Abordarea Constructivistă în teoria Relaţiilor Internaţionale

Constructivismul reprezintă o abordare contemporană asupra domeniului teoriei

realţiilor interanţionale. Teoria a pornit de la un articol publicat de Alexander Wendt în

revista International Organization în primăvara 1992: Anarchy is What States Make of It

( anarhia este ceea ce înţeleg statele din ea).

Paradigma porneşte de la o critică la adresa teoriei dominante în relaţiile

internaţionale (neorealism) şi are ca teză fundamentală ideea potrivit căreia anarhia şi

instituţia de auto-ajutor nu sunt cauzate de al treilea nivel (sistemul sau structura relaţiilor

internţionale) ci de nivelel unu şi doi (politicianul şi statul) întrucât instituţţile (sinteze de

identităţi şi interese) sunt o variabilă dependentă de practica şi interacţiunile între

subiecţii relaţiilor internaţionale (de obicei state), variabila independentă. Astfel anarhia

şi auto-ajutorul nu sunt imuabile, ci depind de modul în care actorii se percep pe sine şi

pe ceilalţi, care la rândul lor depind de modul în care actorii interacţionează. Anarhia şi

auto-ajutorul pot sa existe sau nu în funcţie de aceşti factori.

Unul dintre reprezentanţii importanţi, Nicholas Onuf, susţine că iniţial

constructivismul nu a fost o teorie ci mai degrabă o abordare a investigaţiei sociale, o

modalitate de studiere a relaţiilor sociale.

Revenind la construcitivism şi la principalele sale repere trebuie precizat faptul

că mai înainte de toate această paradigmă consideră cunoaşterea ca un construct social.

După cum susţinea şi Max Weber, procesul cunoaşterii se traduce prin faptul că omul,

informat fiind acordă o semnificaţie socială naturii şi creează schimburi sociale.

Demn de a fi menţionat este faptul că acţiunea nu depinde de obiectele materiale

cu care acesta intră în contact.

De aici decurg o serie de consecinţe, spre exemplu cunoaşterea are două

aspecte: reprezintă pe de o parte modalitatea folosită de oameni pentru realizarea realităţii

sociale, iar pe de altă parte reprezintă demersurile ştiinţifice ale mediului academic pentru

interpretarea realităţii sociale.

1

Un reper important îl reprezintă constatarea că structura relaţiilor umane

respective relaţiile dintre indivizi, grupuri şi state, este rezultatul ideilor pe baza cărora

aceştia comunică şi nu al forţelor materiale. Majoritatea contestarilor pun accentul pe

relevanţa forţelor materiale şi a condiţiilor externe în explicarea comportamentului

actorilor dar nu exclude în totalitate ideile acestei paradigme.

Spre deosebire de neorealism şi neoliberalism, paradigma propune o nouă

abordare a sistemului internaţional făcând următoarele afirmaţii esenţiale: statele sunt

principalele unităţi de analiză, interesele şi identităţile de stat nu se datorează politicilor

interne. Comparând anarhia cu un vas gol, Wendt subliniază faptul că ceea ce dă un

anumit sens anarhiei sunt oamenii şi modul cum aceştia interacţionează, altfel aceasta

reprezintă în sine un nimic.

În viyiunea acestuia exista 3 forme posibile de culturi ale anarhiei, pe care

statele le pot adopta: modelul hobbesian, în care ostilitatea intre state este evidentă şi

războiul perceput ca modalitate normală de rezolvare a diferendelor

modelul lockean, , în care statele îşi respectă suveranitatea ,

cooperează în domeniile de interes comun dar în anumite circumstanţe pentru impunerea

sau recunoaşterea unor drepturi se poate apela la mijloace militare

modelul kantian, care promovează solidaritatea între state iar

formele de manifestare sunt cooperarea şi obiectivele commune pe linia securităţii.

Trecerea de la o formă la alta ca urmare a acumulărilor înregistrate într-o

perioadă istorică, este posibilă. Mai mult chiar, pentru a înţelege proiectul constructivist

şi a celor două facţiuni, moderată şi radicală în susţinerea principalelor idei, relevantă

este poziţionarea acestora faţă de sfîrşitul perioadei Războiului Rece.

După cum urmează, constructivismul moderat cu reprezentanţii săi grupaţi în

jurul lui Friederich Kratchowil, pleacă în analiza prăbuşirii comunismului în URSS şi

tările satelit din Europa Centrală şi de Sud-Est de la nivelul politicii interne şi externe.

Mai exact, se consideră că schimbările profunde la nivelul politicii interne, coroborate cu

atitudinea reformatoare a lui Gorbaciov sunt argumente mai concludente pentru sfarşitul

Razboiului Rece decât schimbările de la nivelul forţelor militare ale celor două

superputeri. Trebuie spus că trecerea la sistemul unipolar va conduce la înlocuirea

2

politicii balanţei de putere cu politica consensuală, în care au prevalat modalităţile

paşnice de rezolvare a conflictelor internaţionale.

Cea de-a doua tabără a constructiviştilor este considerată radicală. Grupul de

la Miami contestă afirmaţia lui Wendt că statul reprezintă un dat, care nu mai prezintă

interes din punct de vedere al cercetării. Practic aceştia nu sunt de acord cu ideea că

Gorbaciov şi reformatorii din jurul său erau nişte liberali deghizaţi , de inspiraţie

occidentală . Atât Gorbaciov cât şi ceilalţi reformişti nu doreau schimbarea regimului

sovietic , ci reformarea lui, astfel ieşind în evidenţă coordonatele morale ce ar fi

determinat o apropiere mai mare între populaţiile naţionale şi partidele comuniste din

ţările socialiste. Putem încheia prin a susţine ca o explicaţie plauzibilă a eşecului

reformelor lui Gorbaciov, ruperea legăturilor formale dintre partidul comunist, statul

sovietic şi poprul rus.

În concluzie evidenţiem faptul că paradigma constructivistă cunoaşte lipsa

unei metodologii clare de cercetare. Supralicitând importanţa cunoaşterii sociale,

proiectul constructivist neglijează faptul că în circumstanţele actuale condiţiile materiale

create de pieţe şi globalizarea au un impact major asupra opţiunii oamenilor. Faptul că

unii constructivişti încearcă să găsească o cale intermediară între cele două paradigme

rivale, neorealismul şi neoliberalismul, iar alţii dimpotrivă contestă observaţiile şi

concluziile lui Wendt , imprimă abordărilor constructiviste un grad ridicat de relativitate

şi inconsistenţă ce afectează integritatea paradigmei.

Criticile aduse se mai referă şi la faptul că paradigma a evoluat mai mult în

plan teoretic şi mai puţin în zona concretă a relaţiilor internaţionale.

3