UNIVERSITATEA ”ȘTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

Facultatea de Științe Economice și Administrație Publică

NOTE DE CURS

Conf. univ. dr. Angela ALBU

2013 – 2014

ERGONOMIE

ȘI

1. DEFINIREA ȘI OBIECTUL DE STUDIU AL ERGONOMIEI

Ergonomia este o ştiinţă interdisciplinară care are ca obiect studiul factorilor de

solicitare a omului în procesul muncii, în scopul menţinerii capacităţii de muncă la un

nivel cât mai ridicat pe toată durata schimbului de lucru şi realizării performanţelor

(obiectivelor) în muncă.

Ergonomia studiază relaţiile din sistemul om-mijloc de muncă-mediu (fizic şi

social) în scopul îmbunătăţirii condiţiilor de muncă ale omului şi creşterii productivităţii

muncii. Denumirea derivă de la cuvintele de origine greacă ergos = muncă şi nomos =

lege, normă.

De asemenea, ergonomia studiază problemele organizării locurilor de muncă,

evidenţiind factorul psiho-social, punând pe primul plan muncitorul cu complexul

solicitărilor la locul de muncă în cadrul procesului de producţie.

Pentru prima dată cuvântul „ergonomie” a fost folosit în anul 1858, de către

biologul polonez Wojciech Zostrzebowski, în studiul „Perspectivele ergonomiei ca ştiinţă

a muncii”. Definirea ca ştiinţă a ergonomiei a fost făcută la Conferinţa Societăţii de

Cooperare Ştiinţifică care a avut loc la Oxford în septembrie 1949, de către inginerul

englez Hywell Murrel.

Ca disciplină de sine stătătoare, Ergonomia a apărut după cel de-al Doilea

Război Mondial; ca disciplină modernă, a fost asociată dese ori cu această perioadă,

constatându-se că sistemele tehnice militare complexe nu luau în considerare relația

om – mașină și de aceea nu au dat randamentul scontat.

1.1. Definiții ale Ergonomiei; conexiunea cu alte științe

Datorită caracterului interdisciplinar și a complexității obiectului de studiu, în

prezent se cunosc și sunt acceptate mai multe definiții ale Ergonomiei:

- H. Murrel defineşte ergonomia ca fiind „studiul ştiinţific al relaţiei dintre om şi

mediul său de muncă”, înţelegând prin mediu de muncă atât mediul

înconjurător în care lucrează omul cât şi sculele şi materialele, metodele de

lucru şi organizarea activităţii sale, fie ca individ, fie ca membru al unui

colectiv de muncă.

- Prof. dr. Bernard Metz, de la Universitatea din Strassbourg, defineşte

ergonomia ca „un ansamblu integrat de ştiinţe susceptibil a ne furniza

2

cunoştinţe asupra muncii umane, necesare adaptării raţionale a omului la

maşină şi a muncii la om”.

- Organizaţia Internaţională a Muncii dă următoarea definiţie: „ergonomia este

aplicarea ştiinţelor biologice umane în corelaţie cu ştiinţele tehnice pentru a

ajunge la o adaptare reciprocă optimă între om şi munca sa, rezultatele fiind

măsurate în indici de eficienţă şi stare de bună sănătate a omului”.

- Prof. dr. Petre Burloiu în lucrarea „Economia şi organizarea ergonomică a

muncii” (1990), afirma că: „ergonomia este ştiinţa cu caracter federativ care,

pe baza interdisciplinarităţii – care este legea sa fundamentală – integrează

aportul tehnicii, fiziologiei, psihologiei, sociologiei, economiei şi al altor ştiinţe

sociale, având ca obiect orientarea creării tehnicii contemporane la nivelul

posibilităţilor psihofiziologice normale ale omului şi utilizarea raţională a

acestor posibilităţi care pot fi asigurate, în vederea realizării reproducţiei forţei

de muncă de la o zi la alta”.

- Ergonomia este disciplina științifică ce studiază interacțiunea dintre oameni

și alte elemente ale unui sistem, precum și profesia care aplica teorii, principii,

informații și metode de design pentru optimizarea activității omului și

performanțele sistemului din care acesta face parte (definiție adoptată în

august 2000 de către consiliul director al Asociației Internaționale de

Ergonomie).

Definițiile de mai sus au multe elemente comune și reprezintă o dovadă a

complexității interdependenței între om și mediul său de muncă. În centrul tuturor este

așezat omul, care s-a bucurat de prea puţină atenţie din partea organizatorilor

producţiei şi muncii din perioadele anterioare. Ergonomia are ca scop să cerceteze şi să

indice modul în care trebuie proiectată orice operaţie sau lucrare având în vedere

caracteristicile executantului.

Având în vedere conceptul de muncă, faptul că ea este o activitate conştientă,

proprie omului, ergonomia studiază toate elementele procesului de muncă şi în cadrul

acestora, în mod prioritar, omul şi comportarea acestuia în interdependenţa sa cu

elementele materiale. Pe baza acestor studii, ergonomia îşi propune să stabilească

principii de uşurare a muncii, să descrie condiţiile în care trebuie solicitat omul în

procesul muncii, să asigure o participare cât mai eficientă a omului în muncă.

Din punct de vedere ergonomic este important ca în cadrul procesului de muncă

să se menţină un echilibru optim între toate elementele acestuia. El se poate asigura

numai în condiţiile în care toate elementele răspund în egală măsură aceluiaşi scop. În

3

acest fel, ergonomia accentuează concepţia potrivit căreia omul, maşina şi mediul

formează un sistem dependent de acţiunea reciprocă a componentelor sale.

Optimizarea relaţiei om-maşină-mediu impune îndeplinirea următoarelor condiţii:

- orientarea şi selecţia profesională a factorului uman;

- reorientarea profesională;

- proiectarea maşinilor în concordanţă cu capacităţile umane;

- conceperea unei ambianţe care să asigure securitatea şi protecţia muncii;

- folosirea corectă a capacităţii umane;

- repartizarea raţională a sarcinilor;

- economia energetică a organismului uman.

Ergonomia este legată cu mai multe ştiinţe cum ar fi: psihologie, sociologie,

medicina muncii, protecţia muncii, igiena muncii, antropometria, fiziologie, ştiinţele

tehnice și economice.

ERGONOMIA

Ştiinţe medicale Ştiinţe tehnice Ştiinţe economice

Antropometrie

Sociologie muncii Psihologia muncii

Alte ştiinţe

Fiziologia muncii evaluează solicitarea, încordarea şi oboseala omului în

procesul de muncă.

În sistemul om-maşină-mediu (obiectul de studiu al ergonomiei) sunt luate în

considerare și analizate două grupe de probleme fiziologice:

Condiţiile biomecanice ale executării muncii;

Repercusiunile muncii fizice şi intelectuale asupra funcţiilor organismului.

Rezultatele acestor analiza conduc la stabilirea unor baremuri cu cerinţele

diferitelor profesiuni şi cu caracteristicile pozitive şi negative ale diferitelor operaţii de

muncă. Se stabilesc indicatori fiziologici cum ar fi: frecvenţa cardiacă, tensiunea

4

arterială, consumul de oxigen, metabolismul temperatura, capacitatea pulmonară, care

să permită aprecierea gradului de adaptare fiziologică a omului şi implicit gradul de

organizare ergonomică

Medicina muncii asigură în organizarea ergonomică a muncii următoarele

elemente:

urmărirea adaptării oamenilor pe locurile de muncă în dependenţă de solicitările

specifice ale muncii;

depistarea din timp a modificărilor morfo-funcţionale ale organismului sub

influenţa factorilor de mediu;

analiza factorilor de adaptabilitate şi cauzele morbidităţii;

diagnosticarea deficienţelor care fac ca anumite locuri de muncă să fie

contraindicate unei persoane (prin investigaţii specifice ale aparatului

cardiovascular, circulator, digestiv, sistem endocrin, acuităţi senzoriale).

Psihologia şi în special psihologia muncii dezvăluie însuşirile psihice ale omului

în raport cu totalitatea condiţiilor obiective de muncă ale acestuia. Studiază

mecanismele psihice ale comportamentului de muncă în diversele forme de

manifestare, precum şi impactul diferiţilor factori asupra acestor mecanisme. Prin

cercetările întreprinse, psihologia furnizează ergonomiei următoarele elemente :

implicarea raţională şi echilibrată a funcţiilor psihologice ale omului în realizarea

sarcinilor de muncă;

determinarea mecanismelor psihologice ale acţiunilor corecte şi greşite;

gradul de solicitare psihică;

studiul şi determinarea limitelor psihologice ale omului.

Sociologia asigură informaţii privind factorii sociali necesari pentru studierea

modului de adaptare a omului la munca sa şi a muncii la om. Aceste informaţii fac

referire la: gradul de instruire a muncitorilor, vârsta si vechimea in producţie, viaţa

familială şi locuinţa, transportul şi orarul.

Știinţele tehnice. Raportul dintre ergonomie şi ştiinţele tehnice se manifestă

biunivoc. Pe de o parte, datele şi cunoştinţele ergonomice sunt utilizate în proiectarea

echipamentului tehnic şi tehnologic, iar pe de altă parte, în funcţie de problemele

tehnice ce se cer rezolvate, se stabilesc noi orientări ale cercetărilor în domeniul

ergonomiei.

Studiile în acest sens, se concretizează în elaborarea de standarde ergonomice

şi de atestare ergonomică a produselor (de exemplu, în faza de proiectare a instalaţiilor

industriale sunt luate măsuri ergonomice pentru prevenirea riscurilor profesionale).

5

Știinţele economice. Raportul dintre ergonomie şi ştiinţele economice se

manifestă biunivoc. Pe de o parte, cercetarea ergonomică permite organizarea optimă a

muncii în condiţiile producţiei moderne, iar pe de altă parte, studiile de organizare

ergonomică trebuie să corespundă conceptului de eficienţă. În acest scop, este necesar

crearea unui sistem coerent de indicatori ai eficienţei studiilor şi cercetărilor cu caracter

ergonomic.

Constituind o nouă viziune metodologică în domeniul organizării muncii,

cercetările interdisciplinare în ergonomie asigură o viziune unitară şi integratoare

asupra problematicii omului în procesul muncii. Se pun astfel în evidenţă multiplele

interdependenţe şi intercondiţionări ale factorilor ergonomici, de solicitare a omului în

procesul muncii.

1.1.1. Condiții care au dus la apariția Ergonomiei ca știință

Ergonomia contemporană este legată de numele ing. englez Hywell Murell;

acesta a condus un grup de tehnicieni și cercetători de profiluri diferite cu preocupări în

studierea factorilor umani. Acțiunile sale au condus la fondarea Societății Britanice de

Cercetări Ergonomice.

Cristalizarea cunoștințelor acumulate sub forma unei științe de sine stătătoare s-

a realizat în timp, dar a fost facilitată de o serie de factori, dintre care cei mai importanți

sunt:

Progresul tehnic și tehnologic

În condițiile progresului tehnic și tehnologic are loc îmbinarea funcțională a

omului cu tehnica. Progresul a determinat schimbări fundamentale în conținutul muncii,

respectiv s-a ajuns la o discrepanță între nivelul tehnic și posibilitățile organismului

uman, constatarea fiind că a fost neglijau factorul uman.

Epoca contemporană se caracterizează mărirea ritmului de muncă al angajaților,

ceea ce poate conduce la suprasolicitarea acestora, precum și la utilizarea de

dispozitive tehnice care funcționează cu forțe și viteze foarte mari, ceea ce constituie

pericole la care sunt supuși muncitorii. Ca urmare, s-a constatat că a crescut pericolul

de accidente, iar ergonomia poate să-și aducă contribuția la creșterea securității

angajaților, iar, pe de altă parte, s-a evidențiat că erorile umane duc la costuri foarte

mari. Ca urmare, s-a trecut la adaptarea tehnicii la om, dar se poate face și o adaptare

a omului la tehnică, în condițiile respectării limitelor organismului uman.

Alte elemente asociate progresului tehnic și tehnologic, care au dus la

dezvoltarea ergonomiei sunt considerate a fi următoarele:

6

• creșterea exigențelor față de sfera senzorială, perceptuală, mentală

• creșterea ponderii factorilor de personalitate

• creșterea ponderii muncii complexe

• accentuarea tendinței de executare simultană a operațiilor

• modificarea raportului între munca fizică și cea intelectuală, încât se poate

ajunge la dezechilibre

• creșterea vitezei și preciziei mișcărilor

• reducerea funcțiilor de execuție, dezvoltarea celor de conducere și control

• sporirea elementul de creativitate în muncă

• accentuarea caracterul abstract al muncii prin absența contactului între executant

și produs

• sporirea solicitărilor neuropsihice datorită încărcăturii informaționale, superioare

celei energetice

• efectuarea transferului unor activități de gândire logice asupra mașinilor

inteligente

• intensificarea lucrului în echipe, capabile să realizeze sarcini independente, dar

care împreună formează un ansamblu

Evoluția concepției omului despre muncă, mentalitatea modernă a acestuia

Schimbările de mentalitate sunt normale, se datorează schimbărilor survenite în

sistemul de valori umane. În ultima sută de ani s-a înregistrat o creștere a exigențele

oamenilor referitoare la:

- calitatea generală a vieții

- calitatea condițiilor de muncă

- confortul la locul de muncă

- calitatea vieții profesionale

Este necesar ca angajatorii să aibă o schimbare de atitudine, respective omul, în

concepția lor, să nu reprezinte o preocupare DOAR când apar anumite probleme

(accidente, îmbolnăviri profesionale, șomaj); problemele specifice resursei umane

trebuie să fie tratate permanent și preventiv.

1.1.2. Scurt istoric al evoluției Ergonomiei

Preocupări legate de ergonomie au existat încă de la începuturile omenirii,

scopul fiind simplificarea și ușurarea muncii.

• au fost inventate noi unelte

7

• au fost adaptate cele cunoscute pentru a fi mai eficiente

• oamenii au dobândit cunoștințe despre modul în care trebuie să muncească

• au căpătat dexterități și îndemânări

Primele studii de ergonomie într-o formă primară sunt atribuite lui Leonardo da

Vinci; acesta a fost cel care a făcut primele observații asupra aptitudinilor și mișcărilor

omului sau ale segmentelor corpului. Aceste studii nu erau orientate spre o îmbunătățire

a condițiilor de muncă, deoarece Leonardo da Vinci căuta proporțiile corpului sau

idealul de frumusețe, dar sunt primele studii sistematice despre corpul uman cu utilitate

și pentru ergonomie.

La puțin timp după Leonardo da Vinci, Galileo Galilei s-a preocupat de aspectele

pe care le ridică oboseala.

În 1785, fizicianul Charles A. Coulomb a prezentat o comunicare în fața

Academiei franceze, cu titlul ”Memoriu asupra forței omului” în care propune o metodă

de evaluare a cantității de muncă necesară în diferite profesii. Introduce noțiunea de

”durată de efort”, studiază ritmurile de muncă și încearcă să determine încărcătura

optimă, care să țină cont de condițiile de muncă.

Frederick Taylor este considerat părintele managementului ştiinţific şi al

organizării ştiinţifice a muncii. Pune accentul pe productivitate maximă cu efort minim,

eliminându-se pierderile/rebuturile şi ineficienţa. În principala sa lucrare ”Principiile

managementului ştiinţific”, Taylor afirmă: “… pentru a realiza un management ştiinţific

este nevoie să fie stabilite o serie de reguli, legi şi formule care să înlocuiască judecata

fiecărui individ în parte, dar care pot fi folosite efectiv numai după ce au fost

consemnate oficial”.

Taylor propune un set de bune practici în vederea îmbunătățirii condițiilor de

muncă și reducerii pierderilor:

1. Să se concentreze la un loc toată experienţa tradiţională, care să fie

clasificată, structurată pe categorii şi transpusă în reguli, în legi şi în formule pentru a-i

ajuta pe lucrători în activitatea lor zilnică.

2. Să se formuleze metode ştiinţifice pentru fiecare element din activitatea unui

om care să le înlocuiască pe cele empirice.

3. Lucrătorul să fie selectat, instruit şi promovat pe baze ştiinţifice.

4. Să se colaboreze cu lucrătorii pentru a garanta faptul că munca este făcută

conform principiilor ştiinţifice formulate.

8

5. Să se realizeze o diviziune a muncii şi a responsabilităţilor egală între lucrători

şi între manageri, astfel încât fiecare să efectueze activităţile pentru care sunt cel mai

bine pregătiţi.

Contribuția soților Frank și Lilian Gilbreth

Cei doi s-au ocupat de aspectele umane ale fenomenului de organizare,

contribuind la aprofundarea şi la lărgirea conceptelor privind studiul mişcărilor şi starea

de oboseală. Sistemele lor de evaluare au devenit mai târziu metode de analiză şi de

apreciere a activităţii/execuţiei. Cercetările lor au urmărit descoperirea celor mai bune

modalităţi de a efectua o activitate în cel mai uşor mod posibil.

În mişcările executate de lucrători la locul de muncă au reuşit să identifice 18

micro-mişcări elementare (a apuca, a ţine, a poziţiona, a căuta, …). Aceste micro-

9

CASETA 1Frederick Taylor și studiul muncii

Într-un experiment a trecut la descompunerea proceselor de muncă în mişcări elementare şi eliminarea tuturor gesturilor inutile. În trei ani productivitatea atelierului testat s-a dublat.

În altă zonă a descoperit că lopeţile folosite pentru încărcarea cărbunelui cântăreau 6-14 kg. După experimentări s-a constatat că greutatea adecvată este de 7-8 kg. După trei ani, 140 de oameni făceau munca pentru care înainte fusese nevoie de 400-600 de oameni.

CASETA 2Selectarea și instruirea lucrătorilor

Într-un atelier Taylor a insistat ca fiecărui muncitor să i se dea munca pentru care este cel mai potrivit, iar celor care depăşeau volumul de muncă prevăzut să li se acorde prime/indemnizaţii. Productivitatea a crescut şi s-a menţinut la un nivel ridicat.

mişcări au stat la baza elaborării normativelor de muncă pe timpi predeterminaţi care

apoi au permis fundamentarea ştiinţifică a normelor de muncă.

1.2. Cadrul conceptual al utilizării Ergonomiei

Deși este o știință cu un grad foarte ridicat de aplicabilitate, care, practic, a

evoluat pe baza experienței acumulate, plecând de la dorința oamenilor de a-și

îmbunătăți condițiile de muncă, în prezent această știință dispune de un cadru

conceptual bine fundamentat și structurat.

În ceea ce privește domeniile de aplicare ale Ergonomiei, sunt cunoscute trei

ramuri ale acestei științe: ergonomia fizică, ergonomia cognitivă și ergonomia

organizațională.

Ergonomia fizică se referă la modul de raportare la activitatea fizică a

caracteristicilor anatomice, fiziologice și biomecanice ale omului. Are ca domenii de

studiu: posturi de lucru, manipularea obiectelor, mișcări repetitive, tulburări musculo-

scheletale, designul locului de muncă, sănătatea și securitatea în muncă.

Ergonomia cognitivă se referă la modul în care procesele mentale, cum ar fi

percepțiile, memoria, logica, răspunsurile motorii, influențează interacțiunile dintre

oameni și alte elemente ale unui sistem. Ca domenii de studiu, ergonomia cognitivă se

ocupă de: suprasolicitarea neuropsihica, luarea deciziilor, obținerea performanței,

interacțiunea om-calculator, stresul la locul de muncă, pregătirea.

Ergonomia organizațională este ramura ergonomiei care se preocupă de

optimizarea sistemelor socio-tehnice, incluzând structurile organizaționale, politicile și

procesele. Domenii de studiu: comunicarea, managementul resurselor, planificarea

muncii, stabilirea orarului de muncă, munca în echipă, ergonomia comunităților, noi

paradigme în muncă, organizații virtuale, tele-activitatea, managementul calității.

1.2.1. Principiile Ergonomiei

În scopul reducerii erorilor şi a accidentelor în operarea echipamentelor, precum

şi pentru a diminua eforturile fizice şi psihice necesare pentru utilizarea lor, eventual

mărind productivitatea activităţii, au fost formulate o serie de principii care concentrează

elementele esențiale ale utilizării Ergonomiei:

Principiul 1: Solicitarea musculară minimă

În situaţiile în care activitatea presupune numeroase mişcări repetitive sau

staţionarea îndelungată (la computer, la volan, la un panou de comanda etc.),

comenzile trebuie amplasate aşa fel încât să solicite cât mai puţin musculatura sau să

10

solicite grupe musculare mici, care consumă puţină energie. În sprijinul principiului 1 se

fac următoarele recomandări:

mişcarea ochilor decât cea a întregului cap;

mişcarea degetelor decât cea a palmei;

mişcarea palmei decât cea a întregului braţ;

mişcarea labei piciorului decât cea a întregului picior.

spatele trebuie să fie sprijinit dacă se stă pe scaun.

Principiul 2: Redundanţa indicaţiilor

In cazul operaţiunilor care presupun riscuri determinate de omiterea unei operaţii

dintr-o serie sau de realizarea eronată a paşilor, este obligatorie redundanţa indicaţiilor

de operare. Aceasta se poate realiza prin următoarele metode:

- texte inscripţionate pe butoane;

- semnale optice (LED-uri/afişaje cu cristale lichide);

- semnale acustice de confirmare sau de avertizare (bip-uri/indicaţii vocale).

Principiul 3: Împiedicarea erorilor

Dispozitivele nu trebuie să permită realizarea incorectă a operaţiunilor; de

exemplu, dacă s-a sărit un pas obligatoriu, aparatul trebuie să blocheze următoarele

operaţiuni şi să indice clar operaţiunea care trebuie efectuată.

Principiul 4: Asistenţa la panică

În situaţii deosebite (întuneric, boală, accident, agresiune), în care se poate

ajunge la panică, utilizatorul trebuie să fie ajutat să găsească uşor comenzile importante

(oprire/ declanşare). Aceste comenzi vor fi deosebite de cele curente:

mai mari;

proeminente faţă de comenzile învecinate;

cu o formă diferită de toate celelalte comenzi;

cu culori vii şi contrastante (roşu, galben);

luminoase;

puse într-o poziţie apropiată, la îndemână;

aşezate mai izolat faţă de celelalte.

Principiul 5: Repararea erorilor

In cazul în care s-a produs o eroare de operare a aparatului/instalaţiei, trebuie să

existe posibilitatea de revenire asupra comenzii - o comandă de tip "undo". Dacă

eroarea poate produce avarii sau catastrofe, sistemul trebuie să o împiedice - să fie

imposibilă comanda respectivă.

Principiul 6: Adaptarea la profilul utilizatorului

11

Trebuie ţinut cont de vârsta, capacitatea fizică şi datele antropometrice ale

utilizatorilor potenţiali. Dacă este vorba de persoane cu handicap, proiectarea trebuie să

pornească de la incapacitatea acestor persoane de a opera normal echipamentul.

Câteva dintre elementele de adaptare ce trebuie luate în considerare sun

prezentate în schema următoare:

1.2.2. Forme ale utilizării Ergonomiei

Aceste forme privesc locul sau momentul folosirii ergonomiei în concepția sau în

analiza procesului de muncă.

1. În funcţie de stadiul sau faza de aplicare a ergonomiei, se disting:

- Ergonomia de concepţie (proiectivă sau iniţială), care constituie preocuparea

proiectanţilor în sensul unei mai bune amplasări a mijloacelor de producţie pentru

obţinerea unei structuri optime a mediului de muncă, în concordanţă cu posibilităţile

lucrative ale oamenilor;

- Ergonomia de corecţie, ulterioară conceperii produselor sau proiectării locurilor

de muncă, ce urmăreşte remedierea unor lipsuri ale ergonomiei de concepţie sau

modernizarea pe baze ergonomice a locurilor de muncă.

2. În funcţie de obiectul preocupărilor, ergonomia poate fi:

- Ergonomia producţiei – studiază condiţiile în care se desfăşoară munca în

complexitatea procesului de producţie;

- Ergonomia produsului – studiază produsele destinate să devină mijloace de

muncă.

12

vederea este mai slabă, trebuie să folosească ochelari; forţa musculară este mai redusă; viteza de reacţie este scăzută; riscul de infarct cerebral sau miocardic este mai mare; capacitatea de învăţare este diminuată.

La persoanele în vârstă

trebuie luată în calcul forţa şi rezistenţa musculară redusă;lungimea braţelor şi picioarelor este mai redusă; scheletul este mai fragil decât la bărbaţi; suprafaţa şi forţa de apucare a palmei sunt mai mici decât la bărbaţi; în situaţii grave, manifestările de panică pot fi mai intense.

La femei sau copii

3. În funcţie de scopul său, ergonomia se poate implica în studiul sistemului om-

maşină mediu în două etape:

- Etapa adaptării omului la munca sa, prin selecţie, orientare şi formare

profesională, activităţi specifice managementului resurselor umane;

- Etapa adaptării muncii la om şi transformării mediului de muncă la

caracteristicile factorului uman, la posibilităţile acestuia, activităţi specifice ştiinţelor

inginereşti prin excelenţă.

4. În funcție de conținut, se disting:

- Ergonomia activităţilor – ramură a ergonomiei care studiază munca din

următoarele puncte de vedere:

antropologic - la proiectarea mijloacelor de muncă se iau în considerare

variabilele antropologice

fiziologic – conceperea proceselor de muncă în condiţii de solicitări

normale ale organismului (respectarea limitelor normale ale capacităţii de

muncă)

igienic – eliminarea factorilor de risc pentru îmbolnăviri profesionale,

accidente de muncă, ambianţă necorespunzătoare.

- Ergonomie a informaţiei – studiază informațiile implicate în, şi generate de

procesul de producţie având la bază percepţia, raţionamentul decizia (găsirea celor mai

adecvate soluţii pentru ca percepţia senzorială să fie clară şi rapidă, informaţiile pe

care omul le primeşte sub formă de semnale de la maşină şi mediu să poată fi uşor

selectate, analizate, astfel încât decizia să fie corectă) ;

- Topoergonomia – se ocupă cu cercetarea şi proiectarea dimensională a

maşinilor, organelor de comandă ale locurilor de muncă, conform particularităţilor

antropometrice ale omului ;

- Bioergonomia – studiază fenomenul de oboseală a organismului uman în raport

cu elementele de organizare a mincii (durata zilei de muncă, repaosul, munca de

noapte, munca în schimburi).

13

2. PROCESUL DE MUNCĂ. MĂSURAREA TIMPULUI DE MUNCĂ

2.1. Procesul de muncă

Procesul de muncă cu cei doi actori principali ai săi – omul și mijloacele tehnice –

reprezintă principala preocupare a Ergonomiei.

Procesul de muncă este acea latură a procesului de producţie care reprezintă

activitatea executantului în cadrul producţiei materiale sau în îndeplinirea unei funcţii /

activități, în sfera serviciilor. Procesul de muncă se concretizează în acţiunea

executantului care, cu ajutorul mijloacelor de producţie realizează toate fazele

procesului tehnologic. Se creează aşa numita legătură ”om-maşină” prin care se

asigură funcţionarea procesului de producţie. Intensitatea acestei legături depinde de

gradul de mecanizare şi automatizare. Astfel, în procesele manuale cum sunt cele de

montaj-asamblare, forţa de muncă acţionează direct asupra materialelor, în procesele

mecanice muncitorul conduce direct diferite maşini şi utilaje, iar în procesele automate

caracterizate prin efectuarea operaţiilor tehnologice cu ajutorul instalaţiilor sau

dispozitivelor automatizate, procesul de muncă se reduce la urmărirea şi

supravegherea instalaţiilor.

Operaţia de muncă este acea parte a procesului de muncă de a cărei efectuare

răspunde un executant, pe un anumit loc de muncă, prevăzut cu anumite utilaje şi

unelte de muncă, acţionând asupra unor anumite obiecte sau grupe de obiecte ale

muncii, în cadrul aceleiaşi tehnologii.

În cadrul Ergonomiei, operațiile de muncă sunt studiate din punctul de vedere al

complexității (faze, mânuiri, mişcări, complex de mişcări), precum și a timpului de

muncă necesar efectuării lor.

2.1.1. Elementele procesului de muncă

Elementele componente ale procesului de muncă sunt:

Executantul – orice persoană care prin natura obligaţiilor sale de muncă şi

activităţii pe care o desfăşoară, răspunde de realizarea unor sarcini concrete.

Executantul se află la baza ierarhiei organizatorice a întreprinderii (de ex. operator,

normator, laborant, desenator, planificator).

Obiectul muncii – lucru asupra căruia omul acţionează în procesul muncii, direct

sau prin intermediul mijloacelor de muncă, pentru a-l transforma după o tehnologie

specifică. În studiul muncii, noţiunea de obiect al muncii are un sens mai larg, deoarece

14

cuprinde: materiile prime, materialele, semifabricatele, produsele finite, informaţiile

supuse acţiunii intelectuale a omului.

Mijlocul de muncă – maşini, utilaje, agregate, instalaţii, mijloace de transport,

scule, dispozitive, verificatoare, care acţionate prin energia omului sau de o altă sursă

de energie, în condiţii concrete ale ambianţei de muncă, realizează potrivit unei

tehnologii stabilite, transformarea obiectelor muncii, sau contribuie la această

transformare, în produse finite conform cerinţelor pieţei.

2.1.2. Stadiile în care se află elementele procesului de muncă

Noțiunea de stadiu se referă la ipostaza concretă (tipul de activitate) executată

la un moment dat de fiecare din elementele componente ale procesului de muncă.

Stadiile executantului în procesul de muncă sunt: acţionarea, controlul,

transportul, aşteptarea.

a) Acţionarea – reprezintă acţiunea conştientă a executantului (directă sau prin

intermediul mijloacelor de muncă) asupra obiectelor muncii, în scopul modificării uneia

sau mai multor proprietăţi fizice sau chimice, asamblării sau demontării acestora,

precum şi în scopul pregătirii lor pentru trecerea într-un alt stadiu.

În munca preponderent intelectuală, acţionarea se referă la primirea sau

furnizarea de informaţii (munca managerială), la efectuarea de calcule (în proiectare

sau la întocmirea unor documente), când se utilizează computerul pentru diferite

activități asociate procesului de muncă, la furnizarea de informații elevilor, studenților,

etc. Acţionarea contribuie la avansarea obiectului muncii către produs finit.

b) Controlul – reprezintă acţiunea prin care executantul verifică însuşirile

cantitative şi calitative ale obiectului muncii, funcţionarea utilajului, desfăşurarea propriei

munci sau a altor executanţi. De exemplu: măsoară parametrii obiectelor muncii

(lungimi, diametre, rezistenţe, densităţi etc.), numără produsele, verifică aspectul,

verifică etanşeitatea instalaţiilor, supraveghează tablourile de comandă, verifică

respectarea instrucţiunilor de lucru sau a normelor de protecţia muncii, verifică

documente, calcule.

Controlul nu contribuie direct la avansarea obiectului muncii în procesul de

producţie, ci verifică dacă elementele procesului corespund condiţiilor stabilite și are rol

în obținerea calității prescrise.

c) Transportul – reprezintă deplasarea executantului în cadrul procesului de

muncă, cu sau fără încărcătură, cu sau fără mijloc de transport. De exemplu: aducerea

materiilor prime, materialelor, semifabricatelor şi informaţiilor la locul de muncă pentru a

15

fi prelucrate, manipularea semifabricatelor de la un loc de muncă la altul sau în cadrul

locului de muncă, aducerea pieselor la magazie etc.

d) Aşteptarea – este perioada sau intervalul de timp în cadrul schimbului de

muncă, în care procesul de muncă al executantului este întrerupt din cauze referitoare

la:

- obiectul muncii – lipsa de materii prime, materiale, semifabricate, calitate

necorespunzătoare a acestora;

- mijloacele de muncă – defectarea și efectuarea reparaţiilor accidentale ale

utilajului, lipsa sculelor şi dispozitivelor necesare, lipsa mijloacelor de transport,

lipsa utilităţilor.

- executant – nerespectarea disciplinei în muncă

- organizarea şi programarea producţie – nesincronizarea activităţilor pe locurile

de muncă, lipsa comenzilor de lucru

Stadiile mijloacelor de muncă sunt:

Operaţie (acţionare);

Control (când sunt echipate cu palpatoare care realizează măsurarea);

Transport (în cazul mijloacelor de transport);

Stagnare (aşteptare);

Depozitare (utilaje aflate în conservare).

Stadiile obiectelor muncii sunt:

Transformare tehnologică (acţionare);

Control (când se examinează cantitativ şi calitativ stadiul prelucrării);

Transport (când se modifică poziţia în spaţiu);

Aşteptarea sau stocarea temporară (depozitare sau înmagazinare)

Stadiul principal este acţionarea/transformarea deoarece este stadiu productiv.

De aceea este foarte important ca ponderea acestui stadiu în totalul timpului procesului

de muncă să fie cât mai mare. Celelalte stadii sunt stadii neproductive, consumatoare

de timp şi costuri.

2.2. Timpul de muncă

Timp de muncă - timpul de care dispune un lucrător pentru îndeplinirea

sarcinilor de muncă.

Studierea timpului de muncă în procesul de producţie necesită cercetarea

concomitentă a situaţiei în timp a executantului, a mijlocului de muncă şi a obiectului

muncii. Analiza modului în care se consumă timpul de muncă are drept scop

16

determinarea timpului de muncă folosit incorect. De asemenea, măsurarea timpului de

muncă este necesară pentru a stabili:

elementele structurale ale timpului de muncă, valorile lor reale şi locul pe care

ele îl deţin în totalul timpului de muncă;

determinarea pentru fiecare unitate şi loc de muncă a gradului de utilizare

productivă a timpului de muncă;

evidenţierea pierderilor de timp de muncă, a momentelor când acestea se produc

şi a cauzelor care le determină; stabilirea ritmului şi intensităţii muncii şi a

cauzelor diferenţelor de ritm existente.

Prin analiza comparativă a diferitelor părţi componentele timpului de muncă se

pot evidenţia cauzele care influenţează negativ folosirea timpului de muncă.

Necesitatea studierii timpului de muncă izvorăşte şi din faptul că pe această bază se

creează posibilitatea folosirii integrale a timpului de muncă prin măsuri corespunzătoare

de organizare a muncii care să asigure sincronizarea timpului de efectuare a unor

munci auxiliare cu timpul de așteptare. Totodată se pot stabili pauze normale pentru

odihnă eşalonate pe durata unei zile de muncă în funcţie de specificul muncii și efortul

depus de lucrători. În consecinţă, prin studierea structurii timpului de muncă se pot

descoperi posibilităţile şi rezervele de sporire a ponderii activităţii principale şi căile de

înlăturare sau diminuare la maximum posibil a întreruperilor. Pe baza analizei acestora

se pot lua măsuri corespunzătoare pentru folosirea optimă a timpului de muncă şi

pentru creşterea randamentului în muncă al lucrătorilor.

Pe parcursul unei perioade zilnice de muncă, timpul este structurat astfel:

a) timp de muncă propriu-zis sau timp de muncă productiv

b) timp de întreruperi sau timp neproductiv

Timpul de muncă productiv este format din:

- timp afectat îndeplinirii muncii principale (Tp), care cuprinde timpul necesar

execuţiei tuturor fazelor specifice operației de muncă sau procesului analizat;

acest timp deţine o pondere însemnată în totalul timpului de muncă şi anume 60-

70%;

- timp de pregătire-deservire a locului de muncă (Tpd), care este destinat

executării unor activități auxiliare, care, deşi nu sunt legate direct de procesul de

muncă, contribuie la efectuarea eficientă a acestuia; în totalul timpului de muncă,

timpul de pregătire reprezintă 20-25%;

17

Timpul de întreruperi sau timpul neproductiv reprezintă timpul în cursul căruia au

loc întreruperi în munca lucrătorului, respectiv nu sunt efectuate lucrări necesare pentru

realizarea sarcinilor de muncă și se asociază următoarelor activități:

• timp de odihnă şi necesităţi (Ton), în cursul căruia procesul de muncă este

întrerupt în vederea efectuării unei pauze pentru masă, odihnă şi relaxare etc.;

ponderea acestui timp este de 2-4% în totalul timpului de muncă;

• timp de întreruperi nereglementare sau ocazionale (Tio) care reprezintă

întreruperile provocate de alte cauze de ordin organizatoric;

• timp de aşteptare (Tac), respectiv timpul de întreruperi care au loc independent

de lucrători şi anume din lipsă de materii prime, lipsă de clienţi, etc.; ponderea

acestei întreruperi este de 10-12% în totalul timpului de muncă;

Gestionarea timpului de muncă constă în acordarea de pauze adecvate care să

permită o recuperare a organismului –recuperarea capacității de muncă. Pauzele sunt

importante pentru eficiența muncii desfășurate de angajați deoarece conduc la

următoarele efecte pozitive:

• mărirea cantității de muncă fără oboseală exagerată

• înlăturarea monotoniei muncii

• menținerea aproximativ constantă a producției

• acoperirea nevoilor personale ale muncitorilor

În organizarea pauzelor pe parcursul unei perioade zilnice de activitate, trebuie

avute în vedere următoarele aspecte:

1. Oboseala nu crește liniar, ci exponențial, în funcție de prelungirea activității –

acest fapt conduce la concluzia că nu se poate organiza o activitate fără să se prevadă

pauze deoarece gradul de oboseala al angajaților ar depăși limita de suportabilitate

spre sfârșitul programului, ceea ce ar conduce la scăderea drastică a productivității și la

creșterea riscului de accidente.

2. Refacerea nu se face nici ea liniar, ci mai accentuat la începutul pauzei –

evidențiază atât necesitatea acordării pauzelor, dar și pe cea a dimensionării lor

corespunzătoare. Durata pauzelor va fi calculată în funcție de intensitatea efortului

depus.

3. O serie de pauze scurte sunt mai avantajoase decât o pauză lungă – este în

strânsă legătură cu capacitatea de refacere a organismului și cu aspectele prezentate la

recomandarea anterioară. Pentru activitățile ce necesită efort fizic mediu și peste

mediu, pauzele mai dese refac organismul și nu permit epuizarea capacității de muncă.

18

4. Durata pauzelor trebuie să crească pe parcursul schimbului de muncă –

recomandare firească, ce rezultă din scăderea treptată a capacității de muncă pe

perioada unui schimb.

Pauza de masă – este o pauză cu destinație specială necesară furnizării de

substanțe nutritive pentru organism. Ea are o durată de min. 30 de minute, suficientă

pentru a lua masa în condiții normale, fără grabă. Poate fi plasată la jumătatea

programului sau decalat, în funcție de tipul activității și de posibilitățile de a avea acces

la hrană (servicii de alimentație sau surse proprii).

Din punctul de vedere al Ergonomiei, este importantă atât existența pauzei de

masă, dar și organizarea activității după pauză. Aici se are în vedere faptul că

muncitorul are nevoie de o perioadă de readaptare la condițiile de muncă, pe parcursul

căreia atenția este mai puțin concentrată, mișcările – mai puțin precise datorită faptului

că creierul este mai puțin oxigenat. După masă, afluxul de sânge este concentrat în

aparatul digestiv, ceea ce face să ajungă la creier o cantitate mai mică de sânge

încărcat cu oxigen. Ca urmare, este bine ca după pauză să se efectueze activități mai

puțin complexe, cu un grad mai scăzut de risc.

19

Caseta nr. 3

Ca urmare a sesizărilor clienţilor cu privire la citirea incorectă a contoarelor pentru consumul de energie electrică, s-a efectuat un studiu asupra atenţiei şi corectitudinii citirii de către angajaţi. S-a constatat că cele mai multe erori de citire se înregistrau după pauza de masă.

3. CAPACITATEA DE MUNCĂ ȘI OBOSEALA ÎN MUNCĂ

Capacitatea de muncă constituie unul din elementele de bază ale organizării

ergonomice a muncii, deoarece determinarea şi caracterizarea acesteia, cunoaşterea

limitelor şi dinamicii sale, precum şi a modului de utilizare permit adoptarea acţiunilor de

prevenire a apariţiei oboselii, evitându-se astfel consecinţele nefavorabile atât asupra

organismului cât şi asupra eficienţei activităţii desfăşurate.

3.1. Definirea și caracteristicile capacității de muncă

Capacitatea de muncă (Cm) reprezintă totalitatea posibilităţilor fizice, psihice,

cerebrale, nervoase) ale operatorului uman de a efectua o cantitate maximă de muncă

fără ca nivelul calitativ al prestaţiei sale să se diminueze.

Capacitatea de muncă reprezintă raportul între capacitatea funcţională sau de

solicitare a organismului uman şi cerinţele unei anumite profesiuni. Din punct de vedere

biologic profesiunile nu sunt echivalente. De aceea, privită în sens biologic, capacitatea

de muncă reprezintă una din trăsăturile importante ale omului, de adaptare la cerinţele

profesiunii sau a conţinutului muncii în permanentă evoluţie. Din acest motiv, este

necesar să se cunoască aptitudinile, limitele de variaţie a funcţiilor organismului uman

în condiţiile adaptării acestuia în muncă.

Caracteristicile capacităţii de muncă sunt determinate de :

Funcţiile predominante ale organismului angajat într-un anumit gen de activitate;

Natura, durata, frecvenţa, intensitatea solicitărilor activităţii prestate.

Din acest punct de vedere deosebim două componente ale capacităţii de muncă:

capacitate de muncă preponderent fizică şi capacitate de muncă preponderent

intelectuală.

Capacitatea de muncă preponderent fizică constă din reacţiile organismului

uman care determină efecte mecanice asupra elementelor din mediul înconjurător, în

vederea modificării lor (transformări, manipulări, deplasări). Rolul principal îl au funcţiile

aparatului locomotor (mobilităţi articulare, forţa musculară, coordonarea musculară).

Capacitatea de muncă preponderent intelectuală este determinată de funcţiile

senzoriale şi neuropsihice (încordare nervoasă, senzaţii, percepţii, reprezentări,

memorie, gândire, imaginaţie).

20

Capacitatea de muncă îmbracă trei forme:

1. Capacitatea potenţială (Cp) – exprimă resursele umane datorate rezervelor

de energie ale organismului şi unor factori psihologici cum sunt:

dispoziţia de muncă – variază în condiţiile unei senzaţii de plenitudine a forţelor

fizice şi intelectuale. Stările patologice de boală sunt însoţite de scăderea dispoziţiei

de muncă;

voinţa – când aceasta nu-şi realizează scopul propus, ea determină o forţă negativă

a dispoziţiei, iar capacitatea de muncă potenţială scade, exprimându-se într-o stare

de deprimare sau chiar conflictuală.

2. Capacitatea funcţională (Cf) – este acea parte a capacităţii de muncă

utilizată strict în procesul de muncă.

3. Capacitatea de rezervă (Cr) – este acea parte a capacităţii de muncă

necesară îndeplinirii obligaţiilor sociale, familiale, participării la viaţa culturală etc.

Trebuie respectată condiţia:

Cp ≥ Cf +Cr

În caz contrar se diminuează capacitatea de muncă, apare fenomenul de

oboseală.

Capacitatea de muncă se poate exprima prin două categorii de indicatori:

Indicatori economici care evidenţiază rezultatele muncii (productivitatea muncii,

ore lucrate, producţie realizată);

Indicatori psihici (atitudine, memorie, temperament, emoţii, voinţă) şi fiziologici

(capacitatea respiratorie, capacitatea inimii, capacitatea de efort) care redau

efectele muncii asupra stabilizării potenţialului funcţional al organismului.

Evaluarea capacităţii de muncă se poate face prin teste ale capacităţii de efort şi

investigări subiective, verbale sau comportamentale.

3.2. Factorii care influențează capacitatea de muncă

Capacitatea de muncă este influențată de un număr mare de factori, dinamici și

aflați în interdependență. Aceștia influențează atât capacitatea de muncă potențială, cât

și funcțională, și se împart în două grupe – factori interni, specifici organismului și factori

externi.

Factori interni

Factori biologici – determină capacitatea de muncă din interior (construcția

morfo – funcțională a organismului, starea de sănătate, alimentația, vârsta și

sexul, gradul de antrenament în muncă).

21

Factori psihologici – determină capacitatea de muncă sub raportul laturii

personalităţii umane (aptitudini, temperament, caracter, motivația pentru muncă)

Factori externi

Factori economico-sociali – influenţează capacitatea de muncă din exterior, ei

reprezentând condiţiile în care se valorifică posibilităţile organismului (organizarea

muncii, mijloacele de muncă, condițiile mediului de muncă, nivelul profesional și

cultural al lucrătorului, împărțirea timpului între timp de muncă și timp liber).

Pe parcursul timpului de muncă există o variația a capacității determinată de

cauze obiective și subiective. În decursul a 8 ore, capacitatea de muncă variază

neregulat, cunoscând următoarele 3 faze:

1. Capacitate de muncă crescândă (faza de adaptare/acomodare) – zona a din

grafic: corespunde fazei de adaptare a executantului la condiţiile de lucru.

Consumul de oxigen creşte fără a satisface integral nevoile organismului pentru

că aparatele respirator şi circulator reacţionează cu întârziere la cerinţele

impuse. Această perioadă se caracterizează printr-o îmbunătăţire continuă a

parametrilor psiho-fiziologici şi a rezultatelor în muncă. În funcţie de specificul

muncii această perioadă poate dura de la câteva minute la o oră sau chiar mai

mult.

2. Capacitate de muncă optimă (nivel relativ constant al performanţelor) – zona b

din grafic: se caracterizează printr-un nivel stabil al performanţelor. Este o

perioadă de echilibru a balanţei energetice, în care aportul de oxigen corespunde

cu nevoile organismului, respiraţia şi pulsul ating valori adecvate pentru

efectuarea muncii (durata 1 … 3 ore). În această perioadă performanţele muncii

(productivitatea, numărul de rebuturi) sunt bune şi se constată chiar o reducere a

solicitărilor psihofiziologice.

3. Capacitatea de muncă în scădere (apariţia oboselii) – zona c din grafic: este

condiţionată de apariţia oboselii crescânde datorită epuizării rezervelor

organismului din faza (b). Este faza de revenire la normal, la nivelul iniţial al

capacităţii operatorului, după încetarea activităţii desfăşurate ritmul respirator şi

pulsul ating treptat valori normale. Ca urmare, capacitatea de muncă scade şi se

constată apariţia unor mişcări inutile în procesul muncii, a unor comenzi greşite,

simultan cu încetinirea ritmului de lucru.

Într-o reprezentare grafică, variația capacității de muncă în 8 ore exprimată prin

intermediul nivelului productivității muncii, se prezintă astfel:

22

Fig. 3.1. Variația capacității de muncă

Fazele ce caracterizează dinamica, capacităţii de muncă se repetă şi după

pauza de masă cu deosebirea că:

(a*) este mai scurtă deoarece adaptarea executantului la procesul muncii se

realizează mai repede;

(b*) este mai scăzută, cu un nivel al productivităţii mai scăzut şi mai scurtă ca

durată;

(c*) apare mai repede ca urmare a apariţiei şi instalării oboselii în organismul uman.

Capacitatea de muncă variază și în cursul săptămânii, ceea ce impune

organizarea pe baze științifice a regimului de muncă și de odihnă săptămânal În acest

fel se preîntâmpină acumularea de oboseală și se reface potențialul organismului.

Tulburările capacităţii de muncă se manifestă prin pierderea totală sau parţială,

definitivă sau temporară a potenţialului de muncă al operatorului uman. Pierderea

tranzitorie a capacităţii de muncă are loc ca urmare a unei tulburări funcţionale, având

caracter reversibil, de scurtă durată. Operatorul uman nu-şi mai poate exercita funcţiile

morfologice în condiţii normale (de exemplu; infarctul de miocard). Pierderea stabilă a

capacităţii de muncă (de lungă durată) are drept cauze afecţiuni sau tulburări

funcţionale ireversibile.

3.3. Principiile de bază ale refacerii capacității de muncă

Deoarece capacitatea de muncă a angajaților este un factor de bază al eficienței

tuturor activităților desfășurate în companii, refacerea acesteia este un aspect ce

trebuie să preocupe managerii, atât în faza de organizare a locurilor de muncă, cât și în

procesul de monitorizare a securității muncii. Au fost formulate o serie de principii ale

procesului de refacere a capacității de muncă în scopul furnizării către firme a unui

instrument managerial util.

23

Principiul 1

Refacerea capacității de muncă constituie parte integrantă a procesului de

muncă

Acest principiu arată că munca și refacerea capacității de muncă sunt părți ale

aceluiași proces. Aceasta ajută la formarea în timp a unui stereotip al efortului și

refacerii, cu rezultate benefice asupra eficienței muncii realizate și a posibilităților de

refacere a capacității de muncă.

Principiul 2

Refacerea capacității de adresează unor persoane sănătoase, supuse la

eforturi profesionale

Principiul face diferența între refacere și recuperarea capacității de muncă.

Refacere – restabilirea organismului pentru a se putea relua efortul de muncă;

recuperarea capacității – are o altă sferă de aplicare, se adresează persoanelor

afectate de accidente sau boli din motive profesionale sau din alte motive.

Principiul 3

Restabilirea parametrilor funcționali ai organismului uman după efort se

face într-o anumită succesiune

Astfel, are loc mai întâi restabilirea parametrilor neurovegetativi ai funcțiilor vitale

(tensiune, puls) – 10 până la 30 minute, și apoi restabilirea parametrilor metabolici

(necesități energetice) – 12 până la 24 ore.

Principiul 4

Restabilirea capacității de muncă este un fenomen natural, inevitabil

Indiferent de voința noastră, după faza de efort urmează cea de restabilire; după

eforturi intense nu este suficientă restabilirea naturală și sunt necesare alte mijloace de

refacere, de exemplu, gimnastica în producție.

Principiul 5

Refacerea trebuie orientată către acele componente ce au fost solicitate cel

mai mult

Ca urmare, se impune cunoașterea tipului de solicitare, funcție de care se vor

alege mijloacele de refacere care acționează prioritar la nivelul solicitării. De exemplu,

în solicitări fizice sunt necesare mijloace care refac forța musculară, în timp ce în

activități cu caracter sedentar – mijloace de refacere care compensează imobilitatea.

Principiul 6

Are caracter individual

24

Refacerea capacității de muncă are caracter individual deoarece este

dependentă de particularitățile subiectului, de durata solicitării, de tipul solicitării, de

pregătirea profesională, de microclimat. Pentru refacerea capacității, Ergonomia

furnizează doar modele orientative.

3.4. Oboseala în muncă

În urma solicitărilor organismului de către activitatea umană apare o stare de

oboseală; aceasta are o bază obiectivă determinată de consumul de energie în timpul

activităţii, urmând ca aceasta să fie compensată prin alimentaţie şi odihnă. Ea

îndeplineşte o funcţie de protecţie a organismului semnalând individului respectiv că au

fost atinse limitele de solicitare pe care organismul nu le poate depăşi. Oboseala este o

stare reversibilă, dispare mai ales prin somn.

Cauzele care determină oboseala sunt:

Legate de factorul uman (deficienţe de ordin fiziologic, la nivelul proceselor şi

calităţilor psihice, stări afective negative)

Legate de maşină (caracteristicile funcţionale ale utilajului, starea utilajului,

câmpul semnalelor de control şi reglare, gradul de automatizare)

Legate de caracteristicile mediului (temperatura, zgomot, umiditate, mediul

social)

Legate de sarcina de muncă (regimul de muncă, monotonia muncii,

suprasolicitarea, responsabilitate înaltă).

3.4.1. Tipuri de oboseală

Au fost identificate două tipuri de oboseală care apare în procesul de muncă:

Oboseala fizică, musculară: are forme acute, dureroase şi se asociază cu

scăderea potenţei funcţionale a muşchiului respectiv; apare în cazul eforturilor fizice

mari, a gestualităţilor profesionale extreme sau a lipsei antrenamentului din partea

persoanei care execută manopera.

Oboseala psihică sau nervoasă: se datorează activităților intelectuale, dar nu

exclusiv. Se poate datora și unor activități fizice ce necesită o anumită coordonare.

Pentru ergonomie, oboseala este importantă pentru:

o evaluarea solicitărilor în muncă

o precizarea limitelor maxime ale oboselii în muncă

o stabilirea limitelor de adaptabilitate ale organismului

25

o găsirea modalităților de prevenire a apariției oboselii

o organizare rațională a muncii și a repaosului

Prin rezolvarea problemelor privind oboseala, se poate menține capacitatea de

muncă la un nivel ridicat și aproximativ constant.

3.4.2. Factori care duc la apariția oboselii

Depistarea factorilor generatori ai oboselii presupun o studiere atentă a muncii,

iar înlăturarea cauzelor oboselii impune cunoaşterea riguroasă a modului în care diferiţi

factori de natură fizică, psihică sau nervoasă se reflectă asupra potenţialului de muncă

al omului.

Factorii individuali (particularităţi antropometrice, constituţia, temperamentul,

starea de sănătate, sexul, conflictele sociale) - fac ca fiecare lucrător să reacţioneze

diferit în faţa fenomenului de oboseală.

Mijloacele de muncă - deţin un rol important în declanşarea fenomenelor

cauzate de oboseală, maşinile moderne obligând lucrătorii să menţină un ritm şi o

încărcătură de gestualităţi profesionale repetitive, atenţie susţinută şi precizie în timp.

Primele care obosesc sunt mecanismele de coordonare motorie. Automatizarea poate fi

şi ea periculoasă, prin pierderea cadenţei şi monotonia gestualităţii.

Mediul de muncă și sarcina de muncă – se referă la organizarea muncii și

include durata programului de muncă, organizarea pauzelor, munca în ritm impus,

suprasolicitarea în timpul muncii, responsabilitatea crescută.

Munca în schimburi alternante pe parcursul a 24 de ore interferează cu ritmurile

activităţilor nervoase, fiind perturbat mecanismul somn – veghe, ceea ce poate duce la

instalarea oboselii cronice.

Organizarea nonergonomică a locului de muncă poate obliga la gestualităţi

suplimentare, cu poziţii forţate, care se vor solda cu suprasolicitări ale diferitelor organe

şi sisteme. Toxinele de la locul de muncă, zgomotul, vibraţiile în medii duc la oboseală,

iar în doze exagerate, provoacă boli profesionale.

Manifestări fiziologice fac parte din mecanismele adaptative premergătoare

statusului de boală: scăderea tonusului, modificări ale pulsului şi tensiunii arteriale,

scăderea rezistenţei organismului la îmbolnăviri.

Manifestările psihologice se traduc prin: disconfort psihic, iritabilitate, scăderea

funcţiilor cognitive (percepţie, memorie, gândire).

Manifestările sociale se datorează iritabilităţii şi agitaţiei şi pot fi evidenţiate prin

conflicte familiale sau în colectivul de muncă.26

Manifestările profesionale constau în: scăderea randamentului muncii, creşterea

numărului erorilor, risc mărit de a comite accidente de muncă. scăderea motivaţiei şi a

satisfacţiei pentru muncă.

3.4.3. Măsurarea oboselii în muncă

Este necesară pentru stabilirea unor condiții de muncă și solicitări optime dar

este dificil de realizat datorită factorilor ce țin de fiecare individ. Metodele de

determinare se încadrează în una din următoarele grupe:

metode directe sau metode de testare

metode indirecte

metode ce folosesc chestionare și fișe

Metodele directe se folosesc pentru determinarea oboselii musculare cu ajutorul

unor aparate speciale, cunoscând următoarele aspecte legate de apariția oboselii:

- frecvența cardiacă se mărește în stare de oboseală, deși intensitatea muncii nu

se modifică

- variația tensiunii arteriale – scade la apariția oboselii

- tremorul manual – indică o dereglare a coordonării motorii

- ergograful – înregistrează curba oboselii musculare

- consumul de energie – stă la baza clasificării muncilor în categorii de dificultate

Metodele indirecte fac corelații între starea de oboseală și factori economici:

volumul producției, calitatea produselor, numărul accidentelor de muncă, alți factori

tehnico-materiali ai producției. Metoda indirectă se folosește la identificarea factorilor

care provoacă sau accentuează oboseala sau a celor care nu determină apariția ei.

Metoda chestionarelor și a fișelor – permite analiza percepției subiective a

oboselii, a intensității efortului și a gradului de oboseală. Chestionarele investighează

comportamentul subiecților la oboseală. Sunt metode subiective ce nu pot înlocui

evaluările cantitative.

Deoarece oboseala este un fenomen natural, inevitabil, din punctul de vedere al

Ergonomiei se pot lua măsuri pentru înlăturarea factorilor care o grăbesc sau o

accentuează.

Apariţia oboselii poate fi amânată în anumite limite, iar după ce a apărut poate fi

atenuată prin:

- reglementarea duratei zilei de muncă, a duratei săptămânii şi a concediilor

de odihnă;

- organizarea corectă a regimului de muncă, a pauzelor de odihnă şi prin

organizarea muncii pentru a da posibilitatea refacerii capacității de muncă.

27

4. ERGONOMIA LOCULUI DE MUNCĂ

4.1. Organizarea ergonomică a locurilor de muncă – generalități

Ergonomia locului de muncă are rolul de a armoniza într-un tot unitar elementele

locului de muncă: mijloacele de muncă, obiectele muncii, forţa de muncă

Armonizarea urmărește asigurarea condiţiilor care să permită executantului

desfăşurarea muncii cu productivitate maximă, cu un consum minim de energie şi cu o

senzaţie de bună stare fizică şi psihică.

Locul de muncă reprezintă microsistemul din întreprindere aflat la baza ierarhiei

piramidale a organizaţiei. Sistemul locului de muncă (numit și sistem om – mașină –

mediu) reprezintă ansamblul de elemente de forma intrări – proces de transformare –

ieşiri.

Sistemul om – maşină – mediu este un ansamblu format din componente umane,

materiale (mijloace de muncă, obiectele muncii, ambianţa fizică a muncii) şi spirituale

(ambianţa psihosocială a muncii) legate între ele printr-o reţea comună de informaţii,

care are ca scop obţinerea de bunuri materiale în condiţii de productivitate si eficienţă

maximă.

Fig.4.1. Sistemul locului de muncă

Intrările sistemului – totalitatea mijloacelor materiale sau informaţionale necesare

sistemului în vederea realizări scopului propus (căldură, energie electrică, mesaje

telegrafice, comenzi de producţie).

Ieşirea sistemului – rezultatul acţiunii sistemului (produse, servicii, acțiuni).

Se poate observa că sistemul locului de muncă este format din trei subsisteme

interdependente – subsistemul echipamente și dispozitive de muncă (mașină),

subsistemul mediu și subsistemul om.

Clasificarea locurilor de muncă

După tipul de organizare al producţiei, locurile de muncă se clasifică în:28

INTRĂRI - Informaţii pentru realizarea sarcinii de muncă ; - Materiale ; - Energie

MEDIUL

OMUL MASINA

IEŞIRI - Produse ; - Servicii ; - Acţiuni de comunicaţii

locuri de muncă pentru producţia de unicate şi de serie mică;

locuri de muncă pentru producţia de serie mică;

locuri de muncă pentru producţia de serie mijlocie;

locuri de muncă pentru producţia de serie mare;

locuri de muncă pentru producţia de masă.

După gradul de mecanizare şi automatizare a producţiei:

locuri de muncă pentru procese manuale;

locuri de muncă pentru procese mecanice;

locuri de muncă pentru procese automate;

locuri de muncă pentru procese de aparatură.

După numărul de utilaje deservite, locurile de muncă pot fi:

un utilaj deservit de mai mulţi muncitori;

un utilaj deservit de un muncitor;

mai multe utilaje deservite de un muncitor.

După natura activităţii:

locuri de muncă pentru activităţi de bază;

locuri de muncă pentru activităţi auxiliare;

locuri de muncă pentru activităţi de servire.

După poziţia lor în spaţiu, locurile de muncă pot fi:

fixe

mobile.

Locurile de muncă trebuie proiectate ergonomic, în funcție de dimensiunile

antropometrice şi limitele fiziologice ale executantului.

Locurile de muncă ergonomice au capacitate de adaptare la dimensiunile

antropometrice care variază de la individ la individ, sexul indivizilor, zona geografică,

regimul de viaţă din copilărie, practicarea unor sporturi.

Zonele de muncă sunt determinate de amplitudinile mişcărilor membrelor

superioare, în diferite plane şi în limitele normale sau maxime din punct de vedere al

posibilităţilor anatomice ale omului.

Zona de lucru normală – reprezintă spațiul acoperit de lucrător când se

efectuează mişcări cu braţele flexate, pivotând în jurul articulaţiei cotului (mişcările au

amplitudinea mică, au viteză şi precizie mai mare, necesită consum mic de energie,

sunt mai puţin obositoare).

Zona de muncă maximă – este mai extinsă decât zona de lucru normală,

reprezintă zona în care se efectuează mişcări cu braţele în extensie pivotând în jurul

29

articulaţiei umerilor (mişcările au amplitudine mare, sunt mai puţin precise, necesită un

consum mai mare de energie).

Este recomandabil ca, pe cât posibil, mişcările de muncă sau acţionările să fie

efectuate în zona de muncă normală, cea ce impune ca elementele de manipulare sau

dispozitivele de acţionare să fie amplasate în interiorul acestei zone după criteriul

frecvenţei de utilizare.

Câmpul vizual sau aria de vedere – suprafața pe care un om o poate percepe cu

ajutorul ochilor. Mărimea câmpului vizual depinde de: rotaţia ochilor, rotaţia capului și

de unghiurile vizuale optime şi maxime de rotaţie a acestora atât în plan vertical cât şi în

plan orizontal. Câmpul vizual optim este cuprins între +15º şi - 15º faţă de linia normală

a privirii.

Pe baza datelor antropometrice şi a zonelor de muncă sau de vedere, se pot

determina limitele spaţiale pentru amplasarea elementelor de comandă sau acţionare,

atât în poziţie ortostatică cât şi aşezat.

4.2. Proiectarea ergonomică a subsistemului mașină (echipament și

dispozitive de muncă)

Subsistemul maşină este un sistem complex, cu o structură de transformare a

intrărilor în ieşiri, în care intervin atât elemente materiale, dar și elemente

informaționale:

Subsistem maşină

-Subsistem om -Subsistem mediu -Alte sisteme ale întreprinderii

intrări ieşiri -Subsistem om -Subsistem mediu -Alte sisteme ale întreprinderii

Fig. 4.2. Subsistemul maşină

Pentru a putea face o proiectare ergonomică a subsistemului mașină este

necesară cunoașterea elementelor componente și a relațiilor dintre acestea. Elementele

componente ale subsistemului maşină sunt:

caracteristicile constructive ale utilajului;

parametrii tehnici şi economici de funcţionare;

fiabilitatea;

obiectele muncii ce se prelucrează.

Între acestea se stabilesc relații interne (endogene) și externe, cu celelalte

subsisteme ale mediului de lucru.

30

Proiectarea ergonomică a echipamentului și a spațiului de muncă presupune

găsirea celor mai bune soluții la probleme legate de conceperea, amplasarea şi

utilizarea dispozitivelor de acţionare, conceperea şi construirea meselor de lucru, a

pupitrelor de comandă şi a scaunelor de lucru.

Prin proiectare ergonomică urmărește:

- excluderea poziţiilor de aplecare repetată sau de lungă durată a factorului uman ;

- reducerea la minim a muncii de ridicare ;

- evitarea eforturilor statice şi imobilităţii corpului uman un timp mai îndelungat.

În cadrul echipamentelor și dispozitivelor de muncă îl au dispozitivele de

acționare (butoane, manivele, volane, pedale, mânere, leviere) care se folosesc pentru

comandă și reglare și fac legătura dintre factorul uman și echipamentul industrial.

Cerințe ergonomice de concepere a dispozitivelor de acționare:

- trebuie să se aibă în vedere atât posibilităţile organismului uman din punct de

vedere al forţei, percepţiei şi reacţiei, cât şi capacitatea acestuia de a le menţine

la un nivel cât mai ridicat pe toată durata timpului de muncă;

31

Relaţii endogene:Conexiuni directe - influenţa exercitată de caracteristicile constructive ale utilajului asupra parametrilor de funcţionare şi fiabilităţii;- influenţa pe care o au parametrii de funcţionare (viteze de lucru, turaţii, presiuni) asupra fiabilităţii utilajului cât şi asupra calităţii prelucrării obiectelor muncii; - influenţa consumului de energie aspra costului de fabricaţie; - influenţa fiabilităţii asupra calităţii obiectelor muncii;Conexiuni indirecte (inverse) - disfuncţii ale utilajului ca urmare a influenţelor exercitate de calitatea materialelor prelucrate asupra elementelor constructive ale utilajului şi parametrilor tehnici şi economici (consum suplimentar de energie şi timp).

Relaţii exogeneIntrări provenite de la: ▪ Subsistemul om – transmiterea de comenzi de pornire, reglare, modificare a regimului de funcţionare, lucrări de modernizare, întreţinere şi reparaţii;▪ Subsistemul mediu – influenţa benefică sau perturbatoare a factorilor de ambianţă fizică (umiditate, temperatură, vibraţii, zgomot);Ieşiri către: ▪ Subsistemul om – informaţii de stare sau de reglaj, performanţele tehnice şi economice realizate, starea de funcţionare, calitatea obiectelor muncii prelucrate;▪ Subsistemul mediu – fum, vapori, vibraţii, temperaturi, zgomot;▪ Alte sisteme ale întreprinderii – produse, lucrări sau servicii adresate altor sisteme (locuri de muncă, magazii)

- codificarea dispozitivelor de acţionare prin mărime, formă culoare, localizare,

etichetare, pentru a permite identificarea corectă şi rapidă a acestora;

- tipul dispozitivelor de acţionare trebuie să fie adecvat caracterului acţionărilor

efectuate;

- direcţia de mişcare a dispozitivelor de acţionare trebuie să fie în concordanţă cu

planul şi direcţia de mişcare indicată pe cadranele aparatelor de măsură si

control (sus-jos, stânga-dreapta, sau în adâncime) sau cu semnificaţia mişcării

indicatorilor (creşterea sau scăderea valorilor);

- amplasarea dispozitivelor de acţionare trebuie să ţină seama de o serie de

factori, ca de exemplu : prioritatea acestora ; gruparea ; corespondenţa dintre

semnale;

- pentru indicarea diferitelor funcţiuni ataşate fiecărui dispozitiv se recomandă

utilizarea unor simboluri.

În manipularea dispozitivelor de acţionare apar o serie de erori cum ar fi :

o erori de substituire  - confundarea sau neidentificarea dispozitivelor ;

o erori de ajustare  - poziţia greşită sau nerespectarea manipulării

secvenţiale a mai multor comenzi ;

o erori determinate de incapacitatea de a atinge dispozitivele ;

o erori neintenţionate – datorate lipsei de atenţie

Un alt element important al dispozitivelor și echipamentelor de muncă îl

reprezintă mese de lucru, pupitre de comandă şi a scaune de lucru. Acestea reprezintă

zona de acțiune a operatorului și asigură poziția corpului în timpul lucrului. Pentru

mesele și pupitrele de comandă se definesc: înălțimea planului de lucru, lungimea

planului de lucru și adâncimea planului de lucru. În proiectarea ergonomică se va avea

în vedere:

Înălţimea planului de lucru să fie adaptată dimensiunilor antropometrice ale

fiecărui executant, ţinând seama de natura lucrărilor efectuate (de gradul de

precizie a muncii şi de categoria efortului solicitat braţelor).

Înălţimea planului de lucru este cu atât mai mare cu cât lucrarea efectuată este

mai precisă şi necesită un efort fizic mai redus.

32

Caseta nr. 4

Planul de lucru și nivelul coatelor

▪ Trebuie să fie cu 8 – 10 cm mai mare decât nivelul coatelor la lucrările de precizie

▪ Cu 5 cm sub nivelul coatelor la munci uşoare

▪ Cu 15-20 cm sub nivelul coatelor la munci grele

Pentru pupitre și tablouri de comandă se recomandă:

axa vederii să fie perpendiculară pe suprafaţa de comandă a pupitrului 

pentru poziţie ortostatică, înălţimea pupitrului de comandă trebuie să fie mai

mare, iar înclinaţia suprafeţei acestuia să fie de 30º

pentru poziţia de lucru aşezat înălţimea pupitrului de comandă scade, însă

înclinaţia suprafeţei creşte la 60º

Lungimea sau distanţa laterală şi adâncimea planului de lucru sau distanţa în

raport cu planul frontal depind de dimensiunile obiectelor muncii care se prelucrează pe

suprafaţa de lucru, precum şi de cantitatea de materiale şi unelte de muncă cu care se

lucrează. Referitor la utilizarea suprafeţei de lucru este necesar să se respecte

principiile economiei mişcărilor.

Pentru scaunele de lucru se va avea în vedere :

scaunul de lucru să asigure un sprijin corpului omenesc în raport cu activitatea

desfăşurată;

scaunul să aibă unele dimensiuni reglabile calculate funcţie de dimensiunile

antropometrice;

formele scaunului de lucru să evite posibilitatea ca operatorul să lucreze în poziţii

necorespunzătoare;

greutatea corpului omenesc să fie repartizată uniform pe suprafaţa de şezut a

scaunului.

4.3. Proiectarea ergonomică a subsistemului mediu de lucru

Subsistemul mediu de lucru cuprinde totalitatea factorilor de ambianţă în care se

desfăşoară munca şi care influenţează starea fizică si psihică a executantului. Are două

componente: ambianţa fizică şi ambianţa psihosocială.

Ambianţa fizică are următoarea structură:

Ambianța microclimatului – se referă la conținutul de oxigen, de particule solide,

de substanțe toxice și de microorganisme din mediul de lucru;

Ambianţa cromatică – ansamblul cromatic al utilajelor, e echipamentului de

protecţie, dispozitivelor, mijloacelor de transport;

Ambianţa electromagnetică – luminozitate şi radianţii;

Ambianţa sonoră – totalitatea sunetelor produse la un loc de muncă, sub

aspectul intensităţii, duratei, frecvenţei şi al aprecierii subiective de către

personalul expus;

33

Ambianţa termică – temperatură, umiditate, curenţi de aer;

Ambianţa vibratorie – vibraţiile produse de maşină

Ambianţa fizică influenţează asupra eficienţei muncii prin sentimentul de confort

sau inconfort pe care îl induce factorului uman.

Influenţa negativă se concretizează în diminuarea capacităţii de muncă şi apariţia

stării de oboseală. Dintre factorii de mediu enumerați anteriori, nu toți au aceeași

influență asupra capacității de muncă a angajatului. Se remarcă factorii electromagnetici

(iluminatul), cei cromatici, zgomotul, vibrațiile și microclimatul ca fiind cei care determină

în principal confortul de la locul de muncă.

Iluminatul

Iluminatul este unul din factorii de ambianţă fizică care influenţează

recepţionarea informaţiei vizuale. Importanţa folosirii luminii şi a culorii ca factori de

creştere a productivităţii muncii şi de scădere a oboselii se bazează pe faptul că prin

ochi se primesc aproximativ 85% din totalul impresiilor senzoriale şi că eficienţa

activităţilor umane depinde de ochi în proporţie de 90%. Cel mai important aspect în

studierea luminii ca factor de ambianţă a muncii este corelarea cantităţii şi calităţii

luminii cu cerinţele impuse de exercitarea activităţii şi cu cerinţele economice.

Calităţile luminii supuse cercetării sunt date de: intensitatea luminii, direcţia din

care vine şi unghiul sub care iluminează obiectele, precum şi de culoarea luminii. În

ceea ce priveşte intensitatea luminii se apreciază că ea prezintă valori în limite foarte

largi de la 50 – 500 Lucşi (lx) noaptea şi la lumină artificială, la 2000 – 100.000 lx în

cursul zilei şi de peste 100.000 lx în exterior sub soarele amiezii.

În activitatea umană valorile iluminatului variază în funcţie de precizia ce se cere

în executarea fiecărei activităţi în sensul că valorile cantităţii de lumină cresc pe măsura

creşterii preciziei în muncă şi de felul activităţii desfăşurate. Câteva exemple de valori

optime pentru diferite activităţi:

- cusutul firelor negre pe material negru 5000 lx

- maşini fine de lucru 2000 lx

- proiectări vitrine 1000 lx

- contabilitate 500 lx

- citarea literelor din ziar 250 lx

- scrierea cu creionul 200 lx

- căi de acces, sarcini manuale simple,

- depozite de mărfuri 50 lx

34

Ca surse de lumină pentru zonele de lucru, se cunosc becurile electrice cu

incandescență, tuburile fluorescente și lumina de zi. Locurile de muncă pot primi lumină

în diferite moduri, în funcție de specific și de necesitățile vizuale ale angajatului .

Iluminaţia directă este cea transmisă de un con luminos asupra unei suprafeţe.

Se recomandă în condiţiile unei iluminaţii generale foarte bune, deoarece produce

contraste şi umbre pronunţate.

Iluminaţia indirectă constă din îndreptarea fasciculului de lumină către plafon şi

pereţi, de unde se reflectă pe suprafaţa încăperii. Se asigură o lumină difuză, fără

umbre.

Iluminaţia mixtă foloseşte materiale transparente prin care circa jumătate din

lumină difuzează direct, iar restul este dirijat spre tavan, de unde se reflectă în

încăpere. Este contraindicată în activităţile cu grad ridicat de precizie.

Cromatica

Cromatica reprezintă un alt factor ambiant cu un rol atât funcţional şi estetic cât

şi psihofiziologic şi de securitate a muncii. Stabilirea culorii în spaţiile de muncă trebuie

să se facă în funcţie de felul activităţii desfăşurate, felul şi nivelul de efort impus de

activitate şi temperatura încăperilor, pe de o parte şi de efectele pe care cromatica le

produce asupra funcţiilor organismului, asupra capacităţilor fizice şi neuro-psihice ale

lucrătorilor, pe de altă parte. În stabilirea culorilor generale ale încăperilor se recomandă

2-3 dominante tonale, deoarece o prea mare dispersare cromatică poate duce la

oboseală.

Cromatica influenţează consumul de energie al întregului organism, starea de

oboseală cât şi rezultatele cantitative şi calitative ale muncii. Culorile au efecte

fiziologice şi neoropsihice asupra omului, de aceea, prin alegerea şi dispunerea

judicioasă a culorilor în încăperile de lucru se urmărește atât satisfacerea exigenţelor

estetice, cât şi a celor fiziologice şi psihice.

Alegerea culorilor trebuie să se facă în mod deosebit în funcţie de efectele

psihologice pe care le produc asupra oamenilor. Aceste efecte pot fi:

a. crearea unor iluzii cu privire la temperatură:

albastru - rece roşu-cald

violet - rece portocaliu-cald

verde - rece galben-cald

b. crearea unei impresii vizuale cu privire la distanţă:

culori care creează impresia de menţinere a locul în spaţiu: verde, galben;

culori care dau impresia de modificare a locul real în spaţiu, respectiv:

35

- culori care „apropie”: portocaliu, roşu;

- culori care „depărtează”: albastru, verde

Prin coloritul în mediul de muncă se urmăreşte îndeplinirea următoarelor

funcţiuni:

funcţia de realizare a senzaţiei de confort

funcţia de micşorare a oboselii

funcţia de semnalizare

funcţia de securitate.

Tabel 4.1. Culori recomandate la locurile de muncă

Pentru asigurarea unei cromatici corespunzătoare, mai ales la locurile de muncă

din domeniul industrial, se are în vedere:

Cromatica mijloacelor de muncă trebuie să asigure o supraveghere şi manevrare

cât mai corectă a acestora. Astfel, la stabilirea culorilor ase recomandă :

suprafeţele mari ale echipamentelor mecanice fixe trebuie să fie de

culoare neutră, iar maşinile mobile în culoare galbenă;

conductele şi instalaţiile au cod internaţional de culori. Astfel, conductele

de apă sunt vopsite în culori gri sau negru, conductele pentru gaze şi

lichide nocive în culoare galbenă, conductele ce transportă gaze explozive

în culoare roşie iar cele pentru combustibil în culoare albastră;

pentru mobilier se recomandă culori deschise având coeficientul de

reflectare a luminii de 30-35%.

36

Caracterul muncii şi condiţiile de ambianţă

Caracterul culorilor recomandate

Felul culorilor

Procese de muncă manuale cu eforturi fizice dinamice. Procese de supraveghere

Culori odihnitoare (nuanţe pastel)

Bleu, roz, vernil

Procese de muncă monotone Culori stimulative Roşu, portocaliu Munca la temperaturi ridicate. Munca în încăperi care primesc multă lumină naturală

Culori reci Verde, albastru

Munca la temperaturi scăzute. Munca în încăperi cu puţină lumină naturală

Culori calde Crem, roz, portocaliu

Munca în spaţii largi Culori de lărgire a spaţiului

Albastru, maron

Munca în locuri zgomotoase Culori liniştitoare Galben, vernil

Cromatica informaţional tehnologică este folosită ca soluţie de semnalizare în

tablourile de comandă şi trebuie să realizeze o bună evidenţiere a culorilor

semnalelor faţă de fondul general şi a fiecăruia în parte precum şi posibilitatea

unei uşoare manevrări a codului cromatic.

Cromatica securităţii muncii are rol în avertizarea şi evitarea accidentelor de

muncă.

galbenul în contrast cu negrul se foloseşte pentru avertizarea obiectelor

periculoase, a pericolelor nevăzute, a pericolului de prăbuşire;

roşul în contrast cu albul avertizează pericolele directe, zonele interzise,

sistemele de semnalizare a accidentelor de muncă.

Zgomotul și vibrațiile

Zgomotul, ca factor al ambianţei sonore poate fi definit ca fiind un sunet sau un

amestec de sunete discordante, puternice, neplăcute sau mai pe scurt un sunet

supărător. În viaţa cotidiană ca şi în toate genurile de activitate există o multitudine de

surse de zgomot în funcţie de care, zgomotul poate avea influenţe stimulative sau

dimpotrivă influenţe nocive. Astfel, sunetele armonioase şi variate ca frecvenţă cum

sunt sunetele muzicale sunt stimulative; sunetele suprapuse fără armonie, cu frecvenţe

înalte şi cel mai adesea aperiodice sau intermitente sunt periculoase şi au multiple

implicaţii negative asupra sănătăţii şi capacităţii de muncă a omului precum şi asupra

rezultatelor muncii desfăşurate; sunetele monotone şi cu frecvenţă joasă sunt de regulă

inhibante şi au efecte negative în special asupra randamentului muncii.

Zgomotul și vibrațiile constituie sursele principale ale oboselii, nervozităţii,

influenţând negativ nivelul cantitativ şi calitativ al muncii prestate. Pragul de intensitate

maximă pentru om este de 80 decibeli, peste care sunetul devine nociv; în mod practic

se consideră că limita de suportabilitate la om este de 65 decibeli. Senzaţia dureroasă o

produc zgomotele care indiferent de frecvenţa lor au o intensitate mai mare de 110

decibeli.

Tabel 4.2. Intensități ale sunetelor

37

Zgomotul Nivelul de

intensitate

Zgomotul Nivelul de

intensitate

şoaptă 10 dB trafic urban 80 – 90 dB

foşnet de frunze 10 dB formaţie rock 100 dB

conversaţie normală 50 dB Pragul senzaţiei

durerose

140 dB

În funcţie de intensitatea şi durata sa , zgomotul produce asupra omului efecte

foarte variate, dintre care cele mai importante sunt:

- implicaţiile asupra urechii interne şi, prin aceasta, asupra echilibrului general;

- tulburări de inteligibilitate în vorbire;

- efecte fiziologice (excitaţie digestivă, creşterea metabolismului, creşterea

activităţii cardiace, deformaţii osteo-articulare);

- efecte neuro-psihice (tulburări de atenţie, sustragere, încordare, oboseală);

- tulburări motorii (reducerea ritmului mişcărilor, creşterea tensiunii musculare).

Studiile fiziologice au arătat că expunerea la zgomot provoacă: hipertensiune,

tahicardie, mărirea metabolismului, micşorarea activităţii organelor digestiei, creşterea

tensiunii musculare.

În cadrul proiectării ergonomice a locurilor de muncă se iau următoarele tipuri de

măsuri legate de existența zgomotelor și vibrațiilor:

1.Măsuri de prevenire a producerii zgomotelor  

Măsuri sociale: legi, norme; instrucţiuni de interzicere şi avertizări sonore;

interzicerea circulaţiei autovehiculelor zgomotoase.

Masuri tehnice : sisteme şi soluţii silenţioase pentru tehnologii, utilaje si instalaţii;

evitarea rezonanţei şi a ecoului prin dimensionarea atelierelor şi încăperilor;

soluţii silenţioase pentru lagăre, angrenaje, transmisii.

Măsuri organizatorice: dispersarea şi dispunerea utilajelor în spaţiu; dispunerea

conductelor în afara încăperilor de lucru; pornirea decalată a utilajelor.

2. Măsuri de prevenire a propagării zgomotelor

măsuri tehnice:

pereţi plafoane şi planşee din materiale antivibratoare;

evitarea legăturilor rigide;

carcase fonoizolatoare la motoare şi ventilatoare;

conducte, instalaţii fonoizolante, ecranarea surselor de zgomot ;

dimensionarea ferestrelor ;

plafoane ondulate în sălile mari

3. Măsuri de reducere a intensităţii percepţiei senzoriale a zgomotelor

măsuri organizatorice:

folosirea căştilor acustice,

obligativitatea folosirii antifoanelor

Muzica funcţională face parte din categoria sunetelor cu influenţă asupra

activităţii umane. Ea este recomandată ca un mijloc de combatere prin camuflare a unor

38

zgomote, precum şi a plictiselii, în procesele de muncă monotone. Muzica în surdină

este recomandată numai în birouri, unde, în condiţiile solicitărilor intelectuale, ea are un

efect de deconectare. Pentru a evita efectele complementare nedorite ale muzicii, ea

poate fi folosită numai dacă fondul sonor ce urmează să fie neutralizat nu depăşeşte 80

dB. Muzica de combatere a plictiselii din procesele de muncă monotone se bazează pe

implicaţiile psihice și fiziologice pe care aceasta le exercită asupra organismului

(sporirea atenţiei, dinamizarea tuturor proceselor psihice, modificarea tonusului).

Microclimatul

Condițiile de microclimate se referă la parametrii atmosferei de la locul de muncă

(conținut de oxigen, umiditate, prezența gazelor toxice, a particulelor solide, a

microorganismelor, temperatura, viteza de circulație a aerului). Aceştia trebuie proiectaţi

în funcţie de natura şi intensitatea muncii prestate.

Umiditatea aerului pentru ca organismul uman să nu fie afectat trebuie să fie

între 40-50% în funcţie de categoria de dificultate a muncii. Se impune precizarea, că

scăderea sub 30% a umidităţii relative este contraindicată deoarece sub această

valoare ea poate avea efecte nefavorabile asupra stării de sănătate a omului prin faptul

că scade capacitatea de apărare a organismului şi se măreşte riscul de îmbolnăvire a

căilor respiratorii şi ale vederii.

Puritatea aerului este dată de gradul de rezistenţă în aer a unor concentraţii de

praf, vapori sau fum, care nu trebuie să depăşească anumite limite. La locurile de

muncă trebuie asigurată cantitatea necesară de aer pentru fiecare angajat, calculată

ținând cont că sunt necesari 8 litri de aer pentru fiecare om (volumul aerului inspirat –

expirat pe minut este de 500 cm3 într-un număr de 16 respiraţii pe minut).

Temperatura

Temperatura determină în principal gradul de confort din timpul muncii și

consumul de energie al organismului. Pentru a avea un microclimat corespunzător, este

necesar să nu existe o diferenţă mare între temperatura aerului şi temperatura

suprafeţelor înconjurătoare.

în care:

Tp este temperatura percepută ;

Ta – temperatura aerului ;

Ts – temperatura suprafeţelor înconjurătoare

39

Alături de temperatură, mişcarea sau viteza aerului are o importanţă deosebită

pentru asigurarea confortului necesar muncii. Viteza aerului este diferită în funcţie de

categoria de dificultate a muncii, condiţiile de muncă, temperatura la locul de muncă şi

de sezon.

Normele de protecţie a muncii stabilesc temperatura şi mişcarea aerului,

umiditatea în funcţie de categoria de dificultate a muncii, respectiv în funcţie de

consumul de calorii pe unitatea de timp.

Tabel 4.3. Valori recomandate pentru microclimat

Categoria de

dificultate a muncii

Temperatura [°C] Viteza aerului [m/s]

iarna vara

Muncă ușoară 18 0,3 0,6

Muncă medie 16 0,5 0,8

Muncă grea 13 0,6 1,0

Alături de factorii fizici prezentați mai sus, mediul de muncă este influențat și de

factori psihosociali, care formează ambianța psihosocială.

Ambianţa psihosocială – ansamblul raporturilor interpersonale în cadrul dinamic,

structural şi funcţional al grupului de muncă. Este determinată de următoarele procese:

intercomunicare, intercunoaştere, grad de omogenitate şi coeziune a grupului,

leadership-ul aplicat în cadrul grupului, preocupări extraprofesionale ale membrilor

grupului.

Factorii de ambianţă psihosocială care pot avea efect pozitiv sau negativ asupra

capacităţii de muncă sunt:

relaţiile interpersonale;

factorii de personalitate – atitudine, caracter, temperament;

condiţii de organizare a activităţii;

trăiri afective;

condiţii igienico-sanitare.

4.4. Proiectarea ergonomică a subsistemului om

Organismul uman este privit, în ergonomie, în ansamblul său, ca un tot unitar.

Corpul omenesc este unul tridimensional cu simetrie bilaterală constituit din celule,

grupate în ţesuturi, organe şi sisteme sau aparate ce îndeplinesc anumite funcţii în

organism.

40

Subsistemul om - reprezintă componenta umană conştientă a sistemului

muncii, care are rol activ de punere în mişcare a subsistemului maşină, pentru ca, prin

intermediul acestuia să acţioneze asupra obiectelor muncii, în sensul transformării lor

fizice şi/sau chimice, în condiţii concrete de mediu, în vederea obţinerii de bunuri

materiale şi servicii.

Subsistemul om este componentă complexă formată din:

Variabilele antropologice şi antropometrice;

Personalitatea umană – aptitudini + temperament + caracter – permite omului să

se adapteze la activitatea profesională;

Pregătirea profesională – se capătă în procesul de instruire şi educare, se află în

strânsă legătură cu aptitudinile omului pentru realizarea unei meserii;

Variabile psihologice – calităţi intelectuale (memorie, gândire, imaginaţie, atenţia,

spiritul de observaţie), procese afective (panică, impulsivitate), procese

voliţionale (promptitudine şi hotărâre în luarea şi executarea deciziilor), interesele

şi motivaţia pentru muncă.

În cadrul variabilelor psihologice, un rol important îl au procesele voliţionale care

asigură recepţionarea informaţiei transmisă de subsistemele din amonte (detectare,

discriminare, identificare, interpretare semnale sau mesaje), prelucrarea informaţiilor

(decodificare mesaje, clasificare, selecţionare, corelare), luarea deciziei privind

deservirea locului de muncă.

4.4.1. Elemente de antropometrie. Principiile de aplicare ale antropometriei în

ergonomie

Antropometria este ştiinţa studiului corpului omenesc, al evoluţiei sale

dimensionale. Ea are un rol esenţial în organizarea ergonomică a muncii. Modalitatea

de interferenţă a celor două ştiinţe – antropometria şi ergonomia – este definită prin

cinci principii:

1. Încă din faza de proiectare a locurilor de muncă, operatorul uman va fi

luat în considerare prin dimensiunile sale şi poziţia sa.

2. Operatorul uman trebuie imaginat funcţional ceea ce va conduce la

crearea unei relaţii antropomentrice juste în cadrul sistemului om-maşină.

3. Studiile ergonomice trebuie să se ţină seama de factorii de variabilitate

(interni şi externi) ai dimensiunilor umane.

41

4. La proiectare trebuie prevăzute limite ample ale toleranţei spaţiale pentru

operatorii umani şi echipamente; sub stresul activităţilor de muncă amplitudinea

mişcărilor creşte.

5. Acomodarea şi performanţa se evaluează cu operatorul uman complet

echipat, lucrând la maşina complet dotată. Testarea se realizează pe subiecţi

învăţaţi să lucreze la maşină şi reprezentativi din punct de vedere al

dimensiunilor lor antropometrice.

Dimensiuni antropometrice

Practica studiilor ergonomice ia în considerare următorii factori de variabilitate ai

dimensiunilor corpului omenesc:

factori de variabilitate interni, ereditari sau proprii fiecărui operator uman: vârsta,

sexul, rasa şi poporul (datorită condiţiilor de viaţă şi a amestecului rasial

specific);

factori de variabilitate externi sau dobândiţi: profesia (efortul caracteristic),

alimentaţia, sănătatea, activitatea fizică şi exerciţiul, postura sau poziţia

corporală în timpul proceselor de muncă, modificările naturale pe parcursul unei

zile, modificările pe termen lung, îmbrăcămintea şi echipamentul personal.

În proiectarea ergonomică a unui loc de muncă sunt necesare atât dimensiunile

globale ale corpului omenesc cât şi cele parţiale, pentru cele două poziţii frecvente de

muncă (ortostatică şi aşezat). Dimensiunile parţiale se referă la diferite părţi

componente ale organismului uman cum ar fi: dimensiunile capului, corpului, mâinii,

piciorului.

Dimensiunile globale ale corpului uman sunt:

înălţimea totală (statura)

distanţa de la spatele coapsei până la faţa genunchiului în poziţie aşezat;

distanţa de la spatele coapsei la talpa piciorului în poziţie aşezat;

înălţimea în poziţie aşezat;

distanţa genunchi – sol în ambele poziţii de lucru;

distanţa ochi –sol în ambele poziţii de lucru;

distanţa între coate;

lăţimea umerilor

distanţa umăr-cot;

distanţa cot - scaun.

42

Fig. 4.3. Exemple de dimensiuni antropometrice

Dimensiunile antropometrice trebuie considerate în funcţie de poziţia

executantului.

Dimensiuni utilizate în poziția

ortostatică

Dimensiuni utilizate în poziția șezând

- întinderea verticală a braţului faţă de sol

- întinderea laterală a braţului

- înălţimea umăr – sol

- distanţa ochi – sol

- lungimea totală a braţului

- grosimea maximă a corpului

- înălţimea genunchilor

- lăţimea umerilor

- lăţimea toracelui.

- înălţimea faţă de sol

- distanţa de la ochi la sol

- înălţimea scaunului de lucru

- înălţimea umăr-scaun

- distanţa dintre coate

- distanţa umăr – cot

- distanţa cot – scaun

- distanţa dintre genunchi

- lungimea antebraţului

- înălţimea genunchiului.

Valorile antropometrice sunt necesare în proiectarea sculelor şi uneltelor, în

organizarea ergonomică a locului de muncă, cât şi calcularea unor indicatori morfologici

şi funcţionali, a consumului de energie, a schimbului gazos sau a stării de nutriţie.

Între valorile antropometrice și alte dimensiuni specifice locului de muncă există

relații de dependență și condiționare, așa cum sunt reprezentate în fig. 4.4.

43

Dimensiuni antropometrice

Indicatori morfologici şi funcţionali

Dimensionarea spaţiului de lucru Amplasarea obiectelor deasupra capului Suprafaţa corporală Calculul capacităţii vitale ideale Debitul respirator Stabilirea diagnosticului individual de

dezvoltare fizică Amplasarea corpurilor de iluminat Dimensionarea echipamentului de lucru Proiectarea platformelor şi suporturoilor corporale (centuri de siguranţă, curele de susţinere) Amplasarea pedalelor

Înălţimea Greutatea Perimetrul toracic Înălţimea corpului în poziţie şezând

Fig. 4.4. Relații între dimensiunile antropometrice și alți indicatori ergonomici

4.4.2. Mișcările corpului omenesc

Locurile de muncă presupun efectuarea de mișcări. În multe cazuri, aceste

mişcări sunt efectuate incorect, ceea ce duce la o risipă de energie şi apariţia prematură

a oboselii fizice.

Clasele de mișcări

Mişcările executantului în procesul de muncă pot fi efectuate din diferite puncte

de articulaţie ale corpului. Aceste mişcări după gradul lor de dificultate, după lungime şi

după masa musculară pe care o antrenează, pot fi grupate în cinci categorii (sau clase),

prezentate în tabelul următor:

Tabel 4.4. Clasele de mișcări

Categoria miscării

Pivotul mişcării Organele în mişcare

I Încheietura degetelor Degetele II Încheietura pumnului Degetele şi palma III Încheietura cotului Degetele, palma şi antebraţul IV Umărul Degetele, palma, antebraţul şi

braţul V Trunchiul Degetele, palma, antebraţul

braţul şi trunchiul

44

Ca regulă generală, mişcările sunt cu atât mai obositoare, mai lente şi mai

imprecise, cu cât ele angajează mase musculare mai importante şi cu cât creşte

lungimea lor.

Mişcările din clasele I – III se caracterizează printr-un mare grad de precizie

deoarece este antrenată masă musculară redusă și segmente mici, ceea ce conduce la

consum energetic mic și oboseala apare târziu.

Mişcările din clasele IV – V se caracterizează printr-o precizie scăzută întrucât

antrenează mase musculare mari și segmente lungi ale corpului, ceea ce conduce la un

consum mare de energie și produc instalarea rapidă a oboselii.

În funcţie de zona în care se desfăşoară, mişcările pot fi grupate în două mari

categorii:

- mişcări din zona de lucru normală , când se efectuează mişcări cu braţele flexate,

pivotând în jurul articulaţiei cotului;

- mişcări din zona maximă de lucru , când se efectuează mişcări cu braţele în

extensie, pivotând în jurul articulaţiei cotului.

Solicitarea posturală

Postura reprezintă poziţia adoptată de operatorul uman în realizarea sarcinilor

de muncă, în dorinţa acestuia de a obţine eficienţa maximă, simultan cu un consum

minim de energie.

Solicitarea posturală ia în considerare toate eforturile ce apar în sistemul om-

maşină-mediu, în timpul desfăşurării proceselor productive.

Cele mai frecvente posturi sunt:

- poziţia şezând (sedentară)

- poziţia ortostatică (în picioare)

- poziţia clinostatică (culcat)

- poziţia mixtă (alternativă).

Studiile asupra acestor posturi au evidenţiat că deosebirile dintre ele, sub aspect

fiziologic, sunt condiţionate de:

- consumul de energie necesar

- gradul de solicitare al aparatelor circulator şi respirator

- contribuţia aparatului osteoarticular, a sistemului muscular şi nervos la

menţinerea poziţiei.

Toate acestea determină şi anumite stări psihice cum sunt: senzaţia de

comoditate, confort, destindere şi senzaţia de tensiune psihică şi oboseală.

45

Principala condiţie pe care trebuie să o îndeplinească poziţia de lucru este ca

aceasta să fie o poziţie normală, ceea ce corespunde unei aplecări în faţă cu cel mult

10…15 grade, fără aplecare înapoi sau lateral.

Poziția șezând

Avantaje Dezavantaje

- Oboseală redusă, operatorul uman

putând lucra atât cu membrele superioare

cât şi cu cele inferioare un timp îndelungat;

- Stabilitatea şi echilibrul corpului sunt

foarte bune, evitându-se poziţiile nefireşti;

- Oferă posibilitatea de a acţiona simultan

şi/sau succesiv cu membrele inferioare în

execuţia unor comenzi;

- Conferă membrelor superioare precizie

în coordonarea mişcărilor;

- Consumul de energie este redus;

- Uşurează activitatea aparatului circulator.

- Slăbirea muşchilor abdomenului,

curbarea spatelui şi apariţia unui disconfort

cervical;

- Defavorizarea organelor interne ale

aparatului digestiv şi respirator, în ceea ce

priveşte funcţionarea acestora;

- Disfuncţionalităţi circulatorii la nivelul

membrelor inferioare (umflarea picioarelor,

furnicături, varice).

Poziția ortostatică

Este o poziție solicitantă, recomandată în următoarele situații:

• amplitudinea mişcărilor de muncă este mare (în afara sferei maxime de lucru);

• dimensiunile dispozitivelor de comandă sunt mari;

• forţa de acţionare reclamată în procesul de muncă este mare

• spaţiul de amplasare al dispozitivelor informative şi de comandă este vast,

datorită numărului lor mare

• nu există un spaţiu prevăzut pentru degajarea picioarelor şi adoptarea unei poziţii

şezând comodă;

• în timpul muncii este necesară o modificare a poziției.

46

Dezavantaje

- Îngreunarea circulaţiei sanguine în întreg

organismul şi în special la nivelul

membrelor inferioare;

- Greutatea corpului este repartizată pe o

suprafaţă mică (baza de susţinere a

organismului este redusă), menţinerea

echilibrului este dificilă;

- Efortul cerebral este amplificat datorită

necesităţii menţinerii echilibrului întregului

organism în poziţie verticală;

- Îndemânarea mâinilor scade, deci şi

precizia mişcărilor este mai mică;

- Dacă postura este de durată poate

conduce la deformaţii ale sistemului osos

(osteoarticular), tulburări ale sistemului

vascular şi la nivelul organelor interne.

Poziția mixtă sau alternativă

Este cea mai avantajoasă poziție deoarece combină avantajele celor două

prezentate mai sus și elimină multe dintre dezavantajele acestora. Are loc o alternare a

solicitărilor statice cu cele dinamice, au loc schimbări de poziții în timpul lucrului, cu

avantaje vizibile asupra efortului la care este supus corpul omenesc.

Principalul obiectiv al studiului solicitării posturale este reducerea inconfortului în

muncă şi creşterea productivităţii muncii, prin eliminarea pauzelor de odihnă a diferitelor

segmente ale corpului omenesc, pauze ce intervin pe parcursul unei zile de muncă.

Studiul solicitării posturale a determinat aprecierea acestora în cinci clase,

fiecăreia corespunzându-i un nivel postural (Np), astfel:

Np = 1 solicitarea posturală foarte uşoară care cuprinde acţiuni în poziţie

şezând pe scaun ergonomic, care poate alterna liber cu postura ortostatică comodă;

47

Np = 2 solicitarea posturală uşoară corespunzătoare adoptării poziţiei şezând

obligatorie pe scaun ergonomic, fără posibilitatea de alternare a poziţiei în picioare sau

muncă în poziţie orto-obligatorie, fără aplecări, fără ridicări de greutăţi sau ridicări

sporadice de greutăţi mici (5,8 … 13kg);

Np = 3 solicitare posturală medie corespunde unei munci în poziţie orto-

obligatorie, cu aplecări sau torsiuni sporadice ale trunchiului, cu ridicarea unor greutăţi;

Np = 4 solicitare posturală ridicată în cazul unor munci în poziţie orto-

obligatorie, cu aplecări, torsiuni frecvente. În acest caz apare efortul static prelungit şi

ridicarea, transportul unor greutăţi mari, în limite admise;

Np = 5 solicitare posturală foarte ridicată în cazul muncii în poziţie ortostatică,

cu ridicarea unor greutăţi ce depăşesc valorile limită admise (de exemplu: muncă în

mine, urcat pe stâlpi, pe acoperiş, legat cu chingi).

4.4.3. Principii și reguli ale economiei mișcărilor

Risipa de energie datorită modului cum sunt efectuate mişcările este cauza

principală a oboselii şi uzurii executantului. Ca urmare, au fost studiate mișcările

efectuate în timpul lucrului în scopul de a le descompune în mișcări simple și apoi de a

le optimiza, eliminând mișcările inutile și corectându-le pe cele efectuate incorect. Au

rezultat astfel o serie de principii și reguli ale economiei mișcărilor, grupate în trei grupe:

a) Principii ale economiei mişcărilor aplicabile corpului omenesc

Mâinile să înceapă şi să termine mişcările în acelaşi timp.

Acest principiu urmăreşte înlăturarea tendinţei de a folosi mâna stângă pentru

ţinerea obiectului, în timp ce mâna dreaptă acţionează asupra sa. Deosebirile de efort,

între mâna stângă (efort static) şi mâna dreapta (efort dinamic) influenţează viteza

respectiv ritmul de lucru. Ca urmare, au fost create dispozitive de prindere sau de

susținere, care să înlocuiască mâna stângă, astfel mâinile pot să acționeze simultan.

Mişcările mâinilor şi braţelor să fie simultane, în sens opus şi simetrice.

Acest principiu corespunde construcţiei anatomice a corpului, pe baza simetriei şi

echilibrului. Mişcările nesimetrice modifică centrul de greutate, produc încordări

musculare de sens opus sau chiar deplasări ale corpului în sens opus, pentru

menţinerea echilibrului.

Mişcările mâinilor şi ale corpului să se limiteze la clasele cele mai joase.

Mişcările din clasele I – III antrenând segmente corporale mici, cu un consum

mic de energie, sunt mai puţin obositoare, mai rapide şi mai precise. Mişcările din

clasele IV –V sunt mai lungi având implicaţii de ordin fiziologic (se solicită muşchii

48

toracelui şi a spatelui, este afectată structura osoasă a coloanei vertebrale cât şi centrii

nervoşi care se află în canalul medular) şi de ordin economic (se prelungeşte timpul de

execuţie, scade calitatea muncii).

Mişcările curbe, continue şi line ale mâinilor sunt preferabile mişcărilor

rectilinii cu schimbări bruşte de direcţie şi unghiuri ascuţite.

Mişcarea curbă este mişcarea naturală a mâinii, corespunzător construcţiei sale

anatomice, respectiv rotirea ei ca un pivot în una din articulaţiile sale. În procesul muncii

este preferabilă o astfel de mişcare coordonată de centrii nervoşi ai automatismului,

întrucât se poate efectua cu precizie şi cu viteză mare, deci cu o creştere a

productivităţii. Mişcările în linie dreaptă, chiar atunci când sunt continue sunt mai

obositoare decât cele curbe, fiind necesară o încordare mai mare a atenţiei. Cu atât mai

mult când sunt discontinue, însoţite de schimbări de direcţie şi de nivel.

Munca să fie în aşa fel organizată încât să permită un ritm uşor şi natural.

Ritmul de lucru natural exprimă dispoziţia de muncă; în condiţii de sănătate

relativă, fiecare om adoptă ritmul său propriu care îi dă senzaţia de confort.

Efectuarea mişcărilor în direcţia utilizării forţei gravitaţionale

Gravitaţia este printre principalele surse de energie care nu costă nimic pentru a

produce, iar valorificarea ei reclamă cheltuieli foarte reduse. Astfel că, forţa de gravitaţie

uşurează efortul muncitorului dacă acesta exercită o mişcare în sensul ei. De aceea,

este recomandabil să se recurgă la astfel de mişcări ori de câte ori este posibil, fiind

eficiente din punct de vedere economic. Mişcările în contrasensul gravitaţiei solicită mai

mult efort, sunt mai obositoare şi cu productivitate inferioară.

Fixările ochilor să fie pe cât posibil mai puţine şi de durate cât mai scurte

Activitatea ochilor se intensifică în momentele în care mişcarea se execută cu

reţinere, întrucât nu este perfect însuşită sau din cauza unor elemente imprevizibile. În

aceste condiţii, ochii fixează anumite detalii pentru asigurarea preciziei executării

mişcării. În timp, fixarea ochilor se traduce prin încetinirea mişcării precedente.

b) Principii ale economiei mişcării aplicabile organizării locului de muncă

Pe suprafaţa de lucru să se menţină numai materialele şi sculele care se

utilizează în ziua respectivă.

În timpul lucrului există tendința de a depozita materiale și scule ce depășesc

necesitățile. Dezavantajul principal al acestei depozitări este suprasolicitarea sistemului

nervos, orice obiect în plus pe suprafaţa de lucru constituie un factor perturbator.

Sculele şi materialele să aibă un loc definit şi permanent.

49

Acest principiu duce la formarea obişnuinţei în executarea mişcărilor de apucare,

de punere la loc în mod automat, rapid şi precis, fără controlul vederii sau alt control

mintal. Aşezarea corectă a acestor obiecte trebuie să fie în zona de lucru normală,

pentru a putea fi folosite in mişcări de clasele I - III.

Cutiile şi containerele de alimentare cu scule și materiale să ofere

materialele aproape de punctul de utilizare.

Folosirea gravitaţiei pentru apropierea materialelor şi pieselor de punctul de

utilizare, presupune proiectarea acestor cutii şi containere cu fund înclinat, astfel încât

conţinutul să alunece spre partea inferioară, de unde să fie apucată fiecare piesă cu

multă uşurinţă.

Degajarea locului de muncă de materiale şi semifabricate prin cădere liberă

să se facă oriunde este posibil.

Se urmăreşte eliberarea mâinilor de activitatea de degajare a locului de muncă

de materiale si semifabricate. Mâinile devenite libere pot începe ciclul următor, fără nici

o întrerupere, menţinând ritmul de muncă.

Materialele şi sculele să fie astfel plasate încât să permită cea mai bună

succesiune a mişcărilor.

Acest principiu urmăreşte eliminarea mişcărilor inutile.

Înălţimea locului de muncă şi a scaunului să fie astfel stabilită încât

alternarea poziţiei ortostatice cu poziţia şezând să fie uşor de rezolvat.

Această alternare permite odihnirea grupelor de muşchi solicitate şi

îmbunătăţirea circulaţiei sanguine.

Să se asigure fiecărui executant un scaun ergonomic cu o înălţime care să-

permită o poziţie corectă în muncă.

Scaunul constituie un element component al confortului de lucru, care vine în

contact direct cu corpul executantului. Scaunul nu trebuie să sustragă atenţia

executantului de la activitatea principală. Un scaun ergonomic trebuie să asigure:

menţinerea echilibrului, circulaţia sângelui în membrele inferioare, poziţia dreaptă a

corpului, nepermiţându-i să se flexeze ori să se încline din mijloc.

c) Principii ale economiei de mişcări în proiectarea sculelor şi echipamentului

industrial

Mâinile să fie degajate de orice activitate care ar putea fi efectuată mai

avantajos de un instrument, de un dispozitiv de fixare sau de un dispozitiv

acţionat cu piciorul.

50

Acest principiu se referă la preluarea de către membrele inferioare a unor sarcini

efectuate cu mâinile. Recurgând la pedale, trebuie să se ţină seama să nu apară noi

factori perturbatori.

Pârghiile, manivelele şi roţile de mână să fie amplasate în astfel de poziţii,

încât executantul să le poată manipula cu o cât mai mică schimbare a poziţiei

corpului şi cu cel mai mare avantaj economic.

Proiectarea maşinilor şi utilajelor trebuie să se ţină seama de caracteristicile

antropometrice ale executantului precum şi de poziţia de lucru (ortostatic sau şezând).

Principala cerinţă a acestui principiu este aceea de a se evita modificarea poziţiei

normale de lucru la acţionarea maşinii prin dispozitivele de comandă respective.

4.5. Organizarea ergonomică a locului de muncă

Activitatea de organizare ergonomică a locului de muncă are la bază principiile

economiei mișcărilor. Ea constă în indicații generale care condiţionează adoptarea unei

poziţii de lucru eficientă, în condiţiile unui efort minim. Aceste indicații privesc cele trei

sisteme – om, mașină și mediu cu intercondiționările dintre ele. Sunt prezentate în

continuare câteva dintre aceste indicații cu caracter general, valabile pentru diferite

locuri de muncă:

1. Evitarea poziţiilor nenaturale ale corpului sau prea înclinate; poziţia uşor

înclinat frontal solicită cel mai mare efort de susţinere şi este cea mai incomodă;

2. Evitarea înclinării laterale a trunchiului şi capului;

3. Evitarea menţinerii în stare suspendată frontală sau laterală a braţului în

poziţia prea întins, deoarece această poziţie oboseşte, reduce precizia şi dexteritatea

braţului, a mâinilor în general;

4. Adoptarea cât mai des posibil a poziţiei de lucru şezând care să poată alterna

cu cea ortostatică. Dacă acest lucru nu este posibil pe parcursul programului de muncă

atunci alternarea se va face între perioadele de muncă şi cele de odihnă;

5. Dimensionarea înălţimii planului de lucru în funcţie de distanţa optimă de

vedere pentru a asigura menţinerea corpului în poziţie naturală şi în funcţie de mărimea

efortului solicitat braţelor;

6. Dotarea locurilor de muncă cu stative, suporţi sau scaune concepute şi

construite funcţional pentru a se evita lucrul permanent în poziţie ortostatică.

Când o formă de activitate a corpului necesită un consum considerabil de efort,

mișcările necesare trebuie organizate din punct de vedere ergonomic în așa fel încât

51

mușchii să fie folosiți la un randament cât mai mare cu un efort cât mai mic. În acest

mod, eforturile musculare și timpii alocați acestora, vor fi mai eficiente.

Conform unui studiu a efectelor vârstei și sexului asupra puterii musculare,

vârful puterii musculare, atât pentru bărbați cât și pentru femei, este atins între 25 și 35

de ani. La muncitori mai bătrâni, cu vârsta cuprinsă între 50 și 60 de ani puterea

musculară scade la 75 - 85%.

Optimizarea locului de muncă, amplasarea echipamentelor, instrumentelor și

sculelor se poate face dacă s-ar minimiza sau elimina complet nevoia de a apuca și a

ține lucruri, obiecte. Efortul static nu poate fi ocolit și eliminat complet. Acesta ar trebui

redus la nu mai mult de 15% din maxim posibil și la maximum 10% pentru încărcăturile

cu efort de durată.

Un efort dinamic care se repetă nu trebuie să depășească 30% din capacitatea

maximă de efort. Prinderea unor obiecte cu mâna, mesele de lucru, uneltele și

materialele utilizate trebuie aranjate astfel încât cele mai frecvente mișcări să fie făcute

cu coatele îndoite și aflate lângă corp. Cea mai bună poziție, atât din punct de vedere a

puterii capabile de dezvoltat cât și pentru îndemânare, este cu obiectele aflate la 25 –

50 cm de ochi, cu coatele lăsate și îndoite la un unghi corect. Manipularea unor obiecte,

piese poate fi făcută mai ușor folosind suporți sub coate, antebrațe sau mâini. Aceste

suporturi ar trebui căptușite cu ceva moale și cald și să fie ajustabile funcție de

dimensiunile persoanelor.

Capacitățile fizice și mentale ale oamenilor diferă mult de la un individ la altul, dar

pot fi identificate o serie de caracteristici comune. Aceste caracteristici comune permit

optimizarea din punct de vedere ergonomic al locurilor de muncă.

52

5. SĂNĂTATEA OCUPAȚIONALĂ

Activitatea desfășurată în prezent nu poate fi concepută fără o monitorizare a

stării angajaților, stare determinată de condițiile de lucru. Securitatea și sănătatea

angajaților sunt preocupări majore ale organizațiilor moderne mai ales datorită faptului

că condițiile nesigure și năsănătoase cauzează suferințe. La aceasta se adaugă și

faptul că organizarea necorespunzătoare a locurilor de muncă implică și costuri

economice asociate accidentelor de muncă și a bolilor profesionale suportate de

organizații.

Cu toate eforturile făcute în timp, situația în prezent din mediul economic se

prezintă astfel:

- accidentele și bolile profesionale sunt frecvente

- lucrătorii sunt supuși la riscuri

- există medii de muncă agresive și solicitante

Dacă aspectele de sănătate ocupațională sunt avute în vedere, chiar dacă nu se

înregistrează accidente, au loc scăderi uneori semnificative ale performanțelor obținute

de angajați. S-a constatat că în multe situații, deciziile de investiții se iau, în multe

situații, desconsiderându-se siguranța și sănătatea angajaților și problemele de poluare

a mediului.

În ceea ce privește lucrătorii afectați de accidente, rata accidentelor la lucrătorii

colaboratori este de două ori mai mare decât la cei angajați permanent datorită lipsei de

exercițiu în cunoașterea riscurilor și aplicarea măsurilor de protecție.

Ca urmare se impune cu claritatea concluzia că reducerea semnificativă a

accidentelor de muncă și a îmbolnăvirilor profesionale are avantaje sociale și

53

Caseta nr. 5Statistici ”negre” ale mediilor de muncă

250 milioane accidente de muncă anual 160 milioane de lucrători implicaţi 1,2 milioane de decese pierderi anuale datorate accidentelor de muncă şi îmbolnăvirilor profesionale

estimate la peste 4% din PIB-ul tuturor ţărilor din lume în UE, 10 milioane din cei aprox. 150 milioane lucrători sunt afectaţi anual de

accidente la locul de muncă dintre aceştia, în cca. 8000 de cazuri se înregistrează decese în UE se estimează pierderi de aprox. 60 milioane euro pe an

economice, îmbunătățirea sănătății și securității în muncă fiind în interesul angajatorilor,

al guvernelor și al angajaților.

5.1. Concepte de bază ale sănătății și securității ocupaționale

Securitatea și sănătatea ocupațională sunt definite ca asigurarea celor mai

bune condiții în desfășurarea procesului de muncă în scopul apărării vieții, integrității

fizice și psihice, a sănătății lucrătorilor și a altor persoane participante la procesul de

muncă. Alături de acest concept, în sfera de preocupări privind securitatea angajaților

se mai folosesc și următorii termeni:

Protecția muncii – cunoașterea și înlăturarea tuturor situațiilor sau condițiilor ce

pot să apară în procesul de muncă susceptibile să provoace accidente de muncă.

Protecția și igiena muncii – la conceptul anterior se adaugă faptul că se are în

vedere și prevenirea îmbolnăvirilor profesionale.

Mediu de lucru sănătos – este un mediu ce creează angajatului o stare de bine

fizică și mentală, nu conduce la apariția de boli profesionale.

Conceptul de Securitate și sănătate ocupațională (sau în muncă) – SSM a fost

inițiat și promovat de către Uniunea Europeană și presupune:

- eliminarea accidentelor de muncă și a îmbolnăvirilor profesionale;

- crearea unor condiții de muncă pentru asigurarea confortului fizic, psihic și social

al angajatului;

- dezvoltarea în organizații a unei culturi a SSM, care să promoveze un climat

social pozitiv.

Sănătatea și securitatea ocupațională a fost statuată în documentele

fundamentale ale UE. Astfel, ea apare încă în documentul ce stă la baza formării uniunii

– Tratatul de la Roma din 1957. Acesta cuprinde în articolele 117 și 118 referiri la

îmbunătățirea condițiilor de muncă și de viață ale angajaților. În 1980 a fost elaborată

prima Directivă cadru referitoare la protecția lucrătorilor împotriva riscurilor cauzate de

expunerea la agenți chimici

54

Caseta nr. 6Organizații internaționale implicate în SSM

- Organizaţia internaţională a muncii (OIM) – furnizează consultanţă profesională şi asistenţă tehnică statelor membre

- Biroul internaţional al muncii (BIT) – iniţiază cercetări şi adoptă măsuri de asigurare a securităţii şi sănătăţii lucrătorilor, preluate în legislaţiile naţionale

- Agenţia Europeană pentru sănătate şi securitate în muncă, cu sediul la Bilbao – difuzează informaţiile în domeniu, oferă asistenţă tehnică

Baza juridică a securității și sănătății în muncă o constituie articolele 100A și

118A din Actul unic european prin care, în 1987 se făcea o revizuire importantă a

Tratatului de la Roma.

Cel mai important document european în domeniul SSM este Directiva cadru

89/391/CEE adoptată în 1989, ce cuprinde principii generale referitoare la prevenirea și

reducerea riscurilor profesionale. Ea este aplicabilă tuturor lucrătorilor comunitari și

instituie următoarele principii de prevenire a accidentelor și îmbolnăvirilor profesionale:

evitarea riscurilor profesionale

combaterea la sursă a riscurilor care nu pot fi evitate

adaptarea muncii la om, în special în privința proiectării ergonomice a posturilor

luarea în considerare a stadiului de evoluție a tehnicii

înlocuirea a ceea ce este periculos, prin ceea ce este mai puțin periculos sau nu

este periculos

prioritatea măsurilor de protecție colectivă față de cele individuale

instruirea adecvată a lucrătorilor

Din aceste documente reies obiectivele propuse de UE în domeniul sănătății și

securității în muncă:

- îmbunătățirea continuă a securității și sănătății lucrătorilor în domenii multiple;

- protejarea lucrătorilor împotriva riscurilor de accidentare și de îmbolnăvire

profesională;

- contribuția, prin realizarea Pieții unice, la garantarea unui nivel bun de securitate

și sănătate în muncă.

La nivel internațional situația securității și sănătății ocupaționale se prezintă

diferit, în funcție de țară și de tradiția preocupărilor din domeniu. Din analiza

comparativă a bazei legislative, a numărului de accidente și îmbolnăviri profesionale și

a modului de organizare a activităților de monitorizare și control a securității angajaților

se poate trage concluzia că UE reprezintă un model de urmat. Spre exemplificare, se

dau mai jos câteva exemple comparative legate de abordarea problematicii SSM în UE

și în SUA:

55

În România Constituția garantează dreptul la viață și dreptul la integritate fizică a

tuturor persoanelor, inclusiv a celor angajate; în ceea ce privește adoptarea legislației

comunitare, aceasta s-a făcut în perioada de pre-aderare, precum și după aderare, în

funcție de noile reglementări apărute la nivelul uniunii. Legislația din domeniul SSM este

formată din legi cu referire directă la securitatea și sănătatea ocupațională, Codul

Muncii și alte legi în care se regăsesc referiri tangențiale la problematica SSM. În

practică, legislația se aplică sub formă de:

instrucțiuni specifice de securitate și sănătate a muncii

planuri de prevenire și protecție

alte documente interne ale firmelor cu privire la SSM.

5.2. Principii de bază ale sănătății și securității ocupaționale

Formularea principiilor de bază ale SSM a fost necesară pentru procesul de

organizare a muncii, de analiză și stabilire a nivelului de risc corespunzător fiecărui loc

de muncă și pentru procesul de monitorizare a angajaților în timp ce își desfășoară

56

În SUA (şi Japonia) accidentele şi îmbolnăvirile profesionale se raportează la număr ore muncă/ persoană/ an, modalitate dificil de cuantificat.În UE (şi alte state al lumii) raportarea se face la 1000 angajaţi /anCa urmare, UE are rezultate mult superioare în ceea ce priveşte legislaţia şi numărul de accidente înregistrate, Suedia şi Finlanda înregistrând cel mai mic număr de accidente

Modalităţi diferite de raportare a informaţiilor

despre accidentele de muncă

Standardele de securitate sunt adaptate continuu în UESUA lucrează cu standarde depăşite

Standarde de securitate a muncii

În SUA numărul inspecţiilor este neadecvat, neadaptat la numărul de angajaţi şi gravitatea riscurilor la care sunt supuşiÎn UE numărul de inspecţii este adaptat la tipul activităţii şi gravitatea riscurilorÎn SUA se înregistrează un plafon scăzut al amenzilor, faţă de UE

Inspecţii de securitate şi

sănătate în muncă

activitatea. De asemenea, principiile SSM servesc pentru elaborarea politicilor în

domeniu, atât la nivelul organizațiilor, cât și la nivel național. Ele răspund abordării

moderne a securității și sănătății ocupaționale, aflată în strânsă legătură cu ergonomia.

Astfel, între ergonomie și SSM există o relație biunivocă deoarece respectarea

principiilor SSM se poate face doar luând în considerare proiectarea ergonomică a

posturilor, respectiv ergonomia pleacă de la ideea de protejare a angajatului. Abordarea

modernă nu privește posturile de muncă individual, ci se tinde spre implementarea unor

sisteme de securitate în muncă care să protejeze toți angajații în mod global, dar și pe

fiecare în parte.

Sunt cunoscute următoarele principii ale SSM:

1. Toți lucrătorii și alți participanți la procesul de muncă au dreptul la securitate și

sănătate în muncă; aceasta implică faptul că o muncă decentă este neapărat o

muncă sigură, locurile de muncă sunt proiectate în așa fel încât să fie eliminați

factorii de risc, iar lucrătorii să fie instruiți corespunzător pentru a respecta

regulile de protecție la locul de muncă.

2. La locul de muncă se stabilește o politică de SSM ce trebuie comunicată tuturor

părților interesate.

3. Este necesară consultarea cu partenerii sociali atunci când se elaborează

politicile de SSM.

4. Prevenirea și protecția trebuie să fie scopurile strategiei, locurile de muncă

trebuie proiectate pentru a fi sigure și sănătoase.

5. Este obligatorie informarea, conștientizarea și implicarea lucrătorilor la aplicarea

politicilor și programelor SSM.

6. Lucrătorii trebuie să aibă acces la servicii sanitare profesionale.

Prin aplicarea acestor principii se urmărește îmbunătățirea SSM la nivelul

oricărei organizații, cu efecte pozitive sociale și economice.

5.3. Sistemul de management al securității ocupaționale

Stimulate de succesul sistemelor de management al calităţii şi mediului, diferite

organisme naţionale sau internaţionale au propus modele pentru sisteme de

management de securitate şi sănătate a muncii, în prezent existând mai multe mai

multe variante de astfel de sisteme, în mare parte inspirate din sistemul de

management de mediu.

În timpul desfășurării proceselor de muncă pot exista efecte potențiale

vătămătoare, ce pot fi extinse și dincolo de activitatea propriu-zisă, care trebuie

57

monitorizate și ținute sub control; pentru aceste riscuri există cerințe legale ce trebuie

respectate. Ca urmare, orice organizație trebuie să țină seama de aceste pericole, să le

identifice, să le evalueze și să le țină sub control.

O tehnică managerială modernă de monitorizare și minimizare a riscurilor

specifice locurilor de muncă este implementarea sistemului de management al

securității ocupaționale (SMSSM). Acesta este un mod de organizare adaptat

specificului fiecărei organizații prin intermediul căruia se iau măsuri

organizatorice de evaluare, monitorizare, reducere sau îndepărtare totală a

riscurilor la care pot fi supuși lucrătorii în timpul muncii.

Primul model de abordare european a sistemelor de management a securităţii

muncii s-a conturat prin apariţia în 1996 a standardului britanic British Standard

8800:1996 (BS 8800:1996)- ”Ghid pentru sisteme de management de securitate şi

sănătate în muncă”.

În anul 1999 apare standardul OHSAS 18001:1999 – Sisteme de management

de securitate şi sănătate în muncă (OHSAS = Occupational Health & Safety

Assessment Series), în anul 2000 OHSAS 18002:2000 – Ghid pentru implementarea

OHSAS 18001, iar în anul 2001 apar ILO-OSH:2001, liniile directoare ale Organizaţiei

Internaţionale a Muncii cuprinzând principii directoare privind sistemele de gestiune a

securităţii şi sănătăţii în muncă.

În România, în 2008 a fost adoptat SR OHSAS 18001:2008, (care îl înlocuiește

pe cel din 2004) – Sisteme de management al sănătății și securității ocupaționale și

OHSAS 18002 - Sisteme de management al sănătății și securității ocupaționale. Linii

directoare pentru implementarea OHSAS 18001.

Un sistem de management al sănătăţii şi securităţii ocupaţionale conform

standardului SR OHSAS 18001:2008 asigură cadrul organizaţional, operaţional,

procedural pentru identificarea, analiza factorilor de risc şi stabilirea de acţiuni în

vederea asigurării unei protecţii adecvate a persoanei în timpul exercitării sarcinilor de

serviciu. Aplicarea acestui document împreună cu actele normative emise de

autoritatea în domeniu constituie o prioritate în politicile statelor membre ale UE.

5.3.1. Avantajele și probleme ale implementării unui SMSSM

Îmbunătățirea motivației organizației și a acceptanței privind sănătatea și

securitatea muncii în interiorul organizației;

Cifre reduse de accidente datorate sistematizării tuturor activităților relevante

pentru sănătatea și securitatea muncii;

58

Riscuri reduse în ce privește sănătatea, care conduc la costuri reduse;

Siguranța juridică datorată stricteții aplicării tuturor legilor și reglementărilor

legale;

Identificare și motivare crescută a angajaților datorită implicării managementului

în procesele OH&S;

Imagine îmbunătățită și abilitate competitivă prin intermediul performanței OH&S

susținute și documentate;

Pierderi materiale reduse datorate accidentelor și căderilor de producție;

Costuri de asigurare reduse;

Oportunitatea de a avea un sistem de management integrat constând atât din

calitate și mediu, cât și din aspecte de sănătate și securitate ocupațională.

Extinderea adoptării sistemelor de management al securității și sănătății

ocupaționale este frânată de o serie de factori obiectivi, dintre care cel mai important

este costul asociat implementării. La acesta se adaugă faptul că rezultatele nu sunt

imediate, ci se văd în timp, rezistența angajaților la schimbarea adusă de un sistem de

management, lipsa de siguranță și de informare a managerilor și a altor probleme

neprevăzute.

Tendința actuală este de a combina sistemele de management cunoscute sub

forma unui sistem de management integrat calitate – mediu – securitate ocupațională.

59

Bibliografie

1. Manolescu, A., et all., Ergonomie, Editura Economică, București, 2010

2. Drăghici, A., Ergonomie – note de curs, Universitatea Politehnica, București, 2009

3. ***, Ergonomie – suport de curs, http://ctimbg.wikispaces.com/file/view/SUPORT-

CLS9-TIC-CAP03-00-Probleme+de+ergonomie+si+de+protectia+muncii.pdf

60