1. EVOLUŢIA SISTEMELOR DE PRODUCŢIE

ŞI A MONTAJULUI

Omul a încercat de-a lungul evoluţiei sale să-şi producă bunurile necesare

traiului. Treptat a început să producă mai mult pentru a schimba o parte din

produse cu alte produse. Încă de la începuturi a avut nevoie de unelte şi arme

pentru vânătoare şi mai târziu pentru lupte şi războaie.

Sistemele de producţie s-au dezvoltat semnificativ relativ târziu, în secolele

al XIX-lea şi al XX-lea. Evoluţia sistemelor de producţie a fost legată de

dezvoltarea mediului economic şi social din care făceau parte. Influenţele au fost

reciproce şi evoluţia s-a făcut în etape caracteristice.

Prima etapă este aceea a sistemelor de producţie de tip manufacturier.

Forţa de muncă este reprezentată de meşteşugar (artizan). Produsele erau realizate

bucată cu bucată, într-un număr restrâns. Toate „fazele procesului de fabricaţie”

constând în proiectare, fabricaţie, verificare a calităţii, desfacere erau realizate de

aceeaşi persoană sau de un număr restrâns de persoane.

Sculele şi uneltele folosite erau simple, sistemele tehnologice erau

rudimentare, dar aveau un rol determinant în aceste sisteme de producţie. Când

9

cererea de produse a început să crească, meşteşugarul a făcut un pas în evoluţia

sistemelor de producţie începând lucrul simultan la mai multe produse, efectuând

aceeaşi operaţie la produsele începute, prefigurând astfel producţia de serie.

Materialele erau necesare în cantităţi mici. Reparaţiile se făceau tot la cei care

realizau produsul.

La sfârşitul secolului al XIX-lea s-a trecut la etapa a II - a în dezvoltarea

sistemelor de producţie, sisteme de tip maşinist (aproximativ între anii 1900-

1950). Între aceste sisteme şi cele manufacturiere există deosebiri esenţiale.

Studii şi cercetări în domeniu au fost făcute de mai mulţi ingineri: F.W.

Taylor, Grantt, Gilberth, H. Ford.

Sistemele de producţie încep să fie structurate pe compartimente specializate

cu sarcini distincte.

Etapa este caracterizată de dezvoltarea mecanizării producţiei şi are

următoarele caracteristici:

operatorul uman are un loc precis în sistemul de producţie, delimitat

riguros. El nu mai realizează ca în sistemele meşteşugăreşti o varietate de operaţii,

ci este strict specializat pentru realizarea unor operaţii sau uneori chiar a unei faze;

apare banda rulantă (introdusă de H. Ford în 1913) la care operaţiile

sunt defalcate până la faze şi mânuiri ce pot fi realizate de personal cu calificare

scăzută;

fabricaţia şi montajul sunt organizate în flux, astfel încât cu cheltuieli

scăzute, productivitatea este mare în cazul unei producţii de serie mare;

dimensiunile unităţilor de producţie cresc;

apar secţii şi ateliere specializate (atelier de montaj separat de cel de

fabricaţie);

rolul maşinilor şi utilajelor devine predominant, iar cel al omului se

reduce în mod deosebit, acesta având doar atribuţii de execuţie. Avându-se în

vedere ca unic obiectiv realizarea unei singure operaţii cât mai repede de către

10

factorul uman, s-au pierdut din vedere atribuţii deosebite ale acestuia: inteligentă,

creativitate, spontaneitate, etc.

apar probleme în funcţionarea sistemului deoarece compartimentele

specializate (proiectare, aprovizionare, fabricaţie, control, desfacere) funcţionau

separat, cu legături intermitente între ele, uneori chiar contradictorii;

apar divergenţe în domeniul salarizării, disciplinei muncii şi al

conflictelor de muncă (în anii 30 sindicatele din uzinele Ford negociau cu patronul

viteza de deplasare a benzii).

În timp ce sistemele manufacturiere puteau să realizeze fără dificultăţi

produse la comandă dar cu o productivitate scăzută şi costuri corespunzătoare,

sistemele maşiniste se caracterizau printr-o productivitate ridicată şi costuri mici

datorită dotării cu sisteme tehnologice din ce în ce mai performante şi datorită

uniformităţii producţiei. Această caracteristică, uniformitatea producţiei, reprezintă

slăbiciunea sistemelor maşiniste.

Introducerea în fabricaţie a unui nou produs presupune înlocuirea parţială

sau totală a maşinilor şi utilajelor specializate strict în realizarea unui produs.

Flexibilitatea acestor sisteme este extrem de redusă putându-se realiza doar

produse uniforme în serii mari.

În această perioadă sistemele de producţie au fost caracterizate de multe ori

de sporirea dimensiunilor şi a capacităţilor de producţie. Se credea că o instalaţie

mare funcţionează cu costuri reduse. S-au construit uzine constructoare de maşini,

chimice, metalurgice, uriaşe, care în timp şi-au dovedit randamentul scăzut.

Automatizarea şi mecanizarea au dus la creşterea productivităţii şi la scăderea

costurilor. Aceste sisteme au devenit însă extrem de rigide.

În prezent suntem martorii celei de a treia etape din evoluţia sistemelor de

producţie care reprezintă o sinteză a celor manufacturiere şi maşiniste.

Această treaptă superioară în evoluţie se datorează unei infuzii de progres

tehnic, introducerii sistemelor electronice de calcul, a informaticii, a electronicii, a

11

noilor materiale. O importanţă deosebită o au studiile, educaţia şi aplicarea în

producţie a managementului fabricaţiei, strategic şi al calităţii.

Mediul economic s-a transformat în mod deosebit. Acum producţia este

influenţată de mediul extern şi mediul intern [67].

Mediul extern este format din două componente: general şi industrial (fig.

1.1). Mediul intern cuprinde elemente referitoare la capacităţi, competenţe şi

performanţe.

Este evident că sistemul de producţie face parte dintr-un mediu economic

deosebit de complex în care conexiunile sunt multiple. Sistemele de producţie

trebuie să se adapteze la noile cerinţe şi condiţii care în principal se referă la nevoi

strict individualizate. Noile sisteme se numesc “avansate”. Caracteristica lor este

de a răspunde noilor nevoi în timp de răspuns minim şi cu eficienţă maximă.

Încă din 1981, Tofler sublinia în acest sens: “... în timp ce unele industrii

trec de la producţie în masă la producţia de serie mică, altele au depăşit-o şi pe

aceasta, îndreptându-se spre producţia în flux continuu de bunuri individualizate”.

Exemplu concludent este în industria de automobile când se produc, la

cerere, culori, tapiserii, accesorii, care aproape individualizează fiecare autoturism.

Etapa a treia „revoluţia industrială” (sau post industrială) are anumite

caracteristici [26]:

- modificări rapide în domeniul tehnic;

- mână de lucru calificată superior, cu posibilităţi de lărgire a

domeniului de activitate (muncitori policalificaţi care lucrează în echipe

pluridisciplinare).

12

Fig. 1.1 Componente ale mediului economic

Efectele elementelor menţionate sunt:

- supraproducţie cu stagnare ulterioară a acesteia;

- surplusuri de personal şi gestionarea personalului disponibilizat;

- soluţii noi de utilizare a locurilor de muncă (program de lucru variabil,

lucru la sfârşitul săptămânii);

- un plan de acţiune în domeniul resurselor umane care să însoţească

aplicarea soluţiilor tehnice noi.

Problemele sociale sunt mari şi pot deveni acute.

Sistemele avansate de producţie s-au dezvoltat în ţări puternic industrializate

(Japonia, SUA, Germania). Impactul lor asupra economiei mondiale este similar cu

13

cel al apariţiei sistemelor maşiniste. Aceste sisteme sunt adaptate aproape total la

modificările survenite în mediul economic din care fac parte.

Singurul mod în care se pot realiza produse individualizate în flux continuu

la preţuri mici, la termene stricte şi de calitate deosebită, ţinând cont în totalitate de

cerinţele clienţilor, este integrarea sistemelor de producţie prin intermediul tehnicii

de calcul (sisteme informaţionale).

Fluxul informaţional pentru un astfel de sistem (CIM – Computer Integrated

Manufacturing) este reprezentat în figura 1.2. Sunt menţionate şi structurile în care

sunt prezente operaţiile de montaj.

Elementele componente sunt următoarele:

PP&C – Planning Production & Control (Planificarea şi Urmărirea

Producţiei);

CAD – Computer Aided Design (Concepţia Constructivă Asistată de

Calculator);

CAPP – Computer Aided Process Planning (Concepţia Proceselor de

Fabricaţie Asistată de Calculator);

CAM – Computer Aided Manufacturing (Fabricaţie Asistată de Calculator);

CAQ – Compter Aided Quality (Calitatea Asistată de Calculator);

În timp ce mecanizarea şi automatizarea au urmărit să creeze sisteme de

producţie în care intervenţia omului să fie minimă, sistemele CIM fac mai mult

decât atât integrând şi procesele informaţionale cu cele materiale.

Sistemul CIM este cel care conduce la creşterea reactivităţii intreprinderii şi

a flexibilităţii fabricaţiei [10].

14

Fig. 1.2 Fluxul informaţional în sistemele CIM

Sistemele CIM nu reprezintă însă apogeul dezvoltării sistemelor de

producţie. Se urmăreşte în continuare utilizarea raţională a forţei de muncă,

descentralizarea conducerii, sporirea calităţii, satisfacerea clientului.

Tendinţele de dezvoltare a sistemelor de producţie sunt următoarele [10]:

- sistemul CIM 3;

- sistemul CIM – OSA;

- sistemul suplu de producţie (Lean Production);

- sistemul inteligent de producţie (IMS);

- întreprinderea fractală.

Sistemul CIM 3 pune accent deosebit pe importanţa factorului uman în

sistemul de producţie şi pe armonizarea completă a componentei umane cu cea

materială. Este un sistem cu adevărat inteligent.

15

Sistemul CIM – OSA (Open System Architecture for CIM) cuprinde un

cadru de modelare a întreprinderii o infrastructură integrată şi o metodologie care

să acopere ciclul de viaţă al sistemului CIM.

Producţia suplă este cea care are drept scop perfecţiunea producţiei. Dacă

până acum s-au realizat produse suficient de bune, acum se urmăreşte fabricarea

produselor din ce în mai bune. Producţia suplă este cea care îmbină avantajele

producţiei de masă (productivitate mare şi cost redus) cu cele ale producţiei de

unicate (calitate deosebită).

Rolul angajatului sporeşte. Acesta trebuie să fie mai pregătit mai responsabil

şi mai independent. „Adevărata valoare a unor companii depinde în mare parte de

ideile, informaţiile şi intuiţiile din capetele angajaţilor lor şi din băncile de date şi

patentele pe care le controlează aceste firme, decât de camioane, linii de montaj şi

alte bunuri patrimoniale fizice pe care le pot avea” [74]. Nivelul crescând al

aptitudinilor specializate cerute de economia viitorului face ca găsirea persoanei

potrivite, cu facultăţile potrivite şi punerea acesteia în locul potrivit din sistem, să

fie tot mai dificilă şi mai costisitoare.

Sistemul inteligent de producţie (IMS – Inteligent Manufacturing System) se

ocupă de cercetarea industriilor de viitor şi de rezolvarea problemelor legate de noi

tehnologii, globalizare, integrare.

Intreprinderea fractală este un sistem global deschis de unităţi autonome care

se dezvoltă în mod neliniar, organizate în reţea, la care graniţele între unităţi sunt

permisive informaţiilor, în care procesele nu mai sunt planificate riguros iar

informaţia chiar şi financiară sau strategică este permisă fiecărui angajat.

Ingineria simultană cunoaşte în prezent două aspecte strategice [17],[47]:

proiectare pentru fabricaţie (Design for Manufacture - DFM);

proiectare pentru asamblare (Design for Assembly - DFA).

16

Tendinţele actuale sunt de a combina într-un mod optimizat cele două

variante de proiectare, rezultând Design for Manufacture and Assembly (DFMA)

[38], [50].

Se poate concluziona că montajul se dezvoltă în acelaşi ritm şi la acelaşi

nivel cu care evoluează sistemele de producţie, din ce în ce mai performante şi mai

flexibile.

Societatea informaţională bazată pe cunoaştere este societatea în care s-a

păşit deja şi care reprezintă viitorul. Cunoaşterea este cel mai important şi mai

flexibil factor al producţiei, indiferent că poate fi măsurată sau nu. O companie

care dispune de informaţii şi cunoştinţe poate să reducă toate celelalte mijloace

utilizate pentru a crea bogăţie. Investiţiile în cunoştinţe adecvate pot să conducă la

micşorarea necesităţilor de manoperă, a inventarului, consumurilor de energie şi

materii prime, timp, spaţiu şi bani necesari pentru producţie.

Pieţele zilelor noastre, necesităţile tehnologice şi de consum, au nevoie de

schimbări atât de rapide şi solicită compania la eforturi atât de variate încât

societatea birocratică uniformă este tot mai depăşită. Structurile foarte stabile,

standardizate, sunt înlocuite de organizaţii matriciale, centre de profit caracterizate

de diversitate, alianţe strategice. Competiţia este din ce în ce mai mare. Conceptul

„time is money” este înlocuit cu sloganul „fiecare interval de timp valorează mai

mult decât cel anterior”.

17