Palaghiciuc Anca- CRP I.

Evaluarea cercetării empirice

Matrice a existenţei universale, cercetarea ştiinţifică nu se rezumă doar la a descoperi sau a

revizui diverse fapte sau evenimente care exercită un mare interes , ci se reîntregeşte sub forma

unui puzzle al diferitelor reprezentări, reguli şi principii metodologice după care se ghidează.

Rezumându-ne la două tipuri de cercetare, cea teoretică şi cea empirică, putem afirma că se află

în mod inevitabil într-o relaţie de interdependenţă una faţă de cealaltă, orice cercetare de teren

necesitând intrumente teoretice clare, o cerinţă fundamentală a cercetării empirice fiind ca

termenii, conceptele şi variabilele utilizate să fie coerente pentru ca cercetarea să fie cât mai

concludentă. Ca practică metodologică obiectivă, empirismul are ca scop principal efectuarea

unor cercetări care să conducă la explicaţii şi predicţii , urmărind să identifice factori şi cauze.

Începând cu doua jumătate a secolului trecut, atenţia publică s-a concentrat nu doar asupra

cercetărilor propriu-zise din sfera ştiinţelor sociale, ci şi asupra veridicităţii informaţiilor şi

normelor morale reflectate prin intermediul analizei ştiinţifice, cercetătorul fiind legat în plan

etic de munca sa, având responsabilitatea de a căuta şi de a valorifica cât mai fidel posibil

adevărul.

Focalizându-ne atenţia asupra evaluării cercetării empirice în special, dar nu numai, un

element cheie în jurul căruia se împleteşte firul investigaţiei îl constituie responsabilitatea omului

de ştiinţă atât faţă de domeniul de analiză ales, cât şi faţă de munca depusă, rezultate şi umanitate

în general, prima sa îndatorire apărând în pragul primei etape de pregătire a cercetării. Astfel, un

pas important în realizarea oricărui studiu rezidă nu doar în cunoaşterea completă a domeniului

în care urmează să fie realizată analiza, ci şi în familiarizarea cu alte cercetări asupra aceluiaşi

subiect sau asupra unuia înrudit. În privinţa în care nu se poate oferi o trecere echilibrată în

revistă a cercetărilor importante anterioare din domeniul respectiv, o justificare raţională şi

esenţială a muncii depuse ar fi aproape imposibilă.

1

Palaghiciuc Anca- CRP I.

Aşadar, sarcina realizării cercetărilor ştiinţifice presupune implicit o anumită

responsabilitate ce vizează în primul rând seriozitate în determinarea importanţei temei de

cercetare, precum şi

definirea clară a conceptelor sau fundamentelor ştiinţifice a acestora. De asemenea,

operaţionalizarea conceptelor trebuie să aducă în prim-plan indicatori măsurabili şi pertinenţi,

dar şi adecvarea intrumentelor de cercetare la caracteristicile populaţiei studiate, un exemplu în

acest sens fiind cercetare lui Émile Durkheim, unde sinuciderea este definită ca orice caz de

moarte care rezultă direct sau indirect, intr-un act pozitiv sau negativ, săvîrşit de către victima

însăşi şi despre care ştie ce rezultat va produce”1. Analizând statisticile vremii, Émile Durkheim

a constatat că în principalele ţări europene numărul actelor sinucigaşe prezintă de la un an la altul

o mare stabilitate, ceea ce l-a determinat să pună în relaţie aceste rate cu o serie de variabile:

vârstă, sex, stare civilă, religie. A constatat că în ţările în care predomină religia catolică (Italia,

de exemplu) rata sinuciderilor este mult mai mică decât în ţările în care predomină religia

protestantă (de exemplu: Prusia, Danemarca, Suedia).

Privind din prisma cercetării, evaluarea înglobează trei criterii de o mare importanţă în

sfera ştiinţelor sociale: validitatea, fidelitatea şi obiectivitatea. Îmbrăcând trei forme (validitatea

de conţinut sau internă, validitatea predictivă sau externă şi validitatea de construct), validitatea

oglindeşte precizia cu care un instrument măsoară trăsătura pe care îşi propune să o măsoare. Cu

alte cuvinte, este o reprezentare a adecvării judecăţilor şi concluziilor în urma cercetării, fiind cel

mai important criteriu al calităţii şi situîndu-se deasupra obiectivităţii sau fidelităţii. În ciuda

faptului că un instrument de cercetare este obiectiv şi are un indice mare de fidelitate, este în

ultimă instanţă şi irelevant dacă nu este şi unul valid. Primul tip, validitatea internă, există în

situaţia în care instrumentul în sine este criteriul optim pentru trăsătura sau caracteristicile

măsurate, adică dacă indicatorii măsoară ceea ce se presupune că măsoară. Un exemplu poate fi

constituit de cazul în care cineva doreşte să selecţioneze dintr-un grup de candidaţi pentru postul

de dactilografă, doar pe câţiva dintre ei. În acest caz, testul va fi bine reprezentat de itemi

specifici activităţii respective (aptitudinea de dactilografiere). Validitatea de conţinut este

determinată de cât de bine materialul testului încorporează un eşantion de itemi conectaţi cu 1 Durkheim, Émile, La Suicide. Etude de Sociologie, 1987, p. 12; [text cules Chelcea, Septimiu], Tehnici de cercetare sociologică, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative,2001.

2

Palaghiciuc Anca- CRP I.

profesia în care este utilizat. Aceasta înseamnă că validitatea de conţinut implică şi o acţiune de

apreciere calitativă.

Cea de-a doua ramură este constituită de validitatea externă şi face referire la aplicabilitatea

unui instrument în predicţia comportamentului şi a experienţelor. Cu alte cuvinte, se urmăreşte

trecerea unui interval de timp între administrarea testului şi obţinerea informaţiilor-criteriu.

Astfel, un test de aptitudini mecanice administrat la angajare, este corelat cu performanţele

profesionale recoltate după un an; un coeficient de validitate semnificativ va fi astfel un indicator

al capacităţii predictive a testului experimentat. De menţionat că în acest caz testul nu este

utilizat ca instrument de selecţie decât după ce şi-a dovedit utilitatea (după ce a fost validat).

Obişnuit, coeficienţii de validitatea, în acest caz, sunt mai realişti, mai apropiaţi de realitate.

Ultima categorie de validitate, cea de construct, este strâns legată de ilustrarea unor

comportamente observabile mijlocit sau nemijlocit (comportamentul inteligent al managerului,

creativitatea sculptorului, ingeniozitatea pompierului).

Un alt criteriu de evaluare a cercetării empirice, fidelitatea reflectă măsura în care datele

obţinute sunt proiecţii precise ale unui fenomen sau fapt social, vizând gradul de încredere şi de

stabilitate a instrumentelor de lucru. Deşi în ştiinţele exacte intrumentele de măsură sunt foarte

precise (se poate măsura aproape cu precizie absoluta lungimii, volumului sau temperaturii), în

ştiinţele sociale rezultatul obţinut în urma măsurarii este suma dintre măsura reală şi eroarea de

măsurare. Fidelitatea poate fi la rândul său, împărţită în fidelitate diacronică (procedura testare-

retestare) , care reflectă stabilitatea în timp, în ştiinţele socio-umane fiind greu de obţinut, dată

fiind schimbarea foarte rapidă a obiectelor de cercetare şi fidelitate sincronică, atunci când mai

mulţi observatori ajung la acelaşi rezultat, rareori observaţiile fiind identice (din cauza medierilor

culturale ale percepţiilor şi interpretărilor).

Obiectivitatea, după cum se menţionează şi în codul deontologic al sociologilor, presupune

detaşarea cercetătorului social de valorile sociale şi politice, situarea acestuia pe o poziţie

axiologică neutrală în vederea stabilirii unei corespondenţe dintre enunţurile teoretice şi datele

factuale, a adecvării teoriei la realitate.

3

Palaghiciuc Anca- CRP I.

Bibliografie:

1. Vlăsceanu, Lazăr, [2007], Metodologia cercetării sociale, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi

Enciclopedică.

2. Knussen, Christina; McQueen, A. Ronald, [2006], Metode de cercetare în ştiinţele

sociale, Iaşi, Ed. Institutul European (trad. M. Avădanei).

3. Chelcea, Septimiu, [2001], Tehnici de cercetare sociologică, Bucureşti, Şcoala

Naţională de Studii Politice şi Administrative.

4