Principatelor Romane. In timpul Revolutiei de la 1848-1849, ideea de unitate a fost formulata diferit de la o provincie la alta, in functie de contextul intern si extern. Ea a aparut cu claritate in gazetele Pruncul romansi Poporul Suveran de la Bucuresti, in documentele redactate de revolutionarii moldoveni refugiati la Brasov (mai 1848) sau Cernauti (august 1848), precum si in cadrul Marii Adunari Nationale de la Blaj din 3-5 mai 1848, unde s-a strigat "Noi vrem sa ne unim cu tara!". In 1849, dupa interventia militara otomana care a pus capat evenimentelor revolutionare din Tara Romaneasca, Rusia si Turcia semneaza Conventia de la Balta-Liman. Potrivit acesteia, regimul politic regulamentar a fost reintrodus, dar a suferit cateva modificari, in sensul accentuarii tutelei politice a puterilor suzerane ori protectoare, dar si al sporirii autoritatii domnului. Domnul nu mai era ales, ci numit de tar si de sultan; durata domniei era fixata la sapte ani; Adunarile erau dizolvate si inlocuite cu divanuri alcatuite exclusiv din mari boieri numiti de domn. Puterea suzerana si cea protectoare controlau activitatea domnilor, dorind sa suprime raspandirea ideilor liberale si nationale si sa mentina stabilitatea politica. Domnii numiti in temeiul Conventiei de la Balta-Liman, Grigore Alexandru Ghica in Moldova si Barbu Stirbei in Tara Romaneasca, au domnit pana in 1856. Adepti ai unui reformism etatist de tip iluminist, ambii au avut merite incontestabile in modernizarea societatii si a statelor romanesti, incurajand dezvoltarea economica si invatamantul. In Moldova, Grigore Alexandru Ghica a permis reintoarcerea exilatilor revolutionari si organizarea miscarii unioniste, spre deosebire de omologul sau muntean, care, fara a fi vadit antiunionist, a preferat sa evite orice tip de agitatie politica. De asemenea, tot Grigore Al. Ghica a decretat emanciparea robilor tigani (1856), a aprobat tiparirea letopisetelor Moldovei, a desfiintat cenzura si a decretat libertatea presei. Pe plan international, in 1853, in relatiile dintre Rusia si Poarta survine o noua criza majora. Izbucnirea razboiului Crimeii (1853-1856) intre Rusia si Turcia si implicarea Angliei (1854), Frantei (1854) si Sardiniei (1855) in conflict de partea Portii au afectat spatiul romanesc. Noua faza a problemei orientale a debutat cu ocuparea Principatelor de catre trupele rusesti, iar dupa retragerea acestora, de catre cele austriece si turcesti. Domnitorii s-au refugiat in Austria. Rusia a fost infranta si a acceptat negocierile de pace de la Paris. Razboiul a prilejuit cunoasterea problemei romanesti in cercurile diplomatice europene, ca urmare a propagandei desfasurate de revolutionarii romani aflati in exil dupa infrangerea revolutiei de la 1848. Existenta in randul romanilor a unui puternic curent unionist si interferarea intereselor Marilor Puteri in sud-estul Europei au facut ca problema unirii Principatelor sa devina o problema europeana. Ea a fost discutata in cadrul Conferintei de la Viena (martie 1855), precum si a Congresului de pace de la Paris (1856) care punea capat razboiului Crimeii (1853 -1856). Congresul de pace de la Paris (februarie - martie 1856). La Paris, cele sapte tari participante au avut atitudini diferite, in functie de propriile interese. Franta sprijinea unirea, pentru ca astfel imparatul Napoleon al III-lea, prin ministrul sau de externe, contele Walewski, spera sa-si refaca prestigiul european; Sardinia si Prusia considerau ca prin unirea Principatelor Romane isi vor "deschide drum" pentru constituirea propriilor state nationale - italian si,

respectiv, german; Rusia, infranta in razboiul Crimeii, "juca" dupa "muzica" Frantei; Anglia, s-a aratat favorabila unirii, apoi si-a schimbat atitudinea; Austria si Turcia erau impotriva, deoarece nu doreau sa-si piarda influenta in teritoriile romanesti. Deciziile adoptate prin Tratatul de pace de la Paris (18 martie 1856) prevedeau *inlocuirea protectoratului Rusiei asupra Principatelor cu garantia colectiva a marilor puteri, *mentinerea suzeranitatii otomane, garantarea independentei administrative, revizuirea legilor fundamentale (Regulamentele Organice), * integrarea in granitele Moldovei a trei judete din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail), trimiterea in Principate a unei Comisii Europene cu misiunea de a propune "bazele viitoarei lor organizari", *libertatea navigatiei pe Dunare, a comertului si a cultelor, neutralizarea Marii Negre, dreptul la armata nationala s.a. Marile Puteri pregateau alegerea unor adunari consultative speciale - numite Adunari ad-hoc - in fiecare Principat, care aveau misiunea de a face cunoscuta unei comisii internationale parerea romanilor asupra unirii si problemelor importante. Rezolutiile acestor adunari urmau sa fie prezentate conferintei Marilor Puteri, organizata la Paris, unde urmau sa se ia deciziile finale, comunicate ulterior romanilor sub forma unui decret promulgat de sultan. Trupele militare straine trebuiau sa fie retrase. Poarta numea in mod provizoriu caimacami, loctiitori ai domnului, pentru a supraveghea si a mentine stabilitatea in cele doua tari romanesti. Hotararile marilor puteri din 1856 au fost importante pentru romani, deoarece urmareau sa impiedice expansiunea Imperiului Rus spre sud-estul Europei. Rolul Adunarilor Ad-hoc (septembrie-decembrie1857). Prevederile Tratatului de pace de la Paris nu aveau drept rezultat realizarea imediata a unirii, dar inlocuirea protectoratului Rusiei crea conditii dintre cele mai favorabile infaptuirii acesteia. Exista posibilitatea ca romanii insisi sa hotarasca asupra viitorului lor. Miscarea unionista s-a intensificat pe plan intern dupa ce revolutionarii exilati au putut sa revina in tara. In locul celor doi domni, al caror mandat expirase in 1856, Poarta a numit caimacami care sa conduca Principatele. Alegerile pentru Adunarile Ad-hoc au evidentiat disputa dintre partizanii unirii ("partida nationala") si fortele ostile care se bazau pe sprijinul Austriei, Angliei si Turciei. In aceste alegeri clerul, marea proprietate si orasenii votau direct, iar mica proprietate si taranii indirect, prin delegati.Pentru prima oara in Tarile Romane prevederile electorale se intemeiau pe avere, nu pe originea sociala, iar adunarile care se constituiau in temeiul lor aveau un anume grad de reprezentativitate. Falsificarea alegerilor din Moldova de catre caimacamul Nicolae Vogoride (cu sprijinul Turciei), a creat o stare de tensiune interna si internationala. Fruntasii unionisti au adus la cunostinta Comisiei europene de la Bucuresti falsificarea alegerilor in Moldova. In august 1857, prin intalnirea de la Osborne dintre Napoleon al III-lea si regina Victoria, situatia s-a dezamorsat, incheindu-se un compromis: Anglia a acceptat organizarea unor noi alegeri in Moldova (in care fortele unioniste au obtinut victoria), iar Franta a renuntat la principiul unirii depline sub un principe strain. Adunarile ad-hoc nu puteau lua hotarari, ci doar

faceau propuneri marilor puteri. Ambele adunari au adoptat propuneri asemanatoare, intre care unirea Principatelor intr-un stat sub numele de Romania si aducerea pe tronul tarii a unui principe strain, dintr-o familie domnitoare europeana care sa-si creasca mostenitorii in religia tarii, respectarea autonomiei, neutralitatea si inviolabilitatea teritoriului noului stat, adunare legislativa si guvern constitutional reprezentative, sub garantia colectiva a Marilor Puteri. S-au adus in discutie si alte probleme: rezolvarea chestiunii agrare, organizarea interna etc. Dupa exprimarea romanilor, adunarile s-au dizolvat, iar marile puteri au luat act de ele prin Conventia de la Paris, care a servit drept constitutie Principatelor pana in 1864. Conventia de la Paris. In 1858 s-a intrunit Conferinta Marilor Puteri la Paris, in cadrul careia comisia de ancheta prezenta raportul sau asupra dorintelor romanilor si, dupa dezbateri prelungite, se aproba la 7/19 august Conventia de la Paris, care oferea Principatelor o noua organizare interna, inlocuind Regulamentele Organice. Conventia de la Paris mentinea suzeranitatea Portii otomane, sub garantia colectiva a celor sapte puteri semnatare ale Tratatului de la Paris. Principatele Unite Moldova si Valahia urmau sa aiba fiecare cate un domnitor, ales pe viata de Adunarea electiva din fiecare principat. Domnii reprezentau puterea executiva si nici un act al lor nu avea valoare daca nu era contrasemnat de ministrul de resort. Puterea legislativa se exercita colectiv de catre domn, adunarea legislativa a fiecarui principat si Comisia Centrala de la Focsani. Adunarile functionau ca un parlament unicameral, care dezbatea si adopta legile, fara a avea insa initiativa legislativa. Guvernele erau alcatuite din ministri numiti de domnitori, responsabili in fata acestora si a Adunarilor elective. In afara institutiilor separate existau si trei institutii comune: Comisia Centrala de la Focsani (care elabora proiectele de legi de interes comun), Inalta Curte de Justitie si Casatie (cu sediul tot la Focsani) si armata.Conventia de la Paris prevedea principii de organizare si modernizare a viitorului stat (separatia puterilor in stat, desfiintarea privilegiilor de clasa, egalitatea in fata legii, drepturi politice pentru crestini, libertatea individuala, accesul liber la functiile publice, garantarea proprietatii); de asemenea, se sublinia necesitatea reglementarii raporturilor dintre proprietari si tarani. Conventia era completata de un act electoral, care stabilea sistemul de alegeri pentru cele doua adunari; alegatorii se imparteau, in functie de venit (vot cenzitar), in alegatori directi si alegatori indirecti (votau prin intermediul unor delegati). Acest act constitutional adoptat la Paris nu implinea, dar nici nu anula speranta de unire a romanilor. Conventia de la Paris avea atributele unei Constitutii, inlocuind Regulamentele Organice; a fost valabila pana in anul 1864. Prin actul adoptat la Conferinta de la Paris din 1858 s-au creat conditiile realizarii unitatii nationale prin insasi vointa romanilor. Faptul ca nu se specifica in Conventie obligativitatea ca cei doi domni sa fie diferiti ca persoana, oferea posibilitatea de a se face primul pas si cel mai important spre unirea Principatelor. Prin abolirea rangurilor si privilegiilor boieresti si consacrarea egalitatii tuturor cetatenilor in fata legii, Conventia de la Paris punea capat Vechiului Regim si crea premisele instaurarii regimului modern. Prevederile ei au constituit un pas hotarator pe drumul realizarii unirii Principatelor, exprimand sustinerea politica in primul rand a Frantei lui Napoleon al III-lea. Dubla alegere ca domn a lui Alexandru Ioan Cuza. In Moldova, Adunarea Electiva era dominata de reprezentantii Partidei Nationale. Conservatorii ii aveau drept candidati pe fostul domnitor Mihail Sturdza si pe fiul acestuia, Grigore Sturdza. Fortele progresiste au reusit sa desemneze un singur candidat, pe colonelul Alexandru Ioan Cuza. El a fost ales domn al

Moldovei la 5 ianuarie 1859, fiind acceptat si de conservatori, datorita vederilor sale moderate in comparatie cu alti posibili candidati. Alegerea lui Cuza semnifica triumful fortelor politice care militau pentru modernizarea societatii. Unirea s-a infaptuit insa prin alegerea, la 24 ianuarie 1859, a lui Alexandru Ioan Cuza, ca domn al Tarii Romanesti. La Bucuresti, Adunarea Electiva era dominata de conservatori care doreau sa aleaga pe unul din fostii domnitori: Gheorghe Bibescu sau Barbu Stirbei. Ideea alegerii aceluiasi domnitor in ambele Principate prinsese, insa, contur si reprezentantii Partidei Nationale au facut apel la populatia capitalei pentru a-i determina pe conservatori sa accepte alegerea lui Cuza. Sub presiunea maselor, unionistii reusesc sa contracareze majoritatea conservatoare, Adunarea Electiva acceptand, dupa dezbateri furtunoase, propunerea de a-l desemna domn al Tarii Romanesti pe alesul Moldovei, Alexandru Ioan Cuza. Cele doua tabere au renuntat la candidatii proprii, acceptand candidatura lui Cuza, care in 24 ianuarie 1859 a fost ales domn in unanimitate si in Tara Romaneasca. Acest act politic a inaugurat politica faptului implinit. Alegerea aceluiasi domn in ambele Principate a produs uimirea Curtilor europene, dar si admiratia cercurilor progresiste. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza a reprezentat o perioada hotaratoare pentru consolidarea unirii si modernizarea statului. In prima parte a domniei s-a realizat unificarea administrativa si legislativa, s-a obtinut, din partea marilor puteri garante recunoasterea unirii depline, iar in a doua parte a domniei au fost infaptuite reforme in conformitate cu cerintele epocii moderne. 2.2. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza Consolidarea si recunoasterea internationala unirii. Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a fost interpretata de marile puteri ca o incalcare a prevederilor Conventiei de la Paris. Dina acest motiv, dupa 24 ianuarie 1859, viata politica a Principatelor era deosebit de complexa. Uniunea personala nu era recunoscuta de Marile Puteri. La Iasi si la Bucuresti functionau doua guverne si doua Adunari, iar organizarea administrativa era lipsita de unitate. Principalele obiective ale noului domn erau recunoasterea internationala a dublei alegeri - pe plan extern, si realizarea uniunii politice si administrative depline si recunoasterea ei, precum si alcatuirea unui plan de reforme care sa modernizeze societatea romaneasca - pe plan intern. Pe plan extern, prin Conferinta organizata in martie 1859 la Paris, Franta, Anglia, Rusia si Sardinia au recunoscut actul de la 24 ianuarie; Austria si Turcia si-au dat acordul in septembrie 1859, dar numai pentru perioada domniei lui Cuza. Se consacra astfel uniunea personala a celor doua Principate, prima etapa spre realizarea deplina a unirii. Pe plan intern, a fost initiat un amplu program de consolidare a unirii: in domeniul administrativ s-au unificat serviciile de vama; de asemenea, s-a centralizat administratia telegrafului, s-au unificat armatele (reunite in tabara de la Floresti) si cursul monetar. Capitala a fost stabilita la Bucuresti, s-a adoptat noua stema (vulturul si zimbrul), s-a extins administratia romaneasca si in cele trei judete din sudul Basarabiei; pentru uniformizarea legislatiei, Comisia Centrala de la Focsani (care si-a desfasurat activitatea intre ianuarie 1859 - ianuarie 1862) a elaborat un proiect de Constitutie si proiecte de lege agrara si electorala. De asemenea, Cuza a promovat elemente ale burgheziei in aparatul de stat, a numit functionari moldoveni in Tara Romaneasca si invers si s-a preocupat de uniformizarea armatei, creandu-se primul minister unic - cel de razboi (1860), condus de generalul Ioan Emanoil Florescu.

Pe plan extern, Cuza a initiat diverse actiuni diplomatice: prin memorii adresate Marilor Puteri le solicita sa fie de acord cu constituirea la Bucuresti a guvernului si a Adunarii unice; in septembrie 1860 a efectuat o vizita la Constantinopol, unde a fost primit ca un adevarat suveran etc. Ca urmare, puterile europene reunite in Conferinta de la Constantinopol (septembrienoiembrie 1861), au recunoscut deplina unire politica a Principatelor. Firmanul emis de sultan sublinia ca unificarea deplina a institutiilor era valabila numai pe timpul domniei lui Cuza. In acest context favorabil au urmat importante evenimente politice: la 11 decembrie 1861, Cuza a proclamat unirea si nasterea natiunii romane; la 22 ianuarie 1862 s-a constituit primul guvern unic, in frunte cu Barbu Catargiu, iar peste doua zile si-a deschis lucrarile Adunarea legislativa a Principatelor Unite. La 24 ianuarie 1862, prima Adunare unica a Principatelor Unite adopta numele de Romania pentru noul stat si proclama Bucurestiul capitala tarii. Marile reforme. Guvernul Barbu Catargiu (ianuarie - iunie 1862). Primul guvern unic al Principatelor, format la 22 ianuarie 1862, a fost condus de Barbu Catargiu. Era un guvern conservator, care reflecta structura Adunarii unice. Comisia centrala de la Focsani a fost desfiintata si a fost creat un alt organism, Comitetul legislativ provizoriu. In primavara anului 1862 a fost elaborata o lege a presei. Principala problema a societatii romanesti din aceasta perioada era, insa, problema agrara, iar solutionarea acesteia era sustinuta de toate fortele politice. Modalitatile de rezolvare preconizate erau insa diferite. Conservatorii, care reprezentau interesele mosierimii, sustineau desfiintarea clacii, dar nu erau de acord cu improprietarirea taranilor, dorind sa mentina intacta marea proprietate. Prin urmare, guvernul punea in discutia Adunarii, in primavara anului 1862, un proiect de lege rurala (intocmit inca din 1860 de Comisia Centrala de la Focsani) care reflecta viziunea conservatorilor de rezolvare a problemei agrare, insa Alexandru Ioan Cuza a refuzat sa-l sanctioneze. Guvernul Nicolae Kretzulescu (iunie 1862 - octombrie 1863). Guvernarea cabinetului Barbu Catargiu s-a incheiat o data cu asasinarea, in conditii neelucidate pana astazi, a primuluiministru (iunie 1862). S-a format imediat un guvern al caii de mijloc condus de Nicolae Kretzulescu, lider al liberalilor moderati. De la bun inceput guvernul a urgentat adoptarea masurilor administrative avand in vedere realizarea unirii depline: a unificat serviciile sanitare, a constituit Consiliul superior al instructiunii publice si Directia generala a arhivelor statului. Guvernul a luat primele masuri care vizau manastirile inchinate, care aveau mari datorii catre statul roman. In 1860, Costache Negri, reprezentantul roman la Constantinopol, depunea primul memoriu in aceasta chestiune. In noiembrie 1862, averile manastirilor inchinate au fost trecute in proprietatea statului, iar in ianuarie 1863 Adunarea a hotarat ca datoria lor sa intre in bugetul statului. Guvernul Mihail Kogalniceanu (octombrie 1863 - ianuarie 1865). Considerat cel mai important guvern din timpul domniei lui Cuza pentru activitatea sa reformatoare, acest cabinet a fost instalat la 11 octombrie 1863. In noiembrie, la deschiderea lucrarilor Adunarii, Cuza anunta in mesajul sau programul legislativ: reforma electorala si agrara, organizarea armatei, reforma instructiunii publice, secularizarea averilor manastiresti etc. In decembrie 1863 a fost adoptata legea secularizarii averilor manastiresti, transferandu-se astfel intinse suprafete agricole in proprietatea statului. Trecerea sub controlul statului a averilor manastiresti, inclusiv ale manastirilor inchinate, a intarit autonomia tarii. Legea secularizarii averilor manastiresti a asigurat un fond funciar insemnat, care va fi folosit apoi pentru aplicarea Legii agrare din 14

august 1864. Pe 13 februarie 1864 a fost adoptata Legea privind infiintarea Consiliului de Stat, care era prezidat de domnitor si elabora la cererea guvernului proiecte de legi. In martie 1864 a inceput dezbaterea chestiunii rurale, care a accentuat confruntarea dintre guvern, sprijinit de domnitor, si Adunare, dominata de marii proprietari funciari. Punerea proiectului legii rurale (agrare) in discutia Legislativului (proiect care propunea desfiintarea clacii si improprietarirea taranilor cu loturile pe care le aveau in folosinta) a determinat fortele conservatoare care dominau Adunarea sa dea un vot de blam guvernului. Cuza a preferat sa mentina cabinetul si sa dizolve forul legislativ, dand astfel lovitura de stat din 2 mai 1864. Aceasta a fost insotita de o proclamatie catre armata si de una catre popor. De asemenea, a fost adoptat un nou act constitutional - numit Statutul dezvoltator al Conventiei de la Paris, care extindea substantial atributiile domnitorului -, precum si o noua lege electorala. Potrivit Statutului dezvoltator, noua lege fundamentala care inlocuia Conventia de la Paris, domnitorul avea initiativa legilor elaborate de Consiliul de Stat si, de asemenea, avea drept de veto. S-a trecut la sistemul legislativ bicameral, prin crearea celui de-al doilea corp legiuitor, Corpul Ponderator (Senatul), cu membri alesi de Cuza. Regulamentul de functionare al acestuia era alcatuit de guvern, iar presedintele Adunarii era numit de domn. Statutul dezvoltator a fost aprobat printr-un plebiscit, organizat la 10 mai 1864. In iunie 1864, marile puteri au recunoscut modificarile aduse Conventiei de la Paris, acordand Principatelor dreptul de a schimba in viitor legile care priveau organizarea interna. Prin Statutul dezvoltator se trecea la un regim autoritar, in care atributele puterii executive erau sporite. Noua lege electorala, care impartea corpul electoral in doua categorii, alegatori primari si directi, marea numarul alegatorilor: votul ramanea cenzitar, dar censul era mai mic in comparatie cu dispozitiile electorale ale Conventiei de la Paris. Lovitura de stat a inaugurat o conducere autoritara a domnitorului, criticata vehement de opozitie. Ea a fost justificata de imposibilitatea adoptarii reformelor in conditiile in care alegerile facute in conformitate cu prevederile Conventiei de la Paris creau o majoritate conservatoare in Camera. Elaborata de Consiliul de Stat si imbunatatita de guvern, Legea rurala a fost promulgata de domnitor la 14 august 1864. * Aceasta elibera taranii clacasi de sarcinile de tip feudal (claca) si ii improprietarea cu pamantul pe care-l foloseau, prin rascumparare (despagubire). * Articolul 1 al legii oferea posibilitatea taranilor clacasi sa devina proprietari deplini pe locurile supuse posesiunii lor. *Suprafata de pamant pe care o primeau era stabilita in functie de numarul vitelor detinute. *Cei care nu au facut claca deveneau proprietari numai pe locurile de casa si gradina, iar pamantul nu putea fi instrainat sau ipotecat timp de 30 de ani. *Taranii plateau despagubiri pentru claca timp de 15 ani. *Pamantul acordat taranilor nu trebuia sa depaseasca 2/3 din suprafata mosiei, fara a socoti padurile. Existau insa si numeroase limite:intinderea mica a lotului, neimproprietarirea unui

numar destul de mare de tarani etc. Totusi, legea a intarit proprietatea taraneasca si a imbunatatit situatia unei parti importante a locuitorilor satelor. O alta lege insemnata a fost cea a instructiunii publice, promulgata la 7 decembrie 1864, prin care invatamantul devenea unitar, structurat pe trei cicluri: primar, care era gratuit si obligatoriu, secundar si superior. Tot in domeniul invatamantului este de remarcat infiintarea, in octombrie 1860, a Universitatii din Iasi, cu patru facultati: drept, filozofie, stiinte, teologie. La 4 iulie 1864 se infiinta si Universitatea din Bucuresti, care avea sectii de drept, stiinte si filosofie (litere). In 1864 - 1865 au fost adoptate si alte reforme care au contribuit la constituirea unui cadru nou de organizare a societatii: in administratie (legea comunala, legea pentru infiintarea consiliilor judetene); in justitie (elaborarea Codului penal - martie 1864, adoptarea noului Cod civil, in decembrie 1864); in domeniul organizarii bisericesti (legi care au diminuat rolul Bisericii in treburile civile si au sporit dominatia statului in structura administrativa a acesteia); in comert (elaborarea Codului comercial, infiintarea Camerei de Comert); adoptarea sistemului unic de masuri si unitati (septembrie 1864); in domeniul armatei - Legea organizarii armatei (noiembrie 1864) s.a. In ianuarie 1865, in urma unor neintelegeri cu domnitorul, Mihail Kogalniceanu a demisionat. Cabinetele care i-au urmat au continuat politica reformatoare. Politica externa. In aceasta perioada, Principatele au urmat in politica externa o directie proprie. Cuza a concentrat in mainile sale toate parghiile externe, pentru a evita eventualele oscilatii provocate de viata interna. Domnitorul a sustinut miscarile de eliberare ale popoarelor din Europa Centrala si Estica, emigratia poloneza, pe cea maghiara si pe cea bulgara de pe teritoriul roman. A organizat si coordonat propaganda romaneasca in strainatate si a sustinut dezvoltarea culturala a romanilor din Imperiul Habsburgic, pentru care a alocat sume importante de la bugetul statului. Pentru a afirma individualitatea politica a statului roman, a infiintat agentii diplomatice la Constantinopol, Paris si Belgrad, iar in 8 august 1862 a creat ministerul de externe, care avea ca scop coordonarea intregii politici externe. Domnia lui Cuza a coincis, astfel, unei perioade de crestere a prestigiului tarii. Raporturile cu puterea suzerana si Puterile Garante se deosebeau esential de perioada anterioara. Pentru intarirea autonomiei tarii in relatiile cu puterile europene, a fost sporita capacitatea militara, s-a incercat emiterea unei monede si a unei decoratii nationale, s-a proclamat autocefalia Bisericii Ortodoxe Romane fata de Patriarhia de la Constantinopol (recunoscuta, insa, mult mai tarziu) etc. Monstruoasa coalitie si sfarsitul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Masurile legislative modernizatoare adoptate de Alexandru Ioan Cuza au fost insotite de anumite tendinte autoritare, care i-au atras adversitatea oamenilor politici de toate orientarile. Astfel, la inceputul anului 1863 sa conturat o grupare eterogena formata din liberalii radicali condusi de Ion C. Bratianu si C.A. Rosetti si conservatori, intrata in istorie sub numele de "monstruoasa coalitie" care urmarea detronarea lui Cuza si aducerea pe tronul tarii a unui principe strain. Liberalii radicali, continuatori ai ideologiei de la 1848, dorind o transformare economica si sociala radicala, dupa modelul Europei Occidentale, considerau masurile luate de Cuza prea moderate. Conservatorii, in schimb, doreau pastrarea traditiilor si privilegiilor epocii premergatoare revolutiei, puternic afectate de politica reformatoare a domnitorului, si insistau ca dezvoltarea sa se faca lent si fara schimbari radicale. Pentru ambele grupari, Cuza ducea o politica necorespunzatoare.

Desi Cuza a reusit sa puna in aplicare ambitiosul sau program legislativ si de organizare a unor institutii moderne, pozitia i-a fost subminata de activitatea "monstruoasei coalitii". Conservatorii l-au criticat pentru reformele agrara si electorala, iar liberalii radicali i-au reprosat ca era prea moderat. Constient de esecurile domniei autoritare, domnitorul s-a gandit la abdicare. Liberalii radicali condusi de Ion C. Bratianu si C.A. Rosetti au organizat lovitura de stat de la 11 februarie 1866. Cuza a semnat actele de abdicare si a plecat in strainatate, unde a murit in mai 1873. Locul domnitorului a fost luat de o locotenenta domneasca, compusa din Lascar Catargiu, generalul Nicolae Golescu si colonelul Nicolae Haralambie. Domnia lui Al. I. Cuza a fost o etapa decisiva in modernizarea statului roman: a insemnat, in primul rand, punerea in aplicare a programului de la 1848. Politica reformatoare si intarirea statului roman a reprezentat o premisa importanta in dobandirea independentei. La abdicarea lui Cuza (11 februarie 1866), Romania moderna era, in esenta, edificata. 2.3. Instaurarea dinastiei de Hohenzollern Ideea aducerii printului strain nu era noua, caci ea fusese formulata in memoriile boieresti si in Rezolutiile Adunarilor ad-hoc din 1857. Pentru Romania anului 1866, aceasta idee avea multiple semnificatii: era o solutie pentru consolidarea statului national (caci puterile europene recunoscusera unirea doar pe timpul lui Cuza); se miza pe asigurarea stabilitatii interne, inlaturandu-se lupta pentru domnie; prezenta pe tronul tarii a unui reprezentant dintr-o mare familie domnitoare europeana putea sa intareasca prestigiul extern al tarii, reprezentand o garantie pentru consolidarea autonomiei si pentru pregatirea terenului in vederea dobandirii independentei de stat a Romaniei. Inlaturarea lui Cuza a atras reactia puterilor europene. In randul acestora, intrunite in cadrul Conferintei de la Paris din martie 1866, se auzeau voci care cereau desfacerea unirii: Rusia si Turcia foloseau prilejul pentru a cere separarea si ocupatia militara. Aparea chiar propunerea ca romanii sa fie intrebati din nou asupra viitorului lor, ca in 1857, Poarta insistand pentru organizarea unor noi alegeri sub supravegherea comisarilor otomani. Austria a actionat si ea deschis pentru desfacerea unirii. Pe plan intern, atat liberalii, cat si conservatorii erau in majoritate in favoarea aducerii unui print strain pe tronul Romaniei, ca solutie eficienta si sigura pentru stabilitatea politica si sociala. Prin intermediul Frantei si cu acceptul Prusiei, s-a perfectat aducerea in tara a lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, inrudit cu regele Prusiei si var dupa mama cu Napoleon al IIIlea. Acesta a fost proclamat domn al Romaniei in urma plebiscitului din aprilie 1866. La 25 aprilie 1866, Carol a acceptat propunerea si a obtinut acordul tatalui sau, al regelui Prusiei si al cancelarului prusac Otto von Bismarck pentru a pleca spre Romania. Deoarece unele puteri europene nu erau de acord cu aceasta solutie si cereau alegerea unui nou domn pamantean, cercurile politice romanesti au mers pe varianta "faptului implinit". Din cauza conflictului austroprusac, printul a calatorit cu un pasaport fals pana la Turnu Severin, fiind insotit de Ion C. Bratianu. In dimineata zilei de 10 mai (care va fi Ziua Nationala a Romaniei pana in 1947), Carol intra in Bucuresti, pe Podul Mogosoaiei, indreptandu-se spre Mitropolie, unde a fost proclamat domn de catre Adunare, in fata careia a jurat sa pazeasca legile Romaniei, drepturile si integritatea sa. Marile Puteri, dezbinate de interese contradictorii l-au acceptat in mod formal pe Carol. In urma unei vizite facute la Istanbul, in octombrie 1866, Poarta dadea firmanul de investitura a lui Carol I, prin care renunta implicit la "nota restrictiva" de recunoastere a unirii doar pe timpul lui Cuza si accepta unirea deplina, indiferent de domnitor.

2.4. Constitutia din 1866 Adunarea Legislativa aleasa cu o luna inaintea venirii lui Carol s-a transformat in Adunare Constituanta, luandu-si misiunea de a discuta si apoi de a vota proiectul unei Constitutii. Dupa dezbateri aprinse intre conservatori si liberali, noua lege fundamentala a fost promulgata de domn la 1 iulie 1866, ea reprezentand prima Constitutie interna romaneasca (elaborata de reprezentantii legitimi ai natiunii). Inspirata dupa modelul belgian, Constitutia a fost una dintre cele mai democratice din Europa secolului al XIX-lea. Adoptarea Constitutiei a reprezentat un pas inainte pe drumul modernizarii principalelor institutii si al racordarii lor la mutatiile europene petrecute in secolul al XIX-lea. Aceasta lege fundamentala se asemana cu alte Constitutii liberale in vigoare in Europa occidentala. Ea tinea cont de conditiile specifice ale Romaniei si se referea la o diversitate de aspecte care vizau dezvoltarea si modernizarea societatii: teritoriul Romaniei, drepturile cetatenesti, Reprezentanta Nationala (Parlamentul), puterile in stat, prerogativele domnului si ale ministrilor s.a. Exprimand dorinta de independenta, Constitutia proclama oficial numele de Romania, nu amintea nimic despre raporturile cu Poarta si cu Puterile garante, consfintea ca statul roman era o monarhie constitutionala, iar ca sistem politic consacra parlamentarismul pluripartidist. Printre principiile asezate la baza Constitutiei se numarau: suveranitatea nationala; guvernarea reprezentativa si responsabila; principiul democratic al separatiei puterilor in stat; responsabilitatea ministeriala; monarhia ereditara; drepturi si libertati cetatenesti. Puterea executiva era incredintata domnului si guvernului. Ca sef al puterii executive, domnitorul numea si revoca ministrii, numea si confirma in toate functiile publice, era comandantul armatei, conferea distinctii si decoratii, batea moneda, avea drept de amnistie politica, gratia, putea sa declare razboi si sa incheie pace, incheia conventii cu alte state dupa ce obtinea acordul Parlamentului. Actele sale aveau "tarie" doar daca erau contrasemnate de un ministru. Domnitorul se bucura si de largi prerogative legislative: convoca, amana si dizolva Adunarea Deputatilor si Senatul, initia proiecte de lege (prin ministrii sai), sanctiona si promulga legile, avea drept de veto absolut, putandu-se opune punerii in aplicare a unor legi votate de Parlament. Puterea legislativa apartinea Parlamentului (bicameral) care avea o serie de atributii: dezbatea si adopta bugetul (numai Adunarea Deputatilor), vota, modifica sau abroga legile, avea drept de interpelare a guvernului s.a. Puterea judecatoreasca se exercita prinCurti de judecata si Tribunale. Hotararile si sentintele acestora se pronuntau in numele legii si se executau in numele domnului. Cea mai inalta instanta era Curtea de Casatie. Constitutia consfintea importante drepturi si libertati cetatenesti: libertatea constiintei, a presei si a intrunirilor, libertatea invatamantului, egalitatea in fata legilor (art.10), libertatea exercitarii drepturilor politice (numai de catre crestini), libertatea individuala, dreptul la azil politic, protejarea refugiatilor din motive politice s.a. De asemenea, se acorda dreptul de intrunire si asociere, aceasta prevedere stand la baza organizarii partidelor politice. Proprietatea, de orice natura, era proclamata sacra si inviolabila (art.19). Articolul 7 prevedea ca "insusirea de roman se dobandeste, se conserva si se pierde potrivit regulilor statornicite prin legile civile", iar cetatenia romana poate fi dobandita doar de "strainii de rituri crestine". Articolul 31 consacra suveranitatea poporului. Impreuna, articolele 32, 33 si 35

consfintesc separatia puterilor. In plus, prin articolul 35 se consacra monarhia constitutionala ca forma de organizare statala, in timp ce articolul 82 consfinteste caracterul ereditar al monarhiei. Principiile liberale specifice acestei legi fundamentale nu se regaseau in legea electorala cenzitara care completa Constitutia. Astfel, normele cenzitare promovau interesele marilor proprietari funciari si ale marii burghezii, electoratul fiind impartit pe colegii (doua pentru Senat si patru pentru Camera Deputatilor) in functie de avere. Primele trei colegii ii delegau direct pe deputati (vot direct), in vreme ce colegiul al lV-lea alegea prin delegati (vot indirect). Pentru Senat existau doua colegii in care isi exprimau optiunea proprietarii funciari si de imobile. Varsta minima a alegatorilor era fixata la 21 de ani. Sistemul electoral cenzitar, aproape general in acel moment in Europa, care impartea corpul de alegatori in colegii, in functie de venituri, oglindea marile diferente sociale din sanul societatii romanesti: pe de-o parte, boierimea care si-a perpetuat predominanta politica si dupa 1866, pe de alta parte, taranimea - stratificata - care constituia majoritatea populatiei. Intre aceste clase sociale exista o burghezie care va castiga in importanta din ce in ce mai mult. Cele doua mari partide ale epocii moderne - Partidul NationalLiberal si Partidul Conservator - s-au cristalizat tocmai in urma aplicarii Constitutiei din 1866. In ansamblu, Constitutia din 1866 poate fi considerata un compromis intre liberali si conservatori: pentru ca acestia din urma sa accepte adoptarea unei constitutii liberale, liberalii au acceptat introducerea unui sistem electoral nedemocratic, bazat pe votul cenzitar. Constitutia din 1866 a avut insa si alte limite, ea permitand introducerea si perpetuarea unor practici nedemocratice: guvernul nu era o creatie a Parlamentului. Acest fapt este demonstrat de procedura de schimbare a guvernelor. Procesul incepea cu demisia guvernului in functie si cu numirea de catre domnitor a unui nou prim-ministru, dupa care era dizolvat Parlamentul si se stabileau noi alegeri. Noul guvern folosea toate mijloacele disponibile pentru asi asigura o majoritate in Parlament si, pana dupa Primul Razboi Mondial, nu a fost niciodata dezamagit. Desi nu o consacra efectiv, Constitutia din 1866 a fost perceputa pe plan extern ca o puternica manifestare a independentei. Ea prevedea ereditatea domniei si atributiile unui domn suveran, depasind statutul de autonomie recunoscut prin tratatele internationale. In acelasi timp, legea fundamentala a Romaniei nu amintea nimic de suzeranitatea otomana si de garantia colectiva a puterilor europene. De asemenea, promulgarea Constitutiei de catre domn fara a mai astepta acordul puterilor europene, era si ea o dovada a aspiratiei romanilor catre independenta. Constitutia din 1866 a fost suferit mai multe modificari: in 1879 a fost modificat articolul 7, in sensul acordarii de drepturi civile si politice (cetatenie) indiferent de religie; in 1884, cand se reduce numarul de colegii electorale de la patru la trei; in 1917, cand sunt modificate regimul proprietatii si sistemul electoral, pentru a permite introducerea reformei agrare si a reformei electorale. Aceasta lege fundamentala, ramasa in vigoare pana in 1923, a contribuit la consolidarea si modernizarea statului roman. CONSTITUTIA DIN 1866 Art. l. Principatele Unite Romane constituie un singur stat indivizibil sub numele de Romania. Art. 2. Teritoriul Romaniei este inalienabil. Art. 7. insusirea de roman se dobandeste, se conserva si se pierde potrivit regulilor statornicite prin legile civile. Numai strainii de rituri

crestine pot dobandi impamantenirea. Art.10. Nu exista in Stat nici o deosebire de clasa. Toti romanii sunt egali inaintea legilor si datori a contribui fara deosebire la darile si sarcinile publice. Ei singuri sunt admisibili in functiunile publice, civile si militare. Art. 19. Proprietatea de orice natura, precum si toate creantele asupra Statului, sunt sacre si neviolabile. Art. 31. Toate puterile Statului emana de la natiune, care nu se poate exercita decat numai prin delegatiune si dupa principiile si regulile asezate in Constitutiunea de fata. Art. 32. [] Orice lege cere innoirea a cator trele ramuri ale puterii legiuitoare. Nici o lege nu poate fi supusa sanctiuni domnului, decat dupa ce va fi discutata si votata liber de majoritatea ambelor Adunari. Art. 33. Initiativa legilor este data fiecareia din cele trei ramuri ale puterii legislative. Art. 35. Puterea executiva este incredintata domnului, care o exercita in mod regulat prin Constitutiune. Art. 82. Puterile constitutionale ale domnului sunt ereditare, in linie coboratoare directa si legitima a mariei sale principelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, din barbat in barbat prin ordinul de primogenitura si cu exclusiunea perpetua a femeilor si coboratorilor lor. 2.5. Cucerirea independentei de stat. Contextul intern si international. Dupa 1772, elita politica solicitase in memoriile adresate marilor puteri, statutul de independenta pentru Principatele romane. Diferite proiecte si planuri din preajma anului 1848 ale revolutionarilor munteni si moldoveni, aflati in legatura cu activitatea revolutionarilor polonezi, aveau ca obiectiv dobandirea independentei. Adversarul comun era Rusia care, prin "articolul aditional" la Regulamentele Organice, urmarea sa-si sporeasca controlul asupra Principatelor. Romanii considerau ca o intelegere cu sultanul, pe cale pasnica, s-ar fi putut realiza, iar principala piedica in calea reformelor interne o constituia tarul. Aceeasi ostilitate era manifestata si fata de habsburgi, fapt care a permis, in timpul domniei lui Al. I. Cuza, o apropiere de revolutionarii maghiari. Interesante sunt planurile federaliste care infloreau la jumatatea secolului al XIX-lea. Nicolae Balcescu a sustinut si el mai multe proiecte federaliste (1850, 1851), retinand atentia cel ce viza fondarea Statelor Unite ale Dunarii care ar fi grupat pe romani, maghiari si "iugoslavi". Ion H. Radulescu dorea o "republica universala a Europei ". Mai realiste au fost planurile de intelegere balcanica. Astfel, in 1863, Cuza a stabilit relatii diplomatice cu Serbia peste capul Portii, relatii continuate dupa venirea lui Carol I la tronul tarii, prin semnarea unui tratat in 1868. Cei doi monarhi au sustinut miscarea revolutionarilor bulgari, iar in 1866 si 1869, oamenii politici romani se consultau cu emisarii guvernului grec in vederea stabilirii unei actiuni comune antiotomane. Redeschiderea "crizei orientale" in 1875, prin rascoalele antiotomane din Bosnia si Hertegovina, a oferit ocazia unei actiuni politice si militare pentru dobandirea independentei. Carol I ridicase aceasta problema in fata Consiliului de Ministri inca din 1873. Clasa politica sustinea ideea, dar existau deosebiri de vederi asupra cailor si metodelor prin care se putea realiza. Cei mai multi liberali (intre care I.C. Bratianu, M. Kogalniceanu) erau pentru o apropiere de Rusia in vederea unei actiuni antiotomane deschise. Schimbarea de atitudine fata de aceasta era legata de esecul rus in razboiul Crimeii si de ostilitatea fata de Imperiul habsburgic, devenit Austro-Ungaria in 1867, cu toate consecintele care decurgeau de aici pentru romanii din imperiu. Conservatorii se opuneau, socotind ca regimul garantiei colective din 1856 era singurul obstacol in calea expansiunii ruse. Formati la scolile din Germania, ei vedeau in panslavism cea mai serioasa amenintare. Pentru conservatori, singura cale de obtinere a independentei era pe

cale diplomatica, colaborand cu Austro-Ungaria si Germania. Noul guvern liberal condus de I.C. Bratianu (1876) cu M. Kogalniceanu la externe, spera sa obtina independenta pe cale pasnica. Criza s-a agravat in 1876. Serbia si Muntenegru au declarat razboi Turciei, iar bulgarii au declansat miscarea de eliberare, parte din detasamentele lor inarmate fiind pregatite chiar pe teritoriul romanesc. Printr-un memoriu guvernul roman solicita, in iulie 1876, Portii si Puterilor garante recunoasterea individualitatii statului roman si a numelui de Romania, dar acesta era primit cu ostilitate. In august primul-ministru a avut o intrevedere cu imparatul Franz Joseph I la Sibiu, incheiata fara rezultate deosebite. Nici apropierea de Rusia din septembrie/octombrie 1876, cand o delegatie condusa de I.C. Bratianu si M. Kogalniceanu propusese la Livadia, in Crimeea, tarului Alexandru al II-lea si cancelarului Gorceakov un tratat antiotoman, nu avusese mai mult succes. In decembrie 1876, Dimitrie Bratianu initia un demers diplomatic la Constantinopol, cerand "garantii speciale pentru neutralitatea vesnica a teritoriului romanesc". Tratativele romano-otomane esuau insa, ca urmare a adoptarii Constitutiei lui Midhat-pasa prin care statul roman era declarat "provincie privilegiata" a imperiului. In aceste conditii, calea obtinerii independentei prin lupta devenea tot mai evidenta. Austro-Ungaria si Rusia se intelegeau prin conventia de la Budapesta, semnata la 3 ianuarie 1877, cu privire la schimbarile teritoriale pe care ar fi trebuit sa le aduca un eventual razboi ruso-turc (Rusia ar fi anexat sudul Basarabiei, revenind la gurile Dunarii, iar AustroUngaria s-ar fi multumit cu Bosnia si Hertegovina). La 4/16 aprilie 1877, guvernul liberal condus de Ion C. Bratianu a incheiat Conventia romano- rusa. Conventia a fost semnata de baronul Dmitri Stuart, reprezentantul Rusiei in Romania, si de Kogalniceanu, ministrul nostru de externe si stabilea trecerea armatelor ruse pe teritoriul romanesc in regimul rezervat armatelor prietene, cheltuielile fiind suportate de guvernul rus. Actul fixa intr-o anexa drumul pe etape spre Dunare, care ocolea Bucurestiul, si numea comisarii pentru raporturile cu institutiile romanesti. Rusia se angaja sa respecte statutul tarii si "sa mentina si sa apere integritatea actuala a Romaniei". Incheierea Conventiei evidentiaza o schimbare a atitudinii Rusiei fata de statul roman in comparatie cu alte faze ale Crizei Orientale din secolul al XIX-lea. Conventia din 4/16 aprilie 1877 reprezenta un eveniment important pe calea afirmarii de sine statatoare a statului roman. Imediat, decretul de mobilizare a chemat sub arme 100.000 de persoane, din care 58.000 formau armata operativa. Desi statul facuse eforturi financiare deosebite pentru a asigura o dotare corespunzatoare, armata era slab inarmata si echipata. Armata romana intra in actiune preluand apararea Dunarii pe linia Turnu Severin-Calarasi. La 12/24 aprilie 1877, Rusia a declarat razboi otomanilor si armatele sale au inceput traversarea Romaniei. Luand act de noua realitate, otomanii au bombardat localitatile Bechet, Islaz, Corabia, Calafat, Giurgiu; romanii au ripostat bombardand Vidinul si Turtucaia. Adunarea (29 aprilie) si Senatul (30 aprilie) au votat motiuni prin care declarau starea de razboi cu Imperiul Otoman, dar nu si independenta. In 9 mai 1877, la o interpelare a lui Nicolae Fleva, privind situatia Romaniei, Mihail Kogalniceanu, ministrul de externe, raspundea printr-un discurs in care declara ca statul roman era hotarat sa rupa orice legatura cu Imperiul Otoman ("Suntem independenti; suntem natiune de sine statatoare!"). In aceeasi zi, Camera Deputatilor a votat o motiune prin care se lua

act de ruperea relatiilor cu Poarta si de independenta absoluta a Romaniei. A doua zi, Senatul vota aceeasi motiune. Proclamarea independentei semnifica atat inlaturarea suzeranitatii otomane cat si a garantiei colective a marilor puteri. Independenta, salutata cu entuziasm de populatie, a fost receptata de Marile Puteri in mod diferit, in functie de propriile interese: Rusia a acceptat-o ca pe un fapt implinit, dar nu si de jure; Italia si-a aratat simpatia; Franta, Germania si AustroUngaria au ramas in expectativa; Marea Britanie a privit-o cu ostilitate, iar Poarta a ripostat prin razboi. Participarea Romaniei la razboiul pentru independenta (1877 - 1878). La inceputul razboiului, Rusia a refuzat cooperarea cu armata romana, deoarece nu dorea sa-si creeze "obligatii" fata de o tara de la care urmarea sa rapeasca cele trei judete din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail). Cu toate acestea, trupele romane au sprijinit trecerea trupelor tariste in sudul Dunarii la jumatatea lui iunie 1877. Dupa ce au traversat Dunarea, rusii au inaintat cu repeziciune pe trei directii, ajungand peste o luna dincolo de Balcani. In luptele de la Dunare, ei au fost sprijiniti de armata romana prin diverse forme: bombardarea flotilei turcesti; bombardamente asupra pozitiilor inamice de pe malul drept al Dunarii etc. Cheia victoriei in Balcani era luarea Plevnei, un puternic sistem de fortificatii cu o pozitie strategica insemnata, aparat de o garnizoana formara din 50.000 soldati, condusa de generalul Osman-pasa; de aici otomanii puteau surprinde si inconjura coloana principala rusa ce se indrepta spre pasul Sipka si Balcani. Ignorand forta armatei otomane, armata rusa a declansat, in iulie, un atac total nepregatit si cu un efectiv militar mic. Inaintarea in Balcani, condusa de arhiducele Nicolae, s-a oprit la Plevna, unde primele doua atacuri rusesti au fost sangeros respinse. Situatia critica din Balcani l-a determinat pe arhiducele (marele duce) Nicolae, comandantul frontului rusesc din Balcani, sa adreseze principelui Carol cunoscuta telegrama din 19 iulie 1877, prin care solicita cooperarea armatei romane, neacceptata pana atunci de partea rusa." Insistentele romanesti privind incheierea unei conventii care sa reglementeze participarea armatei romane n-au dat rezultate. Desi nu exista o conventie militara intre cele doua tari, dupa noi apeluri ale comandamentului rus, armata romana a trecut in sudul Dunarii (Divizia 4 si o parte din Divizia 3). Desi Romania insista in continuare sa se incheie o conventie militara de colaborare care sa precizeze individualitatea armatei romane, in cursul tratativelor dintre tar, arhiduce si principele Romaniei, din august 1877, s-a acceptat doar constituirea unui front romanesc la Plevna, fiind respinsa conventia scrisa. Frontul de la Plevna a fost pus sub comanda lui Carol I. La 30 august 1877, fortele romano-ruse puse sub comanda principelui Carol au executat un al treilea atac general asupra Plevnei. Singura victorie - cucerirea redutei Grivita I - a fost scump platita, caci au murit aproape 1.000 de ostasi romani, intre care maiorul George Sontu si capitanul Valter Maracineanu. Acest bilant trist, intarea opinia principelui Carol, exprimata inainte de atac, ca cetatea trebuia asediata. Lupte crancene s-au desfasurat in septembrieoctombrie pentru izolarea completa a Plevnei si impiedicarea aprovizionarii garnizoanei otomane. Pentru a intari blocada, fortele romane au cucerit reduta Rahova la 9 noiembrie 1877. Supusa unui permanent bombardament Plevna era, la inceputul lunii noiembrie, complet izolata si cu proviziile aproape epuizate. In ziua de 28 noiembrie 1877 a avut loc incercarea lui OsmanPasa de a sparge incercuirea la Plevna, care s-a incheiat cu un esec. In aceeasi zi, dupa aproape

trei luni, Plevna a capitulat, iar comandantul ei s-a predat ofiterilor romani. Caderea Plevnei a avut o influenta hotaratoare asupra desfasurarii ulterioare a razboiului. In timp ce armata rusa a continuat ofensiva pe directia Sofia - Adrianopol, trupelor romane le-a revenit misiunea de a cuceri cetatile turcesti din vestul Bulgariei, printre care Vidin si Belogradcik. Infranti pe toate fronturile, otomanii au capitulat in ianuarie 1878, semnand armistitiul si apoi tratatul de pace de la San Stefano (februarie 1878). Recunoasterea internationala a independentei. In ultima parte a razboiului, Rusia a aratat o atitudine neprietenoasa, comunicand autoritatilor romane ca doreste sa obtina cele trei judete din sudul Basarabiei; acest fapt a atras, in ianuarie 1878, protestul Parlamentului Romaniei. In perioada tratativelor de pace de la San Stefano, relatiile romano-ruse s-au inrautatit si mai mult, urmare a neadmiterii reprezentantului roman la negocieri si mai ales a hotararii Rusiei de a ocupa din nou sudul Basarabiei. Delegatul Romaniei la tratative, colonelul Eraclie Arion, a fost imputernicit sa sustina recunoasterea independentei si retrocedarea gurilor Dunarii pana la bratul Sf. Gheorghe. Rusia a hotarat insa reanexarea judetelor din sudul Basarabiei, declarand deschis ca-si rezerva dreptul de a le schimba cu Dobrogea. In tara dezbaterile parlamentare au respins insa solutia rusa, sustinand mentinerea integritatii teritoriale. Tratatul de pace semnat la San Stefano (langa Istanbul), la 19 februarie martie 1878, fara acceptarea Romaniei la dezbateri, prevedea: *independenta Serbiei, Romaniei si Muntenegrului, autonomia Bosniei si Hertegovinei, *organizarea Marelui Principat al Bulgariei (in care stationau trupe ruse), care se intindea de la Dunare la Marea Mediterana si avea statut de autonomie; *stramtorile Bosfor si Dardanele erau deschise circulatiei tuturor navelor; Rusia "oferea" Dobrogea in schimbul anexarii sudului Basarabiei. Toate acestea prevederi oglindeau politica de forta a Rusiei, fapt ce a nemultumit statul roman. Relatiile romano-ruse au devenit deosebit de incordate. In aprilie 1878, erau aduse din Balcani in Romania trupe si incepea aplicarea planului de ocupare militara. Trupele ruse au ocupat orasul Giurgiu si au ajuns in apropierea capitalei. In aceste conditii, domnitorul Carol I a ordonat regruparea armatei in nordul Olteniei si Munteniei pregatindu-se pentru rezistenta in cazul unei agresiuni militare din partea Rusiei. Tratatul de la San-Stefano nemultumea si mari puteri ca Anglia, ingrijorata de pozitia castigata de Rusia in Balcani, si Austro-Ungaria, care nu primea Bosnia si Hertegovina. Germania a preluat misiunea de reconciliere si a organizat noi tratative de pace. Intre timp, Rusia a declarat ca nu este in nici un fel angajata fata de Romania, Conventia din 1877 referindu-se doar la raporturile romano-otomane, nu si la cele ruso-romane. Ca urmare, in vara anului 1878 au avut loc noi tratative de pace, finalizate in cadrul Congresului de pace de la Berlin, la care au participat cele sapte state semnatare ale tratatului din 1856. Nici de data aceasta, Romania nu a fost invitata; dupa lungi insistente, primul ministru Ion C. Bratianu si ministrul de externe Mihail Kogalniceanu au fost primiti intr-o

sedinta unde au prezentat un memoriu prin care solicitau recunoasterea independentei si a integritatii nationale, garantarea neutralitatii tarii, acordarea unor despagubiri de razboi, precum si interzicerea trecerii trupelor ruse pe teritoriul Romaniei. Reflectand lupta de interese dintre Marile Puteri, Tratatul de pace de la Berlin (1/13 iulie 1878) prevedea: *principatul Bulgariei era micsorat si se infiinta in sudul sau provincia autonoma Rumelia, * Bosnia si Hertegovina intrau sub administratia Austro-Ungariei, *insula Cipru revenea Angliei, Serbia si Muntenegru deveneau independente. * In privinta Romaniei, independenta ii era recunoscuta in anumite conditii: modificarea articolului 7 din Constitutie in sensul acordarii cetateniei romane pentru locuitorii de alta religie decat cea crestina, rascumpararea de catre guvernul roman a actiunilor fostei Societatii care construise drumurile de fier din Romania (societatea Strousberg cu capital german creata in 1872). * Statul roman primea Dobrogea, Delta Dunarii si Insula Serpilor, dar pierdea sudul Basarabiei, luat de Rusia. Ingerintele si amenintarile Rusiei au determinat o tensionare a relatiilor romano-ruse. Dincolo de anumite prevederi dezavantajoase, ramanea faptul esential si anume recunoasterea internationala a independentei de stat a Romaniei. Prin tratatul final semnat la 1 iulie, independenta era recunoscuta imediat de Rusia, Imperiul Otoman, Serbia, Austro-Ungaria si abia in 1880 de catre Franta, Anglia si Germania. Independenta a avut urmari dintre cele mai importante pentru statul roman. A creat conditii pentru intarirea regimului politic si accelerarea progresului economic si social. Reintegrarea Dobrogei dadea o noua perspectiva legaturilor economice cu lumea. Dupa cucerirea independentei, Romania devenea stat cu drepturi depline in relatiile internationale. Suveranitatea nationala a ingaduit afirmarea unei politici externe proprii, a permis instituirea unui sistem protectionist necesar dezvoltarii economice, a creat conditii pentru consolidarea sistemului politico-institutional. Obtinerea si recunoasterea independentei a avut drept principala consecinta proclamarea principelui Carol ca rege, la 14 martie 1881. Romania a devenit astfel regat, ridicandu-si in mod substantial statutul si pozitia internationala. 3. PRINCIPALELE INSTITUTII ALE STATULUI ROMAN MODERN SI PARTIDELE POLITICE In epoca moderna, progresul inregistrat de societatea romaneasca s-a reflectat in modul de organizare si functionare a unor institutii fundamentale: domnia (monarhia), Adunarea obsteasca (Parlamentul), guvernul, justitia, biserica, armata. Sistemul politic al Romaniei moderne a avut la baza Constitutia din 1866, care a creat fundamentul democratic al vietii politice. Romania a intrat in randul monarhiilor constitutionale, in cadrul carora suveranul era doar arbitru si factor de echilibru. Rolul principal il aveau partidele politice, care din 1895 au venit la putere prin mecanismul alternantei la guvernare. Parlamentul, ales prin vot cenzitar, a fost spatiul consacrat al disputelor pe seama legilor propuse de partidele politice.

3.1. Monarhia. Rolul monarhiei in istoria Romaniei moderne a fost fundamental. Aceasta institutie centrala a avut un rol important in anii 1859-1918, contribuind la procesul de afirmare si de modernizare a statului roman. Atributiile domnului, specifice perioadei medievale, au fost modificate printr-o serie de acte fundamentale: Regulamentul Organic (1831-1832), Conventia de la Paris (1858), Constitutia din 1866. In timpul lui Cuza, atributiile domniei au crescut, trecandu-se la un regim autoritar Monarhia a fost cea mai importanta dintre institutiile statului din aceasta perioada, institutie a carei functionare a fost reglementata prin Constitutie. Actul fundamental din 1866 avea la baza principiul conform caruia suveranul "domneste, dar nu guverneaza". Prin Constitutia din 1866, era consacrata, ca forma de guvernamant a statului roman, monarhia constitutionala. Modelul il constituiau monarhiile parlamentare din Occident (Belgia, Marea Britanie s.a.), si nu imperiile conservatoare cu care se invecina Romania. Institutia monarhica a avut un rol major in accelerarea procesului de modernizare - occidentalizare a societatii romanesti. Conform Constitutiei din 1866, domnul (din 1881, regele) exercita impreuna cu Parlamentul ("reprezentatiunea nationala") puterea legislativa si, impreuna cu guvernul, pe cea executiva. Intre prerogativele sale se numarau: sanctionarea si promulgarea legilor, dreptul de amnistie, dreptul de a bate moneda, reprezentarea statului roman in politica externa. EI era seful armatei, avea initiativa legilor si dreptul de veto absolut, putandu-se opune punerii in aplicare a unor legi votate de Parlament. In schimb, actele domnitorului nu aveau autoritate, daca nu erau contrasemnate de un ministru, care purta astfel responsabilitatea lor (Constitutia din 1866 articolul 92). Domnul il numea pe primul-ministru, care, la randul sau, forma guvernul si organiza noile alegeri (spre deosebire de sistemul democratic clasic, in care guvernele rezulta din alegeri). Aceasta stare de lucruri era cauzata de situatia concreta a societatii romanesti, in care cei mai multi dintre locuitorii de la sate nu erau stiutori de carte si nu aveau drept de vot (il vor primi dupa primul razboi mondial). Atributiile domnitorului erau pe viata si ereditare. Simbolul monarhiei constitutionale romanesti a fost Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen. Prin aducerea unui principe strain se implinea o dorinta mai veche a clasei politice, al carei scop era de a stinge rivalitatile dintre marile familii boieresti si de a ridica prestigiul international al statului roman. Desigur, descendenta sa dintr-o prestigioasa dinastie germana a contat mult in dezvoltarea legaturilor politice, economice si militare dintre regatul roman si cea mai insemnata putere europeana din acea vreme, Germania wilhelmiana. De-a lungul intregii sale domnii de 48 de ani - cea mai lunga din istoria romanilor (1866 1914) - Carol a jucat un rol important in evolutia statului roman, fiind figura politica centrala. Devenit principe al Romaniei in 1866, Carol, disciplinat si perseverent, descinzand dintr-o prestigioasa dinastie germana, si-a implinit menirea de monarh constitutional. Carol I s-a atasat de tara al carei domnitor (rege) a devenit, aparandu-i interesele. Primii ani de domnie au insemnat o perioada de adaptare din care n-au lipsit dificultatile determinate de diversi factori: disputele dintre conservatori si liberali-radicali, simpatia francofila a opiniei publice, evidenta in timpul razboiului franco-prusac din 1870-1871. Dupa anii 1870-1871, cand au loc manifestari antidinastice, Carol a cautat sa impuna o domnie autoritara cu acordul Puterilor garante si al conservatorilor. Dificultatile de la inceputul domniei au fost treptat depasite, urmand, indeosebi dupa cucerirea independentei de stat, etapa de consolidare a dinastiei: la 9 septembrie 1878 Carol si-a luat titlul de Alteta Regala, in martie 1881 a fost proclamat Regatul, iar pe 10 mai 1881,

Carol I a fost incoronat (coroana folosita fiind confectionata din otelul tunurilor capturate la Plevna); pe 18 mai 1881 s-a incheiat "pactul de familie", prin care era reglementata succesiunea la tron, mostenitor fiind proclamat printul Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen, nepotul de frate al lui Carol I.; in 1884 s-a legiferat crearea Domeniilor Coroanei, ale caror venituri completau lista civila a regelui. Personalitate echilibrata si cu o educatie deosebita, integru din punct de vedere moral, disciplinat si riguros, regele Carol a reusit sa modereze disputele politice dintre liberali si conservatori, a protejat sistemul bipartit, a incurajat modernizarea statului si a sprijinit miscarea nationala a romanilor din afara granitelor. De la inceputul domniei s-a sprijinit pe conservatori. A conlucrat si cu liberalii, aflati mai mult timp la guvernare, deoarece acestia erau dornici sa adopte masuri cu caracter reformator in folosul statului roman. Pe plan intern, Carol a incurajat formarea partidelor politice, a cultivat un climat de ordine, disciplina si rigoare, a staruit pentru modernizarea structurilor economice si a fost un arbitru al vietii politice. EI a instituit in 1895 sistemul rotativei guvernamentale. Prin atributia sa constitutionala de numire a primului ministru, regele avea un rol cheie in determinarea rezultatului alegerilor parlamentare, deoarece fiecare guvern actiona in asa fel incat obtinea victoria electorala. Suveranul a aratat preocupare pentru dezvoltarea invatamantului, a culturii, precum si pentru formarea tinerelor generatii de intelectuali; in 1891 a sprijinit infiintarea Fundatiei culturale "Carol I". Chemat pe tronul Romaniei pentru a consolida pozitia tarii pe plan international, Carol I a desfasurat o intensa activitate in politica externa; s-a dedicat cuceririi independentei; a alaturat Romania Triplei Aliante (1883) si a implicat-o in razboaiele balcanice. In timpul razboiului de independenta a avut merite importante in desfasurarea operatiunilor militare. Dupa Congresul de pace de la Berlin (1878) a respins cu curaj cererea Rusiei de libera trecere a armatei tariste prin Dobrogea. In contextul deteriorarii relatiilor romano-ruse, dupa 1878 s-a orientat spre Puterile Centrale sau Tripla Alianta (Austro-Ungaria, Germania si, pentru un timp, Italia), cu care a incheiat Tratatul din 1883 (secret). Aceasta orientare externa n-a fost determinata in primul rand de originea germana a regelui, ci de presiunea panslavismului, sustinut de Rusia. In plus, orientarea spre Puterile Centrale era o reactie la atitudinea neprietenoasa a Rusiei din 1878, cand armatele rusesti au intarziat retragerea lor de pe teritoriul Romaniei, dupa incheierea razboiului cu Turcia. Un puternic impact l-a avut faptul ca, dupa ce prin Conventia din aprilie 1877 Rusia sa angajat sa apere integritatea teritoriala a Romaniei, in 1878, prin Tratatul de la Berlin, a ocupat trei judete din sudul Basarabiei. In timpul regelui Carol I, Romania s-a afirmat ca un factor de echilibru in Balcani. Ca urmare a participarii tarii noastre la al doilea razboi balcanic, incheiat cu pacea de la Bucuresti (1913), Cadrilaterul a revenit statului roman. Carol I a incurajat lupta romanilor din teritoriile aflate sub dominatie straina, folosind diverse modalitati: interventia regelui pe langa curtea de la Viena pentru eliberarea conducatorilor miscarii memorandiste condamnati in procesul de la Cluj din 1894; sprijinul financiar pentru scolile romanesti etc. Totusi, in aceasta chestiune el a avut o atitudine prudenta, pentru a nu provoca puternicele imperii vecine, Rus si Austro-Ungar. In timpul primului razboi mondial suveranul a acceptat neutralitatea Romaniei, hotarare adoptata in cadrul Consiliului de Coroana de la Sinaia din 21 iulie / 3 august 1914. Dupa moartea lui Carol I (27 septembrie

1914), i-a urmat la tron conform "Pactului de familie" din 1881, Ferdinand I (1914-1927). Acesta si-a legat numele de participarea Romaniei la primul razboi mondial (1916-1918), de realizarea Marii Uniri precum si de infaptuirea unor importante reforme (agrara, electorala). 3.2. Reprezentanta Nationala (Parlamentul). Parlamentul reprezenta puterea legislativa. In baza Statutului dezvoltator al Conventiei de la Paris (1864) s-a inaugurat in Romania parlamentul bicameral: Adunarea Electiva (Adunarea Deputatilor) si Corpul Ponderator (Senatul). Constitutia din 1866 a stat la baza vietii parlamentare din anii 1866-1914, precizand importantele prerogative pe care le avea parlamentul: dezbaterea si adoptarea legilor, a bugetului, controlul activitatii guvernamentale prin intrebari, interpelari, anchete, motiuni de cenzura. Potrivit Constitutiei,Reprezentanta Nationala era un parlament bicameral format din Senat si Adunarea Deputatilor. De regula, Parlamentul isi desfasura activitatea pe durata a 4 -5 luni pe an, timp in care erau discutate si votate legile. In mod normal, lucrarile se deschideau la 15 noiembrie. La deschidere se citea "Mesajul Tronului" adresat de rege legislativului. Activitatea parlamentara se incheia in fiecare an cu "raspunsul Corpurilor Legiuitoare la mesajul tronului". Parlamentul isi exercita dreptul de a controla puterea executiva, urmarind modul in care se aplicau legile. Deputatii si senatorii, mai ales cei din opozitie, se foloseau de dreptul de interpelare, cerand unor ministri sa raspunda pentru anumite decizii sau acte politice si cateodata obligandu-i chiar sa demisioneze. Parlamentul a avut o contributie esentiala in crearea cadrului legislativ al modernizarii. In activitatea lor, guvernantii aveau de infruntat opozitia parlamentara care era extrem de activa. 3.3. Guvernul, ca institutie reprezentand puterea executiva, este o creatie a epocii moderne, avand ca act de nastere Regulamentul. In baza Constitutiei din 1866, regele incredinta guvernul unui lider de partid, dupa care dizolva parlamentul si se organizau alegeri generale. Prin acest sistem, executivul isi construia majoritati parlamentare, autoritatile locale fiind puse in slujba partidului aflat la putere. Astfel, guvernul "facea" Parlamentul, ceea ce insemna o alterare a regimului constitutional. In 1895, regele Carol I a introdus sistemul "rotativei guvernamentale" care consta in alternarea la guvernare a celor doua partide importante: Partidul National Liberal si Partidul Conservator. "Rotativa guvernamentala" nu a exclus disputele si patimile politice. Conform Constitutiei din 1866, executivul era raspunzator in fata parlamentului pentru activitatea desfasurata, dar in practica era factorul decisiv in conducerea tarii. 3.4. Armata a avut un rol major in evolutia Romaniei moderne, aducandu-si contributia la cucerirea independentei de stat si la infaptuirea Marii Uniri. Ea a evoluat ca structura si organizare: in 1860 s-a infiintat Ministerul de Razboi, iar legea privind organizarea puterii armate (1868) a introdus principiul mobilizarii generale. 3.5. Biserica era o importanta institutie, care se bucura de respect si de prestigiu moral. Cuza a secularizat averile manastiresti (1863) si a incercat sa diminueze rolul clericilor in treburile civile. Prin intelegerea dintre guvern si Patriarhie (1885), Biserica Romana ramanea independenta, pastrandu-si administratia in conformitate cu canoanele rasaritene. Tot acum, Biserica Ortodoxa sia proclamat autocefalia fata de Patriarhia de la Constantinopol, fapt care avea urmari pozitive

asupra suveranitatii nationale. Ea a contribuit la dezvoltarea culturii, la unitatea spirituala si nationala a romanilor. 3.6. Partide si grupari politice. Pluralismul a fost o trasatura a sistemului politic din Romania in aceasta perioada. Viata politica a fost dominata de Partidul National Liberal constituit in 1875 si de Partidul Conservator, infiintat in 1880. Ambele au participat la guvernarea tarii si, cu toate deosebirile de idei, au actionat in vederea modernizarii societatii romanesti. In viata politica au mai existat si disidente liberal-radicale, conservatoare, partide de orientare social-democrata sau socialista. Liberalii. Reprezentand indeosebi burghezia, liberalii ii aveau ca reprezentanti de seama pe I. C. Bratianu, C. A. Rosetti, D.A. Sturdza, Ion I.C. Bratianu. Ei se pronuntau pentru respectarea regimului parlamentar constitutional si "domnia legilor", fiind adeptii politicii "prin noi insine". Deosebirile de opinii au determinat cristalizarea unor grupari sau dizidente. Astfel, s-au afirmat liberalii radicali condusi de Ion C. Bratianu si C.A. Rosetti care sustineau libertatea presei, largirea dreptului de vot prin formarea unui colegiu unic de alegatori, reforma agrara radicala. In cadrul P.N.L., in 1884, s-a creat gruparea radicala condusa de C.A. Rosetti, iar dupa moartea sa de Gheorghe Panu, care milita pentru introducerea votului universal, impozit progresiv pe venit, reforma agrara si o legislatie eficienta a muncii; in 1886 s-au desprins tinerii liberali condusi de Nicolae Fleva. Dupa 1895, s-a constituit gruparea condusa de P.S. Aurelian, numita "drapelista" dupa oficiosul acestuia, "Drapelul". Totusi, aceste disidente nu au afectat decisiv unitatea partidului: dupa 1890, odata cu afirmarea tinerilor politicieni in frunte cu Ion I. C. Bratianu, partidul si-a consolidat pozitia. In 1913, in programul liberal au fost inscrise doua reforme importante: reforma agrara (vizand crearea unei proprietati mijlocii puternice) si reforma electorala (acordarea dreptului de vot pentru stiutorii de carte). Principalele publicatii liberale erau "Romanul", "Vointa nationala" si " Viitorul". Conservatorii. Din randul acestora faceau parte marii proprietari de pamant, intelectuali, elemente ale burgheziei comerciale si bancare. Adepti ai politicii "pasilor marunti", ei se straduiau sa mentina vechile traditii politice si marea proprietate. Intre liderii de seama s-au remarcat Lascar Catargiu, Titu Maiorescu, Petre P. Carp, Gheorghe Gr. Cantacuzino. Publicatiile centrale conservatoare erau "Timpul", "Conservatorul", "Epoca". Acest partid nu a fost ocolit de fuziuni sau disidente: in 1907, conservatorii s-au unit cu junimistii condusi de Petre Carp, iar in 1908 gruparea lui Take Ionescu a parasit partidul si a infiintat Partidul Conservator Democrat, promotor al accelerarii ritmului de modernizare a tarii. De asemenea, Nicolae Filipescu impreuna cu adeptii sai au parasit Partidul Conservator in 1915, datorita politicii lor filoantantiste. Alte orientari politice. Pe scena politica au aparut si alte orientari politice, dar de mai mica intindere. Dupa 1890 s-a incercat constituirea unui Partid Taranesc, evidentiindu-se Constantin Dobrescu Arges, Vasile Kogalniceanu, Ion Mihalache. Eforturile acestora s-au concretizat in octombrie 1895, atunci cand s-a constituit Partida Taraneasca. Aceasta va avea, insa, o existenta efemera, un adevarat Partid Taranesc constituindu-se abia dupa Primul Razboi Mondial. Miscarea socialista s-a afirmat la sfarsitul secolului al XIX-lea prin intelectualii cu vederi de stanga si prin publicatii precum "Contemporanul", "Lumea Noua" sau "Emanciparea". Un teoretician al miscarii a fost Constantin Dobrogeanu-Gherea, autorul primului program socialist

din Romania, intitulat "Ce vor socialistii romani?". In 1893 s-a infiintat Partidul Social Democrat al Muncitorilor din Romania care sustinea introducerea votului universal, garantarea drepturilor politice si economice ale muncitorilor, rascumpararea marilor proprietati si arendarea lor la tarani. In 1899, prin "tradarea generosilor", care s-au orientat spre liberali, P.S.D.M.R., bazat pe ideile socialiste ale epocii, s-a dizolvat. Miscarea socialista a supravietuit in cercurile socialiste si in organizatiile sindicale. In 1910, a fost organizat Partidul Social Democrat din Romania, iar istoricul Nicolae Iorga a pus bazele Partidului Nationalist Democrat. 3.7. Politica externa. Dupa experienta Congresului de la Berlin, regele Carol I si Ion C. Bratianu au cautat sa incadreze Romania intr-un sistem de aliante care sa-i asigure protejarea integritatii teritoriale si a intereselor sale externe. Era vorba, in primul rand, de a se apara in fata tendintelor expansioniste ale Imperiului Rus, pentru care regatul roman constituia o piedica in calea aspiratiilor hegemonice in Europa de Sud-est. Tripla Alianta, formata din Germania, AustroUngaria si Italia, reprezenta o uriasa forta politica, economica si militara, sub auspiciile careia regatul roman isi putea mentine stabilitatea si se putea dezvolta in continuare. Romania s-a alaturat Triplei Aliante printr-un tratat bilateral incheiat cu Austro-Ungaria (18/30 octombrie 1883), la care a aderat, in aceeasi zi, si Germania. Aceasta aderare a Romaniei la Tripla Alianta a fost tinuta secreta, datorita puternicelor sentimente francofile ale majoritatii opiniei publice romanesti. Trebuie precizat, insa, ca in acea epoca, Franta nu putea oferi statului roman garantii suficiente de sustinere externa. Politica guvernului maghiar fata de romanii din Transilvania, fata de fruntasii memorandisti a slabit alianta Romaniei cu Puterile Centrale si a influentat opinia publica din regat, care a devenit din ce in ce mai ostila Austro-Ungariei. Treptat, politica externa a Romaniei s-a reorientat spre Tripla Antanta, formata din Franta, Marea Britanie si Rusia. In acest sens, semnificativa a fost vizita tarului Nicolae al II-lea la Constanta in iunie 1914. De asemenea, legaturile diplomatice cu Franta s-au intensificat, creandu-se, astfel, premisele pentru participarea Romaniei la Primul Razboi Mondial de partea Antantei. Daca Romania nu a participat la primul razboi balcanic, izbucnit in 1912, in cel de-al doilea razboi balcanic ea s-a aflat de partea celor victoriosi, deci alaturi de Serbia, Grecia si Turcia, impotriva Bulgariei. Prin Tratatul de la Bucuresti (28 iulie/10 august 1913), Bulgaria a cedat Romaniei sudul Dobrogei (Cadrilaterul, format din judetele Durostor si Caliacra). Cel de-al doilea razboi balcanic a sporit rolul Romaniei de garant al echilibrului in Balcani, deci de putere importanta in sud-estul continentului. 4. STATUL - AGENT AL MODERNIZARII PANA LA PRIMUL RAZBOI MONDIAL 4.1. Agricultura. Problema taraneasca. Pana in anul 1914, agricultura a ramas cea mai importanta ramura economica. Principalul progres in agricultura a fost cresterea suprafetelor cultivate mai ales cu cereale. Marea proprietate reprezenta in jurul anului 1900 aproximativ 50% din suprafata arabila a tarii. In acelasi timp, aproape 80% din totalul taranimii nu poseda pamant suficient. Dupa anul 1900, agricultura a fost inzestrata cu masini si utilaje, care nu au determinat insa o crestere insemnata a productivitatii. La baza relatiilor agrare au ramas invoielile agricole. Sistemul arenzilor in munca si produse si munca la tarla au complicat situatia taranilor. Interventia statului in domeniul agriculturii a pornit de la realitatile specifice anilor 1859 - 1918: ponderea importanta a acestei ramuri in cadrul economiei nationale (in 1900 contribuia cu doua

treimi la produsul national si asigura trei patrimi din exportul tarii), insuficienta pamantului pentru tarani, analfabetismul, inventarul agricol modest, credite putine, tensiunile sociale (rascoalele din 1888, 1894, 1898 -1899, 1907). Dupa legea rurala din 1864, au urmat alte masuri ameliorative: in martie 1866 s-a adoptat legea invoielilor agricole, care reglementa raporturile dintre tarani si mosieri; in 1881 s-a infiintat Creditul Agricol; constituirea bancilor populare; adoptarea in 1904 a legii care permitea taranilor sa formeze obsti satesti in vederea cumpararii de pamant; dupa rascoala din 1907 a fost limitata arendarea, s-a elaborat o noua lege a invoielilor agricole si s-au adoptat noi masuri care sa faciliteze cumpararea de pamant. Asemenea masuri nu au abordat insa problema esentiala si anume cea privind redistribuirea pamantului. In 1907, a avut loc o mare rascoala a taranilor care s-a extins din nordul Moldovei pana in Muntenia si Oltenia; a fost nevoie de interventia armatei pentru inabusirea acesteia, numerosi tarani fiind omorati sau arestati. Rascoala a aratat acuitatea problemei agrare si a generat o semnificativa mutatie in atitudinea clasei politice fata de taranime. Imediat dupa rascoala au fost adoptate unele masuri vizand rezolvarea problemei agrare: legea invoielilor agricole (1907); infiintarea Casei Rurale (1908). In ciuda acestei legislatii, agricultura a ramas in mare masura asemanatoare structural cu ceea ce fusese la jumatatea secolului precedent. In 1907, circa o treime dintre familiile de tarani aveau mai putin de 3 ha, astfel ca pentru a-si asigura existenta, erau nevoite sa se "invoiasca" pentru a lucra pe mosiile marilor proprietari. Relatiile agrare nu s-au schimbat substantial, iar productivitatea era relativ modesta; predomina cultura cerealelor. Schimbari sesizabile au aparut in organizarea productiei pe marile proprietati, in sensul ca a crescut numarul masinilor agricole si al muncitorilor agricoli. 4.2. Industria. Industria a fost domeniul in care progresul a avut o evolutie lenta, dar continua, accelerandu-se ritmul acestuia in ultimul deceniu al secolului trecut. Daca pana in deceniile 7-8 ale secolului al XIX-lea activitatile industriale erau sustinute mai ales de ateliere si manufacturi, neimplicarea statului printr-o politica de incurajare si protejare a productiei interne a avut drept urmare un parcurs lent spre modernitate. Interventia statului s-a realizat dupa ce Romania a devenit independenta si dupa ce a expirat conventia comerciala incheiata cu AustroUngaria in 1875. Totusi, imediat dupa obtinerea independentei, industria era lipsita de capital autohton, de cadre tehnice bine calificate, de masini si materii prime. In consecinta, politicieni, economisti, oameni de cultura au sustinut ca incurajarea industriei nationale se putea realiza printr-un program de masuri protectioniste. Cadrul legislativ a vizat mai ales dezvoltarea principalelor ramuri industriale: industria alimentara, forestiera, petroliera si metalurgica. Ca urmare, industria a cunoscut un proces de modernizare, in dauna productiei mestesugaresti. Acest fapt a fost determinat, in buna masura, de initiativele in plan legislativ adoptate de Parlamentul roman: legea de incurajare a industriei nationale din 1887, care viza industria mare, acorda inlesniri, pe timp de 15 ani, celor care infiintau intreprinderi mari, cu cel putin 25 de lucratori si cu un capital minim de 50.000 lei. Legea generala a tarifelor din 1886 initia protectionismul, aplicand unele taxe de import la produse care concurau cu produsele industriei nationale. In 1895, conservatorii au adoptat legea minelor prin care bogatiile subsolului, cu exceptia petrolului au trecut in proprietatea statului, creandu-se conditii mai bune pentru exploatarea lor. Aceste masuri au favorizat un ritm mai accentuat de dezvoltare a industriei. Industria usoara era cel mai bine reprezentata, deoarece necesita capitaluri mici, dispunea de materie prima din abundenta si ieftina, procurata din agricultura si aducea castiguri imediate.

Dupa anul 1900, cea mai dezvoltata era industria petroliera, care beneficia de cele mai moderne rafinarii din lume, astfel incat Romania era, in 1914, a doua tara producatoare de petrol din Europa. Progrese au inregistrat industria forestiera si alimentara. In preajma primului razboi mondial, industriile dominante erau industria petroliera si cea de cherestea. Lacunele din structura industriei romanesti sunt evidente. Absenta unei industrii siderurgice si constructoare de masini, precum si caracterul rudimentar al industriei chimice erau indicii ca nivelul industrializarii se aflau cu mult in urma celor vest-europeni. In plus, industria contribuia doar cu 17 % la realizarea produsului intern brut (in preajma primului razboi mondial). Industria constructoare de masini era inexistenta, astfel tara ramanea dependenta de importuri in acest sector vital. O trasatura specifica a constituit-o patrunderea capitalului strain in diverse ramuri (petrol, gaz, electricitate, zahar), indeosebi dupa adoptarea legii minelor (1895), care acorda numeroase facilitati investitorilor. Ponderea cea mai importanta o avea capitalul englez, olandez, francez si belgian. 4.3. Transporturile. Progresele in domeniul industriei si accesul la piata internationala au fost posibile si datorita modernizarii mijloacelor de transport si de comunicatii. Mecanizarea comunicatiilor, utilizarea telegrafului si telefonului au favorizat tranzactiile, iar extinderea retelei feroviare si a soselelor a influentat cresterea volumului transporturilor. Statul a acordat o mare atentie dezvoltarii cailor de transport: in 1869 a fost inaugurata calea ferata Bucuresti-Giurgiu, prima din Romania, iar in 1872 s-a dat in folosinta Gara de Nord; in 1879 a inceput construirea caii ferate Buzau-Marasesti, prima cale ferata executata de statul roman. Ca si in alte domenii ale dezvoltarii economice, statul roman si-a asumat responsabilitatea pentru administrarea intregului sistem feroviar. Dupa obtinerea independentei, caile ferate devin monopol de stat prin rascumpararea liniilor construite de actionarii straini. In 1895 s-a dat in folosinta podul peste Dunare de la Cernavoda, construit de inginerul roman Anghel Saligny, la acea vreme cel mai lung pod din Europa. 4.4. Comertul si sistemul bancar. Ca expresie a progresului economic, Romania a incheiat acorduri comerciale cu Austro-Ungaria (1875), Franta, Marea Britanie, Italia (1876), Germania (1877). Finantele publice si creditul au constituit un alt sector in care statul a intervenit activ in scopul dezvoltarii relatiilor capitaliste. Mutatii importante au aparut in sistemul bancar: in 1867 s-a instituit noul sistem financiar bazat pe moneda nationala (leul); a luat fiinta Casa de Economii si Consemnatiuni (1864). Prima emisiune de hartie - moneda a fost realizata in 1877. Ea a impus ordinea monetara si a contribuit la incurajarea investitiilor interne. Un moment important l-a constituit infiintarea Bancii Nationale a Romaniei (1880) cu dreptul de a emite moneda. Proiectul de lege prevedea ca pentru infiintarea bancii nu putea fi folosit decat capitalul romanesc, din care doua treimi urmau sa provina din surse particulare, iar o treime de la stat. Capitalul particular al bancii a fost cel liberal. La inceputul secolului XX, sistemul bancar era deja format si raspundea necesitatilor de credit ale societatii romanesti. Ca o expresie a dezvoltarii economice, in 1881 se infiinteaza Bursa din Bucuresti, prima bursa de valori din Romania. 4.6. Invatamantul. Organizarea invatamantului pe principii moderne a inceput inca din prima jumatate a secolului al XIX-lea prin activitatea carturarilor Gheorghe Asachi si Gheorghe Lazar. Invatamantul public s-a introdus prin Regulamentele Organice. Legea instructiunii publice din 1864 a fixat cadrul organizatoric si de dezvoltare pentru invatamantul primar, secundar si

universitar. Introducand obligativitatea si gratuitatea invatamantului primar de 4 clase si stabilind un sistem unitar de invatamant, legea situa Romania alaturi de tari avansate ca Franta, Italia, Elvetia, Tarile Scandinave. Populatia scolara era in crestere, desi analfabetismul continua sa fie o problema pentru Romania. Dezvoltarea invatamantului a mai facut un pas in 1893, cand a fost votat proiectul de lege propus de Take Ionescu. Acest proiect reorganiza invatamantul primar si ii dadea un caracter practic. De asemenea, s-a reorganizat instructiunea publica, punandu-se accent pe frecventa elevilor si pe pregatirea noilor dascali, s-a dezvoltat reteaua scolara, crescand numarul stiutorilor de carte. Cel mai important rol in modernizarea invatamantului romanesc de toate gradele l-a avut pedagogul, matematicianul si astronomul Spiru Haret. Ca ministru al instructiunii publice, el a initiat culturalizarea si alfabetizarea in mediul rural si a organizat programe speciale de pregatire a invatatorilor. Totodata, s-a afirmat invatamantul superior si s-a format un corp profesoral valoros, s-au creat laboratoare si au aparut publicatii stiintifice. Dupa infiintarea Universitatilor din Iasi (1860) si Bucuresti (1864), au fost organizate si alte noi institutii de invatamant superior: Facultatea de Medicina, Scoala de Arte Frumoase, Scoala Superioara de Poduri si Sosele (1881), Scoala Superioara de Arhitectura, Universitatea din Cluj (1872) Universitatea din Cernauti (1874) etc. In aceasta perioada au aparut primele organizatii ale corpului didactic, publicatii consacrate scolii si problemelor pedagogice, primele asociatii studentesti. In celelalte teritorii romanesti, situatia invatamantului era dificila datorita atitudinii imperiilor care le stapaneau: lipsa ajutorului financiar, impunerea predarii in limba maghiara (in Transilvania dupa 1867), in germana (Bucovina) si rusa (Basarabia). In Transilvania, limba romana era admisa ca limba de predare in invatamantul primar si confesional. Insa in timpul regimului dualist, limba maghiara a devenit obligatorie pentru predarea tuturor obiectelor de studiu. In invatamantul superior exista cate o catedra de limba romana la Universitatile din Cluj si Budapesta, cu subventii pentru studentii romani acordate de biserica si de fundatiile particulare; de asemenea, s-a infiintat o catedra de limba si literatura romana la Universitatea din Cernauti. 4.7. Cultura. Cultura a fost un alt aspect de seama al modernizarii Romaniei. Literati, artisti, oameni de stiinta au deschis drumuri noi si au infiintat institutiile culturale fundamentale pentru un stat modem. Ei au cultivat valorile artistice si stiintifice care au sincronizat si integrat Romania in lumea civilizata. Secolul al XIX-lea poate fi considerat cel mai spectaculos in istoria romanilor datorita trecerii de la Evul Mediu la modernitate. In acest proces, rolul hotarator revine culturii care a schimbat mentalitati si a orientat societatea romaneasca spre un model european. Academia Romana. Infiintata ca "Societatea literara romana" (1866), ulterior Societatea Academica Romana (1867), Academia Romana primeste aceasta titulatura in anul 1879. Ea avea trei sectii: literatura, istorie, stiinte. Din initiativa unor oameni de cultura din toate provinciile locuite de romani se forma, in 1866, o societate literara care avea ca scop initial stabilirea ortografiei, gramaticii si editarea dictionarului limbii romane. Treptat, s-au alaturat nu numai filologi si istorici, ci si personalitati din domeniul economiei, medicinei, stiintelor naturale etc. Din 1879, scopul principal al Academiei Romane a fost promovarea "culturii, limbii si istoriei nationale, a literelor, stiintelor si artelor frumoase". Din acest for au facut parte importanti oameni de cultura Academia a ramas pana astazi cea mai importanta institutie de cultura a Romaniei. Inca de la intemeiere, membrii Academiei proveneau din toate tinuturile locuite de romani (din Transilvania, Bucovina, Basarabia si de la sudul Dunarii), fapt semnificativ pentru politica culturala a statului roman. In aceeasi directie pan-romaneasca a actionat si "Liga pentru

unitatea culturala a tuturor romanilor", infiintata la Bucuresti in 1890, al carei suflet a fost Nicolae Iorga. Prin filialele ei, deschise in diferite orase ale tarii si in unele capitale occidentale, au fost incurajate si facute cunoscute eforturile de emancipare culturala si politica ale romanilor transilvaneni. Academia Romana a devenit treptat principalul for de coagulare a fortelor culturii si stiintei, contribuind la afirmarea spiritualitatii romanesti din toate provinciile. Au luat fiinta diverse societati si asociatii culturale. Una dintre cele mai importante a fost Societatea "Junimea" (Iasi 1863), avandu-i ca fondatori pe Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Vasile Pogor si Petre P. Carp. Publicatia acesteia, "Convorbiri Literare" a promovat valori autentice, bazandu-se pe criteriul estetic, afirmand insemnatatea si valoarea literaturii. Junimea a reunit nume ilustre ale culturii si vietii politice romanesti: Eminescu, Alecsandri, Creanga, Xenopol, Slavici etc. Alaturi de aceasta au activat si alte societati: Societatea Culturala "Ateneul Roman" (Bucuresti, 1865). In literatura s-au format mai multe curente, caracterizate printr-o anumita viziune asupra continutului creatiei literare si a rolului creatorului in cadrul societatii: romantismul se intemeia pe evocarea trecutului, a virtutilor inaintasilor ca model de redesteptare a spiritului national, pe evocarea naturii si a iubirii; samanatorismul, care prezenta satul romanesc ca un mediu ideal de viata, sustinea valorificarea folclorului si a literaturii originale; poporanismul isi propunea orientarea literaturii spre reflectarea problemei rurale. Reprezentantii acestui curent nu credeau in viitorul industrial al Romaniei si preconizau dezvoltarea lumii satelor, militand pentru votul universal si reforma agrara. adunari ad-hoc - adunari intrunite anume pentru un anumit scop. alternanta la guvernare (rotativa guvernamentala) - practica politica preluata dupa model englez, conform careia doua partide politice sunt chemate alternativ la guvernare; in Romania a functionat din 1895 pana in 1918 si a fost reprezentata de alternarea liberalilor si a conservatorilor amnistie - act al domnitorului, regelui etc. prin care se inlatura raspunderea penala pentru o infractiune. armistitiu - act incheiat intre doua forte aflate in conflict care stipuleaza incetarea temporara a ostilitatilor. balanta comerciala - raportul dintre valoarea generala a importul si cea a exportului. caimacam - loctiitor al domnitorului. capitulare - incetarea ostilitatilor armate intre fortele beligerante prin depunerea armelor de catre una din parti. Casa Scoalelor - institutie creata in 1896 pentru a incuraja construirea noilor localuri de scoli. colegiu electoral - categorie de votanti care cuprinde cetatenii cu aceeasi avere sau rang social.

confederatie - uniune de state independente, avand anumite institutii centrale comune. de facto - in fapt; ceea ce exista in practica. de iure - de drept; ceea ce exista in teorie. deznationalizare - politica practicata in raporturile cu minoritatile si prin care se urmareste ca acestea sa-si piarda identitatea nationala. diaspora - grup etnic aflat in afara granitelor tarii de origine. domnie ereditara - forma de guvernamant in care succesiunea la conducerea statului avea loc in cadrul aceleiasi familii. drept de veto - atribut al suveranului de a se opune punerii in aplicare a unor legi votate de Parlament. dualismul austro-ungar - alianta din 1867 prin care imparatul Austriei a devenit si rege al Ungariei. In urma acestui pact, Transilvania a fost incorporata Ungariei. elita -un grup restrans de oameni care se disting prin instruire, talent, avere etc. si care ocupa pozitii importante in cadrul societatii. gubernie - unitate administrativ-teritoriala in cadr