1

COLECTIV DE REDAC ŢIE

Coordonator: Prof. drd. Ionela IORDAN Consultant de specialitate: Mihai VOICU

consilier superior-Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor

Colaboratori: Prof. Manuela CĂDARU Prof. Marinela GEORGESCU Prof. Elena Daniela PĂTRAŞCU Prof. Ştefania LAZĂR Prof. Stela OLTEANU Prof: Georgiana BĂRBULESCU Prof. Mara PĂUNESCU Prof: Dana IVĂNESCU Prof. Raluca BOJOAGĂ

Redactor şef: Cristina Ciobanu-cls. a X-a C Redactor şef adj: Alexandru Avram-cls. a X-a C Secretar de redacţie: Marius Pintilie-cls. a X-a C Tehnoredactare şi grafică: Gabriel Florea-cls. a XI-a D

Timotei Ştefănescu-cls. a XII-a E

Redactori: Idris Belabed-cls. a IV-a A Daria Andreea Stoica-cls. a VI-a A

Daniel Florin Marin, cls. a VI- a B Maria Zanfir, cls. a VI a B Laurenţiu Roşu, cls. a VI- a B Maria-Andreea Bojoagă, cls. a VII-a B Alexandru Bătrânu, cls. a VII- a B Maria Alexa, cls. a VII-a B Mihai Bolea cls. a VIIa A Măriuţă Marius, cls a XI-a A

Mulţumim • Asociaţiei de părin ţi a Liceului Teoretic

“MARIN PREDA” - Bucure şti 2011 • Editurii AMURG SENTIMENTAL,

reprezentată prin scriitorul Ion MACHIDON

2

CUPRINS

Pag.

Cap. 1 – INCURSIUNE ÎN SECRETELE UNIVERSULUI (I)

1.1 Geneza şi evoluţia Universului 3

1.2. Enigme ale Universului 6

1.3 Piticele albe - Călătorii printre stelele vechi şi noi 9

1.4. Gigantele roşii 11

1.5 Viaţa unei stele 12

Cap. 2 – NATURA ÎN PERICOL!

2.1. Tristeţea maicii România 13

2.2. Când am văzut lumina... 13

2.3. Albinele – o comoară nepreţuită 14

2.4. Poluarea pe Amazon 15

2.5. Ecosistemul Delta Dunării 17

2.6. Specii de animale şi plante pe cale de dispariţie 18

2.7. Urangutanii – în pericol! 18

2.8. Toxicitatea unor metale nobile 19

2.9. Proiectul minier- Roşia Montană 20

2.10. Despre aluminiu 21

2.11.Cum putem proteja mediul înconjurător? 21

2.12.Ecologia şi sociobiologia 22

Cap. 3 – DEZVOLTAREA DURABIL Ă PRIVIND SCHIMB ĂRILE CLIMATICE

ŞI ENERGIILE CURATE, ORIZONTURI 2020-2030

3.1 Schimbările climatice şi energia curată 24

3.2 Scenarii ale schimbărilor climatice 25

3.3 Energie 27

3.4 Concluzii 28

3

Capitolul 1. INCURSIUNE ÎN SECRETELE UNIVERSULUI (I )

1.1Geneza şi evoluţia Universului

Daniel Florin Marin, cls. a VI- a B Coordonator: Prof. drd. Ionela Iordan

„Cunoaşterea cosmosului este mai mult decât un lux pentru oameni cultivaţi. Ea este temelia unei

conştiinţe cosmice; ea relevă marea răspundere ce ne revine pentru viitorul omenirii.” Hubert Reeves

Universul este constituit din totalitatea corpurilor şi fenomenelor cosmice şi a spaţiului dintre ele. Este cel mai vast şi mai complex sistem de organizare şi de manifestare a materiei.

În cele ce urmează, vom aborda succint, într-o manieră ştiinţifică, formarea şi evoluţia Universului. Problema originii Universului şi a Sistemului Solar i-a preocupat pe oameni de multă vreme. S-au emis diverse ipoteze care au încercat să răspundă la această preocupare.

Teoria Big Bang-ului (engl. „marea explozie”) explică astfel, în mare parte, formarea Universului, pe care o aseamănă cu o explozie de proporţii. Din momentul formării Universului, a avut loc o expansiune a acestuia care continuă şi astăzi. Conform acestei teorii, iniţial, toată materia existentă, astăzi, în Univers era concentrată într-un corp mic, extrem de fierbinte, o „minge de foc”. Materia era reprezentată prin particule elementare şi antiparticule.

Astronomii cred că, în prima fracţiune de secundă de după explozie, Universul s-a extins în proporţii de milioane de ori mai mari decât starea iniţială, iar în următoarea fracţiune de secundă

extinderea a devenit mai înceată, acesta răcindu-se şi lăsând loc particulelor de materie să se formeze. Ca urmare a expansiunii, materia se răcea astfel încât la dublarea volumului se înjumătăţea valoarea temperaturii. Dat fiind obiectul de studiu al acestui articol, vom opera cu distanţe imense şi cu perioade de timp foarte mari.

Când Universul a ajuns la prima sa secundă de existenţă, după ultimele estimări acum 13,7 miliarde de ani, temperatura materiei scăzuse la cca 10 miliarde de grade, adică de aproape o mie de ori mai mare decât este temperatura în interiorul Soarelui. Atunci, s-au format protonii.

După aproximativ o sută de secunde de la marea explozie, protonii s-au unit cu neutronii, formând nuclee de hidrogen greu (deuteriu). Din acestea s-au format nucleele de litiu, beriliu, heliu şi alte elemente mai grele. Neutronii rămaşi au dus la fomarea nucleelor de hidrogen. Acest proces a durat câteva ore.

Materia era alcătuită atunci din electroni şi protoni, cu antiparticulele lor, dar şi din neutroni. Expansiunea şi răcirea au continuat şi electronii s-au unit cu antielectronii, formând fotoni. În felul acesta, Universul a devenit o sferă de lumină.

Expansiunea Universului a continuat încă aproximativ un milion de ani, fără schimbări deosebite, ci doar o răcire continuă. În acest timp, temperatura a coborât la doar câteva mii de grade, încât a început formarea de atomi, prin unirea nucleelor cu electronii.

Când Universul a ajuns la vârsta de un milion de ani, a ajuns să se răcească până la temperaturi de 3300 °C în medie, în care protonii şi nucleele mai grele s-au format în urma nucleosintezei, putând apoi să se combine cu electronii, formând atomii. Înainte ca electronii să se combine cu nucleele, circulaţia radiaţiilor prin spaţiu era dificilă, radiaţiile în forma fotonilor nu

4

puteau traversa spaţiul fără a intra în coliziune cu electronii, dar odată cu combinarea protonilor cu electronii care au format hidrogenul, traversarea fotonilor a fost uşurată. Radiaţiile în forma fotonilor au caracteristicile gazului. Din momentul în care radiaţiile au fost eliberate, totul s-a răcit până la -270 °C, numindu-se radiaţie cosmică de fond. Aceste radiaţii au fost detectate prima dată de către radiotelescoape şi apoi de către sonda spaţială COBE.

Radiaţia cosmică de fond (FCM) este, în prezent, fenomenul cel mai studiat din astrofizică şi avem încă multe de aflat. El marchează prima noastră concepţie asupra structurii Universului. O analiză mai recentă a FCM a revelat variaţii de temperatură ce nu depăşeau a zecea miime dintr-un grad. Aceste variaţii sunt mici, însă ele constituie germenii străvechi ai structurilor cosmice care ne înconjoară în prezent.

Între anul 2 milioane şi anul 4 milioane după Big Bang s-au format quasarii, galaxii extrem de energice. O populaţie de stele s-a format din gazul şi praful interstelar, apoi s-a contractat în a

forma galaxiile. Se consideră, însă, că doar în unele părţi ale Universului expansiunea s-a încetinit şi acolo s-a concentrat materia, formând galaxii. Această primă populaţie se numeşte Populaţia I şi a fost formată aproape în întregime din hidrogen şi heliu. Pentru a forma o stea, o aglomerare de gaz trebuie să se prăbuşească, iar pentru a se prăbuşi trebuie să se răcească. Neexistând altă sursă de răcire în afara hidrogenului molecular, procesul era mult mai puţin eficient, iar primele stele (având o masă de sute de ori mai mare decât a Soarelui) au trăit doar câteva milioane de ani. Stelele formate au evoluat creând la rândul

lor alte elemente mai grele care au dus la fuziuni nucleare explodând şi formând supernovele. Se constată că, în Univers o mare parte a materiei este organizată în corpuri individualizate, de diferite dimensiuni si cu proprietăţi distincte, cum sunt stelele si galaxiile. Dar spaţiul dintre aceste corpuri nu este lipsit de materie. În el se găsesc particule de materie dispersate, este străbătut de radiaţii electromagnetice şi cosmice şi de câmpuri gravitaţionale. În felul acesta, Universul este „impregnat” de materie şi de manifestările ei.

Mai târziu s-a format Populaţia II, din care face parte şi Soarele nostru, şi conţine elemente grele formate în istorie. Printre stelele din galaxia noastră se află plasaţi nori de mari dimensiuni, numiţi nebuloase, care se compun din gaze şi praf stelar. Într-un asemenea nor, în urmă cu aproximativ 4600 de milioane de ani a luat fiinţă sistemul nostru solar. El s-a format atunci când norul a început să se prăbuşească din cauza gravitaţiei. În timp ce norul se năruia, el a început să se rotească. Cu timpul, el a devenit un disc rotativ, cu cea mai mare parte a materiei, concentrată în centru, sub forma unei umflături. Aceasta a continuat să se prăbuşească, din cauza forţelor gravitaţionale, devenind tot mai mică şi mai caldă. Când temperaturile din interior au atins zeci de milioane de grade, s-a declanşat procesul de fuziune nucleară. Bulgărele central a început să strălucească, ca o nouă stea, şi astfel a luat naştere, ceea ce astăzi reprezintă pentru noi Soarele. Între timp, din praful cosmic şi gaze, au luat naştere cele nouă planete. Cele mai multe din aceste planete au sateliţi. Soarele nostru s-a format, deci, acum aproximativ 5 miliarde de ani şi se află la jumătatea vieţii sale. Se presupune că, viaţa Soarelui nostru este de aproximativ 11 miliarde de ani.

Singura forţă considerată, în mod normal semnificativă pe distanţe astronomice este gravitaţia, iar forţa de atracţie gravitaţională exercitată de un corp-fie el o stea, o planetă, un om sau un nor de gaz-depinde de cât de multă materie este în el. Aşa se face că, spre exemplu Luna, un membru relativ mic al familiei Soarelui nostru, are o forţă de atracţie atât de slabă, încât nu a putut să reţină măcar o atmosferă. Pământul, fiind mult mai mare decât Luna, are deci o capacitate mult mai mare de a atrage obiecte spre el şi, din fericire poate reţine atmosfera pe care o respirăm. Atracţia gravitaţională a dus la comprimarea norilor de hidrogen şi heliu, cu creşterea locală a temperaturii până la declanşarea fuziunii nucleare. Aceasta a generat creşterea din nou a temperaturii şi formarea stelelor, corpuri cosmice incandescente care emit lumină si căldură în spatiul înconjurător. Ele se deosebesc prin dimensiuni, temperatură, culoare şi luminozitate. Unele

5

au temperaturi foarte mari, dar au luminozitate şi dimensiuni reduse. Ele sunt numite pitice albe. Altele au dimensiuni uriaşe şi sunt numite gigante. Unele stele au densităţi atât de mari încât atracţia lor nu permite luminii să se disperseze în spatiu şi de aceea li se spune găuri negre. Ele au atras în jurul lor materia răcită formând planete, asteroizi, meteoriţi şi comete. Stelele, împreună cu alte corpuri cosmice, sunt grupate în aglomerări imense numite galaxii. După unele aprecieri, în Univers ar exista peste 100 de miliarde de galaxii. Unele dintre ele sunt concentrate în anumite părţi ale Universului formând roiuri de galaxii. Noi vedem stelele grupate pe bolta cerească şi acestor grupări li s-au spus constelaţii. Datorită formei acestor grupări, constelaţiile au fost asemuite cu unele fiinţe sau obiecte şi li s-au dat denumiri corespunzătoare.

Forţa gravitaţională slăbeşte odată cu creşterea distanţei, asfel încât, în această etapă a evoluţiei Universului, prăbuşirea gravitaţională este posibilă doar la scară mică – se formau primele galaxii, nişte simple aglomerări de gaz. Prăbuşirea gravitaţională a materiei, care a sfârşit prin a forma galaxii, a continuat în lumina tot mai slabă a Universului în răcire.

Neputându-se da un răspuns la întrebarea: Ce a existat înainte de formarea Universului?- putem face o presupunere inteligentă şi anume, putem afirma că timpul a început odată cu Universul. Dinamica perpetuă în care se găseşte Universul face să nu putem da un răspuns la întrebarea: „Cât de mare este Universul ?„ ci, mai degrabă, la întrebarea „Cât de mare este Universul acum?” Chiar şi aşa este imposibil de determinat acel „acum” care să aibă acelaşi înţeles în întregul Univers.

Un lucru se impune de la sine, şi anume că existăm, suntem formaţi din atomi şi molecule, iar această materie trebuie să fi fost creată într-un fel sau altul. Fie a existat dintotdeauna, fie a fost produsă la un moment dat. În opinia specialiştilor, nici una din aceste ipoteze nu este uşor de acceptat.

Până, însă, la jumătatea secolului al XVI-lea, Pământul era considerat de mulţi astronomi ca fiind centrul Universului. În anul 1543, astronomul polonez, Nicolaus Copernicus, studiind mişcările de rotaţie ale planetelor, a fost primul care a emis ipoteza existenţei unui sistem solar. Pământul este situat, împreună cu Soarele, într-o galaxie numită Calea Lactee, care cuprinde aproximativ 200 miliarde de stele. Această galaxie are formă lenticulară, cu axa mare de aproximativ 100.000 ani-lumină. Aglomerarea stelelor din Galaxia noastră formează, pe bolta cerească, o fâşie mai luminoasă.

Pământul, la început, în stare lichidă, datorită temperaturilor foarte mari, este astăzi o sferă, cu diametrul de aproximativ 12.800 km care se mişcă în jurul Soarelui la o distanţă de 150.000.000 km . Înainte ca suprafaţa planetei noastre să se poată răci, a avut loc un eveniment dramatic, care a

avut drept consecinţă formarea Lunii. Teoria care are astăzi, cei mai mulţi susţinători afirmă că, aceasta s-a format datorită ciocnirii extrem de puternice a Pământului cu un alt corp ceresc, probabil de mărimea planetei Marte. Cele două corpuri au fuzionat, iar resturile de materie împrăştiate au format Luna. Faptul că Luna este mai puţin densă decât Pământul, arată că nucleele celor două corpuri cosmice nu au participat la formarea Lunii, ci au fuzionat, formând nucleul actual al Pământului. Şi în prezent, continuă concentrarea materiei în corpuri mai mari. Astfel, unii asteroizi şi meteoriţi sunt

atraşi şi cad pe suprafaţa planetelor şi sateliţilor lor. Pământul primeşte o cantitate de aproximativ 100 000 de meteoriţi în 24 de ore.

6

Concluzii Privind într-o noapte senină cerul, vedem stelele. Aceste puncte minuscule, sclipitoare, sunt

sori, mulţi dintre ei mult mai mari, mai fierbinţi şi mai puternici decât al nostru, Pământul părând a fi în Univers ca un fir de nisip în Deşertul Sahara.

Astăzi, ajutaţi de progresele tehnologice extraordinare, utilizând instrumente de observaţie care se deplasează pe orbită în jurul Pământului, dincolo de atmosfera lui ceţoasă (telescopul spaţial Hubble), şi de evoluţia uluitoare a sistemelor informatice, oamenii de ştiinţă au reuşit să găsească răspunsuri la multe întrebări legate de Univers, începând de la crearea lui, cu mult înainte ca Pământul să existe, până în prezent, şi continuând cu viitorul, când planeta nostră nu va mai fi nici măcar o amintire. Cu siguranţă sunt destule întrebări la care nu s-au găsit răspunsuri şi poate nu se vor găsi niciodată, multe întrebări care au născut vii controverse şi la care avem mai multe răspunsuri, dar un lucru este cert: cosmologia-ştiinţa care se ocupă cu studiul evoluţiei trecute, prezente şi viitoare a Universului a înregistrat progrese ca niciun alt domeniu de studiu al lumii contemporane. Deşi a perfecţionat continuu mijloacele de cercetare, omul a reuşit să exploreze doar o mică parte din Univers, căruia i se spune Univers observabil sau Metagalaxie. Restul Universului, încă nu a fost observat, dar face parte şi el din Universul fizic. Date fiind dimensiunile uriaşe ale părţii deja observate, se consideră că, Universul este infinit în spaţiu. Totodată, se apreciază că el este infinit în timp, deoarece materia nu poate fi creată din nimic; ea doar îsi schimbă continuu formele de organizare. Considerând că, Universul se extinde, întrebarea logică este dacă expansiunea se va opri la un moment dat. S-ar putea ca asta să se întâmple din cauza forţei de gravitaţie a materiei. În acest caz, s-ar inversa procesul de expansiune şi toate galaxiile s-ar contracta şi s-ar comprima până când ar ajunge să ocupe iar un punct minuscul. Acest posibil proces este cunoscut printre oamenii de ştiinţă ca Marea Implozie, Marele Colaps sau Big Crunch. În cazul în care s-ar produce acest Big Crunch, s-ar putea să aibă loc apoi un nou Big Bang, astfel că, după ce s-ar comprima, Universul ar începe să se extindă din nou. Pe de altă parte, cei care cred că Universul se va extinde fără limite, consideră că s-ar putea produce Moartea Tehnică a planetei noastre, căci într-un Univers deschis şi în continuă expansiune, ar fi prea frig pentru a exista viaţă. Bibliografie: 1. Brian May, Patrick Moore, Chris Lintott – Bang! Istoria completă a universului; 2. Joan Sole – 365 de întrebări şi răspunsuri pentru a înţelege lumea; 3. Marshall Cavendish Romania – Arborele Lumii – Revistă de cultură generală; 4. Ro.Wikipedia.Org– Enciclopedie liberă online

1.2. Enigme ale Universului Laurenţiu Roşu, cls. a VI- a B

Coordonator:Prof.drd. Ionela Iordan Deşi am parcurs un drum atât de lung de la vremea când oamenii îşi închipuiau că fulgerele

sunt azvârlite de nişte zei supăraţi, ce locuiau în sălaşe cereşti, deşi ştim azi atât de multe lucruri despre propria noastră planetă, despre vecinele ei din Sistemul Solar şi despre Univers în general, rămâne, totuşi, un exerciţiu foarte frustrant să ne gândim cât de multe lucruri NU ştim. Dacă ne mărginim la studiul Cosmosului - deşi nu ştiu cum ne-am putea „mărgini” când e vorba despre cercetarea a ceva ce pare nemărginit - există o lungă listă de probleme fundamentale pentru a căror lămurire oamenii de ştinţă lucrează de zor, şi nu de azi-de ieri, ci de mulţi ani. E o listă complexă, dar, ca să ne facem o idee, iată câteva din marile întrebări pe care oamenii de ştiinţă şi le pun despre Universul din jur.

Destinul Universului: Să începem cu sfârşitul. Sau hai să-i zicem viitorul: care va fi soarta viitoare a Universului? Dacă teoria Big Bang-ului, larg acceptată azi, descrie ce s-a întâmplat în primele momente de după naşterea Universului, ce se va întâmpla în ultimele lui momente e un

7

mare, mare mister. Unii preferă să rămână aşa, dar nu oamenii de ştiinţă; ei ar vrea să ştie la ce să se aştepte.

Ce se va întâmpla, deci, cu Universul? Se va contracta tot mai mult, prăbuşindu-se în sine însuşi, întorcându-se astfel la starea de dinainte de începuturi? Va fi acest sfârşit un nou început - cu alte cuvinte, evoluţia Universului este parte a unui model ciclic, cu un număr nesfârşit de Big Bang-uri alternând cu tot atâtea colapsuri universale? Nimeni nu ştie. Şi unii chiar cred că, e mai bine aşa.

Acum, că ne-am lămurit că nu ştim ce se va întâmpla cu Universul nostru, putem să ne ocupăm de ceea ce se întâmplă cu el şi în el acum, în momentul de faţă. Şi în el există şi se întâmplă foarte multe lucruri misterioase, dar extrem de importante pentru înţelegerea a ceea ce a fost, este şi va fi.

De exemplu, ce-i cu materia neagră? De văzut, n-a văzut-o nimeni, în mod direct, cu telescopul, pentru că nu poate fi văzută astfel. E numită neagră tocmai pentru că nici nu emite, nici nu absoarbe lumină sau vreo altă formă de radiaţie electromagnetică, cel puţin nu la un nivel care să poată fi detectat cu tehnologia de care dispunem azi.

Dar faptul că, n-o vedem nu înseamnă că ea nu există; existenţa şi proprietăţile ei pot fi deduse pe baza efectelor ei gravitaţionale asupra unor lucruri ce pot fi detectate şi măsurate - de exemplu materia vizibilă, radiaţia şi, general, structura Universului.

Cum s-a ajuns la ideea că ea ar exista? Păi, studiind obiecte spaţiale de mari dimensiuni, astrofizicienii au constatat nişte discrepanţe între masa acestora, calculată pe baza efectelor ei gravitaţionale, şi masa calculată pe baza a ceea ce „se vedea”, a „materiei luminoase”, detectabile: stele, gaz, praf cosmic. Concluzia logică a fost că, în afară de „materia luminoasă” (cea care absoarbe sau emite radiaţii electromagnetice şi poate fi astfel detectată cu instrumente ce măsoară acele radiaţii), acolo mai există ceva - ceva ce nu îşi face simţită prezenţa prin acţiunea asupra fluxurilor de radiaţii, dar care este acolo şi îşi dovedeşte existenţa prin efectele gravitaţionale pe care le produce. Acest „ceva” a fost numit materie neagră.

Şi nu numai că, după toate probabilităţile, materia neagră există, dar şi constituie o parte foarte însemnată a Universului. După opinia specialiştilor din cadrul misiunii Planck - un studiu internaţional de anvergură în domeniul cosmologiei, condus de Agenţia Spaţială Europeană (ESA) - materia neagră reprezintă 84.5% din totalul materiei din Univers şi 26.8% din tot ceea ce există în Univers - adică materie + energie.

Pentru că nu a putut fi până acum detectată în mod direct, materia neagră păstrează, pentru om, o mulţime de taine. Cea mai mare dintre nelămuriri: există sau nu există? Deşi cea mai mare parte a comunităţii ştiinţifice acceptă faptul că există materie neagră şi că prezenţa ei se manifestă gravitaţional, există totuşi şi teorii alternative care încearcă să explice acele efecte gravitaţionale prin alte cauze decât existenţa materiei negre. Deci, credem că există, dar nu suntem sută la sută siguri.

Oamenii de ştiinţă fac, totuşi, progrese în înţelegerea acestei enigme a Universului; la ritmul în care progresează azi ştiinţele şi tehnologia, putem spera că, peste câteva decenii, să ştim despre materia neagră mult mai mult decât că ea există, dar n-o putem vedea.

Energia neagră. Dar dacă natura materiei negre e departe de a fi înţeleasă, încă şi mai stranie este aşa-numita energie neagră. În conformitate cu modelul standard al cosmologiei, aceiaşi cercetători din cadrul misiunii Planck consideră că, din totalul masă-energie al Universului, 4,9% ar fi materie obişnuită, 26,8% materie neagră şi 68,3% energie neagră. Adică trăim într-un Univers

8

alcătuit, în proporţie de mai bine de jumătate, din energie neagră, fără să ştim prea bine ce este aceasta.

Energia neagră este definită drept o formă ipotetică de energie, prezentă în tot Universul şi care tinde să accelereze expansiunea acestuia. Începând din anii 1990, multe observaţii indică faptul că Universul se extinde cu o viteză tot mai mare şi, firesc, au fost căutate diverse explicaţii. Una dintre cele mai larg acceptate azi implică această energie neagră, care - se crede - exercită o puternică presiune negativă, generând o forţă de respingere care ar putea explica accelerarea expansiunii Universului. Dar discuţiile despre natura energiei negre sunt, deocamdată, la un nivel exclusiv teoretic; energia neagră nu a fost detectată niciodată, iar dovezile existenţei ei sunt indirecte.

Dacă expansiunii Universului i se poate găsi o altă explicaţie, plauzibilă şi poate mai simplă, sau dacă expansiunea nici nu are loc, ci este o iluzie determinată de mişcarea relativă a regiunii din spaţiu în care ne găsim, faţă de restul Universului, atunci s-ar putea ca energia neagră să nici nu existe, de fapt. Nu ştim nimic sigur, deocamdată.

Asimetria barionică. E una dintre cele mai sâcâitoare sau fascinante enigme ale Cosmosului acest fenomen al asimetriei barionice - dezechilibrul frapant dintre materie şi antimaterie. În Universul observabil, cantitatea de materie o depăşeşte cu mult pe cea de antimaterie, deşi pare destul de limpede că Big Bang-ul ar fi trebuit să dea naştere materiei şi antimateriei, în părţi egale. Însă, dacă ar fi fost aşa, atunci particulele de materie şi antimaterie s-ar fi anihilat reciproc: protonii şi antiprotonii s-ar fi nimicit unii pe ceilalţi, neutronii şi antineutronii s-ar fi ciocnit şi ei şi s-ar fi aneantizat unii pe alţii, electronii şi antielectronii, întâlnindu-se, s-ar fi redus la nimic. N-ar mai fi rămas, din tot ce crease Big Bang-ul, decât fotoni - cuante de radiaţie electromagnetică. Evident, nu s-a întâmplat aşa; Universul e plin de materie, dar unde este antimateria şi câtă este?

Ceva s-a întâmplat; e clar că legile fizicii nu au fost aceleaşi pentru materie şi pentru antimaterie. Mare, mare enigmă; nici cele mai cuprinzătoare teorii pe care le avem - teoria relativităţii generale şi modelul standard al fizicii particulelor - nu au putut explica până acum acest fenomen tulburător.

Există câteva ipoteze explicative; una dintre ele, de exemplu, sugerează că partea de Univers în care locuim noi este, întâmplător, una cu multă materie şi că ar putea exista în alte regiuni, foarte îndepărtate, ale Universului zone unde, dimpotrivă, să predomine antimateria; astfel, problema nu mai este una de dezechilibru între cantitatea de materie şi cea de antimaterie, ci una de separare între cele două. Însă e doar o ipoteză şi, de fapt, asimetria barionică tot un mister rămâne, pentru moment. Bibliografie: 1. http://www.Shutterstock.com 2. http://www.descopera.ro/stiinta/10982445-7-enigme-inca-nedescifrate-ale-universului

9

1.3( Piticele albe - Călătorii printre stelele vechi şi noi Daria-Andreea Stoica, cls. a VI-a A Coordonator: Prof. Ştefania Lazăr De mic copil, m-a fascinat bolta cerească. Când mă trezeam dimineaţa în verile călduroase, soarele era sus pe cer, fără ca vreun nor să tulbure liniştea albastrului infinit, semn că nu mai era chiar dimineaţă ... Către seară, soarele mergea la somn, aşa cum spuneam eu la acea vreme şi trebuie să recunosc că îmi doream să plec în căutarea lui şi să-l rog să mai zăbovescă şi el puţin ca să am şi eu mai mult timp de joacă. Bunicii îmi spuneau să nu mă supăr că a plecat Soarele pentru că în locul lui vor veni multe, multe steluţe sclipitoare şi printre ele va străluci maiestuoasă Luna. Oriunde m-am plimbat....oriunde am admirat cerul...nicăieri nu e atât de frumos ca în satul bunicilor mei într-o noapte senină, nicăieri nu am văzut atât de clar munţii de pe Lună, atâtea dorinţe câte mi-am pus în gând de câte ori vedeam o stea căzătoare care mi se părea că e acolo doar pentru mine ca un dar divin din Universul infinit... şi de aici curiozitatea, dorinţa de cunoaştere.... ce sunt stelele?... locuieşte cineva pe ele? Dar pe Lună? Suntem singuri în Univers? Când va dispărea Pământul?... Şi aşa, citind, vizionând emisiuni documentar despre astrologie am aflat multe, multe lucruri interesante, care mi-au spulberat poveştile cu prinţi şi zâne pe care mi le creasem în mintea mea de copil, dar care au lăsat totuşi loc magiei şi farmecului pe care le are Universul. Nu am să fac acum o relatare a tot ce există în Univers. Am să vă povestesc despre „piticele albe”. Când am auzit prima dată despre acest termen, îmi închipuiam că sunt nişte fete micuţe îmbrăcate în alb şi am început să caut informaţii şi am aflat că, de fapt, „piticele albe” sunt stele de masă medie aflate în ultima fază de evoluţie. Aceste stele nu au o masă suficient de mare pentru a genera în nucleu temperaturile necesare fuziunii nucleare. Înainte de a deveni pitice albe, stelele din această categorie trec prin faza de gigantă roşie, perioadă în care straturile exterioare se desprind şi formează nebuloase planetare; nucleul inactiv rămas conţine, în principal, carbon şi oxigen. Prin absenţa fuziunii nucleare, materia stelară colapsează, aşa încât densitatea sa devine foarte mare; de exemplu, o pitică albă avînd masa Soarelui are aproximativ volumul Pământului. Întrucât în această fază steaua nu mai are nici o sursă de energie, ea va continua să radieze termic până la răcirea totală. Totuşi, la vîrsta actuală a Universului chiar şi cele mai vechi pitice albe încă au temperaturi de câteva mii de grade.

În regiunea învecinată sistemului solar există numeroase pitice albe, estimându-se proporţia lor la 6% din numărul total de stele. Ele au masa medie egală cu 60% din masa Soarelui şi diametrul egal cu cel al Pământului. Eric Agol spunea: “Dacă o planetă se află suficient de aproape de pitica albă, atunci temperatura la suprafaţa ei va fi stabilă pentru perioade foarte lungi de timp şi este posibilă existenţa apei în stare lichidă, un factor foarte important pentru existenţa vieţii”.

Piticele albe evoluează din stele similare Soarelui. Să încercăm să prezentăm, foarte simplificat, procesul care se desfăşoară, astfel: atunci când miezul acestor stele nu mai poate susţine reacţiile de fuziune prin care hidrogenul este convertit în heliu, steaua se comprimă şi se declanşează reacţii de fuziune în afara miezului, ceea ce duce la transformarea stelei într-o gigantă roşie. În cazul Soarelui nostru, transformarea în gigantă roşie va duce la creşterea diametrului Soarelui, astfel încât va atinge limita orbitei terestre.

Urmează apoi pierderea straturilor exterioare ale stelei, răcirea până la atingerea temperaturii la suprafaţă de circa 5.000o C. Aşa cum am spus, diametrul unei pitice albe este echivalent cu cel al Pământului. O dată cu transformarea în pitică albă, planetele aflate la distanţă mai mare încep să migreze, apropiindu-se de astrul central. De asemenea, este posibil să se formeze noi planete, din rămăşiţele rezultate în urma transformării stelei. Cea mai apropiată pitică albă de noi este Sirius B, care se află la o distanţă de circa 8,5 ani-lumină. Sirius B are o masă echivalentă cu 0,98 mase

10

solare şi un diametru echivalent cu cel al Terrei. Aceste pitice, alcătuiesc cam 10% din stelele din Calea Lactee. Unele studii arată că, dacă două pitice albe se vor ciocni, nu vor duce la o supernovă, întrucât nu sunt suficient de grele. Ele se vor transforma, în schimb, într-o nouă stea. Pitica albă, după ce s-a răcit suficient şi nu mai emite nicio lumină vizibilă, se transformă în pitică neagră. Un nou studiu, publicat în The Astrophysical Journal Letters, ajunge la concluzia că, cel mai bun loc pentru a căuta planete care ar putea adăposti viaţa s-ar putea afla în vecinătatea stelelor aflate la capătul vieţii, adică piticele albe. Piticele albe sunt inofensive, pot trăi foarte mult (zeci de miliarde de ani) atât timp cât nu atrag materie. Când o fac, masa lor se măreşte şi, dacă depăşeste o anumită valoare, duce la explozia stelei. Într-un sistem binar pitica albă-gigantă roşie, steaua mai mică (pitica albă) este mai masivă şi atrage gaz din atmosfera celeilalte stele din sistem. Gazul cade pe pitica albă pe o traiectorie în formă de spirală şi când se acumulează o anumită cantitate, produce explozia stelei prin reaprinderea reacţiilor termonucleare. Presiunea dată de procesul de fuziune nu mai există şi gravitaţia învinge. Toate straturile cad pe nucleul care colapsează, se lovesc de acesta şi ricoşează în spaţiu. Sunt aruncate cantităţi imense de gaz. Steaua devine strălucitoare cât galaxia din care face parte şi se poate observa de departe. Imagine NASA. Dacă un asemenea fenomen ar avea loc în vecinătatea Soarelui, consecinţele nu ar fi prea bune pentru viaţa de pe planeta noastră, razele gamma emise de acesta ar duce la subţierea stratului de ozon, iar acest lucru ar duce la trecerea radiaţiilor electromagnetice periculoase.

Din fericire, cel mai apropiat sistem binar pitica albă-stea gigantă se află la 150 de ani lumină şi se numeşte IK Pegasi. Urmează steaua Betelgeuse la 640 ani lumină, ceea ce nu reprezintă un pericol pentru planeta noastră, distanţa trebuind să fie mult mai mică, 3000 de ani lumină pentru supernovele de tip I (componentele sistemului binar sunt o pitică albă şi o stea gigantă roşie) şi la mai puţin de 26 de ani lumină pentru supernovele de tip II (produs de stelele de minim nouă ori mai masive decât Soarele).

Bibliografie: 1. http://ro.wikipedia.org/wiki/Pitică_albă 2. http://www.descopera.ro/dnews/9596216-piticele-albe-pot-devora-usor-planete-de-dimensiunea- terrei 3. http://www.scientia.ro/stiri-stiinta/85-univers/3922-efectele-mareice-ale-piticelor-albe-pot-crea- nove.html 4. http://www.antena3.ro/high-tech/8-stele-pitice-albe-descoperite-in-calee-lactee-42263.html 5. https://paginadeastronomie.wordpress.com/tag/piticele-albe/ 6. http://jurnalul.ro/it/stiinta/pamantul-lovit-de-o-explozie-de-raze-gamma-cand-s-a-intamplat-si-ce- a-generat-imensa-cantitate-de-energie-si-raze-electromagnetice-634498.html

11

1.4. Gigantele roşii Alexandru Bătrânu, cls. a VII- a B Coordonator: Prof. Ştefania Lazăr

Astronomii spun că o stea s-a “născut” atunci când începe să strălucească prin propria energie de fuziune. Steaua “duce o viaţă liniştită” atât timp cât nucleul are destul hidrogen şi destulă căldură pentru a se realiza fuziunea. Pe măsură ce stele îmbătrânesc, procesul fuziunii încetineşte, deoarece hidrogenul fierbinte al stelei este pe terminate. În lipsa ”carburantului” necesar pentru fuziune, puterile stelei slăbesc din ce în ce mai mult şi aceasta intră într-o perioadă de criză. În timpul unei astfel de crize, steaua se umflă şi devine uriaşă. Care este media de viaţă a stelelor ?

Durata de viaţă a unei stele depinde de cantitatea de materie pe care aceasta o are. Stele care conţin o cantitate mai mare de materie trăiesc mai puţin decât cele care au mai puţină materie. Stelele care conţin destul gaz pentru a face din ele câteva zeci de stele precum Soarele trăiesc doar câteva milioane de ani, deoarece acestea îşi consumă combustibilul foarte repede. Stele care conţin mai puţin de jumătate din materia existentă în Soare pot ajunge să trăiască peste 100 miliarde de ani, deoarece ele îşi consumă hidrogenul mult mai încet. Ce se petrece cu o stea rămasă fără hidrogen ?

Când se termină combustibilul care este destul de fierbinte pentru a genera fuziune, steaua intră în perioada ei de criză.

În scurt timp, ea se umflă şi devine mult mai mare decât a fost vreodată în decursul vieţii ei de până atunci. Pe măsură ce creşte, exteriorul i se răceşte din ce în ce mai repede şi devine roşu. Astronomii numesc stelele ajunse în această fază gigante roşii.

Gigantele roşii nu îşi mai revin niciodată la starea iniţială, ele continuă să îşi piardă din materie şi în cele din urmă, mor.

Stele renumite : Betelgeuse Aceasta este probabil cea mai cunoscută gigantă roşie

de pe bolta cerească. Cu ochiul liber se vede strălucitoare şi roşiatică, lucru uimitor având în vedere că se află la o distanţă de 430 de ani – lumină de noi.

Betelgeuse este de 650 de ori mai mare decât Soarele. Suprafaţa ei ar ajunge dincolo de orbita lui Marte. Betelgeuse

este înonjurată de o atmosferă extrem de densă, datorită căreia apare înceţoşată. Cu câţiva ani în urmă, Telescopul Spaţial Hubble a realizat o fotografie minunată a acestei

stele. Va deveni Soarele o gigantă roşie ? Toate stelele devin gigante roşii, iar Soarele nostru nu face excepţii. Astronomii au măsurat

nivelul combustibilului solar şi felul în care acesta a fost consumat până acum şi sunt de părere că Soarele mai are încă 5 până la 7 miliarde de ani de viaţă înainte de a se epuiza şi de a muri. Când Soarele va deveni o gigantă roşie, suprafaţa lui va ajunge dincolo de orbita planetei Marte. Soarele va avea atunci o rază de minim 200 de ori mai mare decât cea actuală.

Cum mor gigantele roşii ? Atunci când steua rămâne fără hidrogen, ea găseşte un alt combustibil pentru realizarea fuziunii nucleare. Atomii ei de heliu încep să funcţioneze şi să se transforme într-un nou element denumit carbon. Acest proces generează o cantitate foarte mare de energie şi face ca steaua să fie stabilă, dar numai pentru o perioadă. Bibliografie: 1. Gigantele roşii, www.astronomes.com

12

2. Soarele: prezent şi viitor, Astrophysical Journal 3. Gigantele roşii, departamentul de fizică şi astronomie al Universităţii de Stat din Georgia 4. Moartea Sistemului Solar, Magazinul Cosmosului 5. http://ro.wikipedia.org

1.5.Viaţa unei stele Maria Alexa, cls. a VII-a B

Coordonator: Prof. Ştefania Lazăr O stea este un corp ceresc fierbinte din cosmos, masiv şi strălucitor, deseori de formă sferică, alcătuită din gaze care ard permanent. Din aceasta cauză, o stea degajă căldură şi lumină, fiind singurul corp cosmic care are căldură şi lumină proprie. Stelele se nasc din nori de praf, pentru a fi înapoi împrăştiate prin galaxii. Un exemplu cunoscut de nor de praf este nebuloasa Orion. Multe stele se pot vedea ca puncte strălucitoare pe cerul nopţii. Ele tremură sau sclipesc, aceasta însă numai aparent, datorită turbulenţelor din atmosfera terestră. Cea mai cunoscută stea este, desigur, Soarele. El este o excepţie notabilă, fiind singura stea suficient de aproape de Terra pentru a fi vizibilă ca un disc şi nu ca un punct.

În galaxia noastră, numită, Calea Lactee , există aproximativ 300 de miliarde de stele. Cele mai mari dintre ele sunt atât de mari, încât, dacă ar putea fi poziţionate pe locul Soarelui, ar ocupa tot sistemul nostru solar inclusiv orbita planetei pitice Pluton, cu tot cu Pământul şi celelalte planete. În general, cu cât o stea este mai mare, cu atât are viaţa mai scurtă. Cu excepţia stelelor supermasive, restul stelelor trăiesc miliarde de ani.

Când o stea şi-a consumat în timp cea mai mare parte din combustibilul de hidrogen, miezul acesteia se contractă şi devine mai cald. Steaua se măreşte, şi culoarea acesteia tinde spre roşu. Steaua devine o gigantă roşie. Diametrul său poate ajunge de 10 până la 100 ori mai mare decât cel al Soarelui nostru. Atmosfera stelei este proiectată în spaţiu, formând în jurul stelei o sferă de gaze în expansiune, o nebuloasă. Când heliul din mijlocul stelei se transformă în carbon, steaua se contractă din nou, dar nu mai devine suficient de caldă pentru a declanşa noi reacţii nucleare. Ea devine o pitică albă . Această stea se răceşte, strălucirea ei scade încetul cu încetul, până se stinge. Nu mai rămâne din ea decât o "pitică neagră", prea rece ca să mai strălucească. Stelele cele mai masive produc elemente chimice mai grele, cum ar fi fierul. Ele cresc şi devin supragigante, cu o rază chiar şi de mii de ori mai mare decât cea a Soarelui. Brusc, ele explodează şi materia lor se împrăştie în spaţiu. Este un adevărat joc de artificii cosmic. În mod violent, steaua devine de 10 miliarde de ori mai luminoasă decât Soarele. Acest fenomen poartă numele de supernovă. După explozie, nu mai rămâne din ea decât miezul. În funcţie de masa pe care o are, acesta devine fie o stea de neutroni, fie o aşa-numită "gaură neagră".

Dacă miezul unei stele care a explodat este suficient de greu, el se transformă într-un obiect chiar şi mai ciudat decât o stea de neutroni: o gaură neagră, cu un diametru de numai câţiva kilometri, dar de o densitate aproape inimaginabilă. Acest obiect are o asemenea forţă de atracţie, încât "înghite" tot ceea ce trece pe lângă el, reţinând chiar şi propria sa lumină. Găurile negre sunt deci invizibile, dar astronomii le pot totuşi detecta din cauza perturbaţiilor pe care le produc în jurul lor. Bibliografie: 1.www.scientia.ro/univers/47.../1515-cum-se-nasc-traiesc-si-mor-stelele.html 2. ro.wikipedia.org/wiki/Stea

13

Motto “ Şi neamurile s-au mâniat dar a venit mânia Ta şi vremea celor morţi ca să fie judecaţi şi să răsplăteşti pe robii Tăi, pe prooroci şi pe sfinţi şi pe cei ce se tem de numele Tău, pe cei mici şi pe cei mari şi să pierzi pe cei ce prăpădesc Pământul.” Apocalipsa 11,18

Capitolul 2. NATURA ÎN PERICOL!

2.1. Tristeţea maicii România Prof. Georgiana Bărbulescu

– MONOLOG – Zilele trecute, o fetiţă mi-a spus “adio”. Din fericire, doar într-o compunere (deocamdată)! “Încă una care se adaugă la miile, la milioanele care îmi tot spun «adio» de la o vreme încoace!”, mi-am zis cu tristeţe. Nici nu le mai ştiu numărul… Mi-au rămas sate pustii, unde nu mai are cine să-mi întoarcă brazda, ca să respir aerul proaspăt al primăverii, şi să pună sub ea sămânţa care să rodească sub soarele dătător de viaţă, ca să am cu ce să-mi hrănesc pruncii. Şi iar mă-ntristez rostind cuvântul “prunci”, căci mi-aduc aminte că mulţi dintre ei îmi vor spune “adio” când se vor împiciora... Mi-au rămas dealuri şi munţi golaşi, căci mi-au tăiat pădurile fără milă ca să le vândă pe doi gologani. Îmi sună-n urechi ca un sfredel trosnetul pomilor care tot cad de nişte ani buni încoace, unul câte unul, sub tăişul necruţător al fierăstrăului. Şi ei îmi spun “adio”, un “adio” al morţii. Le-au trebuit atâţia ani ca să crească atât de falnici! Cine o să-mi dea pădurile înapoi dacă unii mi le smulg, iar alţii îmi spun “adio” nepăsători? Mi-s veşmintele zdrenţuite de ruinele caselor părăsite, de cele ale fabricilor abandonate, care altădată aduceau belşug, iar flăcăii şi fetele locului săltau veseli în hore şi pruncii zburdau şi înveseleau văzduhul cu chiotele lor. Cine-mi va curăţa veşmintele de zdrenţe dacă pruncii mei îmi tot spun “adio”? Se tot plâng în stânga şi-n dreapta că sunt murdară. Dar cine mă murdăreşte? Oare cei care se plâng n-au aruncat niciodată o pungă de plastic la întâmplare? Sau o pungă din care au mâncat covrigi? Sau o cutie de aluminiu din care au băut bere? Sau o sticlă de plastic din care au băut apă? Noroc că mai sunt câţiva inimoşi care fac curăţenie după ei, din când în când şi pe ici pe colo! Dar n-ar fi mai bine ca fiecare să aibă grijă de gunoiul lui? Ce curată aş fi atunci! Ce limpezi şi cristaline mi-ar curge râurile la vale, şipotindu-şi dorurile neştiute! Cum ar încânta privirea pajiştile smălţuite cu flori de toate culorile! Ce mândre mi-ar fi oraşele cu clădirile lor mai vechi sau mai noi! Şi nici nu mi-ar mai crăpa obrazul de ruşine când îmi vin musafiri de pe alte meleaguri! Dar şi atunci ar găsi motive pruncii mei ca să-mi spună “adio”, căci se lasă ademeniţi de vorbe amăgitoare poleite cu strălucire de tinichea. Şi-acuma mă duc să-mi văd de treabă. Mi-am mai vărsat şi eu un pic năduful. Dar trebuie să-mi hrănesc pruncii. Atâta doar că sunt tristă, fiindcă mulţi dintre ei or să-mi spună “adio” într-o zi…

2.2. Când am văzut lumina...

Maria-Andreea Bojoagă, cls. a VII-a B Uneori, mă gândesc la cum ne lăsăm absorbiţi de lumea electronică şi uităm să aruncăm o

privire în jur. Am observat şi la mine cum mă refugiez în calculator, telefon, televizor, sau orice altceva electronic, atunci când sunt supărată. Găsesc asta mult mai confortabil, decât să ies puţin afară, să alerg, să privesc cerul sau să mă plimb.

14

În fiecare vacanţă de vară, în loc să stau pe afară, să merg pe bicicletă, sau orice altceva, stau în casă şi mă uit la televizor. Sau vorbesc la telefon. Exact aşa era şi într-o zi. Vorbeam la telefon în timp ce mă uitam la televizor- combinaţia perfectă! Am terminat de vorbit, apoi am lăsat telefonul jos. Vroiam să mă uit la televizor când s-a oprit curentul electric. În „disperarea” mea de a face ceva, am ieşit afară să mă plimb. Am uitat să menţionez că, stăteam în casă, în timp ce era luna iulie, iar eu eram la ţară la bunici?

După cum am spus, am ieşit să mă plimb, printr-un luminiş care este aproape de curtea noastră. Eram aproape plictisită, pentru că nimic din ce vedeam nu mi se părea prea interesant. Am mers până când am dat de un câmp cu multe flori. M-am culcat pe pătura creată de iarbă. M-am uitat spre cer şi am analizat aproape fiecare nor alb pe care l-am văzut. Aveau toate formele posibile, cele mai frumoase forme văzute de mine. M-am ridicat şi am mers mai departe până la un pârâu. Ciudat este că, până în ziua aceea, nici nu ştiam că toate astea se află atât de aproape de mine. Am privit spre pârâu şi am văzut sute de pietricele, de toate formele şi culorile. Erau superbe!

Am decis să mă întorc acasă, într-un final. Am mers pe acelaşi drum care m-a condus până la câmpul cu flori, respectiv până la pârâu. Am mers până când am auzit ceva. Era un piuit de pasăre! M-am uitat peste tot, până când am văzut un mic pui de rândunică ce căzuse din cuib. L-am ridicat încet şi l-am aşezat în cuib. M-am îndreptat spre casă. Chiar când intram pe poartă, soarele începuse să apună. Ceea ce am văzut a fost cel mai frumos lucru văzut, în ziua respectivă. Soarele prindea o tentă de roşu, în timp ce părţi din cer

erau portocalii şi mov. Toate aceste culori se amestecau, dansau în jurul soarelui roşiatic, în timp ce eu eram doar un simplu spectator. Am intrat, într-un final, în curte, unde totul era exact aşa cum îl lăsasem când am plecat, cu excepţia curentului care revenise. Însă, nu îmi păsa! Am mers în camera mea, cu intenţia să îmi iau telefonul, dar am ales să iau un caiet vechi pe care îl iau cu mine peste tot şi să scriu despre tot ce am văzut în ziua aceea. De atunci, mă întorc mereu acolo şi scriu despre ce văd în jurul meu. Iar spre surprinderea mea, mereu văd altceva!

2.3. Albinele – o comoară nepreţuită

Idris Belabed, cls a IV-a A Coordonator: Prof. Elena Daniela Pătraşcu

În fiecare dimineaţă, mă trezesc cu bucurie la gândul că voi savura o delicioasă tartină cu unt peste care aştern, cu generozitate, două-trei linguriţe de miere şi un ceai cu lămâie îndulcit cu gustosul nectar. Mierea este un aliment miraculos, foarte hrănitor şi energizant. Ea este în egală măsură şi un excelent medicament, fiind folosită din vremuri străvechi pentru tratarea unor afecţiuni precum: răceala, gripa, indigestia, bolile cardiovasculare, anumite boli de piele ş.a.

Pentru iubitorii acestui suculent deliciu, veştile nu sunt tocmai îmbucurătoare: în doar câţiva ani, mierea ar putea trece pe lista produselor de lux sau, chiar mai rău, ar putea dispărea cu totul, devenind doar o amintire.

Astfel, specialiştii în apicultură atrag atenţia asupra diminuării majore a coloniilor de albine melifere, la nivel global. Cel mai plauzibil motiv pentru acest fenomen, sunt pesticidele folosite în exces, mai ales în combinaţie cu o creştere a temperaturilor. În egală măsură, poluarea aerului sau reţelele electrice de înaltă tensiune dereglează sistemul de orientare al albinelor.

De asemenea, albinele melifere pot fi afectate de multe boli (virale, fungice, bacteriene) sau de paraziţii: acarienii Varroa, de exemplu, pătrund în corpul albinei şi îl devorează din interior; albina slăbeşte, nu se mai poate orienta în spaţiu şi moare de foame. Gândacul de stup distruge fagurii, mierea şi polenul, iar bondarul asiatic atacă albinele melifere, îndeosebi coloniile tinere.

15

Şi hibridarea este, într-o oarecare măsură, responsabilă de scăderea numărului de albine, mai ales în Statele Unite, unde a apărut un hibrid între un tip de albină africană şi anumite tipuri de albine europene. Insecta-hibrid, numită „ucigătoarea de albine” este extrem de agresivă, invadează stupii albinelor comune şi îşi impun propria regină.

O altă cauză este reprezentată de diminuarea numărului de plante melifere: dispar pădurile, gardurile vii, pajiştile, păşunile naturale. Specialiştii apreciază că, peste 20.000 de specii de plante care constituie hrana albinelor vor dispărea dacă oamenii nu vor lua măsuri pentru a le proteja.

Dispariţia mierii şi a altor produse apicole nu reprezintă, însă, cel mai sumbru scenariu: consecinţele pot fi catastrofale, deoarece albinele sunt responsabile pentru polenizarea a sute de specii de plante care asigură aproximativ 85% dintre alimentele care hrănesc întreaga omenire. În lipsa polenizării, plantele nu s-ar mai reproduce, flora s-ar diminua dramatic, numeroase fructe şi legume ar dispărea, furajele pentru animale s-ar reduce simţitor. Prin urmare, dispariţia albinelor ameninţă funcţionarea normală a ecosistemelor, afectând atât flora cât şi fauna planetei noastre.

În acest sens, previziunile lui Albert Einstein, făcute cu un secol în urmă, nu mai par exagerate : „Dacă albinele ar dispărea, nu ne-ar mai rămâne decât patru ani de trăit. Dacă nu mai sunt albine, nu mai e polenizare, nu mai sunt plante, nu mai sunt animale, nu mai sunt oameni”.

Fenomenul este atât de îngrijorător, încât cercetătorii de la Universitatea Harvard, în colaborare cu biologi de la Northeastern University din Boston, lucrează la un proiect intitulat RoboBee, care presupune crearea unor albine-robot, capabile să polenizeze plantele în mod artificial. Acestea cântăresc 80g, au o anvergură a aripilor de 3 cm, folosesc energie solară şi depăşesc cu mult aptitudinile unei albine normale: ele pot fi programate să efectueze acţiuni de căutare şi salvare, explorări ale mediului sau monitorizarea traficului. Proiectul a suscitat însă critici din partea Greenpeace, din cauza problemelor de etică, această invenţie afectând grav, în opinia acestei organizaţii, raportul dintre om şi natură. Bibliografie

1. http://incomemagazine.ro/ http://www.lefigaro.fr/ http://www.recolta.eu/ 2. http://www.starcatalog.ro/ http://www.stiriagricole.ro/ Wapiti, nr. 255/ iunie 2008

2.4. Poluarea pe Amazon

Maria Zanfir, cls. a VI a B Coordonator: prof. drd. Ionela Iordan

Râurile din întreaga jumătate nordică a continentului sud-american îşi varsă apele în acest fluviu, astfel încât Amazonul cară el singur o cincime din apa dulce care se varsă în ocean la scara întregii planete. În punctul său cel mai lat, fluviu măsoară peste 10 km de la un mal la celălalt, distanţă care ajunge şi la 40 km în anotimpul ploios. Iar, la gura de vărsare, trecerea apelor fluviului în Oceanul Atlantic se face printr-un estuar imens: 325 km lăţime.

Marile nave oceanice pot naviga în sus pe fluviu până în oraşul brazilian Manus, aşezat la 1.500 km în amonte de gura de vărsare, iar vasele mai mici pot urca până la Iquitos (Peru), situat la 3.600 km depărtare de ocean. Dar fluviul nu poate fi despărţit de ceea ce îl înconjoară: în bazinul Amazonului se întinde unul dintre cele mai extraordinare ecosisteme ale planetei, copleşitor atât prin întindere, cât şi prin fantastica bogăţie de specii cărora le este casă.

16

Amazonia, regiunea din care fluviul, prin afluenţii săi, îşi adună apele, se întind pe o enormă suprafaţă de 7 milioane km2, din care 5,5 milioane sunt acoperiţi de pădurea tropicală umedă-selva. Nouă ţări împart acestă bogăţie: Brazilia (care deţine 60% din pădurea amazoniană), Peru, Columbia, Venezuela, Ecuador, Bolivia, Surinam, Guyana şi Guyana Franceză. Peste 3.000 de specii de peşti au fost descoperite până în prezent. Printre aceştia se află arapaiama, cel mai mare dintre peştii de apă dulce ai lumii, care poate atinge 3m lungime şi greutatea de 200 kg, sau mai micii piranha, care pot deveni cu adevărat periculoşi pentru om, mai ales când se adună în bancuri.

În categoria creaturilor fascinante (şi primejdioase) ce trăiesc în apele Amazonului se află şi reptile: caimanii- nişte rude ceva mai mici, dar la fel de periculoase, ale crocodililor-şi anaconda, unul dintre cei mai mari şerpi, care pot ajunge deseori la 5-6 m lungime.

Regiunea Corrientes a Amazonului peruvian, care a suferit zeci de ani o contaminare toxică cu produse petroliere datorate lui Occidental Petroleum (OXI), este departe de a fi curăţată. Testele efectuate de organizaţia non-profit E-Tech International, au constatat că metalele grele, compuşi organici volatili şi hidrocarburile încă mai există la niveluri aflate peste limitele de siguranţă stabilite de Peru şi continuă să ameninţe comunitatea indigenă Achuar, care s-a luptat mult împotriva companiilor petroliere.

Poluarea din scurgerile de petrol există încă în multe site-uri care nu au fost curăţate în mod corespunzător. Când plouă, petrolul este transportat în aval şi contaminează râuri şi pârâuri care oferă sursele de hrana ale oamenilor. Dacă se sapă câţiva centimetri în site-urile care se susţine că au fost "curăţate" se dă de apă contaminată chiar sub suprafaţă. În ciuda concluziilor studiului, societatea actuală de petrol din regiune, Pluspetrol, şi guvernul peruvian au susţinut că, aproape s-a terminat curăţarea zonei. Firma argentiniană Pluspetrol a

moştenit deşeurile toxice ale lui OXY în urma unui acord din anul 2000, care a obligat Pluspetrol şi la curăţarea zonei. Un exemplu de curăţare a unui site vechi contaminat: se amestecă solul în stare proaspătă cu pământ contaminat cu ţiţei.

Din 1971 până în 2000, salariaţii OXY au utilizat practici scoase de mult în afara legii în state civilizate, inclusiv pomparea a milioane de barili de ape rezultate din producţie în râuri şi deversarea de deşeuri toxice în gropi de lut necăptuşite. În ciuda faptului că, solul se află în mijlocul

pădurile tropicale luxuriante, puţine plante sunt capabile să se dezvolte pe sol contaminat. Un lac contaminat de scurgeri repetate în apropiere de baza Dorissa OXY se confruntă, în prezent, cu un proces în curs de desfăşurare pentru că poluarea a dăunat sănătăţii şi mediului comunităţilor Achuar. Bibliografia : 1.,, Ştiaţi că...? Mini-enciclopedie de cultură generale pt. elevi,,Editura JOY Bucureşti, 2013, Florentina Hăhăianu, Cristina E. Babasanda, Valentina Ştefan-Cărădeanu, Corina Ionica Gheorghi 2. http://www.google.ro

17

2.5. Ecosistemul Delta Dunării – scurtă descriere

Mihai Bolea cls. a VII-a A Prof.coordonator: Elena Daniela Pătraşcu

Delta Dunării este situată în sud-estul României, fiind delimitată la nord de Dunăre şi braţul Chilia, la est de Marea Neagră, iar la sud şi vest de colinele podişului dobrogean.

Din punct de vedere al florei pentru Delta Dunării este specifică vegetaţia plutitoare, iar biotopurile sunt diverse: mlaştini stuficole, lacuri, plaur plutitor sau fix, păduri de foioase, vegetaţie de grind cu sol sărat, pădure luxuriantă (Grindul Letea, cu aspect tropical). Ecosistemul acvatic are la baza lanţului trofic fitoplanctonul, numeroase specii de alge brune, verzi şi albastre şi zooplanctonul cu care se hrănesc organismele care trăiesc în mâl şi pe fundul apei (nevertebrate, moluşte ca scoicile şi melcii precum şi stridii în zona maritimă, o mare varietate de viermi cum ar fi lipitorile, cefalopodele, crustacee ca racii, crabii). Un sector foarte important este ocupat de vegetaţia acvatică a cărei bază este stuful, constituit în plauri prin aglomerarea rădăcinilor plutitoare. Plante acvatice: nufărul alb (Nymphaea alba), nufărul galben, de o importanţă excepţională pentru depunerea icrelor animalelor acvatice, dar şi ca hrană pentru păsări. Alte plante plutitoare sunt: lintiţa (Lemna), peştişoara (Salvinia), precum şi plante carnivore: Urticularia şi Aldrovanda. Terenurile mlăştinoase sunt acoperite cu papură şi rogoz, stânjenei galbeni (Iris pseudacorus), izmă de baltă, măcriş de apă, salcie cenuşie. Dintre insectele din regiune foarte bine reprezentaţi sunt ţânţarii, buhaiul de baltă, mai multe specii de libelule, tăunii, mai multe specii de fluturi şi ca o curiozitate în zona Letea scorpionul.

Principala bogaţie faunistică a deltei este peştele, reprezentat de peste 100 specii cum ar fi: crapul, somnul, plătica, ştiuca, babuşca, roşioara, caracuda, morunul, nisetrul, cega, păstruga. În dreptul gurilor Dunării se pot întâlni hamsiile, sardelele, amurul alb, ţiparul, anghila, calcanul, sângerul. Unii peşti migrează pentru a depune icre, spre exemplu, scrumbia de Dunăre (Alosa pontica) şi scrumbia albastră, care intră primăvara în cârduri pe râuri şi până la izvoarele Dunarii. La gurile Dunării trăieşte o specie mică de rechini, Squalus.

Delta adăposteşte o bogată faună ornitologică formată din circa 300 de specii de păsări, unele venind de la mari depărtari, dintre care amintim: pescăruşii, piciorongul, stârcul, cufundacul, lopătarul, fluierarul, stăncuţa, şoimul dunărean, bufniţa, vânturelul, lişiţa, găinuşa de apă, vulturul codalb, egreta, raţa roşie, lebăda, pelicanul comun şi pelicanul roz (creţ), lăstunul de mal, barza albă, raţa cu ciuf.

Lumea mamiferelor este bine reprezentată: vidra, nurca, enotul, bizamul, şobolanul de apă, nevăstuica, pisica sălbatică, nutria, vulpea şi lupul de stuf adaptate bine mediului de plaur. În zonele cu teren ferm se întâlnesc: mistreţul, dihorul, căprioara, bursucul, şi în iernile în care Dunărea îngheaţă, elanul, în pădurea Caraorman. La gurile Dunării trăiesc delfini, iar pe litoralul nordic foca cu burtă albă. Regiunea de la gurile Dunării este bogată în broaşte (5 specii), tritonul cu creastă, 4 specii de şopârle, şerpi de apă şi broaşte ţestoase, iar în pădurea Letea vipere.

În Delta Dunării este interzis accesul în zonele cu regim de protecţie strict, accesul în coloniile de păsări sau în alte locuri din afara traseelor turistice aprobate, precum şi deranjarea cuiburilor solitare, tăierea copacilor şi culegerea plantelor, aruncarea deşeurilor în apă. Pentru cei pasionaţi de birdwatching, Delta Dunării este raiul pe pământ, aici pot fi văzute zeci de specii de păsări, din care unele unice. Bibliografie: 1. Revista „Bioplanet”;Nr.8-septembrie/octombrie 2009 2. http://ro.wikipedia.org/wiki/Delta_Dunării

18

2.6. Specii de animale şi plante pe cale de dispariţie Marius Măriu ţă, cls a XI-a A

Coordonator: Prof. Raluca Bojoagă Peste 19.000 de specii de plante şi 5.000 de specii de animale de pe Glob sunt clasificate ca

fiind pe cale de dispariţie. Alte câteva mii de specii ajung în pragul dispariţiei în fiecare an înainte ca biologii să le poata identifica. Numeroşi oameni de ştiinţă consideră că, de la dispariţia dinozaurilor, în urmă cu 65 de milioane de ani, astăzi ne aflăm în mijlocul celei mai mari perioade critice, de distrugere ireversibilă a multor specii de plante şi animale.

Scăderea ireversibilă a biodiversităţii are un impact serios asupra nivelului de trai al oamenilor. Ecosistemele sănătoase asigură hrană, aer curat, apă şi soluri fertile pentru agricultură. De asemenea, 40% din medicamentele moderne provin de la plante şi animale. În ultimii 400 de ani, exploatarea comercială mondială a animalelor pentru hrană şi alte produse a crescut considerabil. Multe specii de balene au ajuns în pragul dispariţei, după ce au fost pur şi simplu sacrificate pentru ulei şi carne.

Un alt exemplu concludent este rinocerul negru african, ucis pe scară largă pentru cornul său, care este preţuit ca medicament şi afrodisiac. Speciile aclimatizate introduse unui nou ecosistem au cauzat, de multe ori, declinul speciilor native. În 1959, coloniştii britanici au introdus bibanul de Nil în lacul Victoria din Africa de Est. Acest peşte de pradă a redus drastic populaţiile native de peşti determinând dispariţia a nu mai puţin de 200 de specii endemice, care se hrăneau cu alge. Astfel, vegetaţia acvatică din lacul Victoria a crescut extrem de mult şi echilibrul natural a fost dereglat, ireversibil.

O cauză majoră care a dus la diminuarea drastică a faunei şi florei este poluarea mediului. Diferite chimicale toxice s-au răspândit tot mai mult în circuitul hranei în cadrul ecosistemelor. Poluarea apei şi temperaturile ridicate au făcut să dispară numeroase specii de peşti.

Ploile acide au distrus, până la sfârşitul sec.XX, 118 milioane m3 de material lemnos numai în Europa. Dintre cele 4600 specii de mamifere cunoscute, se consideră că peste 1000 de specii sunt puternic afectate, multe fiind pe cale de dispariţie, printre care: lupul tasmanian, (ultimul exemplar a murit în captivitate în anul 1936), ursul panda uriaş din China a devenit simbolul mondial al animalelor pe cale de dispariţie şi se fac eforturi pentru ocrotirea lui.

Situaţia nu stă mai bine nici în ţara noastră. Odinioară în număr foarte mare, bourul şi acvila au mai rămas doar ca simboluri pe stema Moldovei şi a Munteniei. Zimbrul nu mai apare decât în legendele cu Dragoş-Vodă. Vulturul zăgan a rămas doar în toponimia muntelui Zăganu. Dropia, care popula Câmpia Bărăganului, a fost redusă numeric la câteva exemplare existente astăzi în Dobrogea. Cu o atenţie deosebită acordată speciilor ce mai pot fi salvate, situaţia se poate remedia. Trebuie numai să existe voinţă ! Bibliografie: 1. http://wikipedia.org/wiki/Ecologie 2. http://www.ueb.ro/ecologie/ 3. http://www.ecoest.ro

2.7. Urangutanii – în pericol! Prof. Elena Daniela Pătraşcu

Uragutanul, „omul roşu al pădurilor„ în limba indoneziană, este un mamifer de talie mare, cu blana roşcată, care trăieşte aproape 90% din viaţă în vârful copacilor, unde îşi face culcuşul. Se îmulţeşte relativ greu, o femelă dă naştere unui singur pui, o dată la 7–9 ani. Trăiesc doar acolo unde le sunt accesibile hrana, habitatul de bună calitate şi compania. Sunt strâns legaţi de mediu,

19

dependenţi de păduri, iar hrana lor include peste o mie de specii de plante. Consumă în mare parte fructe, dar se hrănesc şi cu iarbă, liane, scoarţă de copaci, nevertebrate mici. Urangutanul din Asia avea cândva o largă distribuire, din sudul Chinei, pe la poalele

munţilor Himalaya, până în insula Java, în Indonezia. Astăzi, trăiesc în libertate mai puţin de 80.000 de urangutani, cele două specii limitându-se la pădurile pe cale de dispariţie din insulele Sumatra şi Borneo.

În ultimii zece ani, numărul urangutanilor a scăzut cu un procent estimat între 30% şi 50%. În acest ritm, în câteva decenii, singura maimuţă de dimensiuni mari din Asia ar putea să dispară definitiv din mediul sălbatic.

Câteva dintre ameninţările serioase la supravieţuirea viitoare a urangutanilor sunt:

• Defrişările pădurilor din ţinuturile joase ale celor două insule. Aproape jumătate din pădurile Sumatrei au fost defrişate încă din 1985, iar ceea ce a rămas dispare într-un ritm fără precedent. • Braconajul-vânatul şi comerţul ilegal- urangutanii sunt capturaţi fie pentru industria spectacolelor, fie pentru a deveni animale de companie, iar unii dintre ei sunt omorâţi în conflictele cu fermierii. Un studiu al IUCN( Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii) arată că, circa 200 – 500 de urangutani din Kalimantan sunt comercializaţi anual. • Focul - incendiile de păduri în anotimpul secetos afectează viaţa, habitatul, obiceiurile de migrare şi de hrănire ale acestor mamifere. Incendiile puternice din 1997, au dus la dispariţia a 12% din pădurile Kalimantanului, atrăgând după sine, dispariţia unui număr de 1.000 de exemplare din populaţia de 40.000 de urangutani a acestui stat. • Precipitaţiile – ploile abundente din majoritatea insulelor indoneziene, determină inundaţii şi alunecări de teren, fapt care reduce cantitatea de hrană disponibilă şi capacitatea de reproducere a femelelor de urangutani. Ce este de făcut? În anul 2007, guvernul indonezian şi organizaţii nonguvernamentale, au creat Planul de Strategie şi Acţiune pentru Conservarea Urangutanilor, care are ca scop stabilizarea populaţiilor de urangutani şi a habitatelor acestora până în 2017. Pe viitor, trebuie să se iniţieze şi măsuri eficiente de adaptare la schimbările climatice, strategii pentru reducerea emisiile de carbon şi alte gaze cu efect de seră. Bibliografie 1. http://ro.wikipedia/wiki/Urangutan; 2. http://www.descopera.ro/; 3. http://www.romaniatv.net

2.8. Toxicitatea unor metale nobile Prof. Raluca Bojoagă

Argintul, utilizat şi preţuit încă din antichitate, acumulat în exces în organism conduce la apariţia celulelor cancerigene, la afectarea acuităţii vizuale şi dereglări psihice.

Persoanele intoxicate cu argint au o culoare albăstruie caracteristică a tegumentelor, sunt irascibile, cu personalitate dificil ă, lipsite de încredere în sine. De obicei, suferă de gastrite sau ulcere, insomnii, ischemii etc.[1]

Utilizat de mult timp în medicină pentru tratamentul epilepsiei, al maladiilor veneriene, al acneei, argintul şi compuşii săi nu sunt recunoscuţi pentru proprietăţile lor antibacteriene, decât spre sfârşitul secolului al XIX-lea. În general, se aplicau direct pe plăgi, post-operatoriu şi la ochi, pentru prevenirea infecţiilor oculare neo-natale. În prima jumătate a secolului al XX-lea, s-a încercat utilizarea unor compuşi ai argintului mai puţin iritanţi decât azotatul de

20

argint. Din 1960, s-a început utilizarea sulfadiazinei argentice, compus cu eficacitate ridicată asupra florei bacteriene asociate arsurilor, bine tolerat de ţesut.[2]

Ionii de argint au fost apoi utilizaţi pentru tubuluri şi catetere în infecţiile căilor urinare. Recent, ionii de argint sunt conţinuţi într-o serie de preparate sau pansamente pe bază de clorhexidină, în asociere cu ioni de zinc sau cupru.

Aurul şi platina în cantităţi mult peste cele admise îşi manifestă toxicitatea prin modificări ireversibile ale structurii celulare urmate de incapacitatea acestora de a-şi mai îndeplini funcţiile specifice şi, în final, moartea lor. [3] Bibliografie: 1.Gulea A, KudriţcaiaS şi colaboratorii-Elementele chimice în viaţa omului; Ed.Arc, Chişinău, 2007 2.Străjescu M, Teodor F. – Elemente de chimie bioanorganică ; Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1979 3.Badea E. M. – Elemente de chimie anorganică – note de curs

2.9. Proiectul minier-Roşia Montană Prof. Elena Daniela Pătraşcu

Comuna Roşia Montană este situată într-o zonă care adăposteşte cel mai mare zăcământ de aur din Europa, fiind cea mai veche aşezare minieră atestată documentar, cunoscută de pe vremea romanilor sub numele Alburnus Maior.

Aflată într-un bazin din Munţii Apuseni, este străbătută de Valea Roşiei cu ape roşii-gălbui, culoare datorată oxizilor de fier proveniţi din apele de mină.

În apropierea Roşiei Montane, se află două formaţiuni geologice unice declarate monumente ale naturii: Piatra Corbului, la o altitudine de aproximativ 950 m şi Piatra Despicată. Până în luna mai 2006, zăcămintele de aur şi argint din Roşia Montană au fost exploatate de către Statul Român prin Compania Naţională Minvest SA.

Proiectul Roşia Montană - un dezastru pentru oameni şi mediul înconjurător! Proiectul de exploatare minieră cu cianuri de la Roşia Montană pune în pericol viaţa în Ţara

Moţilor, deschizând calea producerii celui mai mare dezastru ecologic din Europa de Est. Se vor distruge: 5 munţi, un patrimoniu naţional unic în lume, 10 biserici, 12 cimitire, 958 de gospodării.

Argumente împotriva demarării Proiectului: • dispariţia localităţii Roşia Montană - în jur de 2000 de oameni vor fi strămutaţi; • poluarea cu cianuri şi metale grele - cianura nu se degradează suficient la contactul cu soarele şi nu devine inofensivă, iar metalele grele nu se degradează niciodată! • consumul unei cantităţi imense de apă potabilă din zonă, localnicii vor rămâne fără apă de băut, apă pentru animale, pentru irigaţii; • distrugerea unui patrimoniu cultural-istoric, unic în lume, sute de km de galerii romane, morminte, obiecte de pe vremea romanilor şi dacilor vor dispărea! • defrişarea a 250 ha de pădure din fondul forestier naţional; • reducerea biodiversităţii- în zonă sunt catalogate specii rare de floră şi faună; • distrugerea potenţialului turistic al zonei; • poluarea inevitabilă din zonă, reprezintă un risc de dezastru ecologic pentru întregul teritoriu al României, prin crearea de ploi acide, toxice, prin infiltrarea cianurilor în sol şi în pânza freatică; • cheltuieli foarte mari pentru întreţinerea lacului cu cianuri timp de zeci de ani.

Proiectul nu înseamnă nicidecum dezvoltare durabilă! Exploatarea minieră cu cianură va fi cea mai mare din Europa. 500 g de cianură vor fi

folosite pentru obţinerea unui gram de aur. O parte din cianură va ajunge într-un iaz deschis, de 10 ori mai mare decât cel din Baia Mare, creându-se astfel un nou loc cu potenţial de accidente ecologice foarte ridicat. Accidentul produs în 2000 la Baia Mare a provocat moartea peştilor din râu, pe o distanţă mai mare de 500 km.

21

Doar 0,03 mg cianură per litru de apă reprezintă doza letală pentru peşti, care sunt foarte sensibili. La o concentraţie mai mare de 3 mg per litru, un râu este mort. Concentraţia din iaz va fi

de până la 50 mg per litru. Un pahar de apă cu cianură din iaz este suficient pentru a omorî un copil, doza letală pentru oameni fiind de 1 mg cianură per kg greutate corporală.

Ce s-a făcut până acum!? Grupul local „Alburnus Maior”, care reprezintă mai

mult de 300 de familii din Roşia Montană, a demarat o campanie prin care cere un referendum regional referitor la proiect. Pentru prima dată în România opinia publică şi cîteva instituţii publice au făcut front comun împotriva unei

afaceri păguboase pentru noi toţi! Bibliografie: 1.http://ro.wikipedia.org/wiki/Ro%C8%99ia_Montan%C4%83,_Alba 2.http://www.rosiamontana.org/ http://www.rmgc.ro/

2.10. Despre aluminiu Prof. Raluca Bojoagă

Aluminiul este un element neesenţial care poate avea efecte nocive asupra organismului dacă este asimilat în exces de către celule. Toxicitatea aluminiului şi a compuşilor acestuia poate să apară în diferite situaţii. La prepararea hranei în vase de aluminiu, conţinutul de Al din produsele obţinute se măreşte de două ori. Este, nerecomandată consumarea băuturilor acidulate din doze de aluminiu şi utilizarea foliei pentru depozitat sau gătit.

Metalul are acţiune neurotoxică şi, în consecinţă, persoanele care suferă de intoxicaţie cu aluminiu pot prezenta simptome precum sindromul disfuncţiei cognitive, demenţă, tulburări de învăţare precum Sindromul de Hiperactivitate cu Deficit de Atenţie (ADHD), autism, dureri de cap, afecţiuni ale rinichilor, ficatului, etc. O concentraţie mare de Al conţin celulele creierului fapt ce explică de ce sindromul Alzheimer este întâlnit cu precădere la persoanele cu vârste înaintate.

Intoxicaţia cu aluminiu poate apărea la pacienţii dializaţi cronic, manifestările constând în demenţă acută şi osteomalacie severă ce nu răspunde la tratament. Pot surveni dureri osoase, întârzieri frecvente în consolidarea fracturilor, mai ales costale şi pelvine, precum şi o miopatie proximală. Hipercalcemia apare în cursul încercărilor de a trata aceşti pacienţi prin administrarea de vitamina D sau calcitriol. Aluminiul este prezent în zonele de mineralizare osoasă, activitatea osteoblastică este minimă, iar încorporarea calciului sanguin în schelet este afectată. Bibliografie : 1.Gulea A, KudriţcaiaS şi colaboratorii-Elementele chimice în viaţa omului;Ed.Arc, Chişinău,2007 2. www.wikipedia.ro

2.11.Cum putem proteja mediul înconjurător?

Prof. Dana Ivănescu Planeta noastră se află într-o continuă schimbare. Trebuie să o ajutăm să

se schimbe în bine, deoarece sunt foarte multe aspecte care o afectează, într-o manieră negativă. Protecţia mediului este o practică menită să protejeze mediul înconjurător, la nivel guvernamental, individual şi organizaţional, pentru beneficiul mediului şi al oamenilor.

Universităţile susţin, astăzi, cursuri precum: studii în ştiinţa mediului, managementul mediului sau altele, menite a ne învăţa despre istoria şi metodele protecţiei mediului. Pentru a putea ajuta planeta Pământ, există

22

câteva obiceiuri simple pe care, dacă le vom implementa în viaţa de zi cu zi, puţin câte puţin vor avea un impact major. Nu e nimic nou sub soare, dar dacă se urmăresc măcar câţiva paşi din următorii, atunci ne putem mândri că am participat la protecţia mediului înconjurător.

1. Folosiţi becuri compacte fluorescente! E adevărat ca aceste becuri sunt mai scumpe, dar durata lor de viaţă este semnificativ mai mare şi pot stoca energie pe termen lung, aşadar factura la lumina va fi mai mică.

2. Donaţi! Dacă aveţi multe haine sau lucruri care nu vă mai trebuie, atunci, dacă sunt încă în stare funcţională, oferiţi-le cuiva care are nevoie de ele. Puteţi opta să le oferiţi unor asociaţii. Nu numai că veţi ajuta la protecţia mediului dar veţi contribui şi pentru o cauză bună.

3. Inchideţi device-urile! Atunci când nu folosiţi un gadget, închideţi-l. De exemplu, dacă nu vă uitaţi la televizor, atunci să îl închideţi. Închideţi lumina, atunci când ieşiţi din cameră (chiar dacă aveţi de gând să vă întoarceţi). Este un obicei uşor de urmat mai ales că veţi reuşi să economisiţi bani.

4. Plimbaţi-vă sau mergeţi cu bicicleta! Mersul cu maşina reprezintă una din cele mai mari cauze de poluare a unei zone. Dacă doriţi să folosiţi maşina, atunci puneţi-vă următoarea întrebare: “Chiar am cu adevărat nevoie de maşina mea? “Alegeţi să faceţi scurte plimbări pe jos sau să mergeţi cu bicicleta, indiferent dacă este vorba de mers la piaţă, muncă, şcoală sau chiar plimbare.

5. Atenţie la detergenţi! Urmăriţi instrucţiunile de pe spatele detergenţilor. Dacă aceştia recomandă o anumită cantitate pentru spălatul vaselor sau a rufelor, respectaţi-o.

6. Verificaţi instalaţiile! Verificaţi-vă ţevile! Ţevile neverificate şi nestrânse corespunzător pot avea scurgeri. Aceste scurgeri vă vor mări consumul de apă şi implicit factura. Datorită unei ţevi neetanşate corespunzător se pot pierde anual aproape 120 lde apă.

7. Apa de ploaie! Gândiţi-vă să reutilizaţi apa de ploaie. Aceasta poate fi utilizată în scopuri diverse. Această mini-listă este departe de a fi exhaustivă, dar pe lângă protecţia mediului, toate

aceste metode vă vor ajuta să economisiţi şi bani. Protecţia mediului este necesară datorită numeroaselor activităţi nocive ale omului. Poluarea aerului, deşeurile şi pierderea biodiversităţii sunt câteva din subiectele atinse de acest domeniu. Această ştiinţă este influenţată de 3 factori conecşi: legislaţia mediului, etică şi educaţie. Fiecare din aceşti factori influenţează, într-o măsură sau alta, deciziile luate la nivel naţional şi personal. Pentru ca protecţia mediului să devină o realitate, este important ca societăţile să se dezvolte în această direcţie, împreună! Surse bibliografice: 1.http://markwodward.org / 2.http://ohmygodd.com/

2.12.Ecologia şi sociobiologia

Prof. Marinela Georgescu

Începând din anul 1992, când la Rio de Janeiro a avut loc cea mai amplă conferinţă pe teme de mediu, mişcarea de protejare şi prezervare a mediului înconjurător a crescut extraordinar. Membrii ai Partidelor Verzi sunt infiltraţi prin toate guvernele lumii influenţând astfel politica lor la cel mai înalt nivel. Tratative Internaţionale ca: Protocolul de la Kyoto care controlează proiecte care au în vedere influenţele omului asupra încălzirii globale şi Protocolul Biosafety, care controlează tratative cu privire la produsele agricole care au fost modificate genetic, au fost negociate şi adoptate de mai multe ţări, sub influenţa acestor indivizi.

Există, însă, un semn de întrebare în toată această mişcare politico-ideologică: de ce preziceri importante ale acesteia se dovedesc a fi false? Această mişcare încearcă să descrie o

23

imagine sumbră a viitorului societăţii umane, de la deteriorarea rapidă a ei, până la dispariţia ei ca “specie”.

Una dintre lucrările care a pus bazele mişcării ideologice de protejare şi prezervare a mediului a fost “Primăvara Liniştită”, apărută în 1962, (în care autoarea fiind Rachel Carson, a pus bazele mişcării). Fostul vicepreşedinte american Al Gore, la rândul său un împătimit al acestei mişcări, declara că “f ără această carte, mişcare ideologică a mediului, rămânea în urmă sau nu se dezvolta deloc”. Acest “profet” al mişcării, Rachel Carson, susţinea, de asemenea că, substanţele chimice sintetice, în special ierbicidele, vor cauza epidemii în masă şi vor afecta mortal foarte multe animale sălbatice, ceea ce s-a adeverit a fi o falsă profeţie.

O altă lucrare faimoasă, care a pus bazele mişcării, a fost “Explozia Populaţiei”, scrisă de cunoscutul biolog al Universităţii Stanford, Paul Enrich. În1968, aceasta prezicea că “bătălia de a hrăni populaţia lumii, s-a terminat. În anul 1970, omenirea va cunoaşte o foamete cum nu a mai existat până atunci: sute de milioane de oameni au să moară de foame”. Au trecut peste 30 de ani de atunci şi se pare că există hrană din abundenţă pentru marea majoritate a populaţiei lumii.

A treia lucrare, care a influenţat mişcarea ideologicăa mediului, a fost un raport al Clubului de la Roma, “Limitele Dezvoltării”. Acestă lucrare a promovat ideea scăderii accentuate a resurselor naturale din cauza creşterii populaţiei globului şi a poluării pe care aceasta o produce.

Toate aceste lucrări au fost foarte populare la vremea lor şi continuă să înfluenţeze gândirea multora chiar şi în secolul XXI. Ca toate ideologiile, politica ideologică de protejare şi prezervare a mediului are două părţi: o parte de diagnosticare a situaţiei şi o cale de tratare a acesteia. Mesajul principal al mişcării ideologice de protejare şi prezervare a mediului este: “fă ce îţi spun şi cum îţi spun, că dacă nu, lumea se va sfârşi”.

Mai jos sunt câteva dintre prezicerile făcute de adepţii de protejare şi prezervare a mediului, care s-au dovedit a fi false, din punct de vedere ştiinţific: - Nu există un dezastru ecologic iminent care să distrugă lumea ; - Bioxidul de carbon, care este produs de către omenire, va produce o încălzire uşoară a planetei, încălzire la care omenirea se va adapta foarte uşor ; - Dezastrele naturale ca: furtuni, uragane, inundaţii şi secete, nu au crescut în număr sau ca intensitate ; - Nivelul oceanelor a crescut în timp şi va continua să crească în următoarele secole, dar într-un ritm cu care Pământul se va obişnui ; - Au fost dintotdeauna schimbări abrupte în temperatură, ca recenta creştere a temperaturii globale a Pământului din ultimul deceniu. Temperatura globală a Terrei a crescut cu doar 0,060C pe deceniu. Această creştere este doar o treime din rata măsurată de termometrele din jurul lumii, dând astfel o impresie nu tocmai precisă despre adevăratele măsurători . - Bioxidul de carbon (CO2) este viaţa plantelor şi a planetei, nu un poluant; Desen: Timotei Ştefănescu, cls.a XII-a E - Accesul la energie ieftină ca cea nucleară sau pe bază de cărbuni, combătută atât de mult de cercurile de protejare şi prezervare a mediului, creşte nivelul de viaţă al umanităţii, nu îl coboară, ajutând astfel pe cei mai săraci locuitori ai Terrei.

Omenirea îşi are cursul ei istoric. Planeta urmăreşte cu exactitate un traiect bine stabilit. Faptul că, am vrea noi să schimbăm cursul istoriei sau să salvăm “viaţa planetei” este alt lucru. Suntem însă, prea mici şi neînsemnaţi, de multe ori, ca să influenţăm cu adevărat viitorul. Bibliografie: 1. Alexander Hellemans, Bryan Bunch- ,, Istoria descoperirilor ştiinţifice,,- Ed. Orizonturi, 1988,

Bucureşti

24

Capitolul 3. DEZVOLTAREA DURABIL Ă PRIVIND SCHIMBĂRILE CLIMATICE ŞI ENERGIILE

CURATE, ORIZONTURI 2020-2030

Mihai VOICU- Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor

3.1 Schimbările climatice şi energia curată

Obiectiv general SDD/UE: Prevenirea schimbărilor climatice prin limitarea emisiilor de gaze cu efect de seră, precum şi a efectelor negative ale acestora asupra societăţii şi mediului.

Conform prevederilor Convenţiei-cadru a Naţiunilor Unite asupra Schimbărilor Climatice, ratificată de România în 1994, schimbările climatice sunt definite ca fiind modificările care pot fi atribuite, direct sau indirect, activităţilor omeneşti şi care afectează compoziţia atmosferei la nivel global şi se adaugă variabilităţii naturale a climei observate în decursul unor perioade relevante. În pofida tuturor eforturilor prezente de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră, temperatura globală va continua să crească, fiind necesare, în acelaşi timp, măsuri urgente de adaptare la efectele schimbărilor climatice.

Obligaţiile privind reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, ce vor reveni României în perioada post-2012, în calitate de stat membru al Uniunii Europene, se conformează obiectivelor politice ale Uniunii Europene, respectiv de reducere, până în anul 2020, cu 20% a emisiilor de gaze cu efect de seră la nivelul UE, comparativ cu nivelul anului 1990, şi creşterea, în acelaşi interval de timp, cu până la 20% a ponderii energiei din surse regenerabile în totalul consumului energetic, dar şi creşterea eficienţei energetice cu 20%, precum şi un consum minim de 10% de biocarburant din consumul total în domeniul transporturilor.

Orizont 2020. Obiectiv naţional: Asigurarea funcţionării eficiente şi în condiţii de siguranţă a sistemului energetic naţional, atingerea nivelului mediu actual al UE în privinţa intensităţii şi eficienţei energetice; îndeplinirea obligaţiilor asumate de România în cadrul pachetului legislativ „Schimbări climatice şi energie din surse regenerabile” şi la nivel internaţional în urma adoptării unui nou acord global în domeniu; promovarea şi aplicarea unor măsuri de adaptare la efectele schimbărilor climatice şi respectarea principiilor dezvoltării durabile.

Potrivit studiului de impact realizat în vederea menţinerii unui echilibru echitabil între eforturile întreprinse de statele membre ale UE pentru atingerea obiectivului de reducere unilaterală în anul 2020 a emisiilor de gaze cu efect de seră cu 20% faţă de nivelul de emisii din 1990, sectoarele non-ETS din România, reprezentate prin sursele mici din sectoarele de energie şi industrie şi din sectoarele transporturi, construcţii, agricultură, deşeuri etc. ar fi posibil să beneficieze de o creştere de 19% a emisiilor de gaze cu efect de seră, raportate la nivelul anului 2005.

Emisiile din sectoarele ETS (operatorii economici care fac parte din schema de comercializare a certificatelor de emisii) vor fi reglementate prin uniformizarea la nivel european a metodelor de alocare şi distribuire a certificatelor. Se prevede ca, pentru anul 2020, numărul total de certificate de emisii de gaze cu efect de seră la nivel european să fie redus cu 21% faţă de numărul acestora, în anul 2005.

Conform Pachetului legislativ aflat în dezbaterea Parlamentului European şi a Consiliului UE, România va trebui să majoreze cota parte a surselor regenerabile (solară, eoliană, hidro, geotermală, biogaz etc.) în consumul final de energie de la 17,8% în 2005 la 24% în 2020 (faţă de media UE de 8,5% în 2005, cu obiectivul de a ajunge la 20% în 2020). Ţinta avută în vedere de România este ca, la nivelul anului 2020, ponderea energiei electrice produse din surse regenerabile să ajungă la 38%.

Va continua procesul de reabilitare energetică a circa 35% din fondul de clădiri multietajate de locuit, administrative şi comerciale. Vor fi puse în funcţiune şi racordate la sistemul naţional noi

25

BUCURESTI

BRASOV

CONSTANTA

SULINA

CALARASI

IASI

BISTRITA

OCNA SUGATAG

BAIA MARE

SIBIU

DROBETA

TURNU SEVERIN

TIMISOARA

ROMAN

TARGU JIU

M

O L D A V I A

N R

E P

U B

L I C

unităţi de producere a energiei electrice pentru acoperirea cererii prevăzute, inclusiv două noi reactoare nucleare la centrala de la Cernavodă şi finalizarea unor proiecte hidroenergetice.

Orizont 2030. Obiectiv naţional: Alinierea la performanţele medii ale UE privind indicatorii energetici şi de schimbări climatice; îndeplinirea angajamentelor în domeniul reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră în concordanţă cu acordurile internaţionale şi comunitare existente şi implementarea unor măsuri de adaptare la efectele schimbărilor.

Prin creşterea eficienţei energetice, consumul de energie primară se va reduce cu 30%, iar consumul de energie finală cu 26%, comparativ cu media consumului din perioada 2001-2005. Se va generaliza iluminatul cu lămpi eficiente. Se va extinde utilizarea tehnologiilor curate de producere a energiei electrice şi căldurii bazate pe surse de energie şi centrale electrice cu emisii foarte reduse de carbon, prevăzute cu facilitaţi pentru captarea şi stocarea geologică a dioxidului de carbon.

Va continua construirea de centrale şi amenajări hidrotehnice care să prelucreze 15-20% din potenţialul hidroenergetic amenajabil dar încă nevalorificat. În vederea acoperirii necesarului de energie electrică pentru dezvoltarea economică şi consum, se vor realiza suplimentar 2 unităţi nuclearo-electrice. Se va continua reabilitarea termică a circa 40% din fondul existent de clădiri

multietajate precum şi dezvoltarea de proiecte de clădiri pasive sau cu consumuri energetice foarte reduse (15-50 kWh / m2 / an).

3.2. Scenarii ale schimbărilor climatice Clima României este influenţată de poziţia pe glob

(strabătută de paralela de 45° lat.N), precum şi de poziţia sa geografică pe continent. Aceste particularităţi conferă climei

din România un caracter temperat continental. Deşi extinderea teritoriului ţării pe latitudine (5°) este mai micǎ decât cea pe longitudine (100), există diferenţieri mai mari între sudul şi nordul ţării în ceea ce priveşte temperatura, decât între vest şi est. Dacă temperatura medie anuală în sudul ţării se ridică la cca 11°C, în nordul ţării, la altitudini comparabile, valorile acestui parametru sunt mai coborâte cu cca 3°C.

Temperatura aerului Faţă de creşterea temperaturii medii anuale globale de 0,60C pe perioada 1901-2000, în România media anuală a înregistrat o creştere de doar 0,30C. Pe perioada 1901-2006, creşterea a fost de 0,50C faţă de 0,740C la nivel global (1906-2005). Au existat însă diferenţieri regionale: o încălzire mai pronunţată în sudul şi estul ţării (ajungând până la 0,8oC) şi nesemnificativă în regiunile intra-carpatice, cu excepţia staţiei Baia Mare, unde efectul activităţii antropogene locale a condus la o încălzire de 0,7oC.

Precipitaţii : Din punct de vedere pluviometric, pe perioada 1901-2000, la cele 14 staţii cu şiruri lungi de observaţie, s-a evidenţiat o tendinţă generală de scădere a cantităţilor anuale de precipitaţii. Din analiza şirurilor scurte de la mai multe staţii meteorologice, s-a evidenţiat o intensificare a fenomenului de secetă în sudul ţării, după anul 1960. În concordanţă cu acest rezultat, s-a identificat o creştere a duratei maxime a intervalelor fără precipitaţii în sud-vest (iarna) şi vest (vara) Ca urmare a unei încălziri mai pronunţate în timpul verii în sud-estul ţării, cumulată cu o tendinţă spre deficit mai pronunţată, a avut loc o intensificare a fenomenului de aridizare în această regiune. Pentru anumite regiuni, pe perioada 1946-1999, a avut loc o creştere a frecvenţei anuale a zilelor foarte ploioase (cele mai mari 12% cantităţi zilnice) şi extrem de ploioase (cele mai mari 4% cantităţi zilnice). În perioada 2000-2007, s-au înregistrat la nivelul României două evenimente pluviometrice extreme opuse (seceta din anii 2000 şi 2007 şi inundaţiile din 2005). În anul 2007, a fost înregistrat un eveniment termic extrem, iarna 2006-2007 fiind cea mai caldă iarnă de când există măsurători observaţionale în România, când, abateri pronunţate ale temperaturii maxime/minime faţă de regimul mediu multianual au persistat pe perioade lungi de timp.

26

Schimbările în regimul climatic din România se încadrează în contextul global, ţinând seama de condiţiile regionale: creşterea temperaturii va fi mai pronunţată în timpul verii, în timp ce, în nord-vestul Europei creşterea cea mai pronunţată se aşteaptă în timpul iernii. După estimările prezentate în AR4 al IPCC, în România se aşteaptă o creştere a temperaturii medii anuale faţă de perioada 1980-1990 similare întregii Europe, existând diferenţe mici între rezultatele modelelor în ceea ce priveşte primele decenii ale secolului XXI şi mai mari în ceea ce priveşte sfârşitul secolului:

• între 0,5°C şi 1,5°C pentru perioada 2020-2029; • între 2,0°C şi 5,0°C pentru 2090-2099.

Din punct de vedere pluviometric, peste 90% din modelele climatice prognozează pentru perioada 2090-2099 secete pronunţate în timpul verii în zona României, în special în sud şi sud-est (cu abateri negative faţă de perioada 1980-1990 mai mari de 20%). În ceea ce priveşte precipitaţiile din timpul iernii, abaterile sunt mai mici şi incertitudinea este mai mare.

În cadrul unor colaborări internaţionale, Administraţia Naţională de Meteorologie a realizat modele statistice de detaliere la scară mică, a informaţiilor privind schimbările climatice rezultate din modelele globale. Rezultatele respective au fost ulterior comparate cu cele generate de modelele climatice regionale, realizându-se o mai bună estimare a incertitudinilor. Astfel, s-au obţinut rezultate cu o certitudine mai mare privind creşterea precipitaţiilor de iarnă în vestul şi nord-vestul României cu 30-40 mm în perioada 2070-2099 faţă de perioada 1961-1990, în două scenarii ale IPCC (A2 şi B2).

În cazul temperaturilor extreme (media maximelor şi minimelor) pentru perioada 2070-2099 (faţă de 1961-1990) s-au obţinut rezultate cu certitudine mai mare în următoarele cazuri:

• media temperaturii minime de iarnă: creşteri mai mari în regiunea intra-carpatică (4.0°C -6.0°C) şi mai scăzute în rest (3.0°C-4.0°C) ;

• media temperaturii maxime de vară: o creştere mai mare în sudul ţării (5.0°C -6.0°C) faţă de 4.0°C-5.0°C în nordul ţării;

Temperatura medie a aerului din timpul iernii-media pe tara

-7

-6-5

-4

-3

-2-1

0

1

23

4

1902 1912 1922 1932 1942 1952 1962 1972 1982 1992 2002

27

În vederea adoptării celor mai bune măsuri de adaptare este necesară cunoaşterea cât mai exactă

a posibilelor efecte ale schimbărilor climatice asupra sectoarelor economice şi sociale.Astfel, se impune continuarea activităţilor de cercetare, ţinând cont de următoarele priorităţi:

• determinarea zonelor de vulnerabilitate la producerea anumitor evenimente extreme şi a elementelor sistemelor naturale şi umane vulnerabile;

• dezvoltarea modelelor statistice de downscaling pentru proiectarea la scară fină, la nivelul României, a efectelor schimbărilor climatice globale, estimate cu diferite modele climatice globale disponibile şi diferite scenarii privind emisiile de gaze cu efect de seră;

• proiectarea şi rularea de experimente numerice cu modele climatice regionale pe sisteme de calcul din România în vederea elaborării unor scenarii climatice la scară fină în România, pe baza downscalingului fizic;

• estimarea scenariilor schimbărilor climatice pentru România folosind informaţiile rezultate din modele de downscaling fizic şi statistic, disponibile pentru aria României şi evaluarea incertitudinilor asociate acestor estimări;

• dezvoltarea studiilor de estimare a impactului schimbărilor climatice asupra diferitelor sisteme socio-economice şi evaluarea incertitudinilor asociate acestora.

3.3. Energie

Reducerea cererii de energie electrică pentru încălzire iarna ca urmare a creşterii temperaturii medii globale nu compensează creşterea de energie electrică necesară pentru funcţionarea aparatelor de aer condiţionat şi a aparatelor de răcit din timpul zilelor călduroase. Schimbările climatice vor modifica cererea sezonieră de energie electrică care va fi mai scăzută iarna şi mai ridicată vara.

Schimbările climatice pot provoca şi o reducere a producţiei de energie hidroelectrică prin reducerea resurselor de apă. Scăderea resurselor de apă afectează şi funcţionarea sistemelor de răcire a centralelor nucleare. Scăderea producţiei de hidroenergie s-a resimţit deja în ţara noastră când, datorită scăderii semnificative a nivelului de precipitaţii, la nivelul anilor 2003 şi 2007 s-au obţinut valori minime din punct de vedere istoric. Ameninţări:

a) Pericole cu privire la acoperirea necesarului de energie electrică. • necesarul de energie electrică din România este acoperit dintr-un mixt energetic, în care

energia hidro acoperă în jur de 17%, într-un an hidrologic normal. Ca urmare a apariţiei în perioada de vară a secetelor prelungite, (2003, 2007), deficitul de energie electrică din sistem a fost acoperit de energia produsă prin arderea cărbunelui, ceea ce a creat o presiune deosebită în ceea ce priveşte producţia de cărbune, dar şi asupra preţului energiei electrice, ştiindu-se că, energia hidro este cea mai ieftină.

• un alt pericol este datorat creşterii necesarului de aer condiţionat în perioada verii, vârfurile de consum de energie electrică apropiindu-se vara de cele din iarnă. Acest lucru va creea o presiune asupra întregului sector energetic, ştiindu-se că iarna funcţionează centralele în cogenerare, care în timpul verii sunt mult mai puţin utilizate.

28

b) Pericole în ceea ce priveşte infrastructura energetică. • în prezent, infrastructura sistemului energetic este afectată de fenomenele meteorologice

extreme. Pericolele includ: prăbuşirea liniilor de transport şi distribuţie, distrugerea transformatoarelor electrice datorită fulgerelor, întreruperea prelungită a alimentării consumatorilor datorată creşterii foarte rapide a cererii de energie pentru condiţionarea aerului în perioada verii, pentru care reţelele electrice de distribuţie nu sunt pregătite a le acoperi, colmatarea barajelor datorită viiturilor de pe râuri, imposibilitatea realizării necesarului de răcire pentru mari instalaţii de producere a energiei electrice, ceea ce ar conduce la oprirea lor.

Oportunit ăţi: • creşterea investiţiilor în utilizarea surselor de energie regenerabilă, prin care să se utilizeze

potenţialul economic şi tehnic pe care România îl deţine; • creşterea investiţiilor în înlocuirea şi modernizarea liniilor de transport şi distribuţie a

energiei electrice; • creşterea investiţiilor, mai ales la nivelul administraţiilor locale, pentru realizarea de centrale

de trigenerare; • creşterea investiţiilor de mediu pentru eficientizarea programului de funcţionare iarnă-vară

la centralele care funcţionează în cogenerare, administrate de autorităţile publice locale; Recomandări şi măsuri de adaptare:

• este necesară elaborarea de urgenţă de studii privind evaluarea riscului efectelor schimbărilor climatice pentru sectorul energetic în general şi, în special, în evaluarea riscului pentru sectorul hidroenergetic;

• sunt necesare acţiuni de stabilire a infrastructurii critice din sistemul energetic (baraje hidroenergetice, sistemul de transport gaze naturale, petrol) în vederea stabilirii măsurilor ce se impun în cazul unor fenomene metereologice extreme (furtuni, tornade, inundaţii);

• sunt necesare analize şi studii cu privire la eventualele modificări în cererea şi consumul de energie datorat creşterii temperaturii şi a fenomenelor extreme;

• promovarea producerii de energie din surse regenerabile;

3.4. Concluzii

Pentru a reduce vulnerabilitatea României la impactul schimbărilor climatice este necesară antrenarea întregii societăţi pentru îndeplinirea eforturilor de asigurare a rezilienţei necesare la efectele negative pe care le va genera fenomenul de încălzire globală în viitor, prin mobilizarea tuturor resurselor în aplicarea măsurilor de adaptare prevăzute în acest document. În acest sens propunem: 1. Realizarea unui program multianual de cercetare privind adaptarea la efectele schimbărilor climatice. 2. Includerea de către Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului a acestor prioritǎţi de cercetare în Planul Naţional de Cercetare Dezvoltare şi Inovare pentru perioada 2007-2013 şi alocarea sumelor necesare derulării studiilor prevăzute în programul menţionat.

3. Creşterea gradului de conştientizare privind adaptarea la efectele schimbărilor climatice prin organizarea, anuală, a campaniilor de conştientizare.

Bibliografie: [1]http://eur-ex.europa.eu/LexUriServ/site/ro/com/2007/com2007_0354ro01. [2] Ghid privind adaptarea la efectele schimbărilor climatice; [3] Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă- orizonturi 2013-2020-2030; [4] Direcţii Strategice ale Dezvoltării Durabile în România