sediul Partiduli Socialist (1896-1893) şi marile magazine Innovation (1901), ambele Bruxelles şi Marele Bazar (1903) din Frankfurt pe Main.

Însă rolul hotărîtor pe care Arta 1900 l-a jucat la începutul „istoriei ” design-ului s-a concretizat mai ales în domeniul obiectului. Modern Style, Art Neuveau, Jugendstil sau Sezession au însemnat înainte de toate o nouă şi originală lume a obiectelor. Mişcarea Arts and Crafts încercase şi ea o renaştere a meseriilor artistice, dar pe o linie arhaizantă.

Artiştii de la 1900 nu numai că n-au respins colaborarea cu industria, dar au şi căutat-o, oferindu-i modele şi standarte.

Nemaivorbind de industria textilă sau de cea a tapetelor, unde modelerii 1900 au jucat un rol hotătîtor aproape în toată Europa şi în S.U.A.

Poziţiile pro-artizanale şi aparente antimaşiniste ale unor dintre creatori de la 1900 au avut 2 cauze principale: prima şi cea mai însemnată, constă în neînţelegerea rolului creaţiei designer-ului chiar de către industria şi, iar a doua constă în nivelul tehnic încă insuficient la acea vreme al proceselor de fabricaţie, situaţie ce a făcut ca multe experienţe să dea rezultate nefericite, compromiţînd nu numai valoarea artistică a prototipului ci, implicit, şi conceptul de design.

Cu totate acestea, primile personalităţi şi primile organizaţii ce aparţin efectiv istoriei design-ului au apărut în cadrul artei 1900. Un rol deloc neglijabil l-au jucat şi atelierile Şcolii din Nancy şi vestitele Weiner Werkstäte, fondată la începutul sec.XX. În capitala Austriei de J. Hoffman şi K. Moser sau principalele ateliere secesioniste din München şi Darmstadt, precum şi atelierele organizaţiei de la New Zork ale lui Louis Comfort Tifannz.

Poate cea mai mare însemnătate însă a avut-o asociaţia profisională Deutscher Werkbund, fondată în 1907-1908, de arhitectul Herman Mutheisius (1861-1927), împreună cu arhitecţii: Karl schmidt, Theodor Fischer, Rich, Riemerschmid,

Hans Poeezig, Henrich Tessenow, Josef Hoffman, H. Van de Velde, Peter Behrens, Bruno, Tant ş.a.

Organizaţia şi-a creat un centru de studii, în care echipe combinate alcătuite din artişti, arhitecţi, meşteri, ingineri, tehnicieni şi economişti – elaborau metode şi prototipuri noi, care erau apoi omologateşi propuse industriei. Totodată, werkbund-ul încerca să-i cîştige pe industriaşi pentru ideea angajării unor consilieri permanenţi în domeniul design-ului, acţiune ce n-a rămas fără rezultate.

Atelierul de design condus de Behrens la A.E.G. a fost un model de plurilateralitate. Aici s-au conceput atît proiectele uzinilor, ale clădirilor administrative, ale magazinilor şi chiar cele ale cartierilor de locuinţe pentru muncitorii A.E. G. –ului, cît şi prototipurile produselor: motoare, transformatoare, radiatoare, ventilatoare, maşini casnice, corpuri de iluminat etc., mergîndu-se pînă la design-ul ambalajelor, al graficii publicitare şi chiar al imprimatelor societăţii.

Scopul asociaţiei era de a conferi nobleţe muncii industriale, realizînd sinteza dintre arta, industria şi artizanat”.

Werkbund-ul – ce va constitui principalul izvor al şcolii germane Bauhaus – a înrîurit puternic evoluţia design-ulu multor ţări europene, încă înainte de 1914.

Wekbund-ul avea să stimuleze apariţia primii organizaţii englezeşti a industrial design-ului propriu zis.

Prin organizaţiile sale şi prin membrii afiliaţi Werkbun-ul a mai înrîurit şi dezvoltarea design-ului din alte ţări europene, ca Olanda, Danemarca, Suedia, Finlanda, Austria sau, în anumite domenii, chiar Franţa.

În aceeaşi vreme, design-ul şi arhitectura S.U.A. sufereau o eclipsă, în pofida rolului inovator pe care l-a jucat în veacul al XIX-lea craţia timpurie de noi prototipuri industriale americane sau Şcoala din Cicago, în arhitectură. Americanii produceau în primile decenii ale secolului nostru serii uriaşe de obiecte ieftine, dar urîte, greoaie şi încărcate cu ornamentaţie parazitară,

cumulînd un adevărat „muzeu al ororilor, multiplicînd greşelile de gust, de calcul şi raţionament”.

Totuşi enovarea inovatoare, funcţională; a arhitecturii şcolii din Chicago nu căzuse în totală desatitudine. Ea s-a dezvoltat atît prin creaţia unor din fondatorii săi, în special Louis H. Sulloivan, cît şi prin ceea ce vor aduce discipolii săi, încă dinaintea primului răzbioi mondial, printre care cel mai străluit va fi Frank Uoyd Wright, părintele arhitecturii americane moderne, autorul doctrinei organiciste, varianta a funcţionalismului.

Un aport de seamă la constituirea teoriei design-ului l-au adus în aceleaşi urme şi unele personalităţi ale gîndirii funcţionalistice franceze, printre care arhitecţii Tony Garnier şi Auguste Perret, întemeitorii stilului betonului armat. Iar teoreticianul Paul Sourian, poate primul care a formulat atît direct tezele funcţionalismului produsului industrial. În volumul său din 1904 – La Beaute rationelle.

Souriau demonstra că: „Orice lucru este perfect în felul său, cînd este adecvat scopului său ”, şi că: „Nu poate exista vreo cicnire între Frumos şi Util. Obiectul îşi căpăta frumuseţea din momentrul în cae forma sa este făţiş a funcţiei sale ”.

În perioada antebelică a istoriei design-ului, s-au precizat cum se vede şi principalele elemente ale teoriei funcţionalismului, piatra unghiulară nu numai în doctrina design-ului cît şi cea a unei mari părţi de artă şi arhitectura modrnă.

În aceeaşi vreme au apărut şi unele din cele mai viguroase curente artistice ale avangardei, cum cum au fost mai ales cubismul şi futurismul, interacţiune cu arhitectura şi design-ul-fenomene deloc neglijabile.

Imediat după război, design-ul cunoaşte un ritm accelerat de dezvoltare, ilustrat mai întîi de apariţia concomitentă – prin 1918-1920 – a mai multor curente ce s-au întrepătruns: constructivismul sovetic, neoplasticismul olandez sau mai ales

şcoala germană Bauhaus şi mişcarea franceză fondată de Le Corbusier.

Şcoala Bauhaus înfiinţată în 1919 la Weimar, sub deviza organizatorului şi a teoreticianului său, arhitectul Walter Gropius - a jucat un rol hotărîtor în dezvoltarea arhitecturii şi a design-ului în primul rînd prin însăşi constituirea sa ca sistem pedagogic general, avînd ca obiectiv întreaga sinteză a artelor.

Deosebită însemnătate a Bauhaus-ului se datoreşte, în al doilea rînd, varietăţii experimentelor făcute de numeroaselor personalităţi – arhitecţi sau designeri, pictori, sculpori, sau graficieni – ce au activat în cadrul şcolii: Gropius Mies Van der Rohe, Muche, Breuer, H. Meyer, Marcks, Kadinski, Klee, Feininger, Moholz-Nagy, Schlemmer, J. Scmidt, J. Albers.

În sfîrşit, şcoala a avut o foarte lungă rază de acţiune; atît în perioada existenţei ei în Germania – 1919-1933 – cît şi mai ales în cea a diasporei Bauhaus-ului: cînd nazismul a provocat masiva emigraţie a profesorilor şi a elevilor săi.

21.Relatati despre design-ul in Republica Moldova(trecut,present,viitor)

Vorbind despre designul industrial in trecut ne amintim de Moldova socialista. Spre deosebire de industria capitalista, a carei lege fundamentala a carei lege ramine cea a satisfacerii profiturilor maximale, la baza industrie socialiste sta conceptia dupa care factorii economici si tehnici sunt la fel de insemnati ca cei estetici si social-educativi. In fost stat socialist au fost create niste conditii de dezvoltare a designului industrial, bazindu-se pe engineering , avind caracter tehnic. Cum zicea teoreticianul T. Maldonado : „Industrial designer-ul dispune de alte posibilitati noi, pe care societatea liberala nu ar putea s ai le ofere.” Cu toate acestea, designului industrial in tarile socialiste, precum era si Moldova, avea probleme dificile; atit probleme teoretice cit si

practice, mai ales se nega rolul social-eonomic al designului industrial. Designerul in industria socialista mai consta in orientarea politicii de produs, in functia de utilitatea lui sociala, era implementat in practica. In perioada socialismului erau la fel ignorate unele fenomene precum styling, imbunatatirea produselor, modernizarea , nevoile exportului etc. Cele mai dezvoltate ramuri si specialitati din trecut erau desgnul in textile si artele ceramicii si sticlei. Exista, totusi, lipsa suficientei de birouri specializate de proiectare, a unor noi tipuri moderne de tehnologii pentru vremurile sec 20, ceea ce a fost realizat pina in prezent.

In anul 2000, la UTM , s-a infiintat specialitatea Design Industrial incorporata in catedra PFMA – Proiectarea si Fabricarea Masinilor Agricole. Pentru prima data in RM, si-a pus bazele – proiectarea si modelarea obiectelor industriale. Iar in 2010, Design Industrial ca specialitate a devenit specialitate aparte formind catedra Design Industrial si de produs, la UTM , facultatea FIMCM. Recenta catedră "Proiectarea şi Fabricarea Maşinilor Agricole" (PFMA) a luat fiinţă în noiembrie 1990, prin activitatea căreia s-au consolidat două specialităţi "Construcţii de Echipamente şi Maşini Agricole" (CEMA - 2002), acreditată în a. 2002, "Design Industrial" (DI - 1891) concepută şi autorizată în anul 1998. Misiunea specialităţilor este de a pregăti specialişti privind obţinerea capacităţilor de a exercita următoarele activităţi:

DI - Proiectarea aspectului estetic al produselor industriale, care reprezintă un proces de instruire profesională excepţională. Aceasta include activităţi creative în diverse domenii ale economiei naţionale prin studiul tehnicilor şi obţinerea deprinderilor de a crea un "Design - proiect" al produselor finite, privind asigurarea competitivităţii acestora în condiţiile economiei de piaţă.

Activitatea didactico-metodică asigură realizarea planurilor de învăţământ, care corespund conceptului de bază al catedrei privind instruirea globală prin obţinerea cunoştinţelor şi

deprinderilor profesionale necesare activităţilor de creaţie în domeniile proiectării inginereşti constructiv-funcţionale, tehnologice şi aspectului estetic "Design" al sistemelor tehnice, ecologice, biotehnice, mijloacelor de transport, produselor industriale de consum universal, etc.

Catedrea duce colaborari cu Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca; Universitatea "Transilvania", S.A. TRACTORUL, Braşov, Universitatea Tehnică "Gh. Asachi", Iaşi etc.); Ucraina (Academia de Design şi Arte, Harcov). Catedra va continua realizările bilaterale în vederea integrării activităţilor în sistemul european.

Bazele unui viitor al designului industrial in RM, este nu nu numai cercetarea viitorului, ci si organizarea lui. Deci, ca stiinta generala a investigarii acestei ramure este – futurologia, in menirea studiului profund al cerintelor de curind timp a societatii, gasirea unor noi tipuri de expresie a produselor industriale, precum si a tehnologiilor noi. Devine rapida – perioada difuzarii si cea a acceptarii inovatiilor tehnice, de aceea industria este in schimbare, la rindul sau si domeniul designului industrial. In Rep. Moldova, designul industrial, ramine, totusi, in fata a nenumaratelor tehnologii neexploatabile , si care urmeaza de-abia sa devina realitati industriale. Rolul designului se indreapta in viitor spre proiectare de sisteme, de ansambluri coerente, in acre fiecare piesa sau obiect, pina acum concepute independent de o unitate industriala, vor deveni parti integratesi subordonate unei idei de sinteza(ansmabluri urbanistice, statiuni iterstatale, sisteme energetice astronave s.a.). Intr-un cuvint : designul – acest domeniu pluridisciplinar ce interfereaza tehnica si arta – tinde sa devina unul din principali modelatori si organizatori ai intregului „enviroment”, atit terestru cit si spatial.

22.Descrieti obiectivele studierii ergonomice.Ergonomia este ştiinţa care studiază posibilităţile

funcţionale ale omului în procesul muncii cu scopul de a-i se oferi aşa condiţii de muncă care garantează nu numai o

activitate înaltă producătoare şi fără pericol, dar şi confortul necesar.

Ergonomia este o ştiinţă multidisciplinară, ea foloseşte în mod integrat cunoştinţele disciplinilor şi ştiinţelor bio-psiho-medicale (fiziologia, psihologia, ecologia, biologia, antropologia biomecanică, medicina muncii, igiena etc.), tehnico-economice (ştiinţa conducerii, studiul muncii, estetica industrială, ingineria tehnologică, cibernetica, ingineria construcţiilor de maşini, tehnica securităţii muncii etc.) şi sociale (sociologia muncii), toate vizând menţinerea îndelungată la nivel optim a capacităţii de muncă, a promovării stării de sănatate a omului.

Obiectivele ergonomiei constituie organizarea activităţii umane în procesul muncii prin optimizarea relaţiei din sistemul om-maşină (obiect)-mediu (fig.1), avînd drept scop creşterea eficienţei tehnico-economice, optimizarea condiţiilor satisfacţiei, motivaţiei şi rezultatele muncii, concomitent cu menţinerea bunei stări fiziologice şi favorizarea dezvoltării personalităţii.

Figura 1 Ergonomia studiază:1. Acţiunea diferitor factori ai mediului ambiant (compoziţia

aerului, condiţiile meteo, acţiunile acustice şi vizuale (zgomot, lumină), supraeforturile), asupra stării funcţionale şi capacităţii de muncă ale omului.

2. Metode efective de protejare ale organismului de către acţiunea unor factori negativi ai mediului înconjurător.

Fig1

3. Instalează principiile funcţionale de bază a amplasării compoziţionale a organelor de comandă a maşinilor.

4. Apreciază zonele de amplasare a utilajelor.5. Oferă nişte recomandări comune pentru proiectarea

diferitor tipuri de locuri de muncă în dependenţă de poziţia de muncă.

6. Studiază efectivitatea diferitor tipuri de indicaţii (vizuale, acustice, senzorii).

7. Studiază şi apreciază diferite tipuri de organe de conduceri.

23.Caracterizati tipurile locurilor de munca. Poziţia iniţială a operatorului relativ maşinii se socoate aceea

din care e posibilă urmărirea procesului de muncă şi conducerea procesului de muncă.

Stabilirea zonelor de lucru în care acţionează mîinele şi picioarele, constituie de asemenea un element important al (re)proiectării mijloacelor şi îndeosebi a locurilor de muncă, deoarece în funcţie de demisionarea optimă a acestor zone, omul poate să-şi realizeze eficient sarcinile de muncă, în condiţii normale de solicitare.

Dimisiunele zonelor de acţionare a membrelor superioare se determină, în funcţie de lungimea mişcărilor, precizia acestora şi masele musculare antrenate în efort. Şi sunt definite două zone:

- normală (optimă)- maximăCele două zone se regăsesc atît în plan orizontal cît şi în plan

vertical, şi se ţine seamă de ele la amplasarea dispozitivelor de comandă, dimensionarea mijloacelor de muncă etc.

Pentru amplasarea organelor de conducere cel mai comod spaţiu, pentru conducerea manuală este spaţiile în zonele optimale.

1. zona optimală de capturare R= 300mm

2. zona optimală de acţiune a mâinilor R= 300mm 3. zona maximală a acţiunelor mâinilor R = 600mm4. zona maximală a mîinii întinse fără a înclina corpul

R=720mmPosibilitatea măririi zonei de atingere şi capturare, se poate

mări cu ajutorul înclinării corpului cu – 400mm

24.Caracterizati locul de munca si zonele de acces a membrelor superioare ale operatorului.

Elaborând locul de muncă a operatorului, constructorul trebuie mai întâi să determine spaţiul de muncă şi zona de muncă. Spaţiul de muncă este spaţiul în care acţionează omul în timpul lucrului, sau punctele din acest spaţiu care sunt accesibile din una din poziţiile de muncă (este static sau este nevoie de a se mişca).

Zona de muncă – sunt punctele din spaţiu de muncă, în care deservirea maşinii se înfăptuieşte dintr-o poziţie fixă.

Demisiunile locului de muncă se determină prin unghiul de vedere şi zonele de activitate a membrilor inferioare şi superioare. Hotărârea optimală în calcularea locului de muncă este socotită aceea când e îndestulat posibilitatea muncii fără eforturi. Se determină 2 tipuri de demensiuni:

- optimală- depline

Dimensiunile optimale determină spaţiul ideal pentru amplasarea organelor de conducere, control şi indicaţii. Şi cele mai importante dintre ele (organe) sunt amplasate în acest spaţiu. Dimensiunile depline determină numai spaţiu suficient pentru amplasarea acestor organe.

26.descrieti factorii antropometrici mascatiFactorii antropometrici mascaţi sunt factorii care

influențează indirect dimensiunile omului, prin:1) Înălţimea fundamentului strungului de 100-250mm2) Micşorarea ori mărirea înălțimii operatorului, din cauza

relaxării ori întinderii corpului 40-50mm3) O înclinare uşoară de la 2-100 frontal sau lateral, ne

micşorează distanța până la organele de comandă cu 100-120mm

4) Schimbarea centrului de greutate pe un picior sau pe altul micşorează distanţa laterală cu 150-200mm

5) Distanţa între operator şi bateu 150-200mm6) Înălţimea zăbrelelor de sub picioare este de 50-80mm7) Înălţimea tocurilor la încălţăminte, minim la bărbaţi

25mm, femei 50mm

27.Descrieti tipurile mijloacelor de reflectare a informatiei.

- Plastice – au elemente asemănătoare cu obiectul controlat- Mnemoschematice - Textuale – în formă de panouri de semnalizare ori instrucție

permanentă- Indicatorice

Cerinţele principale către ergonomia mijloacelor de reflectare a informaţiei

1) Informaţia primită trebuie să fie precisă şi venită la timp în cantităţi corespunzătoare posibilităţilor operatorului

2) Informaţia trebuie să fie comodă pentru utilizare şi să corespundă calităţilor psihofiziologice de percepţie ale operatorului. Numărul de obiecte informate controlate de către om concomitent este de 7+ 2.

Mărimea nr. de semnale de ex:De la 75 la 90/min; iar apoi la 125/minMăreşte nr. de erori de la 25% până la 58% şi respectiv 88%3) Amplasarea indicatoarelor se alege în dependenţă de

consecutivitatea, frecvenţa şi durata folosirii4) Aranjarea optimală a mijloacelor de reflectare a

informaţiei,care sunt utilizate fără rotirea globului ocular se află în unghiul de privire de 300-400

Cu rotirea ochilor 600 -800

Cu întoarcerea uşoară a capului 900, în plan vertical cu 0-300, sub linia orizontului

Limitele: 300 mai sus de linia orizontului 400 mai jos de linia orizontului

5) Amplasarea pe panou până la 6 dispozitive se efectuează într-un singur rând. Dacă ele sunt în nr. de 20-30, ele se grupează în 2 sau mai multe grupe vizibile

6) Textele panourilor luminoase trebuie să fie scurte, nu mai mult de 30 semne scrise cu litere standarde şi cifre arabe uşor de înţeles

Clipirea semnalelor de avarie e de 3-8Hz. Deconectarea se efectuează numai de operator

8) Panourile vopsite au o suprafaţă mată sau semimată.

28.descrieti principiile de miscare ale operatorului in timpul lucrului

Prevenirea şi reducerea efectelor nefavorabile ale oboselii asupra omului în procesul muncii, precum şi valorificarea eficientă a capacităţii de muncă, sunt legate şi de perfecţionarea metodei de muncă (aceasta reprezentând o condiţie a economiei de energie umană şi a creşterii productivităţii muncii).

Cerinţele studiului munciiDupă cum se ştie „studiul metodelor de muncă” şi

„măsurarea muncii” constituie componentele studiului muncii (care servesc pentru obţinerea celui mai bun rezultat de la resursele umane şi materiale afectate executării unei anumite activităţi.

Ergonomia are ca obiectiv valorificarea resurselor umane prin optimizarea sistemului „om –mijloc de muncă (obiect) – mediu, respectiv prin realizarea unui echilibru între posibilităţile omului şi cerinţele muncii, stabilind principii şi reguli practice care să asigure compatibilitatea între om şi munca sa. Pentru optimizarea metodei de muncă, trebuie pornit de la specificul procesului de muncă (manual, manual – mecanic, mecanizat, automatizat), şi în funcţie de particularităţile acesteia, atât în faza de proiectare, cât şi de reproiectare a condiţiilor de muncă, să se parcurgă toate etapele studiului muncii, cu respectarea interdependenţei dintre „metodă” şi „măsurarea muncii”.În legătură cu raţionalizarea metodei de muncă influenţa directă asupra relaţiei om-muncă, privită din punct de vedere ergonomic, o reprezintă optimizarea mişcărilor pe care omul le face în activitate pe care o desfăşoară

Principiile de bază ale economiei de mişcăriEconomia de mişcări are la bază considerente anatomice,

fiziologice şi mecanice care pot fi sintetizate şi enunţate sub forma unor principii de bază.

a. Mişcările mâinilor şi ale braţelor trebuie să fie simetrice, simultane şi continue.

Organismul uman este construit simetric faţă de un plan ce trece prin axa corpului, perpendicular pe linia umerilor (planul sagital).

Din acest motiv există tendinţa naturală că atunci când una din poziţiile corpului acţionează, cealaltă parte simetrică să acţioneze şi ea (apare tendinţa ca mişcările să fie asemănătoare).

- Mişcările mâinilor trebuie să se înceapă şi să se termine în acelaşi timp. (Atunci se va reduce consumul de

energie umană).- Mâinile în timpul activităţilor realizate , se recomandă să

acţioneze în direcţii opuse faţă de axa corpului, pentru ca o mână să echilibreze mişcarea celeilalte, fără a mai fi nevoie de mişcări suplimentare ale corpului pentru menţinerea echilibrului.

- Mişcările continue ale mâinilor sunt preferabile mişcărilor discontinue.

b. Mişcările mâinilor şi braţelor trebuie să fie uşoare, scurte şi rare

Deoarece productivitatea muncii omului depinde direct de gradul de dificultate al mişcărilor efectuate, metoda de muncă trebuie astfel proiectată ca să faciliteze mişcările uşoare, scurte şi rare.

- Executaţi schimbarea obiectelor pe suprafețe de aceeaşi înălțime - Transportaţi greutăţi cu ambele mâini, iar dacă greutatea este foarte mare folosiţi căruciorul sau alte mijloace (Fig.3).

c. Mişcările mâinilor şi ale braţelor trebuie să se desfăşoare în mod logic

Aplicarea acestui principiu presupune proiectarea metodei de muncă în aşa fel încât la locul de muncă materialele, uneltele, semifabricatele etc. Să fie aşezate într-o succesiune logică operaţiilor tehnologice şi considerentelor fiziologice. Consecinţa pozitivă a aplicării acestui principiu este reducerea efortului de gândire (pentru căutare) şi-a timpului de acţionare, favorizând formarea unui ritm constant de muncă.

Instrumentele, aflate în locurile accesibile pentru operator, sunt potrivite pentru operaţiile repetate (Fig.4).

d. Uneltele şi materialele să fie aşezate întotdeauna în acelaşi loc

Respectarea acestui principiu conduce la eliminarea momentelor de ezitare dictate de căutare şi alegere la creşterea siguranţei şi vitezei de execuţie a mişcărilor la formarea şi menţinerea ritmului constant de muncă.

Să amenajaţi instrumentele în dependenţă de ordinea şi frecvenţa utilizării

e. Ori de cîte ori este posibil trebuie utilizată gravitaţia Gravitaţia este o sursă de energie ieftină care stă deseori la

dispoziţia investiţii reduse şi poate fi utilizată pentru a economisi energia umană. Ea se poate utiliza pentru a reduce şi chiar elimina timpii de transport interfazic, atît pentru aprovizionarea cît şi pentru evacuarea produselor sau semifabricatelor la nivelul locurilor de muncă fără a mai fi necesară participarea omului pentru realizarea acestor activităţi. În acest scop, se poate utiliza topoganuri, jgheaburi, planuri înclinate, transportare cu role etc.

f. Reducerea operaţiilor manuale prin utilizarea transportatoarelor

g. Orice metodă de muncă trebuie să ţină seama obligatoriu de asigurarea securităţii muncii.

Aceste principii au stat la baza proiectării regulilor practice ale economiei de mişcări privind:

- economia de mişcări în folosirea corpului;- amenajarea locului de muncă;- conceperea sculelor – aparatelor utilajelor.

Regulile economiei de mişcări au în vedere în principal: - raţionalizarea metodei de muncă, astfel ca omul să-şi

desfăşoare majoritatea mişcărilor în apropierea planului său de simetrie, cu antrenarea pe cât posibil a unor mase musculare cât mai reduse şi într-o poziţie normală, firească, a corpului, evitând eforturile statice timp prelungit.

- conceperea ergonomică a sculelor, dispozitivelor şi verificatoarelor, astfel încât utilizarea acestora să asigure consumuri minime de energie umană şi eficacitate sporită;

- degrevarea mâinilor de operaţii care necesită efort fizic însemnat prin realizarea de dispozitive ajutătoare, mecanizare operaţiilor etc.;

- economia de efort pentru munca fizică, se realizează atunci când metoda de muncă asigură că muşchii şi ligamentele să determine poziţia corectă a corpului în timpul efortului pentru a exercita forţa solicitată (ex. la manipularea greutăţilor);

- utilizarea frecventă a zonei normale de muncă pentru activităţile care necesită concentrare, îndemânare deosebită, atenţie sau solicitare intensă a vederii

- degajarea pe cât posibil a mâinilor executantului de activităţi neproductive (ex. ţinerile) prin conceperea de dispozitive speciale. Aplicarea principiilor şi regulilor practice ale economiei de mişcări constituie o cerinţă ergonomică a organizării muncii, un mijloc de eficientizare a muncii în condiţiile unor consumuri energetice umane optime.

29.descrieti organele de comanda si control.În dependenţă de amplasare, organelor de comandă se împart

în 4 grupe principale:- De includere şi deconectare (pedale, butoane, mânere)- Organele de schimb de la un tip de lucru la alt tip de

lucru (mânere) - Organe de reglare (butoane, volane)- Organe de comandă avariată

Amplasarea agregatelor, viteza mişcării lor, temperatura şi alţi parametri sunt apreciaţi de operator după dispozitive speciale aşa numite organe de control şi semnalizare. Aspectul organelor de comandă şi a indicatoarelor nu trebuie să fie monoton. E necesar să fie accesibile şi să se deosebească după formă şi culoare. În zona optimală a câmpului vizual se amplasează cele mai importante şi des folosite organe de comandă. Într-o grupă specială sunt separate organele de avarie

şi cele cu care se lucrează orbeşte. Ele trebuie să se deosebească de cele obişnuite, şi să fie amplasate pe spaţii deosebite.

Organele secundare se amplasează în limitele zonelor vizuale şi acţiunilor membrilor (superioare sau inferioare);

Organele de reglare periodică se amplasează în locurile mai puţin comode, chiar şi înafara zonei de lucru.

Organele de comandă care se folosesc mai des se dublează pentru a fi folosite în diferite poziţii de muncă.

30.Caracterizati tipologia pozitiilor de munca in plan vertical si orizontal.

Caracteristica poziţiilor de muncă faţă de amplasarea diferitororgane de comandă (în plan vertical şi orizontal) (pentru membrele suprioare)

Vertical –1) incomodă 0-500mm2) puţin comodă 500-1000mm3) comodă 1000-1600mm4) superioară puţin comodă

1600-1800mm5) superioară incomodă 1800-...mm

Orizontal1) comodă lateral 0-

600mm2) puţin comodă lateral

600-800mm3) incomodă lateral –

mai mult de 800mmDistanţele recomandate între organele de comandă:1) între pârghii şi mânere – 180mm

2) între mânerele care se pun în fucţiune cu ajutorul unei mâini – 150mm

3) între marginile butoanelor folosite consecutiv – 15mm4) între marginile a două butoane care sunt folosite periodic

– 50mm5) între mânere, pârghii, comutatoare, tumblere folosite

consecutiv – 25mm6) între mânere, pârghii, comutatoare, tumblere folosite

periodic – 50mmÎn caz de amplasare a organelor de comandă în pereche cu

indicatorul, organul de comandă se află sub indicator şi organele de comandă puse în mişcare de mâna stângă, se amplasează mai jos sau în stânga indicatorului, iar de mâna dreapta mai jos şi în dreapta.

31.definiti termenul ,,somatografiesomotografia este reprezentarea grafica , skematika a korpului in diferite pozitii de munca cu respektarea numerilor desenului liniar si a geometriei

32.definiti termenul ergonomie si explicate semnificatia etimologica.

Ergonomia este ştiinţa care studiază posibilităţile funcţionale ale omului în procesul muncii cu scopul de a-i se oferi aşa condiţii de muncă care garantează nu numai o activitate înaltă producătoare şi fără pericol, dar şi confortul necesar.

Ergonomia este o ştiinţă multidisciplinară, ea foloseşte în mod integrat cunoştinţele disciplinilor şi ştiinţelor bio-psiho-medicale (fiziologia, psihologia, ecologia, biologia, antropologia biomecanică, medicina muncii, igiena etc.), tehnico-economice (ştiinţa conducerii, studiul muncii, estetica industrială, ingineria tehnologică, cibernetica, ingineria construcţiilor de maşini, tehnica securităţii muncii etc.) şi sociale (sociologia muncii),

toate vizând menţinerea îndelungată la nivel optim a capacităţii de muncă, a promovării stării de sănatate a omului.

33. realizati o apreciere ergonomica a unui mijloc de munca(obiect) sau a uni loc de munca.

34.Enumerati si explicati factorii care determina capacitatea de munca.

Factorii care determină capacitatea de muncă- Factori biofiziologici (starea de sănătate, alimentaţia, vîrsta

şi sexul, constituţia morfofuncţională;- Factori psihologici Condiţionează capacitatea de muncă

sub raportul laturii personalităţii omului – aptitudini, temperament şi caracter, precum şi motivaţiei pentru muncă, exprimată prin aptitudinea faţă de muncă. (Aptitudinile, voinţa, temperamentul, interesul sau motivaţia, atitudinea faţă de muncă);

- Factori social-economici şi tehnologici Condiţionează capacitatea de muncă, acţionînd din exterior, spre deosebire de ceilalţi factori biofiziologici şi psihologici care sunt intriseci omului. (mijloacele de muncă, nivelul pregătirii profesional şi orizontul cultural, regimul de muncă, organizarea muncii, mediu fizic de muncă).

35.Numiti principiile generale de apicare a antropometriei in activitatea de proectare.

1) Trăsăturile dimensionale şi funcţionale ale omului trebuie avute în vedere încă din prima fază a elaborării oricărui proiect;

2) Operatorul trebuie studiat în contextul activităţii pe care o desfăşoară, în relaţia om mijloc de muncă şi de aceea, pe lîngă

dimensiunile antropometrice statice, trebuie avute în vedere şi dimensiunile dinamice, atât la proiectarea locului de muncă, cât şi la conceperea şi amplasarea mijloacelor de muncă, a dispozitivelor de acţionare.

3) Trebuie să se ţină seama de factorii de variabilitate dimensională a omului (sex, zone geografice, profesii etc.) şi de condiţiile de organizare a producţiei şi a muncii;

4) Să se asigure toleranţe spaţiale pentru oameni şi echipamente, având în vedere eventualele condiţii specifice în care se poate desfăşura munca.