Șevalet cu epilog

Colectivul de redacție:

Coordonator: Ion Lazăr da CozaCorectură: Vasilisia LazărCopertă și arhivare: Mihaela Roxana BobocTehnoredactare: Gina ZahariaColaboratori: Sofia Sincă

Corina Militaru Iris Marinov Ana Cîmpeanu Alexandru Bolache Mihaela Popa

Copyright – 2014 – Mihaela Roxana Boboc

Biblioteca ÎNSEMNE CULTURALE – 2014http://insemneculturale.ning.com/

Mihaela Roxana Boboc

Șevalet cu epilog

http://insemneculturale.ning.com/

În intimitatea poeziei de dragoste, în volumul„Șevalet cu epilog”

Poetă cu o viziune modernist-pastelizată, în poezie, lipsită deexuberanța suprarealistă a tinerilor poeți revoltați că încă nu și-au găsito cale a lor și, în felul ei originală în spațiul buzoian, Mihaela RoxanaBoboc ar merita o încadrare în rândul poeților confesivi și, totodată, oaplecare critică asupra fenomenului ce accede pe momentele de asceză,stările cu adevărat lirice ale vieții.

Vorbind despre poezia autentică de dragoste, criticul Ion Roșioruspunea că Mihaela Roxana Boboc vine în poezie cu „versuri-prag celmai adesea antologice” și că, poeta îndrăgostită „e conștientă deunicitatea destinului ei și nu exclude, prin urmare, o traiectorie pe caretragicul existențial se conturează parcă și mai singularizator”. Cu altecuvinte, poeta Mihaela Roxana Boboc are de partea ei fericirea de ascrie. Și că, în poezie, în altfel stau lucrurile cu fericirea. Că, Fericirea(în accepțiunea noastră), ține de taină, (și) ea este un scut al fiecăruiadintre noi... cei care iubim, suferim, și avem dorința de a ne construizilnic un templu din dragoste.

Dincolo de structura scenariilor lirice foarte personale, discursulei pozitiv și revigorant, mai mult sentimental decât ironic orizemflemitor, ilustrează strălucit zisele biblice (referitoare la enunțuldespre dragoste, al lui Pavel) ținând de ceea ce se poate numiceremonialul ei adresativ: „Niciodată finalul nu e cel pe care-l alegi”,cum spune într-un vers.

Prima parte a grupajului liric, poartă un titlu semnificativ pentrurostirea unei poete adolescentine: „Dragostea”. Prinsă în triunghiuldorinței, poeta dezvoltă o redirecționare mimetică a dorințelor prin careimaginile se succed în flash-uri rapide în cadrul aceluiași poem.

Dacă discursul ei poetic e mai mult sentimental decât ironic (însens pozitiv: adică să atragă cititorul, să-l frapeze): „vezi copilul acesta/cum merge cu sufletul în poveste/ fără teamă...” (Acolo e iubirea),cititorul va fi plăcut surprins să găsească teme de abordare modernă, un

5


6

fel de tărâmuri fabuloase ale imaginației și care nu au cum să nu teatragă hipnotic: „în rugăciunea mea/ nici corabia/ nu-și dorește altțărm/ să naufragieze/ în tine” (Am timpul meu). Într-un astfel de „ce-remonial adresativ” te poți întreba: unde sunt ruperele acelea de ritm aleversului, nu neapărat „ironice”, dar măcar să tragă cititorul demânecă: „când vom învăța să iubim,/ tabloul ne va înrăma cuvântul/îngenunchiat în taină” (Desculț, timpul își mărește pasul).

Criticii se feresc (în genere) să mai dea verdicte de respingere latot ceea ce se publică, azi, prin provincie, ca opoziție față de „sur-ditatea” revistelor din marile orașe ale țării. Se acceptă și în provincieideea libertăţii şi a diversităţii de creaţie. La Mihaela Roxana Boboc,poezia de imaginaţie cu specific în confesiune, mărturisire, exprimarede sine etc., îmi conferă această dispoziţie de confort în lecturapoemelor sale.

Poemele au deschidere în simbolurile „dorinței” spre lumină;predomină culoarea albului prin cuvintele folosite: zăpadă, mesteceni,lună, etc... dar, iubirea are, întotdeauna, culoarea macilor de câmp. Olume a contrastelor găsim și-n poemele cu compoziție de „tablou” (așa-zis) suprarealist: „pentru visul din perete/ ar fi de ajuns să găsim oscorbură/ și un moment de sinceritate” (Simți iubirea cum ticăie?”).Din acest ciclu redăm câteva „versuri-prag”, numindu-le, și noi,antologice: „urlu către lună după dragoste”; „am nevoie de timp/ să teîngrop/ între zidurile poeziei”; „și acum privirea ta/ îmi sapă nocturnvesrsurile” etc. Cu cel de al doilea ciclu intitulat „Culoare”, distingemnu doar figura poetei, neîmpăcată cu poziția catalogată de noi, de poetmodernist-pastelist. Pledoaria poetei se îndreaptă spre acel „rezervor”interior, tainic, enigmatic, dar și o deschidere largă, imagistică, cu multăspațialitate a acelor poeți „care visează adesea în culori”: „dincolo demine/ și-au strâns cocorii cuibul/ un pictor spală culorile la râu/ treceapoi mâinile prin părul meu” (Printre pălării de ghebe). Iată un ciclu „însorit”, cu poeme și versuri prin care te izbesc „răsăritul” soarelui: „uitcă nu ți-am spus/ câte răsărituri m-au găsit fără streașină/ și-ncep să testrig/ cu ecou/ ca dintr-un mormânt/ la care nimeni n-a mai pusflori” (Câte răsărituri m-au rugat fără strașină). Ciclul acesta sedeschide cu poemul ce poartă titlul volumului: „Șevalet cu epilog”.Aici, accentele cad pe aceste versuri-prag, antologice: „și culorile să-și

Șevalet cu epilog

facă un cuib”; „culoarea e singurul meu adăpost”; „drumul ne duceșevaletul/ dincolo de valea aceasta”; „poeții visează adesea în culori”etc.

Poemele nu au numai dorul de spațiu deschis și luminos, ci au șiculoarea unor „griuri peste soare”, semn că nu totul e văzut în roz, cisimțit și în incertitudinile unei singurătăți interioare. Setea de dragoste,la Mihaela Roxana Boboc, e rostită în tablouri cât mai diverse: „vomtrece prin toate anotimpurile/ și nu-ți dau timp/ să poposești între douăgări” (Pe strada mea).

Poemele Roxanei, declanșează dorințe posesive, dorința de adărui excesiv ca o „Ană a culorii”. Nu durerea e cea care o zidește înpoeme luminoase, ci dorința de trecere continuă către acel anotimp aliubirii: „fără tine diminețile/ se diluează sub ropotul/ ploii subțiri” (Îțiaparțin ca un vis nocturn). Și aici accentele cad pe latura pastelizată apercepției lirice: „e câmpul în amurg și se întind pasteluri/ peste cerulzvântat de ploaie/ și miroase puternic a flori de câmp/ și-aacuarelă...” (Bătrânul acela avea ochii tăi).

În cel de al treilea ciclu poematic, intitulat „Puls”, trecem spreacel registru poetic expresionist cu încărcătura lor onirică, în careexpresivitatea lirică derivă adeseori din universul picturii în lumeaimaginară a poveștilor. Refuzul de a înțelege un alt discurs poeticpleacă dintr-o iubire secretă a tragediei vieții. Cât ar mai lipsi ca uncondamnat la moarte, să se topească în cuvintele ei și să se avânte într-oneliniște extatică, într-un tremur de groază crescut până la voluptate?Numai că, în poezia acestui ceremonial adresativ, nu ai cum întâlni, niciun condamnat la dragoste, nici măcar pe cel plecat spre eșafod. Totul eclădit, aici, pe speranță și visare. Versul ei pare a fi deținătorul ulimeisperanțe despre ceea ce înseamnă Fericirea: „de mâine se deschidecerul/ și mama nu uită/ să-ți strecoare o nouă poveste” (Mama e unfluture colorat). Nu numai că poezia de imaginaţie a Mihaelei a devenitnarativă prin fabulaţie, dar îndeplineşte un rol fundamental în etapa încare scrie.

Fiindcă, în acest ultim ciclu, apar și primele irizări ale copilărieiîncărcate cu anotimpul poveștilor: „golul din tine nu-l umple o himeră/oricâte poeme ar scoate din buzunar./ Ești însinguratul/ care nu-mibate la ușă/ de teama răspunsului” (Însinguratul). În sensul decisiv


7

8

pentru efectul estetic este aici modul spunerii, nu fondul ei. Dumnezeunu are nici un interes să-i suprime tăcerea: „dă-i iubirii poarta prin carelumea se vede/ doar un punct pe cer”.

Ar putea fi, într-o bună zi, o elenă amazoană, vâslind cu o singurăvâslă prin lume. Lângă șevaletul ei fără epilog, „răsăritul soarelui” te vagăsi, cititorule, și pe tine, fără streașină. Ca și cum luna și-ar lua înbrațe tabloul nocturn, fără să te mai întrebe când se vor mai zbate, înnoi, iubirile adevărate, prin apel la coduri sau, altfel, prin directețeadiscursului ei poetic. Avem de a face cu un volum „tranzitiv” spre onouă etapă, una care îi va genera imaginația spre fabulația și epicitatearostirii poetice.

Tudor CICU

Șevalet cu epilog

Zidirea în artă, sau cum visează în culori poetul

Poezia este peste tot în jurul nostru, aşa cum în orice bloc demarmură se află o statuie, trebuie doar să o vezi, să o simţi. MihaelaRoxana Boboc are această însuşire, de a simţi, cu ochii minţii şi aiinimii, vibraţii abia perceptibile. Acest drum, al conversiei unor stăridifuze în cuvinte revelatoare, marcat deseori de un acut sentiment alinefabilului, ar trebui să fie până la urmă orice carte de poezie, drum pecare autoarea şi-l asumă.

Volumul Şevalet cu epilog este structurat într-un triptic Dragoste-Culoare-Puls, tablouri vivante ale căror culori se întrepătrund uneori,întru cunoaşterea de sine şi a lumii. Primul lucru pe care îl remarci suntdesele trimiteri la artele plastice, în special la pictură (Dor de culoare,Culoarea este singurul meu adăpost etc.).

În poemul „Ană a culorii” am găsit nu numai această modalitate dea descrie plastic fina reţea a sentimentelor, dar şi credinţa că raportuldintre realitate şi artă este altul decât cel perceput la nivel senzorial, ceadin urmă fiind sâmburele din care a erupt lumea: „Mă gândesc la tineca la un tablou/ din care ies pe rând culorile/ în particule de nuanțe/intră în sângele meu/ cu atâta moarte”; realitatea este artă deformată pecare trebuie să o readucem la starea originară prin dragoste: „N-am știutcă mirosul acesta nebun/ de culori cerate/ poate încăpea într-o paginăde caiet mâzgălită de tine/ îți ador mâinile cu care alegi fiecare nuanță/ca pe un tester pentru lumină/ la sfârșit nu știu/ dacă tu ești parte dincreație/ sau culoarea e parte din tine.”

Paradoxal, de multe ori eşti singur cu dragostea ta, obiectul eiputând fi perceput în ultimă instanţă un vehicul al căutării esenţelor,pentru că fără transfigurarea prin artă el nu are consistenţă: „Nu încercsă te scot din peretele inimii/ te-am aşezat cu atâta migală/ în nopţilefără har;/ rareori,/ când am vrut să te azvârl/ poemul creştea înmine”, „golul din tine nu-l umple o himeră/ oricâte poeme ar scoate dinbuzunar”. Poeta vine, de asemenea, cu o interesantă presupunere, aceeacă dragostea este o formă subliminală a artei: „la celălalt capăt al


9

10

lumii/se vede dorul meu/ în bucăți de vitraliu spart/ sau tu trăiești /doarîn vârful pensulei/ printre picături”.

Această nostalgie, acest impuls de refacere a unei armoniiprimordiale, stă sub semnul curgerii timpului, „iubirea noastră ticăie”.Există un timp subiectiv, dar şi unul implacabil, nepăsător, şi doarsentimentul că eşti înţeles pe deplin face eternitatea mai uşor desuportat: „minutele își poartă secundele în pântece/ sunt bolnavul fărăleac/ te aștept să-mi porți gândurile pe brațe/ până când lumea vaîncăpea într-un bob de muștar”.

Ar fi multe de spus, de analizat. Aş putea să vorbesc despre faptulcă: „poezia (...) nu e în voi/ nici măcar în mine/ ea vine din dumnezeuladormit”, despre referinţele livreşti elegant inserate, despre felulsensibil confesiv în care poeta aşterne trăiri, echilibrând sentimentematerne, filiale, spleenul cotidian, nevoia de dragoste, de cunoaştere, cuo vocaţie de arhitect, pictor al versurilor, cu şevaletul inimii şi penelulminţii.

Este drept că, uneori, poezia Mihaelei este îmbrăcată într-omembrană edulcorantă, anti-traumă. Mi-ar fi plăcut să fie cât maisubţire şi mai transparentă pentru „mucigaiuri şi noroi”. De asemenea,ar fi fost necesară o mlădiere a ritmului liric pentru a ține conectatcititorul.

Aparent, autoarea se refugiază în cuvinte. Este notabil însă, cumaceastă implozie este controlată la nivel conceptual, filosofic, cuimaginaţie lirică, o retorică a obsesiei pentru frumos şi bine. Acolo îţigăseşti puterea pentru a renaşte, de a transcende. Pentru că, nu-i aşa,până la urmă drumul poate fi un scop în sine şi poetul are privilegiul dea-l vedea pururea în culori.

Laurențiu BELIZAN

Șevalet cu epilog

I. DRAGOSTE


11

12

Octombrie și tu

Sunt bolnavă de tineoctombriecând îmi pătrunzi până la oasenopțiletrăiesc o zi în trei ceasurifără umbreauzi vuietul frunzelorcum te strâng în minenu mai sunt eucea care-ți respiră prin pielepicură din mineun sărutfoșnesc plopii – meterezeîntre noi toamnaa mai făcut un pas.

Șevalet cu epilog

Acolo e iubirea

Nu mi-am luat rămas bunam modul meu de a vedea dragosteamori într-un colț din minerenaști într-un poemla întâmplareniciodată finalul nu e cel pe care-l alegilimitele sunt în afara timpului nostrupot să te iubesc azisă te port în mine precum o hainămulată pe coastecând obosesc te scot din respirațiile melete agăț într-un tablou;iubirea nu e acel oftatdupă ecoul unui te iubesc atemporaliubirea nu e nici măcar o spaimă în pluspentru nopți singuraticesuferim aiurea pentru un timp mortpentru o ceașcă de săruturivezi copilul acestacum merge cu sufletul în povestefără teamăacolo e iubirea.


13

14

Recviem…

Recviempentru nebunul care-ți caută diminețileîn sufletcând nu te lecuiești de tineși defilezi cu singurătatea la brațcrezând că nu e loc de o suflare în plus;între tine și Dumnezeul tăuplutește o rugăciune nerostită,nu mai încapi în nicio etichetăte-am strigat în toate modurileam ajuns să vorbesc în poemde cele mai lungi absențe,mă dor (non)culorileîmi ești albul ierniiîn urma tacaii fug libericopitele lor sfârtecă lutul sub care tremuram dat drumul fluturilorvezi dâra lor cum se pierdeodată cu prima ninsoare.

Șevalet cu epilog

Am timpul meu

Când plouă zbuciumat ca acumpășesc prin singurătatede parcă ploaia își trage seva din fiecare vers;am timpul meu când dau în clocoto lavă de lumină îmi părăsește trupulatunci te întâlnescși candela adoarme molcomîn rugăciunea meanici corabianu-și dorește alt țărmsă naufragiezeîn tine.


15

16

Desculț, timpul își mărește pasul

Inima, acest spațiu obscurfără linie și punctse revarsă-n călimară –pete de poem mânjesc (ne)liniștea;mereu în contratimpne locuiește teama absurdăde a trăi un anotimpdezveliți;un dor claustrofobse lipește de cerul meu,desculț, timpul își mărește pasulne-a mai trecut o iarnăprin oasecând vom învăța să iubim,tabloul ne va înrăma cuvântulîngenunchiat în taină.

Șevalet cu epilog

Simți iubirea cum ticăie?

Nu măsura timpul pentru noiîn secunde anormal de secvențialenu mai știu când am intrat în tabloul acestasperând să descos anotimpurile de secretece nebuni am putut fisă ne imaginăm o clipărătăcind în buzunarul memorieiceasurile nu batora exactăpentru visul din peretear fi de-ajuns să găsim o scorburăși un moment de sinceritatesimți iubirea cum ticăieîn (h)ora inimii?


17

18

Să (mă) șterg din anotimp

Cine ești de-mi ascuți gândurileschițând apoi cu mine iarnas-a depus în târziul zilei gheațapeste ochii noștricum aș vrea să fiu o radierăsă (mă) șterg din anotimpaș vedea întâia oarădimineațaca pe o barcăfără vâslesă plutim nesperatspre țărmul dorinței.

Șevalet cu epilog

Dor de

Timpul nostru se mulează precum apa de pietresăpând albii de râutu cunoşti alt neastâmpăr decât cel al seteite privesc cum te întorci spre rădăciniși crezi că nu înţeleg dorul tăupentru că nu mă adap din eldoar îl privesc din unghiul meu –acelaşi cu care conturez obsesivschiţele unui oraş cu străzi pictate în albcu zeci de mâini susţinând piloniilinii rupte parcă din puntea pe careDumnezeu a lăsat-o în treacătodihnindu-se între două creaţii;în zidurile oraşuluiîn cele patru puncte cardinaleo altă Ana îşi îngroapă zâmbetuleu îi cunosc secretulca un ecou spărgându-seîn podul palmeişi dorul eimă-mbracă în fiecare zi altfelacelaşi dor de...


19

20

În venele mele

Cazi pe albul sânilor meio tăcere moalene învăluie în beznăîmi șoptești într-un târziu ceva despre iubiredorințăși nevoia de luminănu te aud

lângă mine se derulează un filmalb-negrumă-mbrățișezi și nevoia de tinedevine nevoia de noiafară plouă sacadatun miez de toamnă crapă în palmele melecopacii îmi dăruiesc frunzeledeschid ochii te trag aproape de buzele meleși trupu-ți devine o umbrăîn brațele nopții

aproape de zorio rază de luminăîți transformă profilul în semilunăsăpându-și cratereleîn venele mele.

Șevalet cu epilog

A fost o dimineață târzie

apoi o noapteîntre ele gândul că te iubescm-a pălmuit fără vinănu poți iubi cu jumătate de paharașteptând primăvara să-ți încolțeascăîntre buzesunt o păpușă cu ochi sticloșiurlu către lună după dragosteși repet întruna ma-mainutil să intri pe această ușămi-aș apăsa sărutulsă-ți simt pieleafrângându-se în minedupă ajutorși te doresc noapteacând îți mângâi loculpe pernăși mă rog încetsă te-acoperi de zăpadă –un bulgăre imenssă lovească goluldin ochii mei.


21

22

Pâlcuri

În jure o luntre cu o vâslăpâlcuri de stufărișse cufundă-n noapte;

tu nu știi câte ploi au trecut prin minedincolo de tăcerea aceastase zbate un țiparlovindu-și gândurile;

nu știu cine eștidar porți cu tinechipul meu când plouăși mă rog să-adoarmă melciisă furi din minetoate ploile.

Șevalet cu epilog

Figurine de ceară

Împrejur e o pâclă recedin caierul fără anotimpscoți mereu un fir de luminăși uit că plouă nopțilete las printre păpădiiîn nesomnul zilelor de mai

te caut uneorideparte de ferestrefiecare durere-și poartă umbrade-ai ști cât de multapasă prin venemâinile taletrasând o linie imaginarăbuzelor mele

mai târziu –un hohot crud rupe linișteadouă figurine de cearăse topesc în spatelecasei.


23

24

Între zidurile poeziei

Am nevoie de timpsă te îngropîntre zidurile poezieisă sap o albiesă-ti spuncă după tinesimt aerul rarefiatca atunci când urci pe munteși te doare-n coșul pieptuluidar urc,înțelegidacă mă oprescte iau cu minepână jos în valea cu păpădiisă suflăm luminăpeste mesteceni.

să nu creziversurilor melete-iu-bescdimineața, ca un amnezicte caut din nouiau o piatră din zidîi dau drumul de susapoi o urmăresc curiosca un copil

aleargă departe de cuvinte,să iei cu tinemirosul teiului sălbatic

în pasul poetuluinu există anotimp.

Șevalet cu epilog

Griuri

În acelaşi locsiluete prelungiacoperă gara îndesatăcu griuri fără conturmacii printre șine de trenîmi astâmpără doruldoar paşii tăirăsunând metalicîmi calcă pe sufletde fiecare dată altfelchircindu-mi dimineţile.


25

26

Capete de drum

Suntem capete de drumdacă mă vezi mergândnu înseamnă că la asfințitvoi mai păși în labirintul tăudoar că între noise-nalță un podde corali;poate nu ți-as spunetoate acesteadacă n-aș crede că într-o dimineațăcoralii vor intra în maremicul submarinpurtat de gânduriși mâna mea pe pieptul tăudispar în valuri;e sec fără tineumblu printre copacitrosnind crengi uscate

ar fi trebuit să te lassă mai smulgi un colț de sufletsă-l iei cu tineîntre fileleromanului neterminatdoar că am uitatgustul sărutuluiși-acum privirea taîmi sapă nocturn versurile.

Șevalet cu epilog

Punți

Nu e tristețecând noaptea bâjbâieși singura lumină vine din pântecele meue acel impulssă te strâng la pieptîn tăcere;

iubirea trece punțidincolo de voința noastrăla un capăt de podsunt ulciorul plindin care-ți astâmperi seteaîntre două drumuripe celălalt maldoi copii îmi răstoarnă gândurileși sforile inimii se leagănăsub scutul dimineții.


27

28

II. CULOARE

Șevalet cu epilog

Șevalet cu epilog

Ce nebuniesă speri la un timpîn care bați la ușa luminiiși ți se deschide în piept o fereastră,să încapă toate cele neînceputeși culorile să-și facă un cuib...de unde vii tu,inima și-a oprit bătăile și taceînger de-ai fi,tot n-ai cunoaște epilogul –doar șevaletul meu îl știe,cât l-am purtat prin minemi-a învățat durerileca pe o poezie mâzgălită pe spatele singurătății,se înconvoaie cu fiecare emoțiepână vei culege rodul din ramurile întinsetrupul tău mă va preface în noapteși alungați din grădina cu roadegustul ți se va umple de mine.


29

30

Câte răsărituri m-au găsit fără streașină

Poți să mă îngropi într-o îmbrățișaresă nu mai știuunde încep diminețilesă fie o noapte peste toate gândurilevorbește-mi despre oameniicare cresc în noisă ne chemăm cu alte numeaș putea fi o elenătrec prin lumecu o singură vâslămă găsești atipicăși mă întrebi despre șevaletulpe care-l duc cu minede ce vâslesc cu elprin întunericuit că nu ți-am spuscâte răsărituri m-au găsit fără streașinăși-ncep să te strigcu ecouca dintr-un mormântla care nimeni n-a mai pus flori.

Șevalet cu epilog

Poet fără muză

Nu încerc să te scot din peretele inimiite-am așezat cu atâta migalăîn nopțile fără har;rareori,când am vrut să te azvârlpoemul creștea în minesugrumându-mi voința,să fiu poet fără muzăe ca și când aș vrea să pictez un tablouîn arcadele memorieicu un singur sărut,cum s-ar vedea răsăritulfără strop de culoare în buzunar;rămâi puntea measpre cuvântul nerostit încă.


31

32

Ultimul capitol nescris

Dacă dragostea ar fi ultimul capitol nescrislasă-mă să fiu finalulnu pune virgulădupă fiecare incertitudinesunt lucruri dincolo de respirația noastrăde ce să ne risipim într-un singur poemfără să așteptăm amurgulsă ni se așeze pe umeriașa cum mi te-am imaginatacum o mie de întrebăricând coboram în taina labirintuluisă te pictez ceasuri întregimai dă-mi un timpînainte să scriem epilogul.

Șevalet cu epilog

Culoarea e singurul meu adăpost

Te privesc obsesiv din unghiul meuamprenta ta pe fiecare pânză de păianjen,sunt cortine pe care le-ai lăsat traseși lumini care te-au orbit,dincolo de toate o foame absurdăde dragoste,neastâmpărul privirii melemușcând din anotimp,ești atât de femeie mi-ai spusși te-am crezut cu fiecare săruttrimis din colțul tăulocuit de flori sălbatice;n-ai vrea să trăim pe vreme de furtunăcâte trăsnete să împărțimpână să ne lecuim de singurătate,nici dorul nu ne mai ascultăîn oricâte nuanțe ne-am pictarămânem mai goidecât muntele golașunde te-ai răsucit pe călcâie...din clipa aceeaculoarea e singurul meu adăpost.


33

34

În versul meu schilodit de umbre

Aici plouă mohorât de parcăam tras griuri peste soare;

desprinsă dintr-un timpanonimmă întreb dacăla celălalt capăt al lumiise vede dorul meuîn bucăți de vitraliu spartsau tu trăieștidoar în vârful pensuleiprintre picături;

oricum ar fi,rămâitributul meuîntr-o lume absentă

în valea cu mesteceniîți voi vorbi despre poezieîn versul meu albschilodit de umbre

nici ceasul lui Dalinu alunecă între noi.

Șevalet cu epilog

Pe strada mea

Vino pe strada meaa plouat mărunt un ceas și-acumun joc de lumini se odihneștepe trotuarul umedvino să vezi cum îmi zvânt părulîn sarea poezieisă ne sărutămîn privirea felinarelorce mai contează o oră de dragosteîn pluscând pământul s-a umplut de pașio lume se ascunde între noitiptil cerul s-a scuturat de nuanțeacorduri de fado răzbatpână în crucea pieptului meumai e drum lungsă-l străbatem fără termenia-ți paleta de culori cu tinevom trece prin toate anotimpurileși nu-ți dau timpsă poposești între două gări.


35

36

Poem (ne)întâmplător

Artiștii vorbesc în nuanțe;drumul ne duce șevaletuldincolo de valea aceastapâlcuri de stejarimă odihnesccrezi că există un cer pentru aziunul pentru mâineașa cum cuvintele nu se nasc niciodată la felcât albastru ai pus în sufletnici marea nu știeunde să-și mai ducă dorulnu-i spune nimiccuprinde-o doarca și când n-ar mai fi un alt timppentru dragoste.

Șevalet cu epilog

Într-un sărut

Dacă aş putea să surprind într-o picturăcum trezeşti nuferiidin pieptul meucând mi-ascunzi contrasteleîntr-un sărutmai singur decât un pustnicdepănându-și mătăniile;ce-aş putea să scriuîncât să încapi între tăcerile mele...


37

38

Acesta nu e un poem de dragoste

Ar putea fi un deja vuo cupă de toamnă în mâinile taleși frunza rătăcind pe conturul apeinedefinit

să-ți spun câte ceva despre timpulstrecurat în sânul meudoi ani de abateri temporareapoi întoarcerea în cuib

eu nu mai cred

dar azi e toamnăși toate frunzele s-au strâns ghemîn inima meavrând să sape tot mai adânc

a ruginit locul în care-ți strângeam mâinileîn palmele meleși respiram împreunăprin culoare

azi nu mai cred

spun melcului strivit de sub călcâisă-și caute alt adăpostaici o să continue să plouăpână ce ultima frunzăse va odihni pe brațele tale.

Șevalet cu epilog

Ană a culorii

Știu, e ilogicsă-ți cauți sufletul între rămășițele zileisă vină noaptea și să te desfaci de coajăsă sufli peste oboseală ca într-o lumânareașteptând un loc în lojăaici priveliștea urcă prin venemai sus decât tine e doar cerulgolindu-se de griji.

Mă gândesc la tine ca la un tabloudin care ies pe rând culorileîn particule de nuanțeintră în sângele meucu atâta moarte

Simt că-n irisul tău am pusprea multă luminăși a rămas tot întunericul în mineconturându-te peste noapte

și nu e nimic dincolo de această camerăunde mă zidești tot mai desca o Ană a culorii.


39

40

Să nu uiți

Întoarce-te din moartepotrivește pentru o clipăbucata aceasta de inimăcoase-o de tineși mergi spre pâlcul de mesteceniașază șevaletul vezinudul meu se întindepeste toate pânzelegol ca o carapace de melcpictează-l încetîn trunchiuri de luminăsă nu uiți să-mi săruțipodul palmeicând mă-ngropi între culorila prima ninsoare.

Șevalet cu epilog

Îți aparțin ca un vis nocturn

Simte-mi tăcereaîncolăcindu-seprivește-mi mâinile cum alunecăși toate gândurileca-ntr-o prăpastiemă trag spre tineîți aparțin ca un vis nocturnpeste care am turnat culoarenu mă-ntreba de cefără tine diminețilese diluează sub ropotulploii subțirisărută-mi ochiite transform în pasăre de noaptesă-mi răpești ultima zbateresub streașinămiroase a fân cositși pieptul tău dezgolitîmi curmă gândurile.


41

42

Dor de culoare

Închid ochiideparte de iarnăși spun fulgilor hoinarisă plecedeși mă vezimergând pe cioburi de vitraliumă prinzi de mânăși strecorio șoaptăde-mi viscolește-n sufletatunci petale de fluturiinundă valea cu mesteceniși un dor de culoarese stinge pe buzele mele.

Șevalet cu epilog

Lumina stinsă

Când e noapte ca acumși ascult Chopincu lumina stinsărespirația copilului meusuflă peste mine viațădeși e maiși toate zilele sunt ale meledoar una plouă peste mineși tresar bujoriiîn tabloul meu orele se destramăfiecare umbrăpoartă chipul tăuca un pui de câinefără tatălatră în gol memorialângă poteca cu mesteceniprintre anotimpuribate un vânt turbattu ai plecatchiar și tucare stailângă mineești o tulpină firavăși nu crește din tineneastâmpăr de mai;am dus cu mineamestec de culoarenu am omsă ascultetremurul ploiibătând în perețica o toacă surdă.


43

44

Printre pălării de ghebe

Am obositsă scoți din mine rând pe rândtoți îngerii,toate umbrelesă-ți îngropi la călcâiul meuultima fărâmă de toamnă.e atâta liniște,dincolo de mineși-au strâns cocorii cuibul,un pictor spală culorile la râutrece apoi mâinile prin părul meu.

noaptea se întinde peste pieptul udun copil a adormit la sânfără gânduri,doar tuzvâcnești în minegustul toamneirăzbind printre pălării de ghebe...

Șevalet cu epilog

Furtuna nu tace

Respirtabloul tăuun cerb înfriguratînvăluit în furtună

nu credeam că poţi iubi mai multşi totuşide fiecare datăcând cerul plângemă-ntreb câte furtuni ai pictatdin ochiul ferestrei

și dacă timpul ți-a prins mâinileîn accente de culoarecum îi fur ultima îmbrățișare?


45

46

Culori

N-am știut că mirosul acesta nebunde culori ceratepoate încăpea într-o pagină de caietmâzgălită de tineîți ador mâinile cu care alegi fiecare nuanțăca pe un tester pentru lumină.la sfârșit nu știudacă tu ești parte din creațiesau culoarea e parte din tinedar undeva,între ultima tușăși nodul din pieptul meuștiu că te iubesc.

Șevalet cu epilog

Un ceas

Vino,să poposim un ceasîn miezul versuluiun câmp de maciîși deschide nuanțele –grăbite mâini;îngenunchem aleneglezna îmi dispare într-atât roșugâzele dornu vezicâtă luminăapare în colțul ochilorparcă am fi cules varaîntr-un mănunchi de rouă

să nu crezi nimicpoeții visează adeseaîn culori.


47

48

Sec

O palmă de pământ scârțâie a iarnănici frunzele răscoapte nu mai picteazăîn mine –carapace seacă prinsă între noduri,mâinile mele în tonuri de alb-cenușiuiubesc un cadru lunatic;e prea frigsă-ți caut conturul,urlă verdele în vârf de pensulădincolo de maluri –un smoc de iarbăpulsează în nervuri.

Șevalet cu epilog

Bătrânul acela avea ochii tăi

Doar ploaia răpăie ascuns,aici e locul unde nu se întâmplă nimic –între noi e aceeași tăcereca între doi bătrânifoșnindu-și poalelelângă gardul propriei neputințe.

Când vine viața lângă tine s-o culegi de pe ciorchine,pârguite par zilele dinaintea privirii taleo să tai felia aceasta în formă de semilunăși-o să-ți bandajez cu ea rănilenu contează cât dureazăpână la asfințitdoar plopii îți numără din doi în doiregretelee câmpul în amurg și se întind pasteluripeste cerul zvântat de ploaieși miroase puternic a flori de câmpși-a acuarelă...

Bătrânul acela avea ochii tăi,ca și cum ai fi lipit abțibilduri pe geamsperând să oprești luminasă-și vâre razele pe sub pieleoprește-ți tremurul buzelorși nu mă întreba de ceîn cupa mâinii tale stângieu văd doar primăvara.


49

50

Un vârf de toamnă

Dă drumul frunzelor,toamnă străinăstrivești sub coate aburul brumeidin lut se ridic-un cărbuneschițează singurîn trepte de dor;

te văd ieșind din luminișun coș de nuiele ți-atârnă de brațul stângmiros de mere domnești și nuci verziporți pe chip nostalgicun vârf de toamnăși scrii pe pământ absentsimt cum te pierdîntre atâtea frunze ruginiichipul ți se diluează-n luminăși e atât pustiu...

Șevalet cu epilog

Noiembrie

Vreau să-ți vorbescdin rondelul toamneisă-ți strecor în sâno mână rece să-nfioare carneasă tresalte din lutazi te scot din beznăte duc pe străzile acestea îngustecu pavaj cubicși umbre trec printre noiadormindu-și copilul pe umerie noiembrie iarpe spatele memorieidesenez trei fețe trei umbretrei lumini trei mâiniobsesiv mă leagă de tinemirosul vopselelormă gâtuie ca un nod de cravatăm-aș culca la piciorul păduriipeste pleoape îmi aștern frunzeochii tăi caută un limanîți zic, nu e încă timpulrămâi cu mineacoperiți de frunzesă ne îngropăm în toamnă.


51

52

Poezia mea nu e în voi

Sunt anemicul care-ți sapă la rădăcinăpentru o picătură de sevăaștept noapteaca pe o salvare din mine însămiclipa când te așez pe hârtieși te scrijelesc din miezul neputinței melecâte tușe să mai trasezpână să refac drumul spre casănimic altceva nu mai conteazănici teama sau dragosteasingură cu tinemă inundă dorul de libertatecând poți să strigi deasupra tuturorpoezia mea nu e în voinici măcar în mineea vine din dumnezeul adormitcel care se cațără pe mâinile melepână uit lumina în tabloulunde culori se amestecăamintindu-mi de noiatunci te chemdin freamătul absurdsă mă scoți în cascada rugiide altădată.

Șevalet cu epilog

III.PULS


53

54

Aici nu locuiește nimeni

Urme de crăițe aplecate spre răsăritmiros de nuci verziaceleași ziduri neterminaterupând un colț din lume;adorm cu capul între palmeîmi țin visele să nu alunecepe umeri de copil,în mine toamna se preface în stâncăcurbându-și poaleleîntr-o rugăciune plăpândă.

Șevalet cu epilog

Călcâiul toamnei

Din vis în vis te ating mai rarîmi surâzi prin perdeaua de frunzedrumul își pierde conturul –mâna ta nu mai schițeazăsub nervuri.Casa se îngroapă în călcâiul toamneiruginite gânduri se desfac din cochilie,voi fi acolo pentru anii în carenu se vor mai scutura diminețilede povara singurătățiiridicând iar ochiidin umbrișvoi îmbrățișa profilulalipit de tâmplele meleși voi sufla viațăîn a treia zi a lui brumarpeste mâinile care-au uitatsă moară.


55

56

Vis de prunc

E ora la care copiii dormghemuiți în pântecele poveștilormă întrebdacă Dumnezeu a creat lumeasprijinit pe-un vis de pruncaltfel de ce-am tânji o viațădupă sânul mamei?copiii crescbrațele părințilordevin icoane peste timpora lor se pierdeun alt răstimp își curbează respirațiilefirul poveștii se ruperămași pe podîncotro mergem...

Șevalet cu epilog

Acut

Iarna toate gândurile par febrilemicrobul înstrăinării dansează printre fulgipe podul către nicăierio lume anostă locuiește în frigul neliniștiiși dorul se-ascute în minefără căpătâirodul poveștilor de Crăciunscânteiază între roțile copilărieisunt același omcare înșira iubireala poalele rugăciunii fără timpdoar inima îmi bate inversdinspre pământ spre etersângele îmi urcă treptele tăcutsub tălpi rădăcini se prind de dorul meusă mă-ngroape în noi.


57

58

Însinguratul

Sufletul meu e un puzzle îmi spuicâte piese în dezordineși niciun loc unde să-mi culc măștilenu te pot iubipână nu mă completezi pas cu pas

te privesc nervosnu fac negoț cu sufletul meucâte piese rămân pe dinafarăcâte înăuntrul mâinilor taleși niciunde iubirea

golul din tine nu-l umple o himerăoricâte poeme ar scoate din buzunarești însinguratulcare nu-mi bate la ușăde teama răspunsului.

Șevalet cu epilog

Răzleţ

Nici nu ştii cum au trecut anotimpurilerăzleţ, abia ducându-şi vetreleprin foişorul cu vreme

undeva în mine e o moarăce sapă adânctu umpli mereu hotarulsub care crucise-ntorc în pământ

doar un mic respirocât să adulmec mirosul ploiirăpăind pe streaşină.


59

60

Caiet decupat

Îmi spuneai că lumea aceastatrece printr-un singur inelascultă muzica unei alte inimicum străpungeîn sunet de adagio toate durerile;

simte fiorulcare-mi pătrunde nocturnfilele unui caiet decupat –e zvâcnetul regăsiriiacum se odihnește plăpândîn căușul timpuluipeste care doar un cuib de atingeritresare

dă-i iubirii poarta prin care lumea se vededoar un punct pe cersă ne fim distanțe perechiîntre ochiuri de poezie.

Șevalet cu epilog

Niciun minut nu e al tău…

Niciun minut nu e al tăudupă zorii dimineţiicerul se deschideca o urmă de regrettu iei cu tine valul acesta de pânzăpe care şi-au scrijelit toţi neputinţaşi grijileîl duci pe malul măriicroind catarge corăbiilorla vânt bun le dai drumul pe apădeparte de lumerămâi apoi pe puntedin nou copilăplescăind apacu călcâiulapusul te găseșteîn brațele poezieiși picuri balsam din sticla nopțiicelor care cred.


61

62

În odaia de ceară

Ocol de lumină într-un cântec îngânat pe înseratîn umbra mestecenilor o ultimă boltă sângereazăîntunericul se lasă monoton în odaia de cearăacelași tu stai de vegheprivești o rază cum se zbate între două maluritremurând în ochiuri de apăabsentă luna desface nervul din coajăatârnă pe ramul dezgolit un colț de credințăde când ai plecat orele se împart în aniși minutele își poartă secundele în pântecesunt bolnavul fără leacte aștept să-mi porți gândurile pe brațepână când lumea va încăpea într-un bob de muștar.

Șevalet cu epilog

Prea mult alb

A nins peste cresteîntre atâta alburma pasului tăudesenează în glodun strop de viață;

pe înseratmâini mă înconjoară asimetriccu obrazul lipit de grumazfiul meu doarmecu-o bucată din minesub gene.


63

64

Ora aceasta

Ora aceasta se zbate la capătul zileinu mă întreba de ce aleg noriisă se înghesuieîn mănunchiul de razeca și când după umbră n-ar urma nimic.

pete albastre se aruncădincolo de dealul îngenunchiatar fi fost de ajunssă mă chemi mai departe de conturulviolet răsărind din pâlcul de papurăfirav se-anunță ceasullovindu-și tăceriledeparte.

Șevalet cu epilog

Vara lui 2007

tatălui meu

Veneam din delegaţieSeverinul devenise loc de campanie;mi-ai părut mai deşirat umbra-ţi prelungă urcaa fost prima oară când te-am văzut plângândpe patul de spital rezemându-ţi coateleprintre noduri ai întins o schiţăcu haina ce-ţi păstra formaatârnând de unicul cuier din salono uşă deschisă şi-un culoar la fel de lungca patimile talegeometria n-a dat greş vreodată la tinechiar când oasele ţi se chirceau sub propria greutateîţi simţeam sufletul evadând din salonul strâmtaleile largi mulându-se pe coastele talemirosul frunzelor strânse ghem sub mâna taşi stropul de credinţă picurând din colţul ochilorau fost de ajuns să-mi mute crestele departeşi încă rătăcescla graniţa dintre viaţă şi moartenimic nu pare la fel.


65

66

Un alt Mai

Oscilând printre stropii deşiun alt Mai îşi şterge conturulun câmp de linişte se ascundeîn părul meu de-mi scutur umerii goiaici nimic nu pătrundepe lac, nuferi leneşi şi-ascund tulpinileşi cerul se aprinde-n mrejele seriiaproape e gândul, lipăind pe-o frunză

la marginea zilei pluteşteun dor de lumină –scâncind din codrul altui anotimpun copil cu gropiţemă trage de mână râzând,lipseşte o bucată din cerpete albastreţi s-au prins de genunchi, copiledeşi n-ai să crezi că pământulse leagănă sub mâinile taleînvârtind a mia oară roatasub un curcubeu văratic.

Șevalet cu epilog

Vedere din turn

E un octombrie fără noriașa cum n-am mai văzutla tine plouă înspicat și picături se prelingpe ferestrepărul tău zvântat îmi pătrunde în năripână la refuzmă strâng în pumni să nu alunec;

aici pe străduțele luminate toate drumurileduc spre o cruce întinsă pe un turn cu ceasclopotul bate sistematic la fiecare orănu știu dacă anunță cevadincolo de acest drumturnulețe se pitesc unele după altelecasele se agață de malul apeica și oamenii strângându-se mai tarepe bicicletele lor;de câte ori privesc pe pod în josun înger îmi tulbură apași îmi sari în brațeașa cum te știu dintotdeaunapregătit să dai piept cu universul;

e ora 25ora la care nu se mai întâmplă nimicceasul din turn a rămas suspendatîntre memorii un flash de luminăcârpit din frânghii de dorscoate din mine culorilerând pe rând.


67

68

Mama e un fluture colorat

Ia-mă în brațeși rămâi așa, cu gropița prinsă-n părul meusă nu mai sângereze cerul în apăsă rămână toți melciiîn casele lorși frunzele să se întoarcă pe crengisă se prefacă în verdevalea aceasta arămie;nu spune nimănui că mamamerge pe-un drum fără umbrărămâi așaascuns la pieptul meusă-mi fii masca de oxigencu care adorm noapteaultimul gând –

mama e într-un glob de sticlăclaustrofobuneori ies din elsă te privesc cum îmi amestecinumele printre poveștialteori te sărut pe frunteascult cum respiri prin sângele meucu atâta dor de viață;mama vine odată cu moșulmama e darul meu de Crăciun –fragmente de timpse împletesc în părul meumi-e sete de copilărie –mama n-a plecat niciodată de lângă mineși n-a trăit nicio zicare să fie doar a ei;

Șevalet cu epilog

acum sunt melcul fără casăsimt fiecare răsăritpe pieptul dezgolit,cândva vei spunemama e un fluture colorat –poartă mereu în spateo dâră de culoare.Prinde-ți pe umăr, copile,toamna aceasta ca pe o pecetede mâine se deschide cerulși mama nu uităsă-ți strecoare o nouă poveste.


69

70

Nicio veste

Se sparg norii pe țigla casei –bătrânul s-a așezat cuminte pe prispă,pe o mână de dovleci tomnaticistropi ușori;un păianjen se leagănă în colțnicio veste.

În candelă focu-i stinghero icoană palidă își sterge cearade mâneca lui dreaptă.În fața casei nucul bătrânîmbrățișează aievea doi copiirăcorindu-le diminețile.Îi schițez pe chip fărâme de timp –la gura sobei copiii înghesuițiunul într-altul.

În toamnă pășesc cu sufletulbătrânul mă cheamăsă-i umplu tăcerea.

Șevalet cu epilog

Nu știi câte berze și-au luat zborul

O sete rupe podul pe care calcalunec înapoi spre mâinile mameiochii tăipeste mine ca o umbrămă trag din caruselși toate rănile se închid

ești iar un embrion în pântecele meunu știi câte berze și-au luat zborullegănându-și aripilecătre alte vetreacum crești din minealtoi de luminăspre ziuămă lipesc de tineca o scoică de nisipun scâncet îmi sapă în suflethrănindu-mi diminețile.


71

72

2 aprilie

Nimic nu pare să înflorească;tacitmă iei de mânădeparte de azi...mâine trec prin alt răsăritcu flori de corcoduş –o primăvară cât un colț de pâineși ochii tăifără urmă de iarnămă cuprind nostalgic.între memoriile meleun bob de tămâiearde mocnit.

Șevalet cu epilog

Umbra

Păstrez zi de zio umbră cu mineo închid peste noaptedincolo de valea aceastaun cer de vrăbiimai poartămuguri de salciedimineața zărescun cuib nou în lumina lui aprilși cerul tăumă odihnește încă...


73

74

E-mail către Dumnezeu

Nu ştiu să vorbesc cu Tinepot doar să tastez până mă dorburicele degetelordespre lumea asta strâmtă;

mi-e dor de tatăl meucalcă prin lanurile Taleşi vorbeşte prin culoareîl cunoşti,când a plecat cancerul muşcase din elşi ultima fibrăîşi plimbă oasele şi apasă pe sufletcu vergi de memorie;

ieri am dat petrecere pentru fiul meu4 ani de schimbări –are chipul meuşi un colţ din tataîn fiecare seară îi cresc aripimă întreabă despre sfinţi şi bube,dacă Te doare coroana pe frunte şirana din pieptîi zic că da, apoi vine la Tinete pupă şi zice că treceîl cred – are un sărut caldrupe din mine poem după poem;

Ţi-l las pe tatasă ai grijă să nu-i fie receîn nopţile cu regretesă-i spui că îl întorc aiciîn fiecare vers

Șevalet cu epilog

la cina cu noi –i-am păstrat o felie de tortde la Emia suflat luminăpeste toate durerile.


75

76

Poem pentru mai târziu

Într-o zi o să-ți vină să iei lumeaca un preș în picioaresă te ștergi de tot nădufulvei spunepentru câte nopțimi-ajunge sărutul tău,îți vei zădărnici orelecăutând un dram de adevărdar nici adevărul, nici dreptateanu încap într-un gram de iubire;vei mâzgăli poemecum că dragostea e un butoi dogitcu parfum de femeienu te încrede în orele cumințicaută un strop de nebunieși mergi în desișul gândurilor ca într-o aventurădin care ieșicu brațul plin de cunoașterenu privi înapoiclipa ți se înfășoară leneș pe glezna dureriipipăie-o să-i simți traheea pulsândîn mâinile taleatunci vei ști cum arată dimineațadin capătul sforiicu care am legat cuvântul de culoare.

Șevalet cu epilog

Când mi-e teamă să scriu

Citește în ochii mei cumtrec anotimpurile șicuvintele se îngroapă-n iarnăchiar dacă-mi spuică poeții sunt profețiși purtăm cu noivina de a ne fi născutdeparte de maluritrăiescîn sâmburele de credințăși nu e verssă nu-mi aplece fruntea;

când mi-e teamă să scriu,din altar țâșneșteiubireași merg cu Tinedincolo de Iordan.


77

78

O altă măsură

Marea-și face cuibîn palmele meletu râzi, Emași plescăi apa fără grijiîți strigsă mă aduni din cioburi de scoicăcând oboseștisă mă așezi dincolo de stabilopozi

te privesc cum așezi timpul –înainte și după,niciodată între,ca și când n-ai ști o altă măsurăpentru viață

steaguri de luminăse revarsă-n mareîn timp ce euasemeni pescărușilor flămânziam învățat să iubesc.

Șevalet cu epilog

Mama

Despre omul din tinemamăcel care ţine grijastrâns pe umeri,

scriu.

Dacă aş inversa ordinea lucrurilortu tot ai pune înainte de tineo virgulăîn care să încapă tot;

nu te cunoscdecât în mişcareceasornic fără trac

doar searaîngenunchind fără timpo rugă leagănă pendulacătre sfinţi.


79

80

Doar o lespede

E un alb halucinant cât priveștihornuri acoperitecopaci fără conturnimic nu suflă peste buzele meleîmprejur doar bătăile prunculuise aud sporadic dinlăuntrul meuca singura punte între vis și viață;

e târziuși corpul meu – doar o lespedesub care viața mocnește

privesc dincolo de abdomenul meu curbatcopila mea se învelește în iarnăun bulgăre de culoareizbește în pântecul meusă scuture valea aceasta.

Șevalet cu epilog

Clipa

În tăcerea de chihlimbardoar pașii tăi ridică malurile spre cer.E al patrulea anși nimeni nu ridică paharul golîn popasul dintre ani –minutul rămas de strajămă scoate din beznă,aproape văd pastelurile talerupând o pată din luminăși preț de-o clipăsunt copilulcare nu cunoaște moartea.


81

Șevalet cu epilog

Documents

Transcript of Șevalet cu epilog