Etica Lui Spinoza

8/19/2019 Etica Lui Spinoza

1/403

ACADEMIA ROMÂNĂ,FILIALA IAŞI

Institutul de Cercetări Economiceşi Sociale „Gh. Zane”

SymposionRevistă de Ştiinţe Socio–Umane Tomul VI, Numărul 2 (12), 2008


2/403

Consiliul editorial

Redactor şef: Teodor Dima, m.c. al Academiei Române

Membri: Marin Aiftincă, Alexandru Boboc, m.c. al AcademieiRomâne, Cristian Bocancea, Cătălin Bordeianu, MarianaCaluschi, Ana Gugiuman, Adrian Paul Iliescu, BogdanOlaru, acad. Alexandru Surdu, Traian Ştirbăţ, Doru

Tompea, acad. Gheorghe Vlăduţescu

Colectivul redac ţional

Secretar general de redac ţie: Vasile PleşcaSecretar de redac ţie: Aurora HriţuleacRedactori: Codrin Dinu Vasiliu, Eugen Huzum, Dan SîmbotinCulegere computerizată: Magda LazărTraducere: Brînduşa Pleşca

Coperta: Codrin Dinu Vasiliu

Symposion© 2008, Institutul de Ştiinţe Economice şi Sociale „Gh. Zane”, IaşiAll Rights Reserved

ISSN-1584-174XE-mail: [email protected]://www.ices.ro

Adresa: Str. Teodor Codrescu, nr. 2, 700481, IaşiTel: 0232 315 984

Acest număr apare sub egida Editurii Academiei Române, Calea 13Septembrie nr. 13, sector 5, 050 711, Bucureşti, România, Tel.: 40-21-318 81 46, 40-21-318 81 06, Fax: 40-21-318 24 44, E-mail:[email protected], Adresă web: www.ear.ro şi cu sprijinul Editurii„Terra Nostra”, Iaşi


3/403

Cuprins EDITORIAL

MARIN AIFTINCĂ, Regândirea filosofiei ......................................... 251

ROSTIREA FILOSOFICĂ ROMÂNEASCĂ

ALEXANDRU SURDU, Întru început a fost rostirea ........................ 259

CULTURĂ ŞI FILOSOFIE

S.R. BHATT, Philosophy, Culture and Human Experience ............. 265

KOLOMIETS GALINA GRIGORIEVNA, The Value of Music(Axiology of Music) .......................................................................... 274LIUDMILA VEDMETSKAYA, Gender Equality and Gender Culturein Political Culture of Present-Day Russia ....................................... 280MARIN AIFTINCĂ, The Philosophy in the Contextof Culture’s Autonomous Values ..................................................... 286CRISTINA GELAN, Sensus Communis între ideologie ş i socializare ... 294EUGEN HUZUM, LOREDANA HUZUM, Egalitate (distributiv ă ) a ce?Resursism, welfarism sau capabilism? .......................................... 301DANIEL ŞANDRU, Ideologie ş i multiculturalism în contextulglobaliz ă rii culturale ........................................................................ 321

HORIA CHIRIAC, Problema drepturilor culturale în societateacontemporan ă ................................................................................. 335CODRIN DINU VASILIU, Ce este recunoa ş terea? Delimit ă riconceptuale ..................................................................................... 340VASILE PLEŞCA, Aspecte ale drept ăţ ii sociale în contextualglobalizarii ....................................................................................... 351

MODERNITATE ŞI POSTMODERNITATE

WILLIAM SWEET, What Remains of Modernity? Some Remarks onPhilosophy and Culture in the Transition to a Global Era ............... 357ANA PASCARU, Confluen ţ ele postmodernismului în societate: uneleaspecte ............................................................................................ 374

CRISTINEL UNGUREANU, Folk psychology, radical and conservativeeliminativism ................................................................................... 389

EDUCAŢIE, PSIHOLOGIE

MARIA SAMPELAYO, CARMEN BULZAN, Valori-scop, atitudini fa ţă de înv ăţ are, munc ă ş i loisir în cultura universitar ă .Studiu comparativ România-Spania ............................................... 412ANA GUGIUMAN, Transdisciplinaritatea – atitudine intelectual ă ş istrategie de înv ăţ are în procesul didactic ....................................... 442


4/403

MARINELA GRIGORE RUSU, Problematica etapiz ă rii procesului de crea ţ ie ....................................................................... 462ELENA DIMITRIU TIRON, Cultura calit ăţ ii centrat ă pe persoan ă înînv ăţă mântul superior tehnic românesc .......................................... 468AURORA HRI Ţ ULEAC, Experien ţ a perithanatic ă ş i muta ţ ia cerebral- spiritual ă ......................................................................................... 481CRISTINA NEAM Ţ U, L’intégration dans l’Union Européenne et seseffets sur le système d’enseignement roumain. La problématique degenre ............................................................................................... 498

POLITOLOGIE

IONU Ţ ISAC, Aspecte ale mitologiei politice ş i valorilor în post-

comunism: România ş i Republica Moldova ..................................... 513DIANA MARIA DRAGOMIRESCU, Mai este Tocqueville actual prinDespre democra ţ ie în America? ....................................................... 525ANDREI NEGRU, Satul românesc în fa ţ a noilor exigen ţ e aledezvolt ă rii ........................................................................................ 534ADINA ŞANDRU, Spa ţ iu public, imaginar social ş i cultur ă institu ţ ional ă în România postcomunist ă ........................................ 544

ISTORIA FILOSOFIEI

ALEXANDRU BOBOC, Limbaj si timp în comportamentul uman ş i încomunicare ...................................................................................... 556MARIUS DUMITRESCU, Solu ţ ia postcartesian ă asupra comunic ă riisubstan ţ elor în Etica lui Spinoza ..................................................... 566LUMINI Ţ A ADĂMU Ţ , Fericirea între educa ţ ie ş i datorie(plecând de la Aristotel) ................................................................... 584FELICIA CEAUŞU, Rela ţ ia minte-corp în filosofia contemporan ă ... 595DAN CHI Ţ OIU, Originea no ţ iunii de persoan ă ş i conturarea ideii delibertate în cultura european ă ......................................................... 603OANA BEATRICE L ĂPUŞNEANU, Rolul paidesic al conduc ă torilorstatului drept al lui Platon în dialogul Republica ............................ 621VALICĂ MIHULEAC, Problemele epistemologice în concep ţ ia lui KarlPopper ............................................................................................. 628

OPINII DESPRE CĂRŢI ................................................................. 647


5/403

Editorial

Regândirea filosofieiMarin Aiftincă*

În vremea noastră, aşezată sub semnele eficienţei necruţătoareşi profitului utilitarist, bântuite de felurite şi grave crize globale, decrâncene conflicte interetnice, religioase şi militare ce dispreţuiescînsăşi viaţa; în vremea noastră marcată de o devastatoare criză morală ce îl împinge pe om către limitele inferioare ale speciei, oîntrunire filosofică internaţională poate părea unora o extravaganţă,întrucât filosofia nu aduce nimănui un profit imediat; sau,dimpotrivă, poate fi percepută ca un recurs la înţelepciuneadătătoare de speranţe izbăvitoare. Pe fondul acestei imagini acontemporaneităţii, la Seul, în Capitala Coreei de Sud, a avut loc celce al XXII-lea Congres Mondial de Filosofie, în perioada 30 iulie – 5august curent. Nu este lipsit de importanţă să menţionăm că primulcongres al comunităţii filosofice internaţională l-a găzduit Parisul,ca omagiu adus lui Descartes – unul dintre fondatorii filosofieimoderne. Din 1948, acest forum al filosofilor de pretutindeni s-aorganizat o dată la cinci ani, în diferite oraşe din lume, îndeosebi

europene. Acum, pentru întâia oară, un asemenea eveniment s-adesf ăşurat în Emisfera estică, reunind gândirea Vestului şi aEstului într-un forum ce şi-a meritat pe deplin atributul de mondial ,cum remarca, cu nedisimulată satisfacţie, în alocuţiunea ţinută laşedinţa inaugurală a Congresului, Profesorul Myung-Hyun Lee,Preşedintele Comitetului coreean de organizare. În spaţiilegeneroase şi moderne puse la dispoziţie de cea mai prestigioasă instituţie coreeană de învăţământ superior, Universitatea Naţională din Seul, cei aproximativ 1500 de participanţi la Congres, de petoate meridianele globului, inclusiv din România, au beneficiat decondiţii excelente de lucru, graţie eforturilor admirabile ale ţăriigazdă.

Incitantă prin intenţionalitate şi conţinut, tema Congresului afost: Regândirea filosofiei ast ă zi (Rethinking Philosophy Today). Celepatru sesiuni plenare, numeroasele sesiuni speciale în care s-auprezentat 299 de comunicări ştiinţifice cu dezbaterile aferente,numărul impresionant al vorbitorilor în cadrul meselor rotunde, a

* Marin Aiftinca este profesor universitar doctor la Universitatea „SpiruHaret”, Bucureşti şi secretarul Secţiei de Filosofie, Teologie, Psihologie şi Pedagogiea Academiei Române.


6/403

Symposion

reuniunilor unor societăţi specializate ca Societatea de Metafizică,Societatea Internaţională de Filosofia Valorii, AsociaţiaInternaţională a Societăţilor Jaspers etc. demonstrează largulinteres manifestat faţă de tema pusă în discuţie şi totodată,anvergura şi semnificaţia deosebite ale manifestării la care nereferim.

De ce, totuşi, regândirea filosofiei astăzi? La prima vedere,interogaţia ar putea fi înţeleasă de unii ca fiind subversivă pentrudemnitatea filosofiei. Orice urmă de suspiciune dispare îndată cereamintim că interesul filosofiei este îndreptat din totdeauna, spreîmbrăţişarea lumii în totalitatea ei, spre universal, necondiţionat şiinfinit, spre cunoaşterea adevărului şi a sensului vieţii, filosofia

afirmându-se astfel ca ştiinţă a fundamentelor, a celor maicuprinzătoare principii şi legi ale lumii şi vieţii. Acesta nu înseamnă câtuşi de puţin că filosofia este atemporală. În atingerea obiectivelorsale, ea îşi adaptează discursul permanent la nivelul de cunoaştereştiinţifică şi provocările prezentului, raţiunea fiind instrumentul şimediul său de filosofare. În acest sens, credem că răspunsul lainterogaţia de mai sus se regăseşte în cuvântul rostit, ladeschiderea Congresului, de către Profesorul Peter Kemp,Preşedintele Federaţiei Internaţionale a Societăţilor de Filosofie.Vorbitorul spunea că putem învăţa mult rememorând ideile marilorgânditori, care jalonează istoria filosofiei, dar să nu uităm că

filosofia este „protectorul raţiunii”; ea va exista în măsura în care îşiva reînnoi discursul, focalizându-l pe ceea ce este actual înpreocupările umanităţii. De aceea, a regândi filosofia astăziînseamnă a concentra competenţa noastră filosofică asupra situaţieicontemporane a omenirii. Gândindu-ne la aceasta, este de reţinutcă puterile economică, tehnologică şi militară, deşi constituie oprezenţă copleşitoare, ele nu sunt atotputernice. Reflecţia şiargumentaţia filosofică reprezintă o forţă reală care, prin cuvânt,este în stare să schimbe poziţia altor puteri, dezvăluind iluziile şiminciunile cu care ele operează, şi proiectând o lume mai bună pentru întreaga umanitate. Dintr-o atare perspectivă, preciza PeterKemp, „adevărul filosofiei este cosmopolit”, fiind înţeles ca „o luptă

pentru crearea unei lumi a cetăţenilor şi realizarea unei noi ordinimondiale”.

Aşadar, a regândi filosofia astăzi, în sensul arătat, nusemnifică în vreun fel renunţarea la esenţa ei. Este vorba numai deo chemare, determinată de crizele contemporaneităţii, prin care i secere filosofiei să-şi orienteze demersul reflexiv asupra fenomenelorprezentului, adică să-şi cuprindă epoca în gânduri, cum spuneHegel. În fond, aici se regăsesc temeiurile filosofiei. Acestei chemării-a răspuns Congresul prin abordările tematice care au cuprins

252


7/403

Symposion

orizontul problematic al lumii de azi, prinsă în vârtejul unorschimbări provocate de confruntarea dintre Est şi Vest,expansiunea dezvoltării economice, a ştiinţei, tehnologiei şiinformaticii, exacerbarea violenţei şi agresiunii, modificărileclimatice – fenomene generatoare de frustrări, anxietăţi, detulburări ce pun în discuţie valoarea şi sensul civilizaţiei actuale, acondiţiei umane şi vieţii însăşi. În cadrul reuniunilor de lucru,critica filosofică, animată de nevoi cognitive şi de înţelegere corectă a realităţii, s-a centrat pe o serie de teme ce vizează: regândireaparadigmei dezvoltării mondiale către o civilizaţie globală;identitatea comunităţii umane şi toleranţa în condiţiile globalizării;promovarea şi limitele democraţiei; regândirea conceptului de

democraţie, de la aporie la normativitate; globalizare, cosmopolismşi ideea de cetăţean al lumii; civilizaţia tehnologică şi pacea globală;de la „tehnologie” la cybertribalism; bioetica şi etica medicală;încălzirea globală, echitatea şi viitorul generaţiilor umane;pragmatism, tehnologie şi implicaţii etice; responsabilitate globală şistrategii de răspuns pentru apărarea celor săraci; democraţie liberă versus globalizare neoliberală; libertatea umană şi liberalismul;persoană şi identitate; umanismul şi drepturile omului în prezent;dialogul cultural între Est şi Vest; atitudinea critică faţă demulticulturalismul liberal; criza conştiinţei comune în lumeamodernă; conflict şi toleranţă; sensul „binelui comun” în societatea

actuală; responsabilitate globală şi respectul faţă de persoanaindividuală; universalismul şi revigorarea filosofiei Naţiunilor Uniteetc.

Numai simpla enunţare a temelor de mai sus este elocventă pentru modalitatea în care filosofarea s-a implicat în cercetareaprovocărilor cărora lumea contemporană trebuie să le dearăspunsuri adecvate, pentru a-şi urma calea în istorie. Reuniunilede lucru la care am participat ne-au atras atenţia, între altele, princâteva aspecte pe care am vrea să le menţionăm. În prima sesiuneplenară a Congresului consacrată regândirii filosofiei morale, socialeşi politice, cu accent pe democraţie, justiţie şi responsabilitateglobală, profesorul american Fred Dallmayr, în comunicarea

„Democraţie liberală şi criticii săi: opinii dintre Est şi Vest”, subliniacă liberalismul şi democraţia nu sunt noţiuni identice. Sintagma„democraţie liberală”, cuprinde doi termeni coextensivi; liberalismultinde să exalte ori să minimalizeze democraţia. Analizând criticile lacare este supus modelul democratic, vorbitorul a concluzionat că, înprezent, democraţia, din unghi de vedere conceptual şi practic,pluteşte în confuzii. Rezultă că democraţia nu este un concept pedeplin elaborat; el continuă să se adâncească şi să se îmbogăţească în conţinut.

253


8/403

Symposion

Nici la acest Congres proiectul globalizării nu a fost ocolit decritici şi valorizări diverse. Considerat de unii, în special în lumeaafricană şi asiatică, drept un „fenomen monstruos”, apreciat de alţiica o reală oportunitate pentru transferul de tehnologie, know-how,diseminarea cunoştinţelor şi valorilor civilizaţiei, globalizarea esteprivită în genere ca un proiect economic şi financiar, hegemonic,lipsit de componenta culturală autentică, aptă să respecte şi să cultive umanitatea în om. Ca urmare, s-a propus un proiectcultural de anvergură universală, sub numele de cosmopolism . Estereluat astfel un proiect mai vechi, în condiţii noi. Apărută, după cum se ştie, mai întâi la cinici şi stoicii din vremea elenismului,refortificată în perioada modernă, idea de cosmopolism atinge

interesul maxim în timpul iluminismului, când se lansează maimulte proiecte, între care notoriu este cel kantian, ce preconizează opace perpetuă într-un sistem politic federativ mondial. În sensactual, cosmopolismul este înţeles ca un cosmos al civilizaţiilor,fundat pe comunicarea interculturală desf ăşurată pe principiileumanismului. În această perspectivă, s-a vorbit la Congres despreun neoumanism. Luat în accepţiunea de temei al fraternităţii şiegalităţii persoanelor şi naţiunilor, cosmopolismul se inspiră dinrespectul faţă de cultura comunităţilor naţionale, libertatea şidemnitatea persoanei, tratându-i pe oameni ca scop, nu camijloace. Proiectat în această viziune, cosmopolismul este privit în

genere ca o alternativă la fenomenul globalizării sau, potrivit unorvoci mai moderate, ca un echilibru dinamic între globalizare şiculturile naţionale. În acelaşi context, invocându-se nevoia creăriiunei ordini mondiale armonioase, fundată pe dezvoltarea echilibrată şi unitatea statelor-naţiuni, s-a spus că lumea intră într-o civilizaţieglobală, ca rezultat istoric al evoluţiei umanităţii. Globalizareacriticată din toate direcţiile, a deschis totuşi perspective favorabiledezvoltării lumii, pe baze raţionale, către o civilizaţie globală, nu înmode spontan, ci ca o mişcare determinată, raţională. Concepută drept expresia concentrării armonioase a potenţialului creativ alumanităţii, civilizaţia globală este şi va fi, după unele opinii,principalul proiect de reconstrucţie planetară a lumii.

Nu putem încheia capitolul acesta, al problematiciiprezentului, f ără a menţiona încă trei constante ale abordărilor dincadrul Congresului. Din comunicări şi dezbateri ce le-au urmat s-adesprins, ca notă comună, apelul insistent la responsabilitateglobală, pe baza dreptului universal, pentru dezvoltarea durabilă,echilibrată a comunităţii umane la nivel mondial, pentrupromovarea idealului „societăţii civile universale”. De asemenea, s-aargumentat ideea potrivit căreia culturile naţionale se pot dezvoltape baza unităţii şi completitudinii lor, transgresând orice altă

254


9/403

Symposion

paradigmă. În fine, critica filosofică a susţinut cerinţa imperioasă arespectului şi responsabilităţii necondiţionate faţă de viaţa omului,pentru destinul persoanei şi al comunităţii umane.

Filosofarea axată pe sfidările contemporaneităţii, oricât deimportantă este, a constituit numai o parte din problematicaCongresului. În rest, programul acestei ample manifestări ştiinţificea cuprins o multitudine de subiecte specifice preocupărilor actualemanifestate în toate domeniile filosofiei, de la metafizică şi ontologie,la filosofia limbajului şi filosofia religie; de la logică şi filosofiaştiinţei, la etică, estetică şi filosofia dreptului; de la filosofia culturiişi a valorii, la filosofia ştiinţei cognitive şi filosofia naturii etc. Sepoate spune astfel că, în ansamblu, Congresul a oferit o imagine a

stării actuale a filosofiei.Evoluţia ştiinţelor şi aplicarea rezultatelor cercetării, cu

întregul lor cortegiu de efecte, legitimează prezenţa în structurileCongresului a unor posibile noi specializări ca filosofia tehnologiei,filosofia mediului înconjurător, bioetică şi probleme filosofice înmedicină. Întorcându-se reflexiv către ele însele, aceste potenţialespecializări au venit cu un set nou de interogaţii, îndoieli, solu ţ ii menite să explice şi să regleze impactul ştiinţelor la care seraportează asupra persoanei umane, a mediului nostru de viaţă. Sepoate observa în aceste abordări extensia zonei de interes a filosofieiştiinţei, întrucât fenomene atât de complexe cum sunt, de exemplu,

tehnologia, degradarea mediului ambiant şi încălzirea globală,transcend aspectul lor practic. În comunicarea „Regândind filosofiaştiinţei astăzi”, Evandro Agazzi analiza situaţia nouă a acesteidiscipline, determinată de viziunea „sociologică” inaugurată decercetările lui Thomas Kuhn, în opoziţie cu empirismul logic şiraţionalismul critic, principalele direcţii epistemologice ale secoluluiXX. Dincolo de consecinţele sale negative, această abordaresociologică sau „Sociological turn”, cum i se mai spune, potrivitconcepţiei lui Agazzi, are meritul de a fi arătat mai clar că ştiinţa nueste un simplu sistem al cunoaşterii, ci o activitate umană,complexă, întrucât intră într-o reţea de interacţiuni cu sistemulsocial. De aceea, spunea vorbitorul, este nevoie să „regândim”

filosofia ştiinţei în sensul de a o privi drept o axiologie a ştiinţei. Eapoate oferi, astfel, posibilitatea să reţinem valoarea cognitivă aştiinţei şi, totodată, să compatibilizăm „activitatea tehnologică” cusatisfacerea unei largi game de valori inspirate de societateanoastră. Prin urmare, conchidea Agazzi, se cere ca filosofia ştiinţeisă fie pregătită pentru folosirea unor concepte şi mijloace dinîntregul spectru filosofic, nu doar din logică, ontologie şi filosofialimbajului. Altfel spus, ea trebuie să se deschidă către intrarea îndialog cu aspectele non-filosofice ale culturii umane.

255


10/403

Symposion

Este adevărat că, în ultimele decenii, delimitările precise întrediverse „şcoli” filosofice s-au atenuat atât de mult încât au devenitastăzi nerelevante. Totuşi, dincolo de domeniile specializate alefilosof ării amintite anterior s-au remarcat, în programulCongresului, anumite orientări de gândire ca hermeneutica,fenomenologia, filosofia comparată cu toate că unele voci le-aucontestat celor dintâi statutul filosofic. Ele s-au distins prinîncercările de regândire a propriilor tradiţii constituente şi mai ales,prin conectarea intereselor cognitive la problematica actualităţii.Atât hermeneutica, fenomenologia, cât şi filosofia comparată s-auarătat preocupate de adecvarea discursului la exigenţele decunoaştere şi comunicare între filosofiile şi culturile Estului şi

Vestului.De altfel, cunoaşterea şi comunicarea între filosofii şi, în

genere, între culturi este resimţită ca o trebuinţă mai largă ceangajează toate domeniile filosofiei, în tendinţa ei universalistă.Pentru că fenomenul eclatant al întâlnirii dintre Est şi Vest,facilitată de configurarea unei civilizaţii universale, constituie, f ără îndoială, un progres enorm pentru toţi, dar şi o atenţie aproapeobsesivă acordată păstrării şi adaptării tradiţiei culturale, cuîntregul ei complex de valori, la noua realitate socială. Între celedouă laturi ale fenomenului în discuţie, există, vrem nu vrem, otensiune resimţită de toţi, în mod diferit şi variabil. Faptul a putut fi

observat lejer şi la acest Congres, în pofida disponibilităţii afişatepentru toleranţă şi dialog. Dintr-o atare perspectivă, gândireaasiatică, în care simboluri, idei mitologice şi religioase coexistă, într-o mixtură originală, cu principii şi concepte filosofice, s-a reliefatprintr-o stăruinţă evidentă de a ieşi dintr-un con de umbră şi a seface mai cunoscută. Numeroase reuniuni ştiinţifice, cu larg ambitusideatic, au fost consacrate explicării şi interpretării filosofiilorbudistă, confucianistă, jainistă şi daoistă, argumentându-seoriginalitatea şi valoarea lor în context universal, cu tentativa de adecela punţi de legătură cu filosofia Vestului. Au fost propuse chiarunele modele pentru filosofare şi evoluţia umanităţii, cum este, deexemplu „paradigma budistă pentru ordine socială şi pace

mondială”. Numai că paradigmele de acest fel sunt expresia unorviziuni asupra lumii fondate pe tradiţii locale impregnate religios,care nu se pot substitui raţionalităţii universale, oricât deamendabilă ar fi, sau ştiinţei ca paradigmă a intersubiectivităţiiraţionale, ori altor modele valabile pentru întreaga umanitate.

În conexiune cu fenomenul menţionat, ni se pare semnificativfaptul că în cadrul Congresului, s-au desf ăşurat unele simpozioanereferitoare la filosofia din varii zone geografice ale lumii, de la nivelulunei ţări, la nivel continental. Fie că a fost vorba de filosofia în

256


11/403

Symposion

Coreea, Vietnam, China sau de filosofia din Asia şi zona Pacificului,Africa, America Latină, Europa, aceste manifestări nu au dat glasunei îngrijorări că filosofia şi-ar vedea ameninţată identitatea înconfruntările cu globalizarea. Astfel de forţe nu pot anihila gândulfilosofic, deşi îl stânjenesc. Analizele s-au orientat cu predilecţiecătre posibilităţile filosofiei de a răspunde schimbărilor realităţiigenerale şi a celei specifice zonelor respective, ce determină noimanifestări ale condiţiei umane. Împrejurarea a confirmat că opiniahegeliană, potrivit căreia filosofia, ca „doctrină a adevăruluiabsolut”, apare în diferite etape istorice şi numai la unele popoareeste depăşită de ideea emergenţei filosofiei din cultură, ideevehiculată la Congres, dar şi la Conferinţa internaţională ce a avut

loc în ajunul evenimentului, tot la Seul. Pe acest fond s-a discutatmult despre necesitatea dialogului dintre filosofii şi implicit acomunicării interculturale, căutându-se, totodată, temeiurilefilosofice ale interculturalităţii. S-a accentuat pe necesitateacontextualizării istorice şi culturale a gândirii filosofice. Fără îndoială, filosofia nu poate oculta amprenta culturii locale,naţionale, dar nu trebuie să omitem că orizontul ei este întregul,valorile universale şi absolute, la care ajunge printr-un efortneslăbit de cunoaştere fundat pe raţiune, nu pe afecte.

Congresul nu a ocolit o temă de mare interes, cum estestatutul filosofiei. Se ştie că filosofia, ca disciplină ştiinţifică, este

autoreflexivă. Ea caută răspunsuri atât la interogaţiile venite dinexterior, cât şi la cele izvorâte din interiorul său. Acest exerciţiu alîntoarcerii către sine însăşi, filosofia îl parcurge încă dinantichitatea greacă, interogându-se mereu în legătură cu rostul şifinalitatea sa, cu obiectul şi metodele filosof ării, ceea ce i-a asiguratevoluţia, vitalitatea şi poziţia între disciplinele spiritului. Reluareaunor astfel de introspecţii, în contextul dezbaterilor din Congres,intră în zona firescului. Ca urmare, s-au abordat unele reacţiicritice referitoare la filosofie, exprimate anterior sau chiar în timpulCongresului. S-a vorbit despre pretinsul declin al filosofiei după opera lui Hegel; despre prăbuşirea „imperiului raţionalităţii” ca efectal globalizării postindustriale; despre aşa-zisa filosofie

„postfilosofică”, preconizată de Rorty, care înseamnă abandonareacăutării adevărului universal şi ancorarea într-un fel de conversaţiede tipul problem-solving. De asemenea, s-a formulat ideeareorientării filosofiei de la nivelul academic, profesional, spre celneprofesional, ca înţelepciune pragmatică; cineva a propus oreformă a filosofiei în sensul unei construcţii care să îmbine noţiunişi idei filosofice, cosmologice şi religioase, într-o nouă viziuneasupra lumii (New-Age).

Analizând atitudinile şi reacţiile de acest gen, critica filosofică

257


12/403

Symposion

258

manifestă în cadrul Congresului, acceptând cerinţa adaptăriidiscursului filosofic la realitatea prezentă, a susţinut că nici o altă disciplină ştiinţifică nu poate da răspuns întrebărilor fundamentaleale filosofiei, cu privire la cunoaşterea existenţei sau a Fiinţei şiuniversalitatea adevărului, la sensul existenţei şi al vieţii omului, laconturarea unei înţelegeri unitare a lumii. Şi de această dată, cum af ăcut-o de-a lungul istoriei, de la Platon, la Karl Popper, filosofii auatras atenţia că filosofia nu este în posesia adevărului, dar esteanimată de efortul neslăbit pentru ajungerea la adevăr. Păstrându-şi rolul dublu, ca specialitate la nivel academic, şi canonspecialitate, orientată spre practică, îndrumătoare a vieţii,filosofia trebuie să-şi menţină încrederea nestrămutată în ştiinţă şi

raţiune, pentru a fi în stare să răspundă aşteptărilor celor ce ocaută mereu, cu speranţa dobândirii unui spor de cunoaştere, deînţelegere a sinelui şi a lumii.

Desf ăşurat în Anul European al Dialogului Intercultural,Congresul a confirmat valabilitatea unei idei venite de la Sf. Vasilecel Mare, cum că putem fi împreună şi totuşi diferiţi. Făcând posibilacest „a fi împreună”, filosofia a dovedit din nou că este una dintrecăile cele mai potrivite pentru dialogul şi comunicarea între toateculturile lumii.


13/403

Rostirea filosofică românească

Întru început a fost rostireaAlexandru Surdu*

În mod curios, pentru cei familiarizaţi cu scrisul luiConstantin Noica, dar mai puţin sau chiar deloc cu omul Noica, înciuda „apropieri amicale”, dar nu în mediul său, al amicilor săiautentici, când vorbeşte despre „rostire”, ca termen fundamental alinvestigaţiei, se referă, f ără a folosi cuvântul Biblie , la primul versetdin Evanghelia dup ă Ioan .

Pe atunci nu era bine să faci mărturisiri de credinţă. Noicavorbea despre filosofi, pe care îi considera „semădăi”, adică dătătoride seamă, dar nu mărturisitori. Nu-i plăcea lipsa de modestie atânărului Hegel, care se considera un fel de „trimis al Cerului”, cutoate că admitea maniera acestuia, obişnuită la filosofii clasicigermani, de a lăsa să vorbească noţiunile prin gura filosofului. Darnici în acest caz nu este vorba de mărturisire, ci de relatare, maimult sau mai puţin inspirată. Eu, zicea un matematician modern,sunt un fel de grefier, care scrie sub dictarea lui Dumnezeu. Dardemonstraţiile sale pot fi f ăcute astăzi cu calculatorul, care nu mai

are nimic divin.Oricine, de altfel, scriitor sau nu, poate să trăiască f ără a-şimărturisi credinţa, iar dacă o face vreodată, poate să fie sigur că nuva fi crezut. Dar dacă luptă să-şi găsească locul de veci aproape deCasa Domnului, cu toată opoziţia celor care îi slujesc Acestuia, şicăruia îi place, după propriile cuvinte, să-şi bea dimineaţa „ceaiulde schivnicie”, acela, f ără s-o spună, ne lasă să înţelegem câte cevadespre el însuşi.

„Întru început a fost rostirea” conţine cheia întregii concepţiidespre rostirea filosofică românească, cheie pe care n-au avut-opredecesorii săi sau pe care n-au folosit-o, deşi unii, dar mai alesMircea Vulcănescu, s-au găsit foarte aproape de poarta la care sepotrivea, de filosofia creştină românească.

Este izbitor faptul că în toate traducerile vechi ale Bibliei înromâneşte se începe cu „întru”, respectiv „întru început” (en arche,in principio ). Să fie întâmplător faptul că şi Evanghelia dup ă Ioan începe tot cu sintagma en arche , ca şi Geneza din Pentateuh ?

* Academiceanul Alexandru Surdu este Preşedintele Secţiei de Filosofie, Teologie, Psihologie şi Pedagogie a Academiei Române şi Directorul Institutului deFilosofie şi Psihologie „C. Rădulescu–Motru” al Academiei Române


14/403

Symposion

Dar cum să înceapă altfel decât cu Începutul ? În contextulnostru hermeneutic, „întru” reprezintă începutul propozi ţ iei Începutului, după care urmează cuvântul „început”, pe care nu-ldiscută Noica, dar face totuşi precizarea că sintagma „la început”redă numai „sensul temporal, pe când textul grec ar spune: înprincipiu”. Şi, zice Noica, Cuvântul ar putea fi redat mai bine prinRostirea . Adică în loc de: „La început a fost Cuvântul” s-ar puteaspune „mai bine”: „Întru început a fost Rostirea”.

Se observă foarte simplu modalitatea prin care Noica, sau cei„pe mâna” cărora s-a publicat lucrarea, a încercat să evite contextulbiblic. Ce înseamnă „La început a fost Cuvântul”? Cine şi undespune asta ? Ce semnificaţie are ?

Să le parcurgem însă pe rând. Sintagma este din Prologul despre Logos al Evangheliei dup ă Ioan . Nu este o simplă propoziţiedin limba greacă, pe care, nu se ştie de ce, ne-am propune s-otraducem în româneşte. Iar „Logos -ul”, scris cu literă mare, este„Cuvântul lui Dumnezeu”, prin care Evanghelistul se referă la actulCrea ţ iei . Nu este vorba aici despre cuvântul logos din vorbireacurentă. Dar acest lucru nu este spus ca atare. „Logos , zice Noica,înseamnă şi cuvânt, şi raţiune, şi socoteală, şi raport, şi definiţie, şirost”. Înseamnă, într-adevăr, toate acestea în limba greacă, dar încontextul Evangheliei înseamnă ceva mai presus de toate acestea.Căci trebuie lăsat Evanghelistul să ne spună: „Cuvântul era la

Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”. Ceea ce schimbă întreagaperspectivă a discuţiei. Îi dă o semnificaţie majoră, nu numaifilologică sau filosofică, ci şi creştină şi, întrucât este vorba desprelimba noastră, o semnificaţie majoră românească, pe care auînţeles-o înaintaşii noştri care au dus-o la desăvârşire prin Biblia luiŞerban sau Biblia de la Bucureşti, în 1688 şi apoi prin Biblia luiŞaguna sau Biblia de la Sibiu, în 1858. Au existat fireşte şitraduceri parţiale sau traduceri ale altor cărţi creştine, la unelereferindu-se şi Noica, dar f ără indicaţii precise: „O Psaltirespunea...”; „O altă Psaltire traduce...”.

Oricum, interpretarea propoziţiei în discuţie avea pe vremealui Noica o vechime de câteva secole la români şi ţine de ceea ce se

numeşte de regulă hermeneutic ă . Dovadă şi faptul că au existat,până în zilele noastre, variante care nu sunt numai de traducere,căci toate se dovedesc a fi corecte. Şi este adâncă remarcatraducătorului, din anul 2001, al Bibliei , după care „prin rostire,teologia devine filologie”, la care se poate adăuga şi faptul că, totprin rostire, în context hermeneutic, filologia, la rândul ei, devineteologie, căci problemele de interpretare apar şi în legătură cutextele ebraice şi cele greceşti ale Bibliei . La care se adaugă şi celelatineşti. Este cazul termenului „început”, la care Noica dă, ca

260


15/403

Symposion

variantă a lui arche, principiu , f ără să ne spună că se referă laechivalentul principium din latină. Dar, f ără această menţionare,varianta românească „în (sau întru) principiu a fost Cuvântul” ar figreşită.

Ca regulă generală, indiferent de limba în care este exprimată Sfânta Scriptur ă , respectiv rostită, este importantă nu numaitraducerea ei dintr-o altă limbă, ceea ce poate să facă şi filologul, citeologizarea ei, adică exprimarea cât „mai bine” posibil a credinţei înlegătura (de la religo, religare ) omului cu Divinitatea. Şi, principial,după ideea lui Noica, neraportată însă explicit la credinţa creştină,s-ar putea să găsim chiar în limba română cuvinte, dacă nu maipotrivite decât cele ebraice, greceşti sau latine, cel puţin cuvinte

care să le corespundă „mai bine” acestora decât altele din celelaltelimbi moderne. În cazul versetului în discuţie fiind vorba despre„întru” pentru grecescul en (lat. in ) şi „Rostire” pentru Logos (lat.Verbum ).

De ce au simţit nevoia vechii traducători ai Bibliei în limbaromână, care ştiau bine greceşte, să pună întru pentru en , chiar laînceputul Genezei (1,1)? Gramatical, traducerea cu întru nu estecorectă, dar nici traducerea cu la . Ar trebui în , cum traduc germanii(im Anfang ), englezii (in the beginning ) sau olandezii (in den beginne )etc. S-ar putea zice că nu sună bine pe româneşte în început , deşisună foarte bine în sfâr ş it . Dar cum ar fi sunat în început dacă ar fi

fost utilizat cel puţin din 1688 încoace ? Acuma este, într-adevărmai greu de acceptat, ca şi echivalentele perifrastice, ca: „în primulmoment”, „în primul rând”, în care apare în , dar nu mai apareînceput . Cu toate acestea, există şi traduceri la Ioan (1,1 şi 1,2) cu„în început” (Sfânta Scriptur ă a Vechiului ş i Noului Testament , tipăritcu spesele Societăţii Biblice Britanice, Bucureşti, 1910). Astăzi,computerul traduce gr. en cu rom. în . Şi aceasta este, dinperspectivă pur filologică, traducerea corectă. Dar, faţă de la , estemai potrivit întru , care îl conţine totuşi pe în .

Fără referinţe concret-istorice, se poate înţelege că Noica vreasă corecteze prin „întru început” sintagma „la început”, frecventă întraducerile din vremea sa, cu toate că în Biblia din 1975 apare, în

mod curios, la Ioan 1,1 „la început”, iar la 1,2 „întru început”.Realitatea este că în primele Biblii apare frecvent întru şi abiaulterior la . Adică la început era o corectare modernă a lui întruînceput şi nu invers, întru fiind considerat şi în Dic ţ ionarul limbiiromâne moderne de atunci învechit şi arhaic.

Deşi porneşte în mod declarat de la versetul din Ioan 1,1,Noica începe totuşi ciclul fiin ţ ei , din Rostirea filosofic ă româneasc ă ,cu rostirea , mai precis cu rost ş i rostire , în loc de întru . Dacă ar fiurmat interpretarea firească a versetului, şi a contextului, cu

261


16/403

Symposion

referinţa firească şi la Geneza (1,1), dar şi cu referinţe concret-istorice, ar fi căzut, în mod evident, şi pe sintagma dintru început din versetul următor (Ioan , 1,2), prin care s-a tradus acelaşi enarche , dintru , fiind la fel de interesant, din perspectivă filosofică,deşi este opus lui întru sau tocmai din această cauză.

Ce fel de traducere mai este însă aceasta în care, de la unverset la altul, acelaşi en (= în, la) apare şi ca întru şi ca dintru ,separându-se şi mai mult de toate traducerile Bibliei în limbimoderne. Iată cum înţelege această situaţie, pe care o adoptă,traducătorul Bibliei din 2001: „Dacă în primul verset prepoziţia en traduce relaţia Logosului cu eternitatea, aici ea schimbă perspectivaşi introduce relaţia Lui cu timpul, pregătind astfel versetul următor;

Cuvântul participă nemijlocit la naşterea timpului prin actulcreaţiei, dar El era şi rămâne anterior acesteia. (De altfel, „dintru”este opţiunea traducătorilor Bibliei din 1688)”. Aici este interesantă modalitatea relatării. Ne-am fi aşteptat să se refere la traducerea luien , din greacă în română, dar I.P.S. Anania zice că „en traducerelaţia...”. Având în vedere acribia cu care s-a lucrat, cum se zice,după pagina de gardă, la „diortosirea” (corectarea) acestei versiuni aBibliei , nu este vorba de o greşeală, dar atunci despre ce „traducere”este vorba, ştiind că Ioan şi-a scris Evanghelia la Efes în greceşte,spre deosebire de Matei care scria în aramaică? Chiar dacă prin„traduce” se înţelege aici red ă sau exprim ă , traducerea lui en , să

zicem în română, este o „traducere a traducerii”, care presupune, înmod evident, o interpretare. Or, aici (şi nu este vorba de un textoarecare, ci de primele două versete ale Prologului despre Logos ) sedovedeşte că limba română nu numai că poate să redea (traducă)termenul grecesc, dar o face chiar mai bine , prin termeni diferiţi şitotodată opuşi (întru şi dintru ), pe când în greacă apare acelaşi en şipentru relaţia logos -ului cu Eternitatea şi pentru relaţia cu timpul ,după interpretarea I.P.S. Anania. Întru l-a şocat pe ConstantinNoica, dar dintru pare să-i fi scăpat. Când i-am vorbit despresintagma „revenirea dintru fiinţă”, ce-i drept cu mult după 1970, n-a fost încântat, căci considera, în maniera lui Wittgenstein, că scarape care s-a urcat la fiinţă a fost aruncată şi nu mai permite

coborârea. Nu-i plăcea nici termenul de „revenire”, care este însă lafel de atrăgător ca şi „devenirea”.

Dar ce ne facem cu „începutul” (gr. arche ), tradus în latină principium , care, hermeneutic, îi atribuie începutului valenţesurprinzătoare, semnificaţii pe care nu le are rom. început , dar leare gr. arche . Ceea ce înseamnă că traducerea latină este „maibună” decât cea românească. Ar fi simplu însă şi pentru noi să utilizăm cuvântul „principiu”, chiar cu în pentru en (în principiu ),dar nu l-a utilizat nimeni.

262


17/403

Symposion

Situaţia nu este însă atât de simplă. Aici ne găsim în contextteologico-filosofic şi fiecare cuvânt trebuie să aibă o semnificaţiecompatibilă cu întregul neotestamentar, să-şi dobândească un felde elevanţă categorială şi chiar supercategorială când este vorba deDumnezeu (Tatăl, Fiul sau Sfântul Duh). Or, versetul în discuţie,indiferent de varianta de traducere, nu se reduce la: Întru început a fost Cuvântul , ci este urmat, în manieră dialectico-speculativă de: ş iCuvântul era la Dumnezeu ş i Dumnezeu era Cuvântul . La pentru pros (apud ) nu este tocmai corect, căci ambele semnifică opoziţionalşi înainte sau în fa ţă şi dup ă , dar în ultima propoziţie este vorba, înmod evident, de identitatea dintre Dumnezeu şi Cuvânt. DarCuvântul, întrucât este Dumnezeu, nu mai este cuvânt. Ceea ce l-aîndreptăţit pe Noica să-i caute o altă denumire şi să constate că rom. rostire este o traducere „mai bună” pentru logos .

Pe de altă parte, în context neotestamentar, şi începutul esteidentic cu Dumnezeu şi devine Începutul . Şi, în aceeaşi manieră dialectico-speculativă, fiind Dumnezeu, este şi Sfâr ş itul , cum aparetot într-o scriere de-a Sfântului Ioan (Apocalipsa, 21,6): he arche kaito telos (Începutul şi Sfârşitul). La traducătorii latini începoscilaţiile. Începutul singur (arche ) devine principium , şi sună binecu in în faţă. Dar, când este vorba despre Dumnezeu, care este şiÎnceputul şi Sfârşitul, deoarece, Principium înseamnă mai multdecât începutul, traducătorul (la Novum Testamentum graece etlatine , Roma, 1964) zice initium et finis , în loc de principium et finis (Nova Vulgata Bibliorum Sacrorum , Libreria Editrice Vaticana, 1986).Aceasta, datorită faptului că nu găseşte şi pentru sfâr ş it uncorespondent mai elevat, care să însemne Sfâr ş itul . Pe de altă parteînsă, în opoziţie dialectico-speculativă, adică fiind diferite, dar şiidentice între ele şi totodată identice cu Dumnezeu, luate separat,dar cu semnificaţie neotestamentară, fiecare dintre ele ar trebui,lingvistic, să le exprime pe amândouă. Din această cauză, înversetul amintit, chiar dacă principium spune mai mult decâtînceput nu spune şi sfâr ş it . Există oare vreun cuvânt românesc caresă poată exprima „mai bine” cel puţin primul dintre cei doi termeni,care apare singur în primul verset al Genezei şi al Prologului laEvanghelia dup ă Ioan ? Adică un termen care să însemne şi începutşi sfârşit?

Există, dar nici acesta n-a fost utilizat în context biblic, cumn-a fost utilizat nici rostire , în loc de cuvânt, pentru logos . Estevorba despre cuvântul obâr ş ie , a cărei primă semnificaţie este aceeade început, punct de plecare, origine , dar înseamnă şi sfâr ş it şicap ă t . Fără să ne referim la amănunte asupra originii obâr ş iei , casă nu zicem obârşia „obârşiei”, respectiv dacă provine din slavă saudacă situaţia este inversă, constatăm că există şi un verbcorespunzător (a obâr ş i ), care înseamnă „a termina”, „a sfârşi”, „aîncheia”, dar şi „a se trage din”, „a începe”, „a proveni”, „a-şi avea

263


18/403

Symposion

264

originea”. „Dacă să obârşi [termina, sfârşi] săborul şi se duseră arhiereii...”, zice Varlaam, sau „Acesta vis, dacă-l obârşi [termină],să deşteptă din somn”, spune Dosoftei. „În urmă veneau locuitoriidin Lilea, de unde obârşeşte [izvorăşte, începe] Kefisul”, relatează Murnu, iar la Vinea găsim formularea clară că cineva „s-a pututobârşi [naşte, proveni] dintr-un asemenea părinte”. Dar cât defrumos o spune Dosoftei că „Atunci la obârşie [sfârşit] ne va strângesfinţia sa pre toţi credincioşii”, pe când Negruzzi vorbeşte despre „Anoastră strălucită şi veche obârşie” [origine, început], iar NicolaeIorga despre „obârşia noastră romană”. Exemple sunt multe, chiarîn Dic ţ ionarul limbii române .

Dar aceasta înseamnă că noi putem să traducem „mai bine”Începutul din versetul biblic prin Obâr ş ie , căci aceasta înseamnă,cum o cere contextul neotestamentar şi început şi sfâr ş it , căciDumnezeu nu numai că a fost Începutul şi va fi Sfârşitul, ci chiareste pentru totdeauna Începutul şi Sfârşitul, cum ne îndeamnă Sfântul Ioan Teologul să gândim dialectico-speculativ: „Eu sunt Alfaşi Omega, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este şi Cel care era şi Celcare vine (ho on kai ho en kai ho erchomenos ; qui est et qui erat et quiventurus est )” (Apoc ., 1,8).

Mai intervine aici un amănunt destul de important. Noica zicecă „Întru început a fost Rostirea”, dar în versetul respectiv verbul afi (eimi ) este la imperfect (en, era), căci nici nu are perfect (compus),respectiv a fost . Neocupându-se special (declarat) cu textul biblic,Noica nu poate fi penalizat ca traducător. Neavând perfectul, verbul poate fi tradus şi prin perfectul compus românesc, dar pierde ceva,şi anume tocmai din semnificaţia neotestamentară. Dacă a fost ,cum se zice şi în poveste: „a fost odată, ca niciodată”, înseamnă că nu mai este . Or, imperfectul era nu anulează continuitatea, şi toţitraducătorii au apelat la el. Nu se poate spune, prin traducerecorectă, că numai cândva Dumnezeu a fost Cuvântul, înţelegându-se că acum sau mâine nu ar mai fi.

În fine, Rostirea este marea reuşită a traducerii lui Logos , nudoar „mai bine” decât în alte limbi moderne, ci chiar cel mai bine ,am putea zice, pentru contextul biblic.

În această situaţie ajungem, prin traducere şi interpretare,adică urmându-l pe Constantin Noica, la următoarea formulare a

începutului de verset biblic: „Întru Obârşie era Rostirea”, care nouă ne sună „ca un cântec bătrânesc”, dar care, dacă ar fi fost dintruînceput aşa, ar fi avut astăzi o altă rezonanţă.

Dacă i-ar fi plăcut şi lui Constantin Noica o astfel deinterpretare, nu se mai poate spune, căci, oricât de vie ne esteamintirea lui, despre Noica nu mai putem zice că era , ci trebuie să spunem că a fost şi chiar că nu se ştie dacă va mai fi vreodată unaltul care să-i fie de-o potrivă, adică să ne spună: Da sau Ba !


19/403

Cultură şi filosofie

Philosophy, Culture and HumanExperience

S.R. Bhatt*

A trece prin diferite experienţe e o trăsătură comună tuturorfiinţelor vii. Dar natura a înzestrat fiinţele umane cucapacitatea unică de a spori, adânci şi lărgi experienţele şi, de

asemenea, de a reflecta asupra lor. Este o prerogativă a fiinţeiumane să le reţină, să mediteze asupra lor, să aleagă între eleşi să le articuleze în termeni clari, distincţi şi logici.Conceptualizarea şi verbalizarea experienţelor înzestrează fiinţele umane cu o putere deosebită.

Experience – centricity of life:

To undergo experiences is a feature common to all livingbeings. But nature has endowed human beings with the uniquecapacity to heighten, deepen and widen experiences and also toreflect upon them. It is a prerogative of human being to retain them,

to ratiocinate about them, to discriminate among them, and toarticulate all these in clear, distinct and logical terms.Conceptualization and verbalization of experiences provide humanbeings with immense empowerment. A human being who possessesreflective awareness can exercise rational ability to regulateexperiences by manipulating innate endowments and externalsurroundings after examining the veracity, utility and significanceof his/her experiences. Human cognitive and reflective potentialityis tremendous and unfathomable. It is wondrous, and variegated. Itadmits of expansion, manipulation, regulation, and systematization.It would be sheer wastage of human potentiality if such a task werenot undertaken. The Vedic thinkers describe human as offspring ofinfinite and enjoin to utilize our potentialities for betterment andexcellence.

Culture-embedded-ness of philosophy:

To philosophize is of the significant ways of utilizing humanpotentiality in terms of thought constructions and system building

* S.R. Bhatt este profesor la Universitatea New Delhi.


20/403

Symposion

with practical orientation and use. Every system of thought is anoutcome of felt needs and aspirations of an age and a culturalmilieu. Philosophical reflections do not originate in cultural vacuumor in a void. To be meaningful and useful they have to be rooted inculture specific experiences. But this does not mean that they donot have universal relevance or utility, as human nature, needs andaspirations are more or less the same. So philosophy should have atonce local and global, individual and universal dimensions. That iswhy the Veda insists that let noble thoughts come to us from allover the world. Human cultural heritage is open to all and shouldbe shared by all. There cannot be any confinement or closed-nessabout it.

Philosophy in India as Darshana

Philosophy stemming from Indian culture is named as‘ Darshana ’ that stands for systematic reflections by a thoughtfulmind upon lived experiences in order to be benefited by the samefor realization of quality of life and summum bonum of life. It ismainly an enterprise of self-awareness and self-reflection. It is anactivity that is critical and ratiocinative and involves both analysisand synthesis. But this enquiry is to be undertaken keeping in viewthe entire wide and variegated reality that is the object of reflection.By its very nature it cannot be piecemeal, fragmented andcompartmentalized, even though there can be selective focus onsome specific aspects with some specific objective. It is a holisticand integral perspective keeping the entire reality in view. It is anenquiry into the entire gamut of reality, knowledge, and values inorder to understand their nature, meaning and significance, and toshape human and cosmic existence accordingly. So it has a definitepurpose and an end to realize. It is not a non-purposive endeavor. Itis to be done with the objective of being benefited by it in shapingthe present existence, the future projections and the ultimatedestiny of humankind in particular and of the whole cosmos ingeneral. Naturally therefore individual human self, human society,

cosmic evolution, natural environment, scientific and technologicaland cultural enterprises etc. become focal points in purposefulphilosophizing. Considerations of deeper issues concerning theseareas provide it practical orientation in the context of human lifeplanning, social engineering, science policy and environmentalstewardship.

266


21/403

Symposion

Experiential character of darshana Philosophy as darshana stems from experience, is embedded

in experience and gets its culmination in experience. It thus beginsfrom experience and ends in experience. It is rooted in experienceand is tied down to experience. To be meaningful and useful it hasto confine itself to the arena of experiences alone. Experience is theonly gateway to reality, knowledge and values and their realization.

They are apprehended in experience and there is no other way ormeans to have excess to them. They are amenable to experience anda genuine experience must pertain to them. To experience is toexperience a real. An unreal is never experienced but only imagined

or hypostatized and superimposed. Human mind has this capacityof abstraction, computation and superimposition. It can alsodiscriminate between the real and the unreal, the experienced andthe mentally construed. Of course the construed also has itssignificance, value and utility. It is given status of knowledge in adifferent contexts. It is sometimes called speculation. A speculativeenterprise begins from experience but it gets entangled in thelabyrinth of imagination and gets removed from reality. It hasimportance but its role is ancillary and subservient to experience.So long as it helps experience in revealing the depths and subtletyof reality it has meaning, value and utility.

Practical orientation of darshana

Doing darshana is not speculative or brooding. It is primarilytheoretical and not speculative therefore it must have practicalovertones. It must entail practice. There is a popular saying thatknowledge without action is burden. If philosophical reflection isnot applied to concrete life-situation it is incomplete and abortive. Itwill have an abrupt end if it does not fructify in action in the form ofrealization. There is no chasm or incompatibility between being andknowing on the one hand and between knowing and doing on theother. The relation among the three is to be viewed as symmetrical

and transitive. The reality is at once all the three but the modes oftheir realization are different and varied. This is because reality ismulti-layered and multifaceted. This fact is vouchsafed byexperience only. We have not to go beyond the ambit of experienceto apprehend reality.

Nature of darshana , reality and experience

According to Indian viewpoint reality is wide, varied and

267


22/403

Symposion

variegated. It is experienced as multifaceted and multi-layered.Because of its many-fold-ness there can be multiple ways andapproaches to comprehend reality. The Indian seers emphasizedthat though reality is unitary in its proto-form in its assumed-form itexpresses itself in multiple forms and there are multiple ways ofexpressing our experiences of multifaceted reality. In view of thisrich diversity there should not be any insistence on uniformity orunanimity in our ways of thinking and modes of living. Therecannot be any regimentation in this respect. So it would beimproper and unjust to insist that there can be only one particularmode of philosophizing that has to be universally acceptable.Genuine philosophical activity has to stem from concretely lived

experiences that are culturally conditioned and therefore democracyin ideas has to be the guiding point. There should always be a scopefor healthy philosophical disagreement. The thoughtful and creativeminds need not always agree or thank along a fixed path. There isroom for debate and discussion, mutual exchanges, give and take toarrive at truth. This is enjoined in a well known saying that ispreached in philosophical circles. But this enterprise has to berational, logical and methodical. Then only it is reasonable andacceptable. In the past this viewpoint was properly appreciated andpracticed but later on some sort of dogmatism vitiated philosophicalatmosphere. There is a need for revival of this approach. Then only

fresh approaches, newer intuitions, novel insights and innovativeideas can be possible.Reality is symbiosis of unity and multiplicity. The multiplicity

originates from, is situated and embedded in, and sustained by oneall-inclusive reality. It is an organic unity, a multiplicity-in-unity,not unity brought in or superimposed on multiplicity. Multiplicityissues forth from unity, is accommodated in an ordered way inunity and that is why it is cosmos and not chaos. It is universe andnot multiverse . It is universe in the sense that it houses many inone as parts of an organic whole. The Sanskrit words jagat andvishva are suggestive of this fact. This is how the ontological issueof ‘one’ and ‘many’ is to be approached. Both one and many are

inevitable facts of our experience. In a satisfactory philosophicalposition both are to be recognized and accommodated in a holisticand integral system, in a synthesis, in which the two are not posedas opposites but as complimentary. Such a position can be termedas ORGANICISM that fulfills this task by postulating a primordialunity that expresses itself in and through the multiplicity of diverseforms and functions. The analogy of living organism given to us inour experiences is best suited to explain the nature of reality. Aliving organism is neither an assemblage of scattered and unrelated

268


23/403

Symposion

multiple parts, nor it is a barren unity or an abstraction that isbereft of the multiplicity of its organs. It is a concrete unity thatrealizes itself in and through the multiplicity. Just as a part is notintelligible except through the whole of which it is a part and just asa whole is not conceivable without any reference to its constituentparts so also the organs are not intelligible except as inhering in anorganism and the organism also is not conceivable without anyreference to its organs. Thus Organicism regards one and many asmembers of an organic whole each having a being of its own but abeing that implies a relation to the other. This is a holistic andintegral approach based on the principles of interrelation andcoordination, mutuality and cooperation, reciprocity and

interdependence.In no other system of thought one can speak of such a world of

mutual appreciation and organic interrelation and interdependence.In Absolutism there is no manifoldness but solid singleness. InDualism there is no mutuality but rigid bifurcation. In Pluralismthere is no interrelatedness but monadic exclusiveness. So thesesystems cannot entertain the idea of mutual give and take, mutualappreciation, mutual caring and sharing that is the core ofOrganicism. The chief value of Organicism is that it recognizes theinalienable individuality and the reality of manifoldness of finitespirits and matter and assigns them a proper place, function and

value in the unifying framework of an all-embracing unity withoutin any way destroying its wholeness. The unity differentiates itselfinto multiple finite entities without being exhausted by them, justlike a whole which is not a mere summation of the parts. It is bothimmanent and transcendent. The multiplicity is not annihilated butpreserved and protected in the unity, derives its being, dischargesits functions and realizes its value within the concrete unity. Bothare necessary to each other and realize themselves in and throughthe other.

Like reality our experiences are also multifaceted and multi-layered. They have to be so in order to be genuine, veracious andcomprehensive. The variety of experiences is in tune with

multiplicity of reality.Ordinarily our experiences are sense-generated. We possess

cognitive senses that provide us variety of experiences, both internaland external. The functioning of cognitive senses is both amusingand bewildering and at times beyond the ken of humanunderstanding. It also undergoes expansion and contraction withthe increase or decrease of cognitive capacity. It can be thwarted byimpeding forces and augmented and reinforced by supplementingagents. The ever-increasing scientific and technological inventions

269


24/403

Symposion

and advancements have devised many apparatus that serve as aidto the enrichment of our experiences particularly of the objects thatare remote, or subtle, or covered. There is constant and perhapsendless improvement in our cognizing capacity.

There is something called super-normal perception that opensup a new field of experience. It is a cognitive domain that issometimes a suspect but its veracity cannot be out rightly rejected.Availability of such experiences to some gifted persons cannot bedenied on the ground that they are not available to everyone or theyare not available to ordinary senses.

The evolved human consciousness is bi-faceted in so far as itis self- consciousness as well as object- consciousness. We know,

we know that we know and we also know whether what we know istrue and useful or not. On the basis of ratiocinative discriminationwe form judgments. We make a distinction between fact and value.

These two are distinct but closely interrelated and interdependent.Fact is already in existence and value is to be brought into existencethrough our effort. Experience of facts enables us to postulate valueand engages us in the pursuit of its realization. When value isrealized it becomes fact. So fact-value dichotomy is only apparentand for practical purposes only. Consciousness of values and theirplanned and systematic realization is another unique feature ofhuman being.

Values and culture

Quest for value and its gradual and graded and methodicalrealization have been prominent concerns and aspirations ofhumankind in general and of Indian mind in particular. Thisinvolves value-schema based on concrete social and historicalrealities. It also calls for symbiosis of being, knowing and doing.Value schema is multi-layered and multifaceted, involving themundane and trans-mundane, empirical and trans-empirical,physical, vital, mental, intellectual and spiritual dimensions. Allthese are distinguishable but not separable. All these are to be

pursued in simultaneity or in succession depending upon needs,requirements and situations. A value-schema has four phases ofend, means, modalities and realization. Knowledge of the end,proper acquisition of the means, and skillful employment of themodalities, and judicious utilization of the result are theprerequisites of a rational value-pursuit. This means adequatemanagement of reality-situation, knowledge-field, action-program,and distribution-system. In Indian philosophical thought distinctand specific attention has been paid to their concerned theories of

270


25/403

Symposion

management keeping in view the unity and diversity of the nature ofreality and human existence.

Culture and tradition

In Indian philosophical thought emphasis is laid on utilizationof past experiences as also experiences of others. The past ishanded down to the present in the form of tradition. In this sensetradition is rooted in culture. Tradition is a movement ( parampara ).It is embedded in the past, it lives through the present and it flowsinto the future. It is accumulative process of acquiring andtransmitting, adjusting and applying lived experiences and

embodied values and norms cherished in a culture. It is continuityas well as change. In a good and healthy tradition there has to be

judicious discrimination as to what is to be retained and what is tobe discarded as dated and outlived. It thus admits of creativefreedom and innovative changes. No culture can survive and thriveif its seminal ideas, key concepts, fundamental doctrines getfossilized and out-worn. Therefore a constant reflective review oftradition is necessary; otherwise it becomes a dead weight andburden on individual and society.

Human existence and culture

According to Indian thought value-realization and civilizedliving imply constant and all round development. Culture in all itsfacets and dimensions is a crucial constituent and instrument ofthis development. It is a state of being, a way of thinking, a mode ofliving, and a set of commonly shared values, belief patterns,practices and efforts. It is a complex whole comprising stock ofknowledge, beliefs, customs, conduct morals, law, and artistic,scientific and technological pursuits, humanities and socialsciences. It is individual as well as social affair. It is a totality ofheritage borne by a society. It is crystallization of material, mental,intellectual and spiritual wealth generated and preserved by the

society. It contributes to discovery of meaning of life and enhancesquality of life. Thus it enriches life, enlarges fullness of life, bringsdelight of mind, and sharpens intellect and ushers in plenitude ofpeace. But it is for human to live up to them or falter and fail.

Human existence, culture and nature

In Indian mind it is believed that human existence, cultureand nature are very intimately correlated. With a firm base in

271


26/403

Symposion

nature human being has the ability to rise above nature with thehelp of nature alone and to become a creator of culture. Humanbeing has the paradoxical awareness of dependence on nature andpossible freedom from nature. He is an inalienable part of nature, isborn and brought up in the lap of nature, is sustained andnourished by nature and ultimately he reaches his culmination andconsummation in and through nature. But in spite of all this naturedoes not exhaust human being; nor does human being exhaustnature. The laws of nature condition him and he can cope up withnature and with the laws of its operation to some extent. But he canliberate himself from nature with the help of nature only.

Nature is lawful and law-abiding. Therefore human being can

know and regulate lawful functioning of nature. But human mind isprone to perversion and susceptible to wrong doing. It isunfortunate that perversity-prone human mind more often than notindulges in law-violation out of ignorance or weakness of will orhabit of mind. This is one of the facets of freewill and karma. Natureis kind and benevolent. Initially it’s gives mild warning, but if noheed is paid it reacts violently. It is left to sweet will of human beingto care for nature and enable nature to care for him or to be asufferer of his misdeeds.

Both nature and culture environ human existence and informhis/her being. Both these are distinct but not separate. Both are

equally necessary. Culture is humanly transformed nature. Ideallyspeaking nature should be humanely transformed but quite often itturns inhuman. Human existence is a part of nature and culture isnurtured nature but human being tends to make it unnatural. Thisis the travesty of human rationality and freewill. In an idealsituation nature, human existence, and culture should constitute acontinuum or an organic unity but human egotism and selfishnesscome in the way.

Human being is a tertim quid between nature and culture. Hepossesses the capacity of innovative creativity. Culture is shapedand reshaped by creative human consciousness. In creativeconsciousness part experiences are relived and renewed. It is also

previewing the future. Reenacting the past, enlivening the presentand visualizing the future are tasks of a dynamic culture. Here past,present and future coalesce into one. The present envelops the pastand contains the seeds of the future. In this respect the presentoccupies a pivotal place, as it is a symbiosis of the actual and thepotential. A living culture renders past contemporaneous andmakes the contemporary as foundation of the future.

Human being is the highest emergent in the cosmic process sofar. He is rational, free and responsible agent. On the basis of

272


27/403

Symposion

273

planned endeavor and successful behavior he has been able toachieve wonderful feats. A mechanistic understanding of humanontology and human evolution cannot do justice to the spontaneity,creativity and goal-oriented human pursuits. This apart, sociality isbuilt in human nature and no human existence is possible andconceivable without society. Human beings themselves constitutesociety. So there is reciprocal interdependence. Human progresscoincides with social progress. Entire cosmic existence is corporatecoexistence and therefore human progress coincides with cosmicprogress as well. There is inclusive pluralism with mutualcooperation and supportive partaking. All social organizations aremeans for collective progress. If a particular form of social

organization is not fully conducive for this goal, there should beinnovative changes and transformation. Nothing should be regardedas final, inevitable and conclusive. The cosmic process is an ongoingmovement. It does not halt or wait. If it is turned and twisted in awrong direction it will keep on moving in that direction only. But ifit is given a right turning and tuning it can move in a desirabledirection. It is for the free, rational, and responsible human agent tochoose the correct path and provide a right direction to the cosmicprocess. Here comes the role of knowledge and education under theguidance of philosophical reflections. For this purpose there is needfor reviewing and rethinking of the required mode of philosophizing.


28/403

The Value of Music(Axiology of Music)

Kolomiets Galina Grigorievna*

Lucrarea se bazează pe studiul original al Galinei Kolomietsintitulat „Concepţia asupra valorii muzicii ca substanţă şi camod de interacţiune între între fiinţa umană şi lume” care esteprezentat în monografia Valoarea muzicii: aspect filosofic .Fenomenul muzical este considerat ca unitate indisolubilă adouă ipostaze – esenţa muzicii (substanţa muzicală) şiîndemânarea muzicală care aparţine persoanei şi lumii. Ideea

de bază a autoarei este aceea de a arăta cum esenţa extra-istorică a muzicii (armonia lumii, ritmul universal) esteconectată cu omul şi cu lumea şi care sunt „mecanismelecoeziunii” ale substanţei muzicale ca formă de artă. Conformstudiului, astfel de mecanisme sunt: valoarea muzicală şivaloarea în muzică, întoarse, dintr-o parte, în cel mai înaltsens, în cealaltă parte – în sensul vieţii umane.

In aesthetics music is considered a form of art, a social andcommunicative phenomenon. Social function of music, itstransformative role and its role in spiritual upbringing are broadlydiscussed. At the same time, in the early 20th century academician

B.V. Astafyev posed the following question: is music in its coresubstance not something greater than art? He meant cognitivefunction of music in forming the vision of the world. Today it isobvious that to consider music simply an art form is insufficient. Itbecame evident that aesthetic dimension of comprehension of musicrequires additional study.

As part of the broader philosophical field, philosophy of musicnowadays predominantly uses as its guidelines cultural study,historical, phenomenological and sociological approaches. There is aneed of developing an axiological trend in the philosophy of music,the trend that merges with aesthetics and musicology on the onehand, and with philosophy and cultural anthropology on the otherhand. This trend can be defined as 'axiology of music' An importantissue in this section of philosophical thought is identifying formsand methods of study of musical reality that consider music both inits ontological aspect where music is defined as a self-sufficientsubstance, and in axiological aspect where music is a way to be inthe human world, and for the human to be in the world of music.

* Kolomiets Galina Grigorievna is Ph.D., Orenburg State University.


29/403

Symposion

Addressing the issue is pertinent for the following: understandingthe value of music in formation of worldview in the light of con-temporary concepts of world vision; return - currently, or on thenew 'coil of the spiral of development' - to the antique concepts ofmusic as Cosmos, music as Number, music as Eidos, and music asan artistic equivalent of philosophy and mathematics; uncoveringthe "genetic code" of music, that historically reveals itself in asound-time continuum and leads to widening of the horizons ofboth one's individual tangible world and the world of man ingeneral; characteristic tendency towards integration of disciplinesand appeal to systematic-synergic principle that ensures overallbroadening of the objective field of study.

In the history of philosophic-aesthetic thought there can betraced a link between music, number, myth, ethos, affects, socio-historic phenomena and psychology. Among approaches to thestudy of musical reality of note is the idea of A.F. Losev about thedivine nature of music and of music's logical aspect as 'life ofnumbers.' Y.N. Kholopov, in his turn, pointed out that history ofmusic is uncovering of a common pre-programmed unified geneticcode de--fining music as a whole. Same patterns as thosediscovered by the natural science can be observed in music.Evidently, this is why scientists from mathematicians of thePythagorean School to physicists express continuous interest in the

theory and philosophy of music. All of this points to the idea thatmusic exists as a self-sufficient substance. Objective reality ofmusic is the fluidly substantive in the permanent process ofcomposition. A.F. Losev from ontological viewpoint, and B.V.Astafyev from gnoseological viewpoint discovered the value of musicin its approximation to Universal Truth. Thus music appears to be aspecial, supra-sensorial form of cognition. The importance of musicin its ontological aspect, or in its cognitive and expressive functions,has to do with the World Harmony, the Universe and Cosmos. Thisbrings us to the necessity to discuss the nature of music's self-sufficiency, its aesthetic and energizing potential, and its aestheticvalue in the hierarchy of human values.

Research led us to the development of the "concept of thevalue of music as substance and means of value-based interactionbetween the man and the world." The information field of musicbrings man to "inner dialog" with oneself, with surrounding reality,and with the entire Universe. This interaction takes place thanks tothe aesthetic significance of music and to the aesthetic experienceof the humankind (an inborn characteristic of man that spirituallyensures his existence), as well as to value reference points of therecipient and to universal values of the social Cosmos of man.

275


30/403

Symposion

Status of music in human consciousness is dual: it is asubstance (World Harmony) and a form of art. Musical substance isa constant unchangeable, it is a spiritual entity responsible forbringing to order (harmonization) of creative activity taking place inthe sphere of sound. Based on the history of philosophy one canspeak of musical substance and music as art as of two inseparablehypostases of a single whole. Our music fuses together the essenceof music as it is (music-substance) and music perceived asbelonging to the world of man. Prior to our music (the one we knowfrom the history of culture), music was universal Rhythm, harmonyand perpetual Chaos-Form composition. Our music is defined asworks and compositions that fall under laws of creation and great

Rhythm, followed by 'sounding matter.' Each musical work has itsown underlying laws of musical movement but common to all is themysterious law of music-substance. The value of music isdetermined by the evolutionary process of 'opening wide' thephenomenon of music. It is clear that in contemporary world ofmusic-sound one can speak of space-time sounding (or musicalmovement), the guiding aesthetic principle for which at this point intime is sonoristics.

Speaking of value in music we mean the value-bearing aspectof the music-art content that enriches the man in threeinterconnected ways: by affecting spirit, soul and - psycho-

physically - body. These are the values of the humankind (universal,intra-subjective values) that are present in any high.work of musicalart. Specifically, significance of classical music of different epochs isdetermined not so much by the value of historic nature but by thesemantic value of the music's context to the listener. Axiologicalmethod of music perception puts the listener before a choice of lifevalues that he himself extracts from music's forms-ideas bylistening to music and by reflecting upon it. In this sense music ashistory is never complete in itself, it is considered and reconsideredagain and again as an open meaning.

According to philosophy of antiquity, phenomenology andtranscendental axiology, we single out transcendent value of music

and immanent value of music. The value of music derives from suchfeature of substance as meaning. At the same time music standsout as an incomplete meaning. Yet music as a form of art is anecessary means of man's existence. Consequently, for 'self-being'of music we appeal to the axiological approach or value-aestheticperception through interpretation of music; at the same time werealize that we perceive music not as an object but as a value to us.We are interested not in the substance of music as such but in itsconnection with the human world, its mission, and in its

276


31/403

Symposion

relationship with the values of man's world. To us it was important to identity a method that woulddemonstrate the 'linking mechanism' between the substance andthe form of art as a product of the world of man. In the center of theaxiological approach to the study of music are 'musical man' and'perceiving man [performer and recipient].'

Movement of value interaction in the system 'man - world -music' can be presented as follows: music-substance - it alwaysexists; it is number, logos, laws of music. Author-composer -reproduces substantial laws of music, discovers the musical worldfor the man and broadens the horizons of man's vision. Musicalcreation - form-idea (musical idea expressed in form-content); music

is present in author's mind as a living sounding being in anarchitectural structure; to crystallize its form this music is recordedin the form of notation. Reproduction of recorded music isawakening, bringing of the musical-architectural structure to life,delivering it to the mind of the recipient, or replenishing musical-architectural structure with human spirit, with life (bringing spiritinto the musical score) by a performer, listener or interpreter.

The background of this process of music composition is theentire sounding and non-sounding world of nature and culture inall its diversity as perceived by the human mind, including all itsfantasies and notions. This- chain of musical links, in which swirl

musical and non-musical notions, perceived as significance, all this'lace' of the musical and non-musical, of the real and imaginary, isthe musical axiological interaction between the man and the worldinconceivable without the man and the music as true "soundingmatter" and music-substance.

Antique authors' thought that all that moves should and doessound, that world is a sounding cosmos has not become obsolete.Music of the world is all those sounds that do not attract ourattention as markers of reason-consequence relationships but thatcarry us away to the spheres of enjoyment of these soundsthemselves, and that are animated by our minds.

In the midst of this music of the world the catalysts of sound

are musical compositions. Anything, whether outwardly sounding ornot, can be music as long as it is inspired by the axiologicalconscience of man. Anything can but not everything does becomemusic. Music is rhythm, motion of an inspired, axiologicallysaturated mind. Without aesthetic - specifically axiological -treatment, without spirit there can be no musicality. The music'soars' in its substantive nature. Consequently, music comes notout of audible sounds but from the very Existence. Music has valueonly as a phenomenon of human mind. But this value of music-art

277


32/403

Symposion

has its pre-existence in musical substantiality, in musical reality.Music is a self-sufficient substance, and therefore, it isunknowable by rational means, however, we can get closer tounderstanding of music by experiencing it from a perspective, inwhich it presents itself to our hearing and imagination. As long aswe attempt to single out in music such universally significantvalues as 'life,' 'love,' 'beauty,' 'nature,' etc. a question arises: whatmakes man 'think music,' reflect on it, evaluate it, fantasize about itand try to express judgments about it, thus discovering its universalmeanings? It must mean that music, having purpose in itself, callsout and demands active creative and intellectual (or non-intellectual) response. We differentiate value of music and value in

music. The value of music lies in the higher meaning that man re-veals in musical phenomena. The meaning of music lies in themusic-substance. At the same time we are interested in the lifesenses that man discovers in music. Potentially, values are presentin music, and meanings are inherent. When we talk of values INmusic, we mean quality and dignity of the form, as well as values ofmeaning-content character (of anti-values - ones that do not evokebeauty, kindness or truth).

To demonstrate how differently - depending on one'saxiological-reference points -universal human values can beinterpreted in classical music, let us consider music by Beethoven,

for example, his Fifth Symphony with its main 'motif of Fate,'created by the 'rhythm-figure' that tirelessly recurs throughout thesymphony. The symphony conveys a high meaning of universaltruth. But which one? What stands behind it? Fate of a composerlosing his hearing? Fate of the Napoleonic and revolutionaryepochs? Fates of Beethoven's contemporaries who lived throughthese epochs? Fate of the human history or universal Fate of theWorld Will? Or, finally, is it Music as Fate? The musical idea of theFifth Symphony continues on in the Ninth Symphony, whose grandconcept is highlighted by the Ode to Joy chorus with text written byF. Schiller in the finale. In this symphony the traditional concept ofmoving "from dark to .light, through struggle to victory" is perceived

as universal process 'Chaos - Form,' as emanation backwards,directed towards Light, the Good, God, merging of Beauty,Kindness, Truth, and to the Eternal Unity. This music is aboutuniversal all-human yearning for the World Harmony. Beethoven'spiece is concerned with the idea of unity because in it there is notonly a triumph of Nature, Reason and God, but also there is aroaring World Will. Perception of this music may occur on severalintellectual levels depending on the listener. At the same time it isimportant to note what the 'I-concept' may acquire from the contact

278


33/403

Symposion

279

with the music-substance. This contact is important in formingone's disposition towards the world, in opening the horizons of theinner world of the Ego, and addressing the Alter. As a consequenceof this contact musical axiological interaction exits to the externalreality. Musical form is not simply a mode of existence but a modeof existence with man. Consequently, firstly, we breathe meaning ina composition, and, secondly, meaning is not just given but'assigned' to us.

Music as a form of art is always a value - it is an expressedform of musical substance that interacts with the anthropologicaltriad - body-soul-spirit -of the human nature. These threehypostases of the human nature have their correspondences in

music. The 'linking mechanism' between them is values. One side ofthe value of music is directed towards the higher goal, the Meaning,and its other side towards the goals and meanings of the humanexistence.

There exists a stable formula is: music among other artsproves both its existence as an independent art form and itsinteraction with other arts. At the same time music-art is also anaspect of the essence of music-substance, which makes realizationof the higher mission of music more difficult, and, therefore, musiccannot always be used by man in is world to the maximum of itspotential. Research showed that there is a variety of ways in which

music - which evolves in accordance with the 'genetic musical code'- and the human world interact; and that cognition of self-sufficientmusic is endless (deep).


34/403

Gender Equality and Gender Culturein Political Culture of Present-DayRussia

Liudmila Vedmetskaya*

Cultura politică poate fi considerată ca modalitate decoordonare a oamenilor în sfera distribuţiei şi realizării puteriipolitice. Problemele politice se schimbă în momentul în carefemeia apare pe scena politică. Întrebări privitoare la viaţa de zicu zi devin priorităţi: sănătatea publică, educaţia, fondurile de

pensii.

The political culture can be considered as the way of people’scoordination in the sphere of distribution and realization thepolitical power. The matter of policy changes when the womanappears on the political arena. The questions of daily life becomethen priority: public health, education, provision of pensions etc.2.

The value of this experience is acknowledged by the worldcommunity. The UNO maintains that only when women hold morethan 20 percent of state legislative seats, legislatures begin toapprove bills in the interests of children. And only when womenhold more than 30 percent of state legislative seats, topical forwomen laws and state programs appear3. The main conclusion UNOmade is: only parity participation of men and women in differentstructures of the government guarantees decision-making which isreally important for all citizens of any county. Every society has toaim to reach gender equality.

We have to point out that gender is a specific set of culturalcharacteristics which determine social behaviour of men andwomen and mutual relations between them. It is the way ofdesigning social relations. So the term gender belongs to both menand women. Gender and social justice leads to gender equality . Itmeans that men and women have equal conditions for realization of

Etica Lui Spinoza

Documents

Transcript of Etica Lui Spinoza