TEMA IV

CODURILE DE ETICĂ

1. Funcţiile codurilor de etică profesională

2. Structura codurilor etice

3. Principiile de bază ale codurilor etice şi reguli aferente

4. Tipuri de coduri etice

Codurile de etică au devenit în ultimul timp o parte componentă a paradigmei profesionale. Vom prezenta în cele ce urmează:

1. Funcţiile codurilor de etică profesională

Primele coduri de etică au apărut în SUA începând cu mijlocul secolului trecut, dar au fost extinse începând cu anii ’80. În România ele au început să apară după anii ’90, având un caracter mai mult orientativ, declarativ şi aspiraţional, dar au proliferat după 2000, când au început să devină normative. Codurile de etică nu au, în primul rând, o forţă juridică, ci mai ales una simbolică, deşi unele reglementări pot fi prevăzute de lege; în general ele sunt menite a fi instrumente de imagine şi persuasiune atât pentru membrii profesiei, cât şi pentru public, vizând întărirea statusului profesiei, prin promovarea raţională a unui proiect profesional. Reflectând asupra semnificaţiei posibile a codurilor etice, am putea identifica (fără pretenţie exhaustivă) următoarele atribute (roluri, funcţii):

- ghidează comportamentul practicienilor în probleme morale;- reglează disciplina profesională a membrilor;- oferă un cadru axiologic comun, furnizând un model de comportament dezirabil;- protejează reputaţia profesională ca întreg, a membrilor profesiei de imixtiuni externe, a publicului

de practici greşite;- asigură un cadru securizator, de ordine şi previzibilitate în acţiunea profesională;- contribuie la construirea climatului moral din instituţii;- este un element distinct al identităţii profesionale sau organizaţionale;- contribuie la întărirea sentimentului de apartenenţă la grup şi la menţinerea coeziunii membrilor

structurii profesionale- legitimează o instanţă cu drept de control şi exerciţiu de putere.

Aşa stând lucrurile ne explicăm de ce tot mai multe organizaţii (profesionale sau nu) se străduiesc să-şi articuleze coduri de etică (Chiar astăzi, 16.03.06, Ministrul Internelor reclamă necesitatea elaborării unui cod deontologic al poliţistului).

Totuşi, existenţa codurilor de etică profesională nu este ferită de critici. Li se impută faptul că sunt nerealiste, generale şi rigide (unele având o funcţie preponderent aspiraţională), că decontextualizează, fiind irelevante pentru situaţiile complexe de viaţă, că limitează libertatea de acţiune şi creativitatea, generând conformism, că sunt instrumente de control şi exercitare a poziţiilor de putere de către elite, că

sunt mijloace comode de mascare a corupţiei, că sunt inutile, căci cel care are conştiinţa profesională oricum îşi va face datoria, iar cel care nu o are nu o va dobândi prin cod etc. Nu negăm astfel de obiecţii; diversele coduri au şi astfel de limite, dar situându-ne pe o paradigmă de tip utilitarist, putem constata, din cele enumerate mai sus, că plusurile sunt, oricum, mai numeroase decât minusurile. Datoria, nu este, aşa cum am constatat la Kant, o problemă de cod, ci de autonomie a voinţei, o problemă de conştiinţă, or un cod poate ajuta conştiinţa în deciziile sale, chiar dacă nu o poate suplini. Cred că semnificaţia majoră a oricărui cod constă, în primul rând, în apelul la dimensiunea morală a profesiei; în rest, limitele punctuale pot fi depăşite. În al doilea rând, atunci când ele sunt bine construite, oferă o bază pentru codificarea responsabilităţilor profesionale şi pentru clarificarea deciziilor, prin cadrul moral comun al bunelor practici.

2. Structura codurilor etice

Moralitatea unei societăţi poate fi înţeleasă prin sistemul valorilor şi regulilor morale omologate de acea societate. Codurile etice sunt parte a acestui sistem. Ele cuprind, în general, valori, principii şi reguli morale particulare.

Valorile morale sunt idealuri sau aspiraţii ideale, niciodată complet tangibile, ce structurează universul axiologic. Taxonomiile acestora sunt extrem de variate fiind foarte greu de realizat un inventar complet. În general, codurile postulează ca valori demnitatea, autonomia, dreptatea, responsabilitatea, onestitatea, integritatea, loialitatea, bunăvoinţa, grija, respectul, toleranţa, diversitatea etc.

Principiile1 morale sunt prescripţii sau interdicţii foarte generale, care ne spun ce să facem pentru a ne apropia de aceste idealuri. De exemplu, dreptatea e o valoare morală a societăţii, dar ea, ca atare, nu ne spune ce să facem pentru a o înfăptui. Principiul dreptăţii ne furnizează un asemenea standard normativ foarte general: "Tratează-i egal pe egali şi inegal pe inegali" (referindu-ne la inegalitatea sau egalitatea de merit); principiul dreptăţii ne cere să distribuim după merit dacă vrem să fim drepţi, să nu discriminăm, să nu părtinim în genere.

O regulă morală particulară e o obligaţie sau interdicţie ce normează un set de acţiuni care ţin de un domeniu particular, de exemplu de medicină, e.g. regula ca fiecare cetăţean să aibă un acces echitabil la o asistenţă medicală de bază e o regulă particulară a dreptăţii.

Principiile etice sunt norme care apără valorile etice, iar regulile morale particulare sunt specificări ale principiilor pentru un anumit domeniu de activitate. Specificul regulii morale (spre deosebire de o regulă tehnologică sau de oportunitate) constă în faptul că este impusă de societate prin sancţiuni specifice, încălcarea ei atrăgând sentimentul de culpabilitate, oprobriul opiniei publice sau chiar sancţiuni juridice (atunci când regula morală e formalizată juridic). Respectarea regulilor morale e importantă tocmai pentru că asigură protejarea acestor valori care sunt vitale pentru garantarea bunei funcţionări a societăţii.

În finalul acestui paragraf, semnalăm dependenţa formei codurilor deontologice de ansamblul tradiţiilor social istorice. Cu toate tendinţele de globalizare şi uniformizare a prescripţiilor normative, chiar din definirea codurilor pot fi sesizate modelele subiacente: modelul de tip paternalist, ce califică deontologia ca „disciplină pentru studiul normelor profesionale”, aşa cum procedează codul medicilor

1 Din latinescul principium, “început”, „punct de plecare”, „temelie”.

italieni2, sau ca „o problemă de atitudine corectă şi ca prescriere a unui anumit comportament”3, aşa cum este înţeleasă în modelul liberal, specific SUA şi Europei de Vest. Cele două modele, paternalist4 sau liberal, se structurează în raport cu greutatea specifică acordată termenilor relaţiei profesionist – client; dacă în modelul paternalist, prezent în bună măsură în spaţiul nostru, profesionistul (psihologul, medicul) are greutate mai mare (tatăl raţional, cunoscător – fiul ascultător, dar neştiutor), în cel liberal, clientul are greutatea specifică mai mare (modelul comercial, clientul nostru, stăpânul nostru)5.

3. Principiile de bază ale codurilor etice şi reguli aferente

Majoritatea codurilor etice sunt fundamentate pe anumite principii morale larg recunoscute. Dintre acestea, V. Mureşan (2007) inventariază următoarele:

Principiul respectului demnităţii : Trebuie să respectăm fiinţa umană ca valoare supremă; adică să nu o tratăm niciodată doar ca mijloc, ci întotdeauna ca depozitara unei valori intrinseci supreme. Principiul demnităţii omului subliniază statutul special, superior, al fiinţelor umane în natură. Demnitatea fiinţei umane e dată de libertatea sa, de autonomie, de capacitatea de a raţiona, de capacitatea de a fi responsabil. Drepturile fundamentale ale omului exprimă şi protejează demnitatea umană.

Principiul respectului autonomiei: conform căruia trebuie să recunoaştem şi să nu împiedicăm manifestarea capacităţii persoanelor de a-şi hotărî liber propriile alegeri şi de a acţiona fără interferenţa altora pe baza propriului sistem de valori şi credinţe. Sub principiul autonomiei intră, de pildă, datorii morale sau drepturi privind libertatea, intimitatea, confidenţialitatea, sinceritatea, consimţământul în cunoştinţă de cauză. În practica psihologică, acest principiu generează regulile confidenţialităţii, consimţământului informat şi dreptul clientului de a refuza sau întrerupe terapia. În legătură cu obţinerea consimţământului informat tradiţiile şi legislaţiile sunt diferite; în timp ce în Olanda se prevede legal necesitatea absolută a obţinerii consimţământului chiar şi pentru internarea pacienţilor autişti sau a celor cu senilitate avansată, în majoritatea sistemelor Europei de Sud şi Sud-Est, consimţământul familiei poate înlocui refuzul pacientului în tratarea bolilor psihice.6

Principiul dreptăţii : Trebuie să distribuim echitabil (nepărtinitor) bunurile şi serviciile din domeniul evaluat, să nu discriminăm persoanele, să le apreciem după merit, nevoi, contribuţie, responsabilitate etc., ţinând cont de resursele disponibile.

Principiul egalităţii : Trebuie acţionat pentru asigurarea egalităţii şanselor pentru toate persoanele şi eliminarea oricăror forme de discriminare.

2 Fineschi et al., 1997, ap. 3 Dickenson, 1999, ap. C. Gavrilovici et al. “Paternalism şi autonomie în practica medicală a unei societăţi în

tranziţie”, în Bogdan Olaru (coord.), Controverse etice în epoca biotehnologiilor, Ed. Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi,

2008, p.70.4 Paternalismul presupune o intervenţie asupra clientului în beneficiul său, fără consimţământul din partea acestuia.5 Fiind vorba de modele, acceptăm că vorbim de simplificări; dacă e să fim mai analitici, am putea introduce ca

extremă a modelului paternalist un model comunitarist (sau al clanului, dacă acest concept nu ar conţine nuanţe

peiorative), specific Orientului (Japonia), în care comunitatea (inclusiv cea profesională), clanul (familial) au

prioritate asupra individului şi, în extrema liberală, modelul libertarian, (Olanda), în care clientul, chiar fără

discernământ, are putere de decizie.6 Cf. B. Olaru, p. 73.

Principiul binefacerii (beneficence): conform căruia persoanele au obligaţia să promoveze acele interese care sunt importante şi legitime, punând în balanţă beneficiile, daunele şi riscurile în vederea obţinerii celui mai mare beneficiu net. Principiul binefacerii susţine şi el un număr de reguli morale specifice: a proteja şi a apăra drepturile altora; a preveni daunele produse altora; a îndepărta condiţiile care vor cauza daune altora; a ajuta persoane cu dizabilităţi; a ajuta persoanele aflate în pericol, a servi interesul public etc. În domeniul medical (şi în cel psihologic), acest principiu intră deseori în conflict cu principiul autonomiei pacientului (clientului). Soluţia este deseori prinsă în clişee culturale. Mă refer aici la situaţii în care specialistul cunoaşte binele pacientului şi doreşte să acţioneze conform principiului binefacerii, dar pacientul (clientul) îl refuză. Situaţia se complică şi mai mult atunci când avem de-a face cu pacienţi care nu posedă discernământ (cu afecţiuni psihice sau copii). Relevant pentru această situaţie este următorul caz, celebru în justiţia britanică: un pacient în vârstă de 68 de ani cu schizofrenie paranoidă şi halucinaţii, care se credea un faimos chirurg vascular, refuză tratamentul propus de un chirurg vascular autentic, care îl trata de cangrenă la unul din membrele inferioare. Ca expresie limită a recunoaşterii autonomiei pacientului a fost considerat „competent mintal”, recunoscându-i-se dorinţa7.

Acest principiu este deseori îngemănat cu cel al evitării răului, sub formula economică a mini-maxului: minimizarea răului şi maximizarea binelui.

Principiul nefacerii răului (nonmaleficence): conform căruia persoanele trebuie să nu facă acele acte care e probabil să cauzeze mai multe daune decât beneficii („Înainte de orice, nu face răul” - Primum non nocere)8.

Principiul integrităţii : Trebuie să protejăm de orice ingerinţă externă o sferă de valori şi însuşiri intangibile, prin care indivizii umani îşi identifică felul lor esenţial de a fi sau a munci şi care, dacă sunt afectate, se pune în pericol chiar identitatea indivizilor umani. Principiul integrităţii are sensuri multiple. Referirea la integritate stabileşte limitele intervenţiei biomedicale în corpul uman, a intervenţiei politice şi administrative în viaţa comunităţii profesionale, protejând o „sferă privată” văzută ca „o zonă personală de neatins, în care individul e apărat de graniţele trasate în faţa intervenţiilor permise asupra autonomiei şi demnităţii persoanei umane” (J. Rendtorff) Integritatea personală se referă la obligaţia de a nu interveni peste dreptul persoanelor de a-şi păstra secrete datele personale, de a-şi proteja viaţa privată etc. Există o sferă a vieţii personale în care nici un străin nu trebuie să aibă dreptul să intervină. Ziariştii spun că această non-intervenţie trebuie să aibă limite în cazul persoanelor aflate într-un serviciu public atunci când „interesul public” o cere. E un caz de surclasare a principiului prima facie al integrităţii de principiul dreptăţii. Integritatea fizică se referă la protejarea sănătăţii fizice, la dreptul de a decide propria moarte, la dreptul la viaţă, la interdicţia de a manipula zestrea genetică a omului. Integritatea socială şi economică a persoanei se referă la dreptul celor vulnerabili şi slabi de a beneficia de un minimum de protecţie socială. A respecta integritatea economică a celor săraci înseamnă a nu sfida dreptul acestora de a beneficia de un minimum de asistenţă socială. Integritatea morală se referă la virtuţile de bază ale caracterului, la credinţele şi valorile profunde care dau identitate unei persoane morale. Dacă un om crede în valorile creştinismului, ale islamismului sau ale comunismului, aceste convingeri fundamentale, care structurează felul său de a fi şi a trăi, trebuie respectate. Integritatea juridică se referă la faptul că judecătorii trebuie să îşi bazeze deciziile pe imparţialitate, acordând fiecărui om „un respect egal”. Dacă se intervine din afară cu presiuni politice pentru a încălca imparţialitatea în judecată, atunci înseamnă că s-a încălcat principiul integrităţii juridice.

7 Ibidem, p.72.8 Personajul lui Soljenitîn, Liudmila Afanasievna, care era ferm convinsă că salvarea unei vieţi justifică orice, mărturiseşte că „Iradiau! Iradiau plini de vervă! Chiar şi tumorile benigne. Chiar şi la copiii mici” (A. Soljeniţîn, Pavilionul canceroşilor, vol. I., Editura Univers, Bucureşti, 2009, p. 105); sunt ridicate găsesc în acest roman numeroase dileme de etică medicală.

Principiul precauţiei : Nu trebuie să acţionăm în modalităţi care pot fi dăunătoare în viitor chiar şi în condiţiile în care nu putem prezice exact care vor fi daunele şi cine vor fi cei afectaţi. Trebuie să luăm în considerare în cercetarea ştiinţifică toate consecinţele conceptibile (pe baza datelor ştiinţei), chiar şi pe acelea care par a fi foarte improbabile.

Principiul solidarităţii : Trebuie să acţionăm astfel încât să împărtăşim atât avantajele cât şi poverile, în mod egal şi drept. Comunitatea are obligaţia de a participa la sprijinirea persoanelor care nu îşi pot asigura singure nevoile sociale.

Principiul vulnerabilităţii : Trebuie să avem grijă de cei vulnerabili, cei a căror autonomie, demnitate sau integritate e posibil să fie ameninţate.

Principiul dublului efect : E moral să faci o acţiune care are consecinţe previzibile bune, dar şi rele (deci producerea unui rău e justificată moral) dacă sunt îndeplinite următoarele patru condiţii: 1) acţiunea nu e rea în sine ; 2) consecinţa bună e intenţionată iar cea rea e neintenţionată, dar previzibilă ; 3) consecinţa rea nu e un mijloc în producerea consecinţei bune ; 4) există un temei serios pentru acceptarea riscului consecinţei rele. (De exemplu, un bombardament care intenţionează să ucidă civili pentru a teroriza inamicul şi a scurta războiul este o acţiune imorală. Dar un bombardament care urmăreşte numai ţinte militare, ştiindu-se însă că sunt previzibile şi pierderi civile colaterale, e permis moral).

Principiul subsidiarităţii : Cei aflaţi pe poziţii de autoritate trebuie să recunoască dreptul indivizilor de a participa la deciziile care-i afectează direct, în acord cu principiul respectului demnităţii şi cu responsabilitatea lor pentru maximizarea binelui comun.

Principiul publicităţii : Regulile morale acceptabile, ca şi temeiurile justificării lor, trebuie să fie cunoscute şi recunoscute de toţi cei implicaţi (să fie publice).

*

Aceasta ar fi osatura principială a diverselor coduri etice, care accentuează anumite valori şi principii în funcţie de specificul domeniului vizat. În ultima perioadă există tot mai frecvente preocupări pentru stabilirea unor principii etice universale (vezi site-ul The Universal Ethics Project sub egida UNESCO, sau Declaraţia Universală a Principiilor Etice pentru Psihologi – Anexa 14). În opinia lui Valentin Mureşan (2007) se conturează în prezent patru grupe de probleme care cer o regândire a valorilor noastre morale în condiţiile istorice actuale. Prima ar fi necesitatea unei modificări a viziunii pe care o avem privind relaţiile noastre cu natura (omul trebuie să se perceapă ca parte a naturii, să nu o mai trateze doar instrumental, ci ca un scop în sine, orice „exploatare” egoistă a acesteia fiind o acţiune împotriva omului însuşi). A doua vizează o temă neoaristotelică, ce pare a înlocui tradiţionalele abordări de tip utilitarist: a redefini ce înseamnă o viaţă fericită, ce este „binele omului”. Concepţia consumeristă îngustă a acumulării de bogăţie materială ar trebui înlocuită cu o perspectivă „holistică” pluridimensională. A treia se referă la reconceptualizarea relaţiei dintre individ şi societate, prin compatibilizarea valorilor autonomiei individuale şi a celor ce ţin de binele comun. În fine, e vorba de inevitabila temă a dreptăţii.

4. Tipuri de coduri etice

Există o uriaşă varietate de modalităţi de compunere a codurilor etice, în raport cu specificul profesional, cu tradiţiile culturale şi cu intenţiile specifice urmărite.

Coduri fundamentate pe „drepturi”. Unele coduri etice sunt fundamentate nu pe principiile morale de mai sus, ci pe „drepturi”, care sunt numite ad hoc „principii etice”. Printre aceste „drepturi fundamentale” se numără respectul pentru:

- viaţa umană;- demnitatea şi integritatea umană a persoanei;- democraţie, domnia legii;- prohibirea tratamentelor inumane sau degradante;- diversitatea culturală, lingvistică şi religioasă;- libertatea de expresie şi informare;- proprietate şi proprietatea intelectuală;- mediul înconjurător;- asigurarea sănătăţii;- viaţa privată, datele personale şi datele genetice;- libertate şi securitate etc.

Această interpretare e confirmată şi de structura Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (vezi Anexa 13), adoptată în decembrie 2007 la Lisabona, în care se urmăreşte fundamentarea sistemului drepturilor pe patru „valori comune”, universale şi indivizibile, anume demnitatea, libertatea, egalitatea şi solidaritatea, cu precizarea că „demnitatea persoanei umane nu este numai un drept fundamental în sine, ci constituie baza reală a drepturilor fundamentale”.

Coduri etice bazate pe un singur principiu. Codul canadian al cercetării ştiinţifice este întemeiat pe un singur principiu, principiul demnităţii umane, din care se deduc apoi o serie de „obligaţii etice”: respectarea consimţământului informat şi liber; respectul faţă de persoanele vulnerabile; respectarea intimităţii şi confidenţialităţii; respectul pentru dreptate; cântărirea vătămărilor şi beneficiilor; minimizarea daunelor; maximizarea beneficiilor.9

La fel procedează şi legea românească menită să reglementeze buna conduită în cercetarea ştiinţifică (Legea nr. 206/27.05.2004 – Anexa 11), care sugerează înfăptuirea unui cod etic al cercetării bazat tot pe un singur principiu: „Respectul faţă de fiinţa umană şi demnitatea umană, precum şi faţă de suferinţa animalelor, care trebuie prevenită sau redusă la minimum”; mai mult chiar, e vorba şi de „ocrotirea şi refacerea mediului natural şi a echilibrului ecologic, asigurându-se protecţia acestora faţă de eventualele agresiuni produse de ştiinţă şi tehnologie”. Din acest principiu, care e, de fapt, un principiu al respectului demnităţii în sens larg, se deduc apoi o serie de „proceduri de aplicare a principiului”.

Coduri etice bazate pe mai multe principii. Un exemplu de cod etic bazat pe trei principii morale este tocmai Codul deontologic al profesiei de psiholog cu drept de liberă practică din România (Anexa 4). Principiile sunt: principiul demnităţii, al responsabilităţii şi al integrităţii. Se consideră că acestea definesc esenţa etosului profesiei de psiholog. Sub fiecare principiu se adună apoi o sumă de „reguli” specifice. Se continuă cu „standarde etice generale” (cu privire la profesie, la relaţiile cu alţii, la

9 Ethical Conduct for Research Involving Humans, Medical Research Council of Canada, et alia, June, 2003.

confidenţialitate în exercitarea profesiei, etc.) În fine, se adaugă „standarde specifice” (în terapie şi consiliere, în diagnoză etc.). La fel se prezintă lucrurile şi în codul etic al psihologilor americani10 şi în Declaraţia de Principii etice a Asociaţiei Europene de Psihoterapie (vezi Anexa 8).11

10 Codul APA este bazat pe cinci principii: Bineficence şi Nonmaleficence, Fidelitate şi responsabilitate, Integritate,

Justiţie şi Respect pentru drepturile şi libertăţile persoanei.11 Această declaraţie cuprinde nouă aşa-zise principii, în fapt, categorii de standarde: responsabilitate;

competenţă;standardele morale şi legale; confidenţialitate; bunăstarea clientului; relaţiile profesionale; declaraţii

publice; tehnici de evaluare; cercetare.