A sfântului Amfilohie spre a nu deznădăjdui

Un frate, biruit de curvie, se afla săvârșind păcatul în fiecare zi, însă, tot în fiecare zi,

Îl îmbuna cu lacrimi și cu rugăminți pe Stăpânul său. Astfel făcând, înșelat de prearăul nărav,

lucra păcatul. Apoi, după ce îl săvârșea, venea iarăși la biserică. Și privind chipul cel cinstit și

vrednic de închinare al Domnului nostru Iisus Hristos, se arunca înaintea lui cu lacrimi amare,

zicând: „Miluiește-mă Doamne, și ridică de la mine această ispită vicleană, căci mă apasă

cumplit și mă rănește cu amarul plăcerilor. Nu am obraz, Stăpâne, ca să caut și să privesc

chipul Tău cel sfânt și înfățișarea cea mai presus de soare a feței Tale, pentru ca inima mea,

astfel îndulcită, să se veselească.”

Zicând așa, ieșea din biserică și iarăși cădea în mocirlă. Însă nici atunci nu

deznădăjduia de mântuirea sa, ci iarăși se întorcea de la păcat în biserică și grăia altele

asemenea către Domnul și Dumnezeul iubitor de oameni, zicând: „Doamne, pe Tine Te pun

zălog de acum, că nu mai fac păcatul acesta. Tu numai iartă-mi, Bunule, câte Ți-am greșit,

dintru început și până acum.”

Dar de câte ori făcea aceste făgăduințe înfricoșătoare, se găsea din nou în păcatul său

cel ticălos. Și se putea vedea preadulcea iubire de oameni a lui Dumnezeu și bunătatea Lui

cea nemărginită; căci îngăduia și răbda în fiecare zi neîndreptata călcare de poruncă a fratelui

și nerecunoștința sa ticăloasă și, din multă milă, căuta pocăința și întoarcerea lui deplină. Căci

nu doar un an a făcut aceasta, nici doi sau trei, ci vreme de zece ani și mai bine.

Vedeți, fraților, îngăduința nemăsurată și nemărginita iubire de oameni a Stăpânului?

Cum rabdă îndelung de fiecare dată și se poartă cu bunătate, îndurând relele noastre

fărădelegi și păcate? Se cuvine a ne cutremura și a ne minuna de bogăția milostivirii lui

Dumnezeu; că fratele, după ce făgăduia și se învoia să nu mai păcătuiască altă dată, se afla

mincinos.

Într-una din zile, pe când se întâmplau acestea, după ce săvârși fratele păcatul, veni în

fugă la biserică, plângând, suspinând, jelindu-se și silind milostivirea Bunului Stăpân să-l

miluiască, pentru ca să scape din mocirla stricăciunii. Și în timp ce Îl ruga pe iubitorul de

oameni Dumnezeu, diavolul, începătorul răului și stricătorul sufletelor noastre, văzând că nu

izbutește nimic – ci pe acelea, pe care el le împletește prin păcat, fratele le deșiră prin

pocăință i se arătă fără rușine înaintea ochilor și, privindu-l în față, striga către cinstitul chip

al Domnului nostru Iisus Hristos: „Ce am eu a face cu Tine, Iisuse Hristoase? Mila Ta cea

fără de margini mă biruiește și mă năruiește; pentru că îl primești pe acest desfrânat și

stricat, care Te minte în fiecare zi, nesocotind puterea Ta. De ce nu îl arzi, ci rabzi îndelung

și îngădui? Că Tu ești cel care îi vei judeca pe adulteri și pe desfrânați și îi vei nimici pe toți

păcătoșii. Cu adevăra nu ești judecător drept ci, acolo unde i se pare stăpânirii Tale, judeci

strânb și treci cu vederea. Pe mine, pentru o mică greșeală a mândriei, de sus, din ceruri,

m-ai prăvălit jos, iar acestuia, chiar de-i mincinos, desfrânat și stricat, îi dăruiești cu

seninătate bunăvoința Ta, deoarece-i căzut înaintea chipului Tău. De ce Te numesc

[oamenii] Judecător preadrept? Căci, după cum văd, și tu cauți din multă bunătate la fața

[omului] și treci cu vederea dreptatea”. Acestea le zicea diavolul, pârjolit de multă

amărăciune și scoțând flăcări pe nări.

Apoi a tăcut. Și de îndată se făcu un glas, ca din altar, zicând: „O, diavole preaviclean

și pierzător, nu te-ai mai săturat de voia ta cea rea, că ai înghițit întreaga lume? Încă și pe

cel ce vine la mila negrăită a îndurării Mele te lepezi să-l apuci și să-l înghiți? Ai tu atâtea

căderi de-ale lui încât să tragă în cumpănă mai greu decât cinstitul Sânge, pe care l-am

vărsat pe cruce pentru el? Iată, junghierea și moartea Mea au iertat fărădelegile lui. Apoi,

când vine la păcat, nici tu nu-l izgonești, ci îl primești cu bucurie; nu te scârbești de el, nici

nu-l împiedici, nădăjduind să-l câștigi. Iar Eu, atât de milostiv și iubitor de oameni, Care am

poruncit înaintestătătorului Meu Apostolul Petru să ierte păcătosului de șaptezeci de ori câte

șapte în fiecare zi, oare nu voi ierta? Oare nu-l voi milui pe acesta? Adevăr zic ție: pentru că

aleargă la Mine, nu Îmi voi întoarce fața de la el până când nu mi-l voi face moștenire. Căci

M-am răstignit pentru păcătoși și mâinile Mele neprihănite pentru ei le-am întins pe Cruce,

ca cel ce vrea să se izbăvească să găsească scăpare și să se mântuiască. De nimeni nu mă

scârbesc, pe nimeni nu izgonesc; de mii de ori în zi de ar greși și de mii de ori de-ar veni la

Mine, nu va ieși de aici întristat. Căci n-am venit să chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși la

pocăință.”

De cum s-a auzit acest glas, diavolul a rămas țintuit, tremurând și neputând să fugă. Și

iarăși, se făcu auzit glasul, zicând: „Ascultă, amăgitorule, despre ceea ce zici, că sunt

nedrept. Eu cu toți sunt drept și în ceea ce îl găsesc pe cineva, întru aceea îl judec. Iată, pe

acesta tocmai l-am găsit în pocăință, întors, căzut la picioarele Mele și biruitor asupra ta. Îl

voi lua deci și voi mântui sufletul lui, ca pe al unuia ce nu a deznădăjduit de mântuirea sa.

Iar tu privește cinstea lui, crapă de ciudă și fii rușinat!” Astfel, fratele cum era aruncat cu

fața la pământ și se jelea, și-a dat duhul. Și, deodată, urgie mare ca văpaia focului a căzut

peste Satana și l-a mistuit.

Să învățăm din acestea, fraților, că milostivirea și iubirea de oameni ale lui Dumnezeu

sunt nemăsurate și [să vedem] cât de bun Stăpân avem. Și niciodată să nu deznădăjduim, nici

să fim fără de grijă pentru mântuirea noastră.