EVOLUŢIA

OMULUI

Omul ocupă în regnul animal urmatoarea poziţie sistematică:

regnul – Animaliasubregnul - Metazoa (animale pluricelulare)încrengătura - Chordata (animale cu coardă dorsală sau notocord)subîncrengătura - Vertebrata (animale cu coloana vertebrală)supraclasa - Tetrapoda (animale cu patru membre)grupul - Amniota (embrionul are anexe embrionare)clasa - Mammalia (îşi hrănesc puii cu lapte)subclasa - Eutheria (mamifere placentare)ordinul - Primates (degetul mare opozabil, unghii în loc de gheare, encefalul foarte dezvoltat)subordinul - Anthropoidee (maimuţele)secţia - Catharina (maimuţe cu septul nazal îngust)suprafamilia - Anthropomorpha (maimuţele cele mai apropiate de om - pongidele)familia - Hominidae (oamenii)genul - Homo (omul)specia - Homo sapiens (omul înţelept)

http://news.nationalgeographic.com

În traducere  “mama jurasică  din China", Juramaia sinensis, este o specie fosilă nou descoperită, considerată a fi  este cel mai vechi stramoș cunoscut al mamiferelor  placentare , dintre care fac parte și oamenii.

Vechimea de 160 de milioane de ani, determină mutarea înapoi cu 35 de milioane de ani a scindarii celor două linii evolutive dintre mamiferele placentare şi marsupiale. Deşi nu este clar dacă Juramaia este un strămoş direct al placentarelor  moderne, este cu siguranță înrudită cu acestea.

Micul insectivor era mai mic decât o veveriță, cântărind aproximativ 15 grame.

Juramaia sinensis – Strămoșul tuturor mamiferelor ?

Insectivorele primitive asemănătoare Juramaiei erau

contemporane reptilelor, suverane pe atunci ale lumii animalelor. Între optzeci şi cincizeci de milioane de ani în urma, după

încheierea brusca a marii ere a reptilelor, aceste mici

mâncatoare de insecte au început să se aventureze în afară,

în teritorii noi. Acolo s-au răspândit şi s-au dezvolta în multe

forme. Unele au devenit mîncatoare de plante şi şi-au săpat

vizuine sub pamânt pentru siguranţa, altora le-au crescut

picioare lungi, adevărate picioroange cu care să fugă din

faţa duşmanilor. Altele au devenit ucigaşi cu gheare lungi, cu

dinţi ascuţiţi. Este același fenomen al radiației adaptative observat și de

Darwin , în cazul cintezelor din Galapagos.

Din cele adaptate vegetaţiei de pădure se va desprinde, mai târziu, și linia evolutivă spre hominide. Pe măsura ce au evoluat în cele mai primitive forme deprimate, vederea li s-a îmbunătăţit, ochii avanând spre partea frontală a feţei, iar mâinile li s-au modificat pentru apucarea hranei. Cu o vedere tridimensională, cumanevrabilitate a membrelor şi prin creşterea treptată a a volumului creie rului

ele au început să domine din ce în ce mai mult lumea arboricolă. Cândva, între douăzeci şi cinci şi treizeci şi cinci de mili oane de ani în urmă, aceste pre-maimuţe începuseră deja să evolueze în maimuţe propriu-zise.

Începeau să-şi dezvolte cozi lungi, pentru echilibrare iar corpul le creştea considerabil în dimensiuni. În loc să mai fugă şi să mai sară au trecut la bracare - trecerea unei

miini peste cealaltă în lungul crengilor din partea de jos a arborilor. Cozile au devenit inutile și astfel au apărut maimuțele fără coadă specifice Lumii vechi, Africa și

Asia în special. Pe continentul american această linie evolutivă nu a apărut niciodată.

Povestea omului începe acum 65 milioana de ani, când au apărut pe pământ animalele numite primate. Timp de mii de ani, corpurile lor s-au modificat, au ajuns să semene cu maimuţele mari de astăzi, devenind aproape umane. Creierul lor a crescut, au învăţat cum să folosească limbajul, cum să aprindă focul şi să-şi facă unelte. Omul-modern asemănător cu noi se trage din aceste fiinţe şi a apărut acum circa 100.000 ani.

RAMAPITHECUS

Ramapithecus a fost un grup de primate ce a trăit cu aproximativ 16 milioane de ani în urmă, considerate pentru un timp a fi strămoşii lui Australopithecus şi, prin urmare, a omului modern.

AUSTRALOPITHECUS AFARENSIS  Australopitecus afarensis a existat în perioada cuprinsă între acum 3,9 şi 3 milioane de ani. Craniul se aseamănă cu cel al cimpanzeului, excepţie făcând dinţii mai apropiaţi de cei ai omului. Înălţimea varia între aproximativ 107 cm şi 152 cm.

HOMO HABILIS Homo habilis, „omul îndemânatic”, a fost numit astfel datorită uneltelor descoperite împreună cu el. A existat între acum 2,4 şi 1,5 milioane de ani. Mărimea creierului, în medie de 650 cm³, este apreciabil mai mare decât la Australopithecus. Mărimea creierului variază între 500 şi 800 cm³. Se crede că Homo habilis avea în jur de 127 cm înălţime şi cântărea aproximativ 45 kg.

HOMO ERECTUS Homo erectus („omul ridicat”) este o specie de hominid preistoric, posibil precursor al oamenilor moderni. Acest palier al antropogenezei reprezintă, la rândul său, un moment crucial. Chiar dacă, strict anatomic, există unele trăsături care pot fi considerate „primitive”, în ansamblu evoluţia lui H. erectus se înscrie pe direcţia acumulărilor, atât anatomice, cât mai ales culturale.

HOMO HEIDELBERGENSIS Homo heidelbergensis („omul din Heidelberg”) este o specie dispărută din genul Homo, despre care se crede că ar fi strămoşul Omului de Neanderthal din Europa. Rămăşiţe ale Homo heidelbergensis au fost găsite pentru prima dată la Mauer, lângă Heidelberg, în Germania, ulterior găsindu-se şi alte fosile la Arago, în Franţa şi la Petralona, în Grecia.

HOMO NEANDERTHALENSIS Omul de Neanderthal, scris şi Omul de Neandertal (fără „h”), este fie o specie fosilă de hominid (denumirea ştiinţifică Homo neanderthalensis), fie, după alţi cercetători, o subspecie (Homo sapiens neanderthaliensis) a speciei Homo sapiens, al cărei areal acoperea Europa precum şi părţi ale Asiei de Vest, extinzându-se pe o perioadă de timp cuprinsă aproximativ între 230.000 şi 29.000 de ani înaintea contemporaneităţii.

HOMO SAPIENS

Astăzi, se crede că oamenii moderni ar fi evoluat din indivizii cuprinşi în categoria Homo sapiens arhaic. Are o talie de peste 1,50 m şi un volum cranian de 1000 cm3 în medie; craniul este alungit şi aplatizat.

HOMO SAPIENS SAPIENS Rasa albă (leucoderma) se caracterizează prin: piele de culoare deschisă, barbă şi mustăţi puternic dezvoltate, părul drept sau ondulat, de culoare blondă sau închisă până la neagră, nasul drept şi proeminent, cu sept nazal înalt. Pe baza culorii părului şi ochilor rasa albă este la rândul ei subdivizată în alte cinci rase mai mici (subrase), care sunt: nordicii, esteuropenii, mediteraneenii, alpinii şi dinaricii.

Rasa galbenă (xantodermă)

Se caracterizează prin: piele de culoare galbenă până la brun; părul drept, rigid şi cilindric; barbă şi mustaţă slab dezvoltate; deschiderea pleoapelor oblică; faţa cu pomeţi proeminenţi; nasul turtit si puţin proeminint.

Rasa neagră (melanodermă)

Se caracterizează prin: piele de culoare neagră sau brună; părul creţ sau lânos , cu secţiunea eliptică; faţa puţin păroasa; nas turtit şi larg; buze groase şi răsfrânte; bărbia moderat dezvoltată şi prognatism accentuat. Femeile au sânii conici. Foarte mulţi reprezentanţi ai rasei negre au craniul dolicocefal.

În biologie, teoria evoluţiei descrie fenomenul prin care caractere noi, utile speciei, apãrute la un individ şi transmise descendenţilor acestuia ajung sã fie adoptate de o populaţie. Evoluţia stã la baza speciaţiei (adicã apariţia unor specii noi din specii existente).

Evoluţia biologicã poate fi explicatã în mai multe moduri, dar, pentru a surprinde cele douã faţete ale ei (aspectele genetice şi diferenţele dintre organisme) vom prezenta douã dintre definiţii: 1) Evoluţia este modificarea compoziţiei genetice a unei populaţii de la o generaţie la alta. 2) Evoluţia reprezintã modificarea gradatã a organismelor în decursul timpului, apariţia de specii şi linii evolutive pornind de la forme ancestrale, precum şi generare de diversitate.

Teoria evoluţiei prezintã o explicaţie ştiinţificã a dualului fenomen al diversitãţii şi ordinii biologice. Ea explicã variaţia ordonatã constatatã de biologi ca fiind produsul unor procese naturale care s-au repetat de numeroase ori în istoria vieţii şi care continuã sã se manifeste şi azi. Diversitatea formelor de viaţã este marcatã de o ordine fundamentalã, un "motiv" (model), prin care speciile înrudite prezintă mai multe trãsãturi comune decât o fac cu organismele mai distant înrudite.

În biologie, evoluţia reprezintã modificarea caracterelor moştenite ale populaţiilor de organisme de la o generaţie la alta. Aceste schimbãri sunt determinate de combinarea a trei procese principale: variaţie, reproducere şi selecţie. Genele care trec de la un organism la urmaşii acestuia produc trãsãturi ereditare, care constituie baza evoluţiei. Aceste trãsãturi variazã în cadrul populaţiilor, ale cãror indivizi prezintã variaţii genetice. Urmaşii pot avea trãsãturi noi sau modificate şi aceasta fie datoritã mutaţiilor genetice sau prin transferul de gene între populaţii şi între specii.

Astfel, la speciile care se reproduc sexuat, prin recombinare geneticã se produc noi combinaţii de gene. Evoluţia se produce când aceste diferenţe ereditare devin tot mai comune sau tot mai rare într-o populaţie.

Darwin şi Istoria Teoriei EvoluţieiIstoria teoriei evoluţiei este uimitoare şi întotdeauna ne-am întrebat de

ce le-a trebuit oamenilor de ştiinţă atât de mult timp să accepte teoria evoluţiei. Ideea evoluţiei nu era nici pe departe nouă, ci fusese sugerată de alţii înaintea lui Charles Darwin (1809-1882). Vechimea extraordinară a planetei era deja acceptată de oamenii de ştiinţă. De asemenea, fuseseră descoperite nenumarate fosile care aratau că cu cât stratul de fosile era mai vechi, cu atât animalele deveneau mai simple şi mai puţin similare cu cele de astăzi.

J.B. Lamark propusese un mecanism pentru evoluţie în care caracteristicile dobândite de un animal în timpul vieţii sunt moştenite de urmaşii acestuia (spre exemplu, urmaşul unui culturist ar moşteni muşchii acestuia). Din acest punct de vedere, gâtul lung al girafei a apărut din cauză că generaţii de girafe au încercat să se întindă după frunze. Acest principiu este fals, deşi Darwin îl acceptă la începutul carierei sale.

Charles Darwin devine convins de evoluţie cu mult timp înainte de a veni cu idea selecţiei naturale. Selecţia naturală este mecanismul propus de Darwin pentru evoluţie în cartea sa "Evoluţia speciilor", publicată în 1859. Darwin ajunge la concluziile sale în urma călătoriei pe vaporul "Beagle", în care observă că populaţii de animale izolate pe insule îşi dezvoltaseră caracteristici diferite, adică se adaptaseră la mediul diferit de pe insulă. Crescătorii de animale creaseră deja diferite rase prin înmulţire selectivă, dovedind că există variaţii în cadrul unei specii. Plecând de la această idee, Darwin propune un nou mecanism prin care a apărut gâtul lung al girafei: în populaţii străvechi, existau animale cu gâtul un pic mai lung decât media; acestea sunt mai bine adaptate la mediul lor (ajung la mai multe frunze) deci au mai mult succes din punct de vedere reproductiv. Rezultatul este că în generaţia următoare, numărul animalelor cu gâtul mai lung creşte, iar cel al celor cu gâtul mai scurt scade. În timp, acest proces duce la girafele de astăzi.

După publicarea carţii, aceasta este contestată de un număr mare de gânditori religioşi şi laici. În scurt timp însă, teoria evoluţiei este acceptată de majoritatea oamenilor educaţi (în jurul anilor 1870). Mecanismul propus de Darwin, selecţia naturală este mai greu acceptat, majoritatea oamenilor de ştiinţă preferând să vadă evoluţia ca pe un proces progresiv, având un anumit scop (o evoluţie constantă de la animale simple la om, formând o aşa-zisă scară evolutivă cronologică). Selecţia naturală sugerează mai degrabă un proces adaptiv aleatoriu şi fără scop, depinzând de condiţiile de mediu; acest proces este mai degrabă comparat cu un pom care se ramifică în toate direcţiile decât cu o scară.

La începutul secolului XX, genetica se dezvolta ca ştiinţă, oferind un mecanism prin care se transmit caracteristicile de la o generaţie la alta, precum şi o explicaţie pentru variaţiile între indivizii unei populaţii (şi demonstrează definitiv falsitatea teoriei lui Lamark). Genetica se bazează pe legile lui Mendel, descoperite de fapt în timpul vieţii lui Darwin însă acceptate de comunitatea ştiinţifică cu mult mai târziu. În a doua parte a secolului XX, este identificat codul genetic sau ADN-ului. Este recunoscut că selecţia naturală este principalul mecanism al evoluţiei, însă sunt identificate şi altele care îl completează, creându-se o imagine mult mai complexă decât cea prezentată de Darwin.

Încercările de a aplica teoria evoluţiei pentru a înţelege societatea umană sunt inconcludente în cel mai bun caz. Exploratorii victorieni vedeau populaţiile întâlnite în Africa sau Australia ca fiind mai jos pe "scara" evolutivă faţă de cele din Europa. Împărţirea umanitaţii în rase şi aplicarea principiului supravieţuirii celui mai bine adaptat constituie baza pseudo-ştiinţifică a rasismului Nazist. După descoperirea ADN-ului însă, este recunoscut că populaţiile umane sunt, din punct de vedere genetic, aproape identice şi deci nu pot fi unele "superioare" altora. Există însă multe discuţii cu privire la rolul evoluţiei în comportamentul uman. Sunt unii cercetători care susţin că omul este ceea ce evoluţia l-a programat să fie, explicând comportamentul uman în funcţie de genele care le are un individ; alţii însă susţin că omul are copacitatea de a învăţa din experienţa atât de mare, încât aceasta anulează majoritatea instinctelor "programate" în gene de evoluţie.

“TREE OF LIFE”

Evoluţia omului...

..dintr-o altă perspectivă..

MULŢUMIM PENTRU VIZIONARE !

Tumurug MădălinaBulei Maria GeorgianaCrăciuneanu Lucian Ştefan

Profesor d-na Imbria Adinaclasa a IX-a E, liceul “COSTACHE NEGRUZZI” Iaşi