Sfanta Liturghie in Primele Secole Lucrare

61
SFÂNTA LITURGHIE ÎN PRIMELE TREI VEACURI CREȘTINE I. Introducere: instituire, scop şi importanţă Unii creştini, fie ortodocşi sau nu, ar fi tentaţi să creadă cã Sfânta Liturghie a fost de la început aşa cum o cunosc ei astãzi. Dar, cu toate cã în ultimele secole Liturghia nu a cunoscut schimbãri semnificative, aceasta nu înseamnã cã forma ei de azi este fixã şi neschimbabilã. Sfânta Liturghie este un organism spiritual viu, în continuã evoluţie şi nu o relicvã a istoriei. În decursul veacurilor ea a evoluat de la simplitatea originarã la bogãţia de azi. Dar aceastã evolutie nu a însemnat o îndepãrtare de la adevãr, aşa cum încearcã sã argumenteze unii eterodocşi, ci o creştere fireascã, expresie a lucrãrii Duhului Sfânt în Bisericã, o dezvoltare a elementelor esentiale pe care le gãsim de la început în structura Liturghiei. Termenul „liturghie” provine din grecescul „leitourgia”, latinescul „ministerium, oficium” = slujire sau acţiune publică, oficiu sacerdotal la templu. La origine, noţiunea avea un sens mult mai cuprinzător şi se referea nu numai la cultul pe care Biserica îl aducea în comun, public, în locaşul de rugăciune, printr-un ansamblu de rituri, cuvinte, simboluri şi gesturi rituale, ci şi la orice serviciu pentru comunitate, după nevoile ei. Colecta pentru 1

Transcript of Sfanta Liturghie in Primele Secole Lucrare

Page 1: Sfanta Liturghie in Primele Secole Lucrare

SFÂNTA LITURGHIEÎN PRIMELE TREI VEACURI CREȘTINE

I. Introducere: instituire, scop şi importanţă

Unii creştini, fie ortodocşi sau nu, ar fi tentaţi să creadă cã Sfânta Liturghie a fost de la

început aşa cum o cunosc ei astãzi. Dar, cu toate cã în ultimele secole Liturghia nu a cunoscut

schimbãri semnificative, aceasta nu înseamnã cã forma ei de azi este fixã şi neschimbabilã.

Sfânta Liturghie este un organism spiritual viu, în continuã evoluţie şi nu o relicvã a istoriei.

În decursul veacurilor ea a evoluat de la simplitatea originarã la bogãţia de azi. Dar aceastã

evolutie nu a însemnat o îndepãrtare de la adevãr, aşa cum încearcã sã argumenteze unii

eterodocşi, ci o creştere fireascã, expresie a lucrãrii Duhului Sfânt în Bisericã, o dezvoltare a

elementelor esentiale pe care le gãsim de la început în structura Liturghiei.

Termenul „liturghie” provine din grecescul „leitourgia”, latinescul „ministerium,

oficium” = slujire sau acţiune publică, oficiu sacerdotal la templu.

La origine, noţiunea avea un sens mult mai cuprinzător și se referea nu numai la cultul

pe care Biserica îl aducea în comun, public, în locaşul de rugăciune, printr-un ansamblu de

rituri, cuvinte, simboluri şi gesturi rituale, ci şi la orice serviciu pentru comunitate, după

nevoile ei. Colecta pentru ajutorarea sfinţilor este numită ,,slujirea acestei ofrande,, (II

Corinteni 8,19). Astfel toţi creştinii sunt ,,slujitori ai lui Dumnezeu”(Romani 3,16).

Cuvântul „liturghie” derivă din „ergon” – funcţie, lucrare şi „laos”- popor. În sens

restrâns, cultul liturgic este sinonim cu rugăciunea publică, în comun, organizată sub

responsabilitatea Bisericii şi se deosebeşte de cultul individual sau rugăciunea particulară.1

„Liturghia” este cea mai importantă slujbă bisericească creştină, în cadrul căreia are

loc prefacerea cinstitelor daruri în trupul şi sângele Mântuitorului Hristos, adică săvârşirea

euharistiei şi împărtăşirea credincioşilor.2

Sfânta Liturghie aste o rânduială de sfinte rugăciuni, în timpul cărora se săvârşeşte şi

se aduce jertfă fără de sânge a Legii celei Noi, întemeiată de Mântuitorul la Cina cea de Taina

şi încredinţată de El Sfinţilor săi Apostoli, iar de aceştia urmaşilor lor sfinţiţi(arhierei şi

1 Pr. Prof. Dr. Ioan Bria, „Dicţionar de teologie ortodoxă A-Z”, Ediţia a II-a revizuită şi completată, Editura Institutului Biblic şi de Misiunea al Bisericii Ortodoxe Române (Ed. I. B. M. B. O. R.), Bucureşti, 1994, p. 237.2 Pr. Ion M. Stoian, „Dicţionar religios. Termeni religioşi, credinţe populare, nume proprii”, Ediţia a II-a revăzută şi completată, Editura Garamond, Bucureşti, p. 189; vezi și Pr. Prof. Petre Vintilescu, „Capitolul împărtăşirii în cadrul Sfintei Liturghii”, în „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 3-4, anul LXXXI, 1963, pp. 270-273.

1

Page 2: Sfanta Liturghie in Primele Secole Lucrare

preoţi) pentru a fi săvârşită de-a pururea în Biserica creştină, spre pomenirea Lui şi spre

iertarea păcatelor membrilor Bisericii Lui. 3

I.1. Instituirea Sfintei Liturghii

Întemeierea Jertfei celei Noi a fost prevestit de Mântuitor încă cu mult înainte de

patima Sa, şi anume în cuvântarea ţinută mulţimilor, după ce săvârşise minunea înmulţirii

pâinilor în pustie: ,,Eu sunt pâinea cea vie care s-a pogorât din cer. De va mânca cineva din

pâinea aceasta, va fi viu în veci. Şi pâinea pe care Eu o voi da este trupul Meu, pe care il voi

da pentru viaţa lumii” (oaIn 6, 51).

Instituirea în sine a avut loc în ajunul morţii Domnului pe cruce, adică joi seara, la

Cina cea de Taină. Stând atunci la masă împreună cu ucenicii Săi „în timp ce mâncau ei, Iisus

a luat pâinea şi mulţumind a frânt şi a dat ucenicilor Săi zicând: Luaţi, mâncaţi acesta este

trupul Meu. Luând apoi paharul şi mulţumind, le-a dat lor, zicând: Beţi dintr-acesta toţi,

acesta este sângele Meu, al Legii celei Noi care pentru mulţi se varsă spre iertarea

păcatelor” (Matei 26, 26-28; Marcu 14, 22-24; Luca 22, 19-20, I Corinteni 11, 23-25)4.

La Cina cea de Taină Iisus prefigurează, în chip nesângeros, jertfa sângeroasă pe care

avea s-o aducă în curând, pe Golgota, ca expresie supremă a iubirii Sale pentru oameni,

neputincioşi de a se mântui prin ei înşişi. Aici El pune nu numai temelia cultului creştin, prin

înfiinţarea Sfintei Euharistii, care trebuie să perpetueze amintirea morţii Sale şi legătura Sa

permanentă cu credincioşii, ci fixează şi materia ei (pâinea şi vinul), instituind totodată şi

formele principale ale noului cult (ritualul euharistic), din care se vor dezvolta mai târziu,

treptat, toate celelalte forme secundare ale sale.

Mântuitorul dă, la cererea ucenicilor Săi, un model sau prototip ideal de rugăciune:

„Rugăciunea domnească”(Matei 6, 9-13; Luca 9, 2-4), rămasă până astăzi ca rugăciune

specific creştină, exemplară prin proporţia dintre nevoile materiale şi cele spirituale ale

omului, ca obiective ale rugăciunii noastre adresate lui Dumnezeu.

Mântuitorul instituie nu numai Taina Sfintei Euharistii, fundamentală liturghiei

creştine, ci şi celelalte taine de căpetenie ale vieţii religioase creştine: botezul (Matei 28, 19),

preoţia şi pocăinţa (Matei 18, 18 şi Ioan 20, 20-23). Chiar şi unele acte sau formule mai

mărunte şi mai puţin importante ale cultului creştin provin tot de la Mântuitorul, Care le-a

practicat El însuşi, sau le-a recomandat Apostolilor şi primilor ucenici, ca de exemplu: 3 ***, „Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă”, Ed. I. B. M. B. O. R., Bucureşti, 1992, p. 241.4 Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, „Liturgica specială”, pentru institutele teologice, ediţia a II-a, Ed. I. B. M. B. O. R., Bucureşti, 1985, pp. 181-182.

2

Page 3: Sfanta Liturghie in Primele Secole Lucrare

binecuvântarea poporului prin ridicarea şi punerea mâinilor (Matei 19, 15; Marcu 10, 16);

cântarea de imne sau laude la ceasurile de rugăciune (Matei 26, 30; Marcu 14, 26) ş.a.5.

I.2. Scopul şi importanţa Sfintei Liturghii

Săvârşirea Sfintei Liturghii are ca obiect prefacerea darurilor de pâine şi vin în

dumnezeiescul Trup şi Sânge, iar ca scop, sfinţirea credincioşilor care, prin acestea,

dobândesc iertarea păcatelor şi moştenirea împărăţiei cerurilor, iar mijloacele, care pregătesc

şi înlesnesc împlinirea acelui efect şi acelui scop sunt rugăciunile, cântările, cântările din

Sfânta Scriptură şi în general, toate cele ce săvârşesc şi se rostesc, cu sfântă rânduială, înainte

şi după sfinţirea darurilor.

Se cuvine ca la primirea Sfintelor taine să ne înfăţişăm pregătiţi şi cu vrednicie. De

aceea, trebuie să existe şi în slujba Sfintei Liturghii mijloace de pregătire în acest scop:

rugăciunile, cântările şi tot ce se săvârşeşte sau se rosteşte într-însa, după rânduiala sfântă.

Acestea ne sfinţesc şi ne fac în stare, pe de o parte, să primim cu vrednicie sfinţirea, iar pe de

alta, să o putem păstra şi să rămânem cu ea.

Ele ne sfinţesc într-un îndoit chip. În primul rând ne sfinţesc prin însăşi, puterea pe

care o au rugăciunile, cântările şi citirile. Astfel, rugăciunile ne întorc capul către Dumnezeu,

mijlocindu-ne iertarea păcatelor; cântările Îl fac să Se milostivească şi să Se îndure de noi;

citirile din Sfânta Scriptură, care ne învaţă atât bunătatea şi iubirea de oameni a lui

Dumnezeu, cât şi dreptatea şi judecata Lui, sădesc şi aprind în sufletele noastre nu numai

iubirea, ci şi teama faţă de El, facându-ne astfel, mai zeloşi întru păzirea poruncilor Sale. Iar

toate la un loc îmbunătăţesc sufletul şi apropie de Dumnezeu atât pe preot, cât şi pe popor,

făcând şi pe unul şi pe celălalt destoinici pentru primirea şi păstrarea cinstitelor daruri, care

este scopul Sfintei Liturghii, dar ele pregătesc îndeosebi pe preot să săvârşească cu vrednicie

Jertfa (sfinţirea darurilor).

În al doilea rând, rugăciunile, cântările şi toate cele ce se săvârşesc în sfânta slujbă ne

sfinţesc prin aceea că în ele noi vedem pe Hristos, lucrarea şi patimile Lui pentru noi. Atât în

cântări şi în lecturi, cât şi în toate cele săvârşite de sfinţii liturghisitori în cursul întregii slujbe,

este simbolizată lucrarea izbăvitoare a Mântuitorului. Partea întâi a sfintei slujbe ne arată

începutul acestei lucrări, cea de a doua pe cele următoare, iar ce-a de la sfârşit pe cele de după

aceea. Sfinţirea darurilor - adică Jertfa însăşi - aminteşte moartea, învierea şi înălţarea

5 Idem, „Liturgica generală cu noţiuni de artă bisericească, arhitectură şi pictură creştinească”, ediţia a II-a revăzută şi completată, Ed. I. B. M. B. O. R., Bucureşti, 1993, pp. 68-69.

3

Page 4: Sfanta Liturghie in Primele Secole Lucrare

Mântuitorului, deoarece cinstitele daruri se prefac în însuşi trupul cu care El a fost răstignit, a

înviat şi S-a înălţat la cer; cele de dinainte de Jertfă închipuie cele petrecute înainte de

moartea Domnului, adică întruparea, ieşirea la propovăduire şi arătarea cea deplină în lume;

iar cele de după Jertfă arată „făgăduinţa Tatălui”, cum a numit-o Domnul însuşi, adică

pogorârea Sfântului Duh peste Sfinţii Apostoli, întoarcerea neamurilor la Dumnezeu şi

împărtăşirea lor cu El, printr-înşii.

Astfel, întreaga slujbă aste ca o icoană care înfăţişează un singur trup al lucrării

Mântuitorului în lume, făcând să se perinde pe dinaintea privirilor noastre toate părţile ei, de

la început până la sfârşit, după rânduiala şi urmarea lor firească.6

Cu alte cuvinte, în slujba sfintei Liturghii trebuie să distingem două acte sau momente

principale deosebite, deşi în strânsă legătură unul cu altul: de o parte, jertfa prin care se

sfinţesc darurile, iar pe de alta taina (împărtăşirea) prin care se sfinţesc credincioşii,

împărtăşindu-li-se efectele jertfei.

Prin felul cum este alcătuită rânduiala Sfintei Liturghii, ea urmăreşte o întreită

pregătire:

a) Pregătirea Darurilor de pâine şi de vin aduse de credincioşi, în vederea

sfinţirii şi prefacerii lor în Sfântul Trup şi Sânge;

b) Pregătirea preotului liturghisitor pentru ca să poată săvârşi după

cuviinţă şi sfinţenie slujba înfricoşătoare a jertfei celei fără de sânge;

c) Pregătirea credincioşilor care iau parte la Liturghie, pentru a se face

vrednici de împărtăşirea cu Sfintele Daruri.7

Pentru credincioşi, Liturghia este artera principală prin care se comunică vieţii însuşi

Domnul nostru Iisus Hristos. Ea este lucrarea de obşte în care, pe aripile înţelepciunii, se

înalţă sufletele spre Dumnezeu şi în care Hristos vine şi ni se împărtăşeşte prin Sfânta

Cuminecătură.

Liturghia are nu numai o parte văzută. Cântările, rugăciunile şi acţiunile văzute sunt

numai veşmântul ei, numai trupul ei. În afară de aceasta şi mai presus de ele, Liturghia are o

parte nevăzută, pe care nu o vede ochiul, dar o simte inima prin credinţă.

6 Nicolae Cabasila, „Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii”, Editura Arhiepiscopiei Bucureştilor, 1992, pp. 27-28.7 Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, „Liturgica generală cu noţiuni de artă bisericească, arhitectură şi pictură creştinească”, pp. 318-319; vezi şi Pr. Prof. Petre Vintilescu, „Sfânta Împărtăşanie în spiritualitatea creştină. Deasă ori rară împărtăşire?”, în „Studii Teologice”, nr. 5-6, anul V, 1953, pp. 385-387.

4

Page 5: Sfanta Liturghie in Primele Secole Lucrare

În decursul săvârşirii ei se petrece un neîncetat schimb de viaţă, schimb mijlocit în

chip tainic de Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos. Liturghia reprezintă deci, o viaţă ce trăieşte

în veci, o jertfă neîncetată activă, legată nedespărţit de persoana Mântuitorului. Ea aduce şi

poarta peste veacuri pe Hristos în inima credincioşilor şi îndreaptă neîncetat privirile spre

eternitate.

Sufletul Liturghiei este jertfa nesângeroasă a Mântuitorului pentru mântuirea tuturor

celor ce se împărtăşesc din darurile ei, „cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste”. Ea

este prelungirea în timp şi spaţiu a jertfei de pe Golgota. Este crucea lui Hristos la dispoziţia

sufletelor din toate ţările şi de lungul veacurilor. Sfânta Liturghie este lucrarea în care îngerii

cu credincioşii împreună stau şi se roagă, cele cereşti cu cele pământeşti împreună petrec,

credinciosul se înalţă la Dumnezeu şi Dumnezeu vine la credincios ca să-i sfinţească viaţa.

Prezenţa lui Hristos cea mai desăvârşită este în Sfânta Liturghie, în care se jertfeşte din

nesfârşita iubire pentru noi şi ni se dă ca „pâine cerească” prin taina Sfintei Cuminecături.

Acest chip de a fi cu noi la ales însuşi Fiul lui Dumnezeu, la Cina cea de Taină când a spus:

„luaţi mâncaţi”, „căci de câte ori veţi mânca pâinea aceasta şi veţi bea paharul acesta,

moartea şi învierea mea o vestiţi” (Luca 22, 19-20; I Corinteni 11, 24-26).

În locul altarelor vechi şi al templului, care erau, după cuvântul Apostolului Pavel

„umbra bunătăţilor viitoare”, deoarece „este cu neputinţă ca sângele de tauri şi de ţapi să

înlăture păcatele” (Evrei 10, 1-4), Iisus a aşezat Jertfa Trupului şi Sângelui Său, singura care

poate ispăşi păcatele oamenilor şi să le redea curăţenia vieţii dintru început. Prin Jertfa

Mântuitorului de pe cruce s-a rupt zidul despărţitor dintre om şi Dumnezeu, dintre Pământ şi

Cer.8

8 Pr. Dr. Vasile Coman, „Liturghia este jertfa nesângeroasă a Mântuitorului”, în „Mitropolia Ardealului”, anul IX, nr. 6-8, iunie-august, 1964, Sibiu, pp. 540-543.

5

Page 6: Sfanta Liturghie in Primele Secole Lucrare

II. ISTORIA LITURGHIEI CREŞTINE

II.1. Liturghia în epoca Sfinţilor Apostoli

Liturghia apostolicã era mult mai simplã, însã cuprindea elementele esenţiale care se

vor pãstra pânã astãzi: adunarea în Bisericã - ( vezi I Corinteni 11, 18); învãţãtura apostolilor -

lecturi şi predici (vezi şi I Tesaloniceni 5, 27; Coloseni 4, 16; Faptele Apostolilor 20, 7, 11; I

Timotei 4, 13; I Corinteni 16, 26) având în centru împãrtãşirea cu Dumnezeu Cuvântul prin

cuvânt. Aceastã parte se va dezvolta în Liturghia Cuvântului sau a catehumenilor; frângerea

pâinii şi rugãciuni - este ceea ce se va numi, mai târziu, Liturghia Euharisticã sau a

credincioşilor. Se fãceau rugãciuni pentru diferite categorii de credincioşi (cf. I Timotei 2, 1).

Probabil creştinii îşi dãdeau şi sãrutarea pãcii dacã „sãrutarea sfântã” pomenitã de Sfântul

Pavel (Romani 16, 16; I Corinteni 16, 20; II Corinteni 13, 12; I Tesaloniceni 5, 26) este o

aluzie la acest act liturgic.

Mântuitorul, în timpul activităţii Sale, luase parte împreună cu ucenicii la actele

cultului public mozaic, atât în templul din Ierusalim, cât şi în sinagogile din provincie,

întrucât a putut să impute celor ce l-au prins: „în fiecare zi şedeam în templu şi învăţam” sau

„pururea am învăţat în sinagogă şi în templu şi n-aţi pus mâna pe Mine”.

S-a arătat plin de râvnă pentru prestigiul locaşului de cult, când a alungat pe vânzători

din Templul din Ierusalim; a petrecut nopţi în rugăciune, singur, a recomandat rugăciunea

publică şi în comun. Hristos este un purificator, un reformator al cultului, pentru că El a dat şi

percepte pentru spiritualizarea rugăciunii în convorbirea cu samarineanca la puţul lui Iacob şi

tot El a dat şi model de rugăciune. Mântuitorul a instituit fundamentul unui nou cult, al „Legii

celei Noi”, cu puţin înainte de sfârşitul vieţii Sale pământeşti.

După Moartea, Învierea şi implicit Înălţarea Învăţătorului la cer, Apostolii işi

petreceau timpul în rugăciune, urmând ca minunatul eveniment al pogorârii Sfântului Duh în

ziua Cincizecimii să îi surprindă în acelaşi mod, întrucât în ziua Cincizecimii erau toţi

împreună adunaţi la un loc (Faptele Apostolilor 1, 12-14). Ziua Cincizecimii a fost hotărâtoare

pentru intrarea în funcţie a puterii preoţeşti a Apostolilor şi pentru începutul cultului creştin.

Ei păşesc afară, peste pragul „camerei de sus” în public „grăind...măririle lui Dumnezeu”, iar

după acestea urmează predica Apostolului Petru.

Cea mai veche mărturie euharistică cu privire la liturghie se află în prima Epistolă

către Corinteni, scrisă spre sfârşitul anului 53: „Căci eu de la Domnul am primit ceea ce v-am

6

Page 7: Sfanta Liturghie in Primele Secole Lucrare

dat şi vouă: Că Domnul Iisus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine, Şi, mulţumind, a

frânt şi a zis: Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi. Aceasta să

faceţi spre pomenirea Mea. Asemenea şi paharul după Cină, zicând: Acest pahar este Legea

cea nouă întru sângele Meu. Aceasta să faceţi ori de câte ori veţi bea, spre pomenirea Mea.

Căci de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest pahar, moartea Domnului vestiţi

până când va veni.” (I Corinteni 11, 23-26). Textul din epistola Sfântului Apostol Pavel

coincide cu locul privitor la originea Sfintei Euharistii aflat în Evanghelia după Luca: „Şi

luând pâinea, mulţumind, a frânt şi le-a dat lor, zicând: Acesta este Trupul Meu care se dă

pentru voi; aceasta să faceţi spre pomenirea Mea. Asemenea şi paharul, după ce au cinat,

zicând: Acest pahar este Legea cea nouă, întru Sângele Meu, care se varsă pentru voi” (22,

19-20).

Alte relatări cu privire la Euharistie ale Noului Testament sunt următoarele: la Matei

26, 17-20 şi 26-39 aflăm că „În cea dintâi zi a Azimelor au venit ucenicii la Iisus şi I-au zis :

„Unde voieşti să-şi pregătim să mănânci Pastile?” Iar El le-a zis: „Mergeţi în cetate, la

cutare, şi spuneţi-i: Învăţătorul zice: Trupul Meu este aproape; la tine v-oi face Paştile, cu

ucenicii Mei.” Şi ucenicii au făcut precum le-a poruncit Iisus si au pregătit Paştile. Iar când

s-a făcut seară, a şezut la masă cu cei doisprezece ucenici ai Săi. […] Iar pe când mâncau ei,

Iisus, luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi le-a dat ucenicilor zicând: ”Luaţi, mâncaţi ,

acesta este trupul Meu”. Ş luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: „Beţi dintru acesta

toţi, că acesta este sângele Meu, al Legii celei Noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea

păcatelor. Şi vă spun Eu vouă, că de acum nu voi mai bea din acest rod al vieţii până în ziua

aceea când îl voi bea cu voi, nou, întru împărăţia Tatălui Meu” (Marcu 14, 12-17; Luca 22,

7-20)9.

Relatările nou testamentare privitoare la întemeiere Euharistiei ne-o arată în contextul

unui ospăţ pascal, prezintă Cina lui Iisus în legătură cu un ospăţ. Formula din I Corinteni,

capitolul 11, arată limpede împletirea celebrării euharistice specific creştine cu un ospăţ. După

cuvântul privitor la pâine se spune : „Asemenea [a luat] şi paharul după cină” (11, 25).

Această formulă subliniază acţiunea asupra pâinii şi potirului. Dacă Euharistia specific

creştină din Corint ar fi fost încă atât de împletită cu un ospăţ de saturare, cum a reflectat

relatarea despre Euharistie, atunci ar fi de prisos reproşul Apostolului: „Căci fiecare o ia

înainte să mănânce mâncarea sa”(I Corinteni 11, 21). Numai dacă în Corint pe timpul

Apostolului Pavel Euharistia specific creştină în totalitatea ei urma ospăţul de saturare poate fi

înţeles îndemnul Apostolului: „De aceea, fraţii mei, când vă adunaţi să mâncaţi , aşteptaţi-vă

9 Pr. Prof. Pere Vintilescu, „Istoria Liturghiei în primele trei veacuri”, Ed. Nemira, 2001, pp. 14-16.

7

Page 8: Sfanta Liturghie in Primele Secole Lucrare

unii pe alţii. Iar dacă îi este cuiva foame să mănânce acasă” (I Corinteni 11, 33-34). Probabil

că formula Euharistiei din I Corinteni 11 reflectă deja o practică care nu mai exista în timpul

redactării epistolei, şi anume împletirea originară între ospăţul de saturaţie şi Euharistie.

Relatările evangheliştilor sinoptici cu privire la Euharistie arată Cina Domnului

plasată în contextul cinei pascale, modelul de bază al tuturor ospeţelor religioase.10 Se poate

presupune că ritualul euharistic consta în următoarele: se aduceau pâine şi vin, iar

liturghisitorul făcea rugăciuni de laudă şi mulţumire (cf. I Corinteni 14, 16), apoi, amintind de

patimile şi moartea lui Hristos, pronunţa cuvintele rostite de Mântuitorul însuşi la Cină şi

binecuvânta pâinea şi vinul, după care urmau frângerea pâinii şi împărtăşirea. Se făceau şi

rugăciuni pentru diferite categorii de credincioşi (I Timotei 2, 1: „Vă îndemn deci, înainte de

toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii”); la rugăciunile de

laudă şi mulţumire, poporul se asocia răspunzând la sfârşit cu vechiul termen ebraic „Amin”11.

Se disting două feluri de elemente în cultul celor dintâi creştini –primul element -

citirile din Vechiul Testament şi psalmii reprezentau comoara tradiţiei, pe care au adus-o în

biserică odată cu ei creştinii, iar al doilea element, sau elementul nou îl forma produsul

inspiraţiei pur creştine, care izvora din trebuinţele adânci ale inimii, cât şi ca „cerinţe create

de noua Lege a harului”. Sprijin pentru schiţarea într-un tablou general al rânduielilor

liturghiei din vremea Sfinţilor Apostoli este versetul 42 din capitolul al doilea din scrierea

Faptele Apostolilor. Primii creştini „erau aşteptând întru învăţătura Apostolilor, întru

împărtăşire şi întru frângerea pâinii şi întru rugăciuni”. Primul element din programul

acestor adunări creştine era, prin urmare, cu caracter didactic „învăţătura Apostolilor”, deci

pregătitor, iar partea a doua o forma serviciul euharistic: „frângerea pâinii”. Înainte de

frângerea pâinii era un program sau o rânduială de cult asemănător, în schema lui generală, cu

cel din sinagogi:

a) Citirea din Sfânta Scriptură a Vechiului Testament şi din scrierile Apostolilor

apărute în aceea vreme;

b) Predica ce urma ca explicare a textelor citite;

c) Psalmii, imnurile şi cântările duhovniceşti;

d) Rugăciuni.

Urma apoi partea a doua, sau „frângerea pâinii”:

a) Rugăciuni de laudă aduse lui Dumnezeu şi rugăciuni de mulţumire brodate,

negreşit, pe tema amintirii jertfei Domnului, deoarece Sfânta Euharistie fusese instituită

10 Karl Christian Felmy, „De la Cina de Taină la Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii Ortodoxe , Un comentariu istoric”, trad. rom. Pr. Prof. Ioan I. Ică, Editura Deisis, Sibiu, 2004, pp. 11-12;11 Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, „Liturgica specială…”, p.194.

8

Page 9: Sfanta Liturghie in Primele Secole Lucrare

pentru pomenirea Sa. În aceasta intrau, fără îndoială, pronunţarea cuvintelor de instituire a

Sfintei Euharistii şi binecuvântarea sau sfinţirea elementelor euharistice.

b) Împărtăşirea credincioşilor încheia serviciul divin.12

Tot cu Euharistia erau conexate în veacul apostolic şi mesele frăţeşti sau agapele.

Agapa este legată indisolubil de Cina cea de Taină. Cina Mântuitorului cu Ucenicii Săi fiind

simbolul iubirii universale dusă până la jertfă, agapa reeditează prin semnificaţia ei

duhovnicească Cina Domnului. Însă Cina Domnului Iisus Hristos mai are şi o altă

semnificaţie. Ea reprezintă momentul în care Fiul lui Dumnezeu instituie cea mai mare dintre

Sfintele Taine: Taina Sfintei Euharistii, încununarea iubirii, a milei şi a atotputerniciei divine.

În ea şi prin ea, Domnul nostru Iisus Hristos se întrupează şi se jertfeşte fără încetare şi în chip

nesângeros pentru mântuirea omenirii de pretutindeni şi totdeauna. În ea şi prin ea, ni se dă

spre mâncare şi băutură Însuşi Fiul lui Dumnezeu cel întrupat şi aceasta pentru ca fiind uniţi

cu El – izvorul vieţii şi a nemuririi – viaţă să avem întru El şi pururea în această viaţă să

rămânem.

Cina în sine – masa cu cei doisprezece Ucenici – cât şi împărtăşirea cu Trupul şi

Sângele Domnului au o anumită esenţă duhovnicească: iubirea ca har şi putere. Iubirea

aceasta a pătruns şi a stăpânit sufletele creştinilor întru început şi de totdeauna. Ea i-a

determinat să se unească în cugete şi în simţăminte, să organizeze acele mese comune, mese

frăţeşti, mesele dragostei curate care poartă numele de „agape”. Agapa este direct legată de

cina Domnului, iar prin Cina cea de Taină, de Sfânta Euharistie. Aceasta reiese clar din două

mărturii ale Noului Testament: din Faptele Apostolilor capitolul doi şi din Epistola întâia către

Corinteni a Sfântului Apostol Pavel.13

Conştiinţa despre existenţa unei vechi rânduieli a liturghiei şi elementele ei sunt date şi

în „Didahia (Învăţătura) celor doisprezece Apostoli”. Apar instrucţiuni cu privire la

săvârşirea Euharistiei în capitolul IX: „Iar cu privire la Euharistie, aşa să faceţi euharistia:

Mai întâi cu privire la potir „Îţi mulţumesc Ţie, Părintele nostru, pentru sfânta vie a lui

David, sluga Ta, pe care ne-ai făcut-o nouă cunoscută prin Iisus, Fiul Tău. Ţie slavă în veci”.

Cu privire la frângerea pâinii: „Îţi mulţumimŢie Părintele nostru, pentru viaţa şi conştiinţa pe

care ne-ai făcut-o cunoscută nouă, prin Iisus Fiul Tău. Ţie slavă în veci. După cum această

pâine frântă, era împrăştiată pe munţi şi fiind adunată a ajuns una, tot aşa să se adune

Biserica Ta de la marginile lumii în împărăţia Ta. Că a Ta este slava şi puterea, prin Iisus

12 Pr. Prof. Petre Vintilescu, op. cit., pp. 33-36; vezi de acelaşi autor şi „Trupul şi sângele Domnului din Sfânta Împărtăşire”, în „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 5-6, anul LV, 1937, pp.304-307.13 Magistrand Protos Gr. Băbuş, „Agapa şi Liturghia în Biserica primară”,în „Studii Teologice”, seria a II-a, anul VI, nr. 7-8, septembrie-octombrie, 1954, pp. 459-461.

9

Page 10: Sfanta Liturghie in Primele Secole Lucrare

Hristos în veci”. Nimeni să nu mănânce şi nici să bea din euharistia voastră ci acei care au fost

botezaţi în numele Domnului căci cu privire la aceasta, a spus Domnul: „Nu daţi ceea ce este

sfânt câinilor”14.

Astfel, există două momente sau acte distincte ale Liturghiei frângerea pâinii şi

rugăciunea euharistică sau de mulţumire, ce se făcea împreună cu cea dintâi.15

În capitolul X din „Didahia celor doisprezece Apostoli” apare rugăciunea de

mulţumire: „După ce v-aţi împărtăşit, mulţumiţi aşa:„Îţi mulţumesc Ţie, Părinte Sfinte,

pentru Sfânt numele Tău, pe care L-ai sălăşluit în inimile noastre şi pentru conştiinţa,

credinţa şi nemurirea, pe care ne-ai făcut-o nouă cunoscută prin Iisus, Fiul Tău. Ţie slava în

veci. Tu, Stăpâne atotputernice, ai zidit toate, pentru numele Tău. Mâncare şi băutură a dat

oamenilor spre desfătare, ca să-ţi mulţumească Ţie, iar nouă ne-ai dăruit, prin Fiul Tău,

mâncare şi băutură duhovnicească şi viaţa veşnică. Înainte de toate , Îţi mulţumim, că eşti

puternic, Ţie slavă în veci. Adu-ţi aminte, Doamne, de Biserica Ta, ca s-o izbăveşti de tot răul

şi s-o desăvârşeşti în dragostea Ta şi adună din cele patru vânturi această Biserică sfinţită în

împărăţia Ta, pe care ai pregătit-o. Că Ţie este puterea şi slava în veci. Să vină harul şi să

treacă lumea aceasta! Osana Dumnezeului lui David. Dacă este cineva sfânt, să vină! Dacă

nu este, să se pocăiască! Amin. Profeţilor, însă, îngăduiţi-le să mulţumească atât cât vor”.16

II.2. Liturghia în veacul al doilea

Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful adresează pe la anul 150 d. Hr. o apologie către

împăraţii Antoniu şi Marc Aureliu, ca şi către întreg poporul roman, spre a apăra pe creştini

de calomniile ce se debitau pe socoteala lor în legătura cu adunările lor de pietate. Aceste

învinuiri l-au determinat pe Sfântul Iustin să se ocupe de cultul creştin şi să facă un expozeu al

liturghiei şi o scurtă explicare a ei, în capitolele LXV şi LXVII ale primei sale „Apologii”

pentru a dezarma pe detractorii păgâni.17„Apologia I” (~ 155) ne oferă o mărturie autentică

despre credinţa şi viaţa creştină şi despre Liturghia creştină primară, la jumătatea secolului al

II-lea.

Descrierea Liturghiei, propriu - zis, Sfântul Iustin o face în capitolele LXV şi LXVII

de două ori, iar în capitolul LXVII dă mai mult o explicaţie dogmatică a ritualului Sfintei

Euharistii. De fapt, în prima sa apologie, el se ocupă de trei ori de Liturghie, deja în capitolul

14 Părinţi şi Scriitori Bisericeşti 1, Scrierile Părinţilor Apostolici, Ed. I. B. M. B. O. R., 1979, p. 29.15 Pr. Prof. Petre Vintilescu, op. cit., p. 49.16 Părinţi şi Scriitori Bisericeşti (PSB), vol. 1, Scrierile Părinţilor Apostolici, pp. 29-30.17 Pr. Prof. Petre Vintilescu, op. cit., p. 77.

10

Page 11: Sfanta Liturghie in Primele Secole Lucrare

XIII face o aluzie la ea, vrând să demonstreze păgânilor că, creştinii, departe de a fi atei,

dimpotrivă, ei adoră pe Creatorul a toate18 „noi Îl lăudăm, pe cât ne stă în putinţă, cu cuvinte

de rugăciune şi de mulţumită, pentru toate cele ce ni se oferă...Noi vă vom dovedi că, pe bună

dreptate cinstim pe cel ce a fost Învăţătorul nostru cu privire la toate acestea şi care pentru

aceasta S-a născut, Iisus Hristos, Cel răstignit sub Pontius Pilat....”.19

Sfântul Iustin relevă faptul că liturghia avea în veacul al doilea aceleaşi trăsături ca şi

liturghia apostolică. El se referă chiar la tradiţia apostolică atunci când citează Evangheliile, în

care Apostolii descriu instituirea Sfintei Euharistii şi porunca Mântuitorului de a se săvârşi

pentru pomenirea Lui. Pe de altă parte, reiese că în acel timp exista o rânduială a liturghiei,

care nu era locală, ci generală sau ecumenică, cunoscută în toată Biserica.

Pentru săvârşirea Liturghiei euharistice era rezervată o anumită zi a săptămânii,

Duminica, ziua Soarelui : „...în aşa-zisa zi a soarelui, se face adunarea tuturor celor care

trăiesc la oraşe sau la sate şi se citesc Memoriile apostolilor sau scrierile profeţilor, câtă

vreme îngăduie timpul. Apoi (...), întâistătătorul ţine un cuvânt prin care sfătuieşte şi

îndeamnă la imitarea acestor frumoase învăţături. Apoi, ne ridicăm în picioare toţi laolaltă şi

înălţăm rugăciuni; după care, încetând noi rugăciunea (....), se aduce pâine şi vin şi apă, iar

întâistătătorul înaţă deopotrivă rugăciuni şi mulţumiri, cât poate mai multe, la care poporul

răspunde într-un singur glas, rostind Amin. Şi se dă fiecăruia să se împărtăşească din cele ce

au fost consfinţite prin euharistie, iar celor care nu sunt de faţă, li se trimite euharistia acasă,

prin diaconi.”20

Structura Liturghiei Bisericii primare, sugeratã doar de textele nou-testamentare, este

expusã acum cu claritateşsi anume:

- Adunarea în Bisericã;

-Liturghia Cuvântului (catehumenilor);

- Lecturi din Noul si Vechiul Testament;

- Omilia (explicarea textelor citite);

- Liturghia euharisticã (credincioşilor);

-Rugãciunea generalã pentru Bisericã şi lume;

- Sãrutarea pãcii;

- aducerea darurilor de pâine ,i vin („a luat”)

18 Ibidem, p.80.19 Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, „Apologia întâia”, în PSB vol. 2 ,,Apologeţi de limbă greacă”, Ed. I. B. M. B. O. R., Bucureşti, 1980, p. 83.20 Ibidem, LXVII, p. 71.

11

Page 12: Sfanta Liturghie in Primele Secole Lucrare

- rugãciunea de sfinţire - anaforaua („a binecuvântat”) rostitã cu voce tare de întâistãtãtor la

care credincioşii rãspund cu „Amin” exprimându-şi adeziunea;

- frângerea pâinii („a frânt”);

- împãrtãşirea tuturor („a dat”).

Liturghia Euharistică celebra, după concepţia creştină din veacul al doilea, în toată

splendoarea, misterul operei mântuirii săvârşite de Domnul nostru Iisus Hristos. Serviciul

divin al Bisericii reprezintă nu numai opera Mântuitorului din lumea aceasta, nu numai „după

trup” (II Corinteni 5, 16), ci ea îl priveşte şi îl reprezintă şi „înălţat întru slavă” (I Timotei 3,

16) sau înviat. În rânduiala liturgică dată de Sfântul Iustin se disting cele două părţi ale

cultului creştin: liturghia catehumenilor şi liturghia credincioşilor. În rânduiala serviciului

creştin descris de Sfântul Iustin în capitolul LXV al Apologiei I, locul liturghiei

catehumenilor îl ocupă ceremoniile botezului. În liturghia obişnuită însă, înfăţişată în capitolul

LXVII, prima parte a serviciului, corespunzătoare liturghiei catehumenilor, este alcătuită din

următoarele elemente de cult:

a) Citirea din Sfânta Scriptură, fără îndoială din ambele Testamente;

b) Predica sau omilia protosului liturghisitor.

A doua parte a serviciului, adică liturghia euharistică , se asculta şi se săvârşea stând

toţi în picioare, ceea ce însemna că mai înainte se putea sta jos.

a) Introducea o formă a rugăciunii generală, la care luau parte toţi credincioşii, adică

cei botezaţi, fie recitind în şoaptă după liturghisitor, fie participând prin răspunsuri. Aceasta

reprezenta ectenia mare;

b) Urma apoi sărutarea frăţească;

După aceasta se aduc liturghisitorului elementele euharistice, care constau din pâine şi

vin amestecat cu apă; este cea dintâi mărturie documentară despre întrebuinţarea apei în

pregătirea Sfintei Euharistii.

c) Cu aducerea elementelor se deschidea ritualul euharistic propriu-zis. Liturgul

înalţă, în legătură cu ele, două feluri de rugăciuni: ε υ x α ι şi ε υ x α ρ ι σ π α , „ atât cât

poate” (LXVII, 5) sau cum se exprimă în capitolul LXV, 3: „face timp îndelungat mulţumire

pentru că am fost învredniciţi de acestea din partea Lui” , iar poporul se asociază printr-un

„amin” colectiv, rostit la încheierea rugăciunii;

d) Există o rugăciune pentru sfinţirea pâinii şi vinului, ceea ce mai târziu s-a

numit „epiclesă” sau rugăciunea pentru invocarea Sfântului Duh. Sfântul Iustin Martirul

vorbeşte de „elementul euharistizat prin rugăciunea cuvântului care vine de la El” (LXVI, 2),

12

Page 13: Sfanta Liturghie in Primele Secole Lucrare

aceasta trebuie să însemne că pâinea şi vinul se transformă în Euharistie prin rugăciunea

Mântuitorului, care este cuvântul ce vine de la Dumnezeu. „Cuvântul rugăciune, care vine de

la El” se referă deci la aceea parte din marea rugăciune euharistică, prin care se invocă Sfântul

Duh pentru sfinţirea Euharistiei. Sfântul Clement Alexandrinul, în lucrarea „Pedagogul”,

vorbeşte despre hrana euharistică: „Domnul a mai înfăţişat acest fel de hrană, în chip

simbolic. În Evanghelia după Ioan, citim: „Mâncaţi Trupul Meu şi beţi Sângele Meu”. Prin

mâncare şi băutură închipuie aici tăria credinţei cât şi a făgăduinţei. Biserica (...) prinde

putere prin această mâncare, creşte, se dezvoltă şi se statorniceşte din cele două părţi: din

corpul credinţei şi din sufletul nădejdii, precum şi Domnul era în trup şi sânge.”21

e). După sfinţirea elementelor liturgice, urma împărtăşirea celor de faţă. Pentru

aceasta se cerea vrednicie morală, precum rezultă atât din condiţia credinţei creştine, impusă

candidatului la împărtăşire, care trebuie să trăiască aşa cum a învăţat Hristos, cât şi din

menţiunea că „noi nu luăm acest element ca pe o pâine obişnuită şi ca pe o băutură

obişnuită.” (LXVI, 2)22

Sfinţii Părinţi, ca liturghisitori şi slujitori sufleteşti, au revelat dimensiunea sfinţeniei

în ceea ce priveşte slujirea aproapelui aflat în nevoie. În primele trei secole, creştinii îşi

împărţeau toată averea săracilor, în cadrul adunării euharistice. Justin Martirul şi Filosoful,

adresându-se împăratului roman, descria Liturghia euharistică, arătând că filantropia divină

celebrată în Euharistie este izvorul duhovnicesc al diaconiei eclesiale faţă de cei nevoiaşi.23

Frumuseţea liturghiei creştinilor este surpinsă de Sfântul Iustin care spune despre

aceştia că Îl laudă pe Dumnezeu „cu cuvinte de rugăciune şi de mulţămită, pentru toate cele

ce ni se oferă”, evitând „jertfele sângeroase, de libaţiuni şi de tămâieri”.24

II.3. Liturghia în veacul al treilea

Cu toată mulţimea scrierilor ce ne-au rămas de la Părinţi şi Scriitori bisericeşti ai

veacului III creştin, totuşi nici una nu ne instruieşte asupra Liturghiei, în felul în care o face în

veacul II Sfântul Iustin în prima sa apologie. Menţiuni şi aluzii în legătură cu cultul Bisericii

se găsesc, este adevărat, dar numai incidental în operele autorilor din această vreme(Clement

al Alexandriei, Origen şi Dionosie al Alexandriei, pentru Egipt, Tertulian şi Ciprian, pentru

21 Sfântul Clement Alexandrinul, „Pedagogul”, colecţia „Izvoarele Ortodoxiei”, Editura Librăriei Teologice, Bucureşti, 1939, p. 63.22 Pr. Prof. Petru Vintilescu, op. cit., pp. 89-91.23 Sfântul Justin Martirul şi Filozoful, op. cit., LXVII, p. 71.24 Ibidem, XIII, p. 33.

13

Page 14: Sfanta Liturghie in Primele Secole Lucrare

Africa, Firmilian al Cezareei Capadochiei, pentru Asia Mică), care, fără a avea ca subiect

principal sau secundar Liturghia, au fost conduşi, totuşi, de logica dezvoltării temei lor, să se

refere la un moment sau altul din Liturghie.25

Cu toată mulţimea referinţelor despre Liturghie, date de literatura creştină din veacul

III, totuşi nu putem ascunde că ele sunt mai indirecte chiar şi decât cele din primele două

veacuri. Propriu-zis, nu aflăm nimic în documentele cunoscute din veacul III, care, prin ele

singure, să ne edifice lămurit şi categoric asupra rânduielii întregi şi interne a Liturghiei.

Datele din literatura acestui veac au mai mult un rol secundar, lămurind pe cele din vremea

precedentă şi verificându-se prin cele din epoca următoare; ele au mai mult o trăsătură de

unire între izvoarele liturgicii dinainte şi după aceea.

În lipsa unor cărţi autentice de cult, se cuvine, totuşi, a se privi ca mărturii pretenţioase

pentru istoria liturghiei din această vreme o serie de documente, a căror provenienţă în forma

actuală datează din veacul IV, dar care reproduc rânduieli mai vechi, cel puţin din veacul III.

Ele sunt cunoscute de obicei sub titlul general de „Orânduiri bisericeşti”. Foarte de aproape

înrudite între ele prin conţinutul referitor la Liturghie, din care dau părţi asemănătoare, dacă

nu chiar identice prin formulele verbale, aceste documente ne înfăţişează Liturghia completă,

în desfăşurarea ei normală şi firească. Ele conţin dispoziţii privitoare la săvârşirea cultului

creştin, prezentate – desigur „printr-o ficţiune literară”- ca dictate de Mântuitorul Însuşi

Apostolilor Săi sau de aceştia ucenicilor lor şi culese de un Părinte bisericesc Clement al

Romei, ori Ipolit.

Sub denumirea de „Orânduiri bisericeşti” se numără, de obicei:

a) Canoanele atribuite lui Ipolit;

b) Aşa-numita „Orânduire bisericească egipteană”;

c) Testamentum domini;

d) Constituţiile Apostolilor;

e) Epitome.26

Mai însemnată decât cele 38 de canoane este aşa numita „Orânduire bisericească

egipteană”. Sub acest nume se cunoaşte şi un document ce se află în trei traduceri şi care ne

prezintă o liturghie în legătură cu hirotonia episcopului.27

Un document înrudit cu „Orânduirile bisericeşti egiptene” este şi cel cunoscut sub

numele de „Testamentum Domini”, un apocrif siriac tradus în veacul al VII-lea după un

manuscris grec mai vechi. Conţinutul se înfăţisează ca o prelucrare cu oarecare adaosuri a

25 Pr. Prof. Petru Vintilescu, op. cit., p. 93.26 Ibidem, pp. 105-106.27 Ibidem, p. 108.

14

Page 15: Sfanta Liturghie in Primele Secole Lucrare

aceluiaşi material liturgic pe care l-am cunoscut din orânduirile egiptene şi din fragmentele de

la Verona. Are în plus Liturghia catehumenilor, o ectenie şi o rugăciune zise de episcop la

finele acestuia.

Cea mai însemnată dintre orânduirile bisericeşti este colecţia numită „Constituţiile

sfinţilor Apostoli”. Cuprinsul său este format din opt cărţi, dintre care primele şase reproduc,

cu oarecare modificări şi elemente noi, o scriere mai veche „Didascalia Apostolilor”. Cartea a

VII-a nu este altceva decât „Didahia celor doisprezece Apostoli” cu multe interpolări.

Importanţa acestei colecţii constă în faptul că ea ne dă cea mai completă liturghie din câte se

pot cunoaşte până în această vreme, şi anume în cartea a VIII-a, în legătură cu hirotonia

episcopului. Material liturgic cuprind, de altfel, şi cartea a II-a (cap. 57-59), precum şi cartea a

VII-a (cap. 33-49). Această scriere reproduce în veacul IV material liturgic mai vechi, iar în

liturghia desfăşurată în cartea a VIII-a „Constituţiilor Apostolice”, numită şi „liturghia

clementină” se poate constata aievea ecoul atâtor menţiuni, aluzii şi pasaje liturgice cunoscute

din literatura veacurilor precedente, precum şi punctul de sprijin larg şi bogat al liturghiilor

ortodoxe de astăzi.

În ea distingem două părţi bine caracterizate: liturghia catehumenilor întâi, şi apoi

cea a credincioşilor, săvârşite cu ocazia unei hirotoniri de episcop. Oficiul trebuie făcut

Duminica. În timpul Liturghiei catehumenilor se citeşte din Lege, din profeţi, din Epistolele şi

Faptele Apostolilor şi din Evanghelii.

În timp ce cartea a II-a ne înfăţişează în capitolul 57 şi 58 numai un plan sau

instrucţiuni de tipic ale rânduielii serviciului, stăruind mai mult asupra liturghiei

catehumenilor, cartea a VIII-a ne-a păstrat serviciul întreg al liturghiei credincioşilor.28

Liturghia cea mai reprezentativă şi uzuală până în secolul al IV-lea a fost Liturghia

Sfântului Iacob, zis cel Drept, pe care Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte la 23 octombrie,

despre care se crede că face parte din numărul celor 70 de Apostoli, nu din numărul celor 12.

Alcătuită la Ierusalim, Liturghia Sfântului Iacob, a trecut la Antiohia, unde a înlocuit

Liturghia cea mai veche a acestui oraş, adică ritul antiohian pur, oglindit în Liturghia numită

Clementină descrisă în cartea a opta a Constituţiilor Apostolice. Liturghia Sfântului Iacob a

fost cea mai răspândită dintre liturghiile vechi. Din ea au derivat liturghiile ulterioare, a

Sfântului Vasile şi cea a Sfântului Ioan (Liturghiile bizantine), care i-au luat locul.

Din Liturghia Sfântului Iacob derivă toate Liturghiile folosite astăzi în diferite Biserici

răsăritene, calcedoniene şi necalcedoniene, şi anume:

a) Liturghiile din uzul sirienilor iacobiţi;

28 Ibidem, pp. 111-113.

15

Page 16: Sfanta Liturghie in Primele Secole Lucrare

b) Liturghiile bizantine (Liturghia Sfântului Vasile şi a Sfântului Ioan);

c) Liturghia Bisericii armene;

d) Liturghiile sirienilor orientali, numite uneori Liturghii de rit chaldeian.29

Alături de Liturghia Sfântului Iacob, în Egipt a circulat Liturghia Sfântului Marcu.

Documentele care ne-au transmis formele ei cele mai vechi, cunoscute până acum sunt:

a) Are anaforaua din Evhologiul lui Serapion, episcop de Thaniis care se

caracterizează prin aceea că, la epicleză, se cere coborârea Cuvântului pentru

prefacerea Darurilor.

b) Fragmentul de anaforală egipteană din secolele VI - VII, scris pe un

papirus descoperit între ruinele unei mânăstiri copte de la Dêr – Balyzeh.

c) Liturghia descrisă în aşa – numita Rânduială bisericească egipteană.

Până în secolul al V-lea Liturghia Sfântului Marcu a circulat în tot Egiptul în limba

greacă. Redactarea greacă a rămas mai departe în întrebuinţarea ortodocşilor până în secolele

XII – XIII, când a fost înlocuită la ei cu Liturghiile bizantine, din partea cărora primise de

altfel încă mai dinainte multe influenţe (ca de exemplu: un rit sumar al proscomidiei la

început, ritul vohodului mare, imnul „Unule - Născut” şi „Heruvicul”).

După ce copţii s-au despărţit de Biserica din Constantinopol, adoptând monofizitismul

(451), ei şi-au tradus şi Liturghia în limba lor naţională (coptă), punând-o totodată sub numele

Sfântului Chiril al Alexandriei.30

Forma originarã a Liturghiei se va dezvolta treptat deoarece liturghisitorii aveau o

mare libertate de improvizaţie în ceea ce priveşte formularea rugãciunilor, stabilirea lecturilor

biblice, introducerea unor imne religioase etc. Cu timpul s-au precizat anumite idei principale

care trebuiau abordate, într-o anumitã ordine, în cadrul rugãciunilor, s-au generalizat anumite

anaforale liturgice (rugãciunea centralã a Sfintei Liturghii) alcãtuite de personalitãţi marcante

ale vieţii bisericeşti şi, mai apoi, în diverse regiuni, s-au stabilit chiar formule fixe ale slujbei

individualizându-se tradiţii liturgice. Între acestea s-au impus cele specifice principalelor

centre creştine: Ierusalim, Antiohia, Cezareea Capadociei, Alexandria şi Roma.

III. Celebrarea Sfintei Euharistii în Biserica primarǎ

III.1. Celebrarea ritualului euharistic în vremea Sfinţilor

Apostoli

29 Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, „Liturgica Specială”, pp. 207-210.30 Ibidem, p. 213.

16

Page 17: Sfanta Liturghie in Primele Secole Lucrare

În timpul activitǎţii Sale, Mântuitorul luase parte împreunǎ cu ucenicii la cultul

public mozaic, atât în templul din Ierusalim, cât şi în sinagogiile din provincie (cf. Matei 4,

23; 9, 35; Marcu 1, 21; Luca 4, 15; Ioan 6, 59). El a arǎtat un respect aparte faţǎ de

locaşurile de cult, a recomandat rugǎciunea privatǎ (cf. Matei 6, 6), dar acelaşi lucru îl face

şi pentru rugǎciunea publicǎ (Matei 18, 19-20).31 Mântuitorul se afirmǎ astfel ca un

purificator şi reformator al cultului mozaic, el dând precepte pentru spiritualizarea

rugǎciunii, oferind modelul în care preocupǎrile spirituale într-o idealǎ proporţionalitate faţǎ

de nevoile temporale legate de natura omului (Matei 6, 9-13).32

Cu puţin înainte de sfârşitul vieţii Sale pǎmânteşti Mântuitorul pune bazele unui cult

nou, al „legii celei noi”, acest lucru este însemnat de cǎtre evangheliştii sinoptici şi Sfântul

Apostol Pavel în Epistola I cǎtre Corinteni.

Mântuitorul Însuşi condiţioneazǎ începutul exercitǎrii apostolatului şi preoţiei

Apostolilor Sǎi de pogorârea Sfântului Duh, deoarece le poruncise sǎ rǎmânǎ la Ierusalim

pânǎ ce se vor îmbrǎca cu putere de sus (cf. Luca 24, 49; Faptele Apostolilor 1, 4). Apostolii

erau preoţi încǎ din seara Cinei celei de Tainǎ, însǎ acest lucru trebuia întǎrit şi susţinut prin

puterea Sfântului Duh. Ziua Cincizecimii a fost hotǎrâtoare pentru intrarea în funcţie a

puterii preoţeşti a Apostolilor şi începutul cultului Euharistic.33

Viaţa comunitǎţii convertite în prima zi de predicǎ a Sfântului Apostol Petru este

descrisǎ în Faptele Apostolilor capitoul al doilea, astfel: „Şi erau aşteptând întru învǎţǎtura

Apostolilor şi întru împǎrtǎşire şi întru frângerea pâinii (τη κλασει του αρτου) şi întru

rugǎciune”. „Şi toţi cei ce credeau erau laolaltǎ şi aveau toate de obşte. Şi-şi vindeau moşiile

şi averile şi le împǎrţeau tuturor dupǎ cum aveau nevoie fiecare. Şi în fiecare zi (καθ

՚ημεραν) cu stǎruinţǎ şi într-un cuget erau în templu, şi frângând pâinea prin case

(κλωντεφ τε ξατψ οικον αρτον), primeau hranǎ cu bucurie şi cu inimǎ nevinovatǎ

lǎudând pe Dumnezeu” (v. 42-47 şi 5, 42).

Se înţelege astfel cǎ viaţa celei dintâi comunitǎţi creştine se concentra în „ frângerea

pâinii”34, adicǎ are loc aici celebrarea Sfintei Euharistii. Frângerea pâinii în cea dintâi

comunitate din Ierusalim este pusǎ în legǎturǎ cu predica apostolilor, ea nefiind astfel un act

31 Pr. Prof. Ene Branişte, „Curs de Liturgicǎ şi tipic cu noţiuni de artǎ creştinǎ”, Bucureşti, 1965, p. 243.32 Pr. Petre Vintilescu, „Încercări din istoria Liturghiei”, Editura Nemira, Bucureşti, 1938, pp. 62-71.33 Drd. Dorel Pogan, „Semnificaţia eclesiologică a Sfintei Euharistii”, în revista „Studii Teologice”, an XXV, nr. 7-8, 1973, Bucureşti, p. 535.34 Frângerea pâinii, este Euharistia şi nu masa în comun, care este indicată probabil în capitolul II, 46. Aceasta era un act religios şi nu poate fi decât Sfânta Euharistie, aşa cum precizează autorii traducerii siriace Pesitto. De aceată frângere a pâinii, care indică Sfânta Euharistie, este vorba şi la Sfântul Apostol Pavel (vezi I Corinteni 10, 16).

17

Page 18: Sfanta Liturghie in Primele Secole Lucrare

izolat. Chiar din a doua zi dupǎ Cincizecime, Apostolii au o liturghie care se deosebeşte de

liturghia iudaicǎ, dar primii din Ierusalim se împǎrţeau între templul iudaic şi între Sfânta

Euharistie în ceea ce priveşte îndatoriile lor liturgice. Ei nu renunţaserǎ cu desǎvârşire la

cultul naţional strǎmoşesc35 şi se socoteau îndreptǎţiţi la aceasta de însǎşi pilda vieţii

Mântuitorului. De aceea îşi petreceau mai întâi timpul orelor de rugǎciune dupǎ tipicul

iudaic de atunci, în Templu, dupǎ cum era practica, adicǎ zilnic la orele de dimineaţǎ şi la

cele de cǎtre searǎ.36

De remarcat însǎ cǎ, chiar în Templu din Ierusalim primii creştini dintre iudei formau

o grupare aparte care se aduna de preferinţǎ în pridvorul lui Solomon (cf. Faptele Apostolilor

3, 11; 5, 12), în timpul orelor rugǎciunii dupǎ ritul iudaic. Spre searǎ îşi dedicau timpul pentru

„frângerea pâinii”, adicǎ pentru celebrarea Sfintei Euharistii în case particulare. Nu putem

exclude cǎ celebrarea Sfintei Euharistii sǎ fie început în puterea nopţii, ba chiar cǎtre a doua

parte a ei. Acest lucru reiese din episodul în care Sfântul Apostol Petru este eliberat din

temniţǎ de cǎtre înger, în toiul nopţii, iar dupǎ aceea el „a venit în casa Mariei, maica lui Ioan

ce se chema şi Marcu, unde erau mulţi adunaţi şi fǎcând rugǎciuni” (Faptele Apostolilor 12,

12). Nu mai încape îndoială cǎ în locuinţa aceasta a Mariei se celebra cultul propriu creştin al

frângerii pâinii. Prin urmare în prima comunitate creştinǎ din Ierusalim, Euharistia cunoscutǎ

sub numele de „frângerea pâinii” şi se celebra zilnic.

Faptele Apostolilor ne informeazǎ de asemenea cǎ şi la Troa se celebra „frângerea

pâinii”, însǎ în ziua întâi a sǎptǎmânii, adicǎ în ziua în care a înviat Domnul. Aceasta era

singura zi liturgicǎ pentru cǎ Pavel, deşi a rǎmas în Troa şapte zile, totuşi numai în ziua întâi a

sǎptǎmânii s-a adunat laolaltǎ cu ceilalţi creştini, pentru „frângerea pâinii” (cf. Faptele

Apostolilor 20, 7). Celebrarea Euharistiei în Troa a avut loc noaptea, fiind multe „fǎclii

aprinse” prelungindu-se cu predica apostolului pânǎ la ziuǎ. Îndeplinirea Sfintei Euharistii

noaptea a înlesnit un proces de tranziţie naturalǎ de la sâmbǎtǎ la duminică fǎrǎ a fi suprimatǎ

brusc şi formal sâmbǎta37. Astfel, Sfânta Euharistie era încadratǎ de rugǎciunea de searǎ şi cea

de dimineaţǎ. Duminica a intrat în plin uz ca sǎrbǎtoare specific creştinǎ prin care creştinii se

deosebeau de iudei.

35 La început, cultul creştin era legat de cultul de la templu, dar mai târziu, când a avut o organizanizaţie de sine stătătoare, s-a despărtit de cultul mozaic, păstrând, totuşi, elemente din Vechiul Testament. Sfântul Apostol Pavel recomanda colosenilor, psalmii, laude şi cântări (Coloseni 3, 16), iar evreilor le spune să se roage la biserica creştină sau la templu însa în nici un caz la amândouă (Evrei 13, 10).36 Pr. Petre Vintilescu, „Istoria Liturghiei în primele trei veacuri”, Editura Nemira, Bucureşti, p. 20.37 John Meyendorff, „Teologia Bizantină”, traducere de Pr .conf. dr. Alexandru I.Stan, Ed. I. B. M. B. O. R., Bucuresti, 1996, p. 58.

18

Page 19: Sfanta Liturghie in Primele Secole Lucrare

Cea mai veche mǎrturie Euharisticǎ o gǎsim în prima Epistolǎ cǎtre Corinteni a

Sfântul Apostol Pavel scrisǎ probabil cǎtre sfârşitul anului 53: „Cǎci eu de la Domnul am

primit ceea ce v-am dat şi vouǎ cǎ Domnul Iisus, în noaptea în care a fost vândut a luat

pâine şi mulţumind, a frânt şi a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul meu care se frânge

pentru voi. Aceasta sǎ faceţi spre pomenirea mea. Asemenea şi paharului dupǎ Cinǎ,

zicând: Acest pahar este Legea cea Nouǎ întru sângele Meu. Aceasta sǎ faceţi ori de câte

ori veţi bea spre pomenirea Mea”. „Pentru cǎ de câte ori veţi mânca aceastǎ pâine şi veţi

bea acest pahar, moartea Domnului vestiţi pânǎ când va veni” (cf. I Cor.11, 23-26). Acest

text din Epistola cǎtre Corinteni coincide în aceastǎ privinţǎ cu locul privitor la originea

Sfintei Euharistii aflat în Evanghelia dupǎ Luca 22, 19-2038.

Primii doi evangheliști sinoptici, Matei şi Marcu, vorbesc în primul rând de

binecuvântarea pâinii, apoi de frângerea şi împǎrţirea ei, şi în cele din urmǎ de mulţumiri în

legǎturǎ cu paharul de vin, pe când Sfântul Apostol Pavel şi Sfântul evanghelist Luca

menţioneazǎ mai întâi actul de mulţumire înainte de frângerea pâinii, nemaiamintind despre

mulţumire când este vorba de pahar. Expresia binecuvântând şi mulţumind desemneazǎ

rugǎciunile premergǎtoare actului de frângere a pâinii şi oferire a paharului. Pe temeiul

acestor pasaje putem presupune cǎ Euharistia s-ar fi oficiat astfel: se aduceau mai întâi

elementele materiale adicǎ pâinea şi vinul, pe urmǎ se fǎceau rugǎciuni de laudǎ şi de

mulţumire de cǎtre liturghisitor care amintind de patimile şi de moartea lui Hristos pronunţa

cuvintele de instituire; binecuvântând apoi elementele şi frângea pâinea dupǎ care urma

împǎrtǎşirea39. Tot din acelaşi capitol al primei Epistole cǎtre Corinteni, rezultǎ cǎ în

legǎturǎ cu oficierea Euharistiei era şi masa de dragoste, agapa40 (αγαπα) (I Corinteni 11,

23), care preceda actul divin41. Din sfaturile adresate lui Timotei, reiese cǎ, cu ocazia Sfintei

Euharistii se fǎceau rugǎciuni pentru diferite categori de credincioşi: „Vǎ îndemn deci,

înainte de toate sǎ faceţi cereri, rugǎciuni, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii” (I

Timotei 2, 1). În legǎturǎ cu celebrarea Euharistiei se constatǎ în timpul apostolilor o

revǎrsare abundentǎ de daruri spirituale adicǎ harisme de cǎtre Duhul Sfânt peste unii dintre

credincioşii care ajungeau a avea revelaţii, a grǎi în limbi şi a tǎlmǎci (I Corinteni 14, 2). De

38 Pr. Prof Spiridon Cândea, „Liturghiile primare sau apostolice”, în „Mitropolia Ardealului”, nr. 1-2, 1959, p. 80.39 Pr. Petre Vintilescu, op.cit., p. 29.40 De la grecescul αγαπα = „iubire, dragoste, fraternitate” (vezi Pr. Prof. dr. Ion Bria, „Dicționar de Teologie Ortodoxă de la A-Z”).41 Grigorie Băbuş, „Agapa și liturghia în Biserica primară”, în „Studii Teologice”, an VI, nr. 7-8, 1954, Bucureşti, pp. 458-459.

19

Page 20: Sfanta Liturghie in Primele Secole Lucrare

asemenea, vedem cǎ la rugǎciunile euharistice sau de mulțumire poporul rǎspunde cu

„amin”42 (cf. I Corinteni 14, 16).

III.2. Diferenţa dintre ritul euharistic creştin şi Paştele iudaic

Biserică creștină a avut în vedere anunmite norme şi chiar un cadru anumit observat în

cultul mozaic, la întocmirea slujbei premergătoare liturghiei euharistice. Cultul Vechiului

Testament avusese un rol profetic sau preînchipuitor, aşa încît folosirea unor elemente din

cadrul lui, în cultul Bisericii lui Hristos, îşi putea găsi locul ca o necesitate pentru explicarea

şi întelegerea deplină a liturghiei creştine, ba chiar ca o metodă de amintire a lui Hristos în

liturghie.

Literatura creştină afirmă o concepție despre Biserica lui Hristos, ca moştenitoare a

misiunii sinagogii. De exemplu, liturghia catehumenilor poartă până astăzi în cadrul ei

elemente trasmise de tradiţie din cultul iudaic, și chiar unele norme în ceea ce priveşte

ordinea sau rînduiala ei.43

Această parte a cultului Bisericii s-a întocmit după rînduiala serviciului sinagogii, la

care se cîntau şi psalmi, Biserica neavând nevoie de imitarea tipicului de la Templu. Serviciul

din sinagogă corespundea mai exact trebuinţelor serviciului divin din adunările neliturgice în

sens propriu ale primilor creştini, adică fără oficierea Euharistică. În adunările religioase din

sinagogă, nu se aducea nici sacrificiu de animale ca la Templu, nici vreun altfel de ofrandă

materială, aşa încît comunitatea primilor creştini, care, în locul sacrificiilor de la Templu, avea

acum jetfa euharistică, nu se putea referi decât la rânduiala serviciului din sinagogă pentru

întrunirile zilnice de pietate, în care nu se aducea jerfa euharistică.

Cultul creştin numit mai târziu liturghia catehumenilor a unit de la început în rânduila

sa, elemente tradiţionale aduse din ritul sinagogii cu elementul nou, rodit sub inspiraţia şi

orientarea credinţei creştine. La început această parte a cultului primilor creştini avea o

existenţă independentă, adică nu era urmată neapărat de serviciul euharistic. Faptele

Apostolilor şi Epistolele Sfântului Apostol Pavel indică situaţia mai sus amintită. Încă de

timpuriu, acest serviciu divin neliturgic propriu-zis a fost unit cu serviciul euharistic, ca parte

premergătoare. În concluzie, putem spune că înca de pe vremea apostolilor,de când se

săvârşea Sfânta Euharistie, avea loc mai întâi serviciul după rânduiala creştinizată a sinagogii.

42 Alexander Schmemann, „Euharistia - Taina Împărației”, traducere de Pr. Boris Răduleanu, Editura Bonifaciu, București, 2003, p. 183.43 Pr. Petre Vintilescu, „Istoria Liturghiei în primele trei veacuri”, p. 62.

20

Page 21: Sfanta Liturghie in Primele Secole Lucrare

Evangheliştii sinoptici se mărginesc numai la enunţuri în legătură cu instituirea Sfintei

Euharistii de către Mîntuitorul, iar Sfîntul Evanghelist Ioan, preocupat mai mult de un scop

doctrinar, teologic, nu dă atenţie amănuntelor biografice. Interesantele sale relatări despre

cuvântarea Mîntuitorului după Cină şi despre promisiunile Sale euharistice nu ne învaţă nimic

cu privire la ritualul euharistic practicat de primii creştini. Însă, pe baza faptului că Cina cea

de taină a avut loc în preajma paştelui iudaic, s-a presupus că aceasta ar fi fost masa pascală,

pentru că Euharistia a fost instituită la sfîrşitul acestei mese.44

În zilele noastre, s-au făcut cercetări care au încercat să arunce o lumină asupra

ritualului primitiv al Sfintei Euharisti. Unii cercetătorii catolici şi protestanţi, au încercat să

stabilească o înrudire strânsă între ritualul primei liturghii creştine şi ritualul mesei pascale

iudaice. Pentru a ajunge să stabilească o astfel de legătură, cercetătorii au pornit de la

ceremoniile şi binecuvântările ritului pascal, păstrat până astăzi de cărţile talmudului. Un loc

aparte în viaţa iudeilor îl ocupă masa de vineri seara, care marca începutul Sabatului sau al

zilei de sâmbătă.45

Ceremonia familială pentru începutul Sabatului se numea Qiddu şi se desfăşura astfel:

vineri seara, după întoarcerea de la sinagogă a capului familiei şi a fiilor săi, se aşezau la

masă, care trebuia să fie gata la întoarcerea de la sinagogă. La locul tatălui se puneau două

pâini, însemnând cantitatea dublă de mană, pe care era dator fiecare israelit s-o adune în

pustie în ajunul zilei de sâmbătă. Alături era un ulcior de vin. Tatăl deschidea masa prin

recitarea textului biblic în care se vorbeşte despre creaţia lumii în şase zile şi despre odihna lui

Dumnezeu în ziua a şaptea, pe urmă umplea cu vin un pahar, rostind următoarea formulă:

„Binecuvântat eşti, Doamne, Dumnezeul nostru,cel ce ai făcut rodul viţei”. După rostirea

acestei formule, capul familiei gusta cel dintâi pahar, care trecea apoi pe rând la soţia şi fiii

săi. Se spălau îndată pe mâini, după care urma binecuvântarea pâinii cu formula:

„Binecuvântat eşti, Doamne, Dumnezeul nostru, cel ce faci să se producă pâinea din

pământ”. După ce tatăl gusta din pâine, o împărţea celorlalţi membri ai familiei. Rabinii nu

erau unanimi, dacă formula de binecuvântare trebuia spusă înainte de a se rupe pâinea, sau

deasupra pâinii frânte mai intâi. Cert este că, la prânzul pascal, rugăciunea se pronunţa peste

pâinea ruptă.46

Acest scurt ceremonial preceda masa propriu-zisă, cu diferite mâncăruri, existând

pentru fiecare dintre ele un fel de binecuvântare, însă fără însemnătatea celor obişnuite pentru

44 Karl Christian Felmy, „De la Cina de Taină la Dumnezeiasca Liturgie a Bisericii Ortodoxe. Un comentariu istoric”, traducere de Pr. prof. Ioan I. Ică, Sibiu, 2004, p. 15.45 Ibidem, p. 16.46 Grigorie Băbuş, art.cit., p. 460.

21

Page 22: Sfanta Liturghie in Primele Secole Lucrare

pâine şi vin. De regulă, se oprea o bucată din pâinea binecuvântată la început şi un pahar de

vin, numit paharul lui Ilie, care se consuma la sfârşitul mesei, când tatăl pronunţa o rugăciune

solemnă; femeilor, copiilor, sclavilor şi străinilor nu le era îngăduit să stea atunci la masă. Se

aduceau de obicei, mulţumiri pentru hrană şi pentru băutură, pentru Palestina şi se implora

mila lui Dumnezeu a Mntuitorului făgăduit, la care cei de faţă răspundeau amin. La pasajul:

„să nu fim lipsiţi de hrană în veci”, toti răspundeau: „pentru numele Său cel puternic”. Atunci

mâncau toţi partea păstrată din pâinea şi vinul de la începutul mesei. Acest ceremonial se

practica şi la prânzul pascal însă era mai solemn, prin cântarea psalmilor Hallel şi prin

numărul celor patru pahare rituale.47

Prânzul pascal se lua cu ocazia Paştelui, în fiecare familie iudaică, seara, sub

conducerea capului familiei. La începutul mesei, acesta turna din primul pahar de vin roşu şi

pronunţa asupra lui următoarea formulă de binecuvântare: „Acesta este semnul libertăţii

noastre şi aducerea aminte de ieşirea din Egipt. Binecuvântat este Dumnezeu nostru!

Binecuvântat eşti, Împărate al universului, cel ce ai creat rodul viţei”. Bea apoi el cel dintâi,

şi după dânsul ceilalţi membri ai familiei, din acelaşi pahar. După aceea, se spălau toţi pe

mâini, se aşezau la masă şi consumau într-o anumită ordine mâncărurile prescrise pentru o

astfel de ocazie. Mâncau la început ierburile amare, după care şeful familiei spunea câteva

cuvinte de învăţătură în legătură cu ieşirea din Egipt şi semnificaţia sărbătorii Paştelui. Se

cânta pe urmă prima parte din psalmii Hallel sau de laudă, iar după terminarea cântării, beau

cu toţi cei prezenţi la masă, unul după altul, din al doilea pahar, în acelaşi mod ca şi cel de la

început. Acum tatăl se spăla din nou pe mâini şi, rupând azimile în două, le punea una pe alta,

rostind formula respectivă: „Binecuvântat esti, Doamne, Împăratul universului, cel ce ai făcut

să iasă grâul din sânul pământului”. Şeful casei împărţea azima de la masă, pe care o mâncau

simplă, fie luând pe bucăţele un fel de pască sau cocă densă foarte piperată, care, prin

culoarea ei, amintea lutul din care evreii lucraseră atâtea edificii în timpul robiei.

În acest timp putea bea fiecare în libertate, adică fără a mai fi obligat să observe

ceremonialul de la primele două pahare. Acum venea rândul mielului pascal, care se afla

aşezat fript pe masă, încă de la începutul ceremoniei. După consumarea mielului pascal, capul

familiei îşi spăla din nou mâinile şi umplând pentru a treia oară paharul cu vin, rostea o

rugăciune de mulţumire pentru sfârşitul mesei, făcând apoi îndată să circule printre cei aflaţi

la masă paharul cu vin. Se cânta apoi a doua parte din psalmii Hallel (Psalmii 114-117). Se

mai lua în urmă al patrulea pahar ritualic şi se cânta a treia şi ultima parte a psalmilor Hallel

(Psalmii 118-135), apoi se despărţeau. Acesta era ritualul săvârşit de evrei la masa pascală.

47 Ibidem, p. 462.

22

Page 23: Sfanta Liturghie in Primele Secole Lucrare

Euharistia însă a fost instituită ca ceva nou şi aparte de prânzul iudaic al Paştelui, aparte ca

fapt şi ca semnificaţie. E drept că instituirea a avut loc la cina ritualică iudaică, la sfârşitul ei,

şi deci nu fără o legătură cu ea. Deşi nouă ca fapt şi ca semnificaţie totuşi, în ceea ce priveşte

forma ritualului euharistic ,liturghia creştină a trebuit să ia exemplu pentru planul ei de la

ritualul iudaic. Nu putem tăgădui un fapt şi anume că instituirea Sfintei Euharisti stă în

legătură, după relatările din sinoptici şi după Sfântul Apostol Pavel, cu o masă iudaică.

Paştele iudaic avea să înceteze o dată cu Paştele cel nou, precum zice Sfântul Apostol

Pavel: „Paştele noastre, Hristos, pentru noi s-a jetfit”. Cuvintele Mântuitorului: „Luaţi,

mâncaţi...”, însemnau ceva cu totul nou, se refereau la un fapt cu totul deosebit. Ceea ce făcea

Hristos prin instituirea Euharisitei era mai mult decât o pregătire, era chiar inaugurare a jertfei

Sale, era aducerea victimei ce avea să fie jertfită, era inaugurarea sacrificiului ce avea să fie

consumat pe cruce.

S-ar putea vorbi, totuşi de un ecou al ritului meselor iudaice în ritualul agapelor, mai

ales că cina luată de Mântuitorul cu Apostolii Săi înainte de instituirea Sfintei Euharistii a

putut ajunge un model pentru creştinii din prima generație a Bisericii. Rugăciunea de

mulțumire la agapă, din capitolul al nouălea al Didahiei celor doisprezece Apostoli, se resimte

în parte, precum am văzut, de motivele euhologice din ritualul meselor semiliturgice ale

iudeilor. Mustrările administrate de Sfântul Apostol Pavel în epistola către Corinteni şi oprirea

unor astfel de mese, ce trebuia să aibă loc în familii, iar nu în adunări de cult, ne obligă să

vedem că agapa n-a făcut parte esenţială din ritul Euharistic creştin. Ca atare, ea s-a despărţit

foarte de timpuriu de liturghia euharistrică, ca ceva cu totul diferit, aşa că agapa n-a putut

servi ca punte de trecere sau de inspiraţie a ritului liturgic creştin din cel iudaic.

Deosebirea fundamentală dintre compoziţia şi caracterul meselor iudaice şi cele ale

meselor euharistice constituia o piedică pentru imitarea sau pentru copierea formală şi

externă, a ritualului iudaic. Astfel, după cele mai vechi documente, la celebrarea Sfintei

Euharistii, care sunt scrierile Noului Testament, masa euharistică nu cunoaşte, afară de vin şi

pâine, niciun altfel de bucate. Nu sunt în Euharistia sinopticilor nici ierburi amare, nici azimă,

nici miel pascal; mai mult, descrierea Euharistiei din toate locurile Noului Testament vorbesc

de pâine şi nu de azimă, sau de pâine fără aluat, singura admisă la masa pascală.48 De

asemenea, Euharistia creştină nu cunoaşte decât un singur pahar comun, pe câtă vreme

prânzul pascal număra patru, osebit că, între cel de al doilea şi al treilea pahar ritualic, fiecare

mesean îşi avea paharul său. Masa euharistică este redusă numai la elementele esenţiale de

mâncare şi băutură, ea nu este o masă propriu-zisă, ci numai impropriu este numită masa

48 Pr. Petre Vintilescu, „Istoria Liturghiei în primele trei veacuri”, p. 63.

23

Page 24: Sfanta Liturghie in Primele Secole Lucrare

Domnului. Această numire, arată că Euharistia nu era o masă obişnuită, ea nu avea un caracter

particular, ca mesele din sânul familiei iudaice, ci era publică întrucât la Sfânta Euharistie

participau toţi membrii comunităţii sau Bisericii creştine.49

S-a încercat a se vedea în obiceiurile primilor creştini, care, după Faptele Apostolilor,

îşi petreceau vremea, în Biserică, frângând prin case pâinea, continuarea unei practice a

locuitorilor din Ierusalim, care primeau în case şi ospătau laolaltă cu pelerinii veniţi la

Templu. Acelaşi capitol din aceeaşi scriere, ne arată că nici vorbă nu este de mese comune, ci

frângerea pâinii, ca act pus pe aceeaşi treaptă cu predica Apostolilor şi rugăciunea: „erau

aşteptând întru învăţătura Apostolilor şi întru împărtăşire şi frângerea pâiniişi întru

rugăciune”. Frângerea pâinii avea, deci, o semnificaţie aparte, deosebită de forma comunitară

de existenţă a primei Biserici creştine din Ierusalim; viaţa în comun a încetat aici după o

scurtă experienţă, ca şi agapele, iar Euharistia, care avea fiinţa ei, a rămas fără a purta în ritul

ei urma unor mese obişnuite.

Elementele euharistice de pâine şi vin nu sunt alimente de la mesele luate în familiile

iudaice, la diferitele solemnităţi, ci sunt Trupul şi Sângele Domnului, ele fiind puse într-o

relaţie mistică cu Trupul şi Sângele jertfit de Mântuitor pentru viaţa lumii.50 Euharistia

creştină amintea moartea şi jertfa lui Iisus. De aceea, alimentele euharistice nu erau proprii

decât pentru împărtăşirea celor botezaţi şi reclamau condiţii de vrednicie morală din partea

celor care voiau să le primească. Iată, prin urmare atâtea motive care deosebesc ritul

euharistic de ritul iudaic. Nu se poate nega într-adevăr, o oarecare analogie în ceea ce priveşte

riturile şi gesturile: adică luarea paharului, binecuvântarea şi mulţumirea, precum şi inspirația

din psalmi a unora dintre motivele de laudă a Domului, sau schema generală a rugăcinii de

mulţumire din vechea euharistie creştină. Însă, aceste puncte sunt departe de a pune ritualul

euharistic în dependenţă de ritualul iudaic.

Chiar dacă analogiile izolate şi incidentale, ce s-au semnalat, şi-ar găsi un temei în

ideea unei imitări, totuşi un asemenea fapt n-ar stabili o dependenţă a euharistiei de ritul

iudaic. Învăţătura şi opera lui Iisus însemnau un alt cadru, un cadru deosebit şi culminant în

istoria mântuirii. De aceea, era natural ca din Evanghelia lui Hristos să se inspire rânduiala

euharistică. Deci, putem spune că apropierile de idei şi de cuvinte care s-ar putea sesiza între

ritul euharistic şi cel iudaic pascal sunt pur şi simplu aparente şi întâmplătoare şi prin urmare

sunt departe de a putea stabili vreun fel dependenţă propriu-zisă a ritului euharistic de ritul

iudaic.

49 Ibidem, p. 64.50 Ibidem, p. 66.

24

Page 25: Sfanta Liturghie in Primele Secole Lucrare

III.3. Celebrarea euharisticǎ în cel de-al doilea veac creştin

Ceea ce poate fi caracterizat ca fiind incidenta în perioada apostolilor, în ceea ce

privește ziua euharistică prin excelență (duminica), întânim acum la începutul secolului al II-

lea ca un uz absolut comun, curent și general - liturghia duminicală. „Adunându-vă în fiecare

Duminică a Domnului, frângeţi pâine şi muţumiţi, după ce mai întâi v-aţi mărturisit păcatele,

pentru ca jertfa voastră să fie curată”.51 Duminica, ziua Domnului era consacrată pentru

liturghie încă din prima generaţie creştină, care pentru început dăduse încă credit cultului

iudaic: „Noi serbăm în bucurie ziua a opta, în care Iisus a înviat din morţi”.52

Vom pomeni în cele ce urmează câteva reguli ale săvârşirii liturghiei aşa după cum

reiese din „Învăţătura celor doisprezece apostoli”: „Iar euharistia aşa să o faceţi: mai întâi

pentru potir rugaţi-vă aşa: Muţumim Ţie, Tatăl nostru, pentru via cea sfântă a lui David, sluga

Ta, ce ne-ai făcut-o cunoscută prin Iisus, Fiul Tău, slavă Ţie în veci.

Iar la frângerea pâinii ziceţi: Muţumim Ţie, Tatăl nostru, pentru viaţa şi cunoştinţa ce

ne-ai descoperit prin Iisus, Fiul Tău. Slavă Ţie în veci. După cum această pâine frântă era

răspândită pe dealuri şi, adunându-se s-a făcut una,

Dupǎ un veac şi mai bine de viaţǎ creştinǎ, adicǎ pe la jumǎtatea veacului al doilea,

evenimentele prin care trece Biserica fac sǎ apară un document de mare importanţǎ adicǎ

„Apologia” Sfântului Iustin Martirul şi Filozoful adresatǎ pe la anul 150 cǎtre împǎraţii

Antonim şi Marcu Aureliu ca şi cǎtre întregul popor roman spre apǎrarea creştinilor.

În capitolul 66 al apologiei, Sfântul Iustin dǎ o explicaţie dogmaticǎ a ritului Sfintei

Euharistii. El se referǎ chiar la tradiţia apostolicǎ, atunci când citeazǎ evangheliile, în care

apostolii scriu instituirea Sfântei Euharistii şi porunca Mântuitorului de a sǎvârşi aceasta întru

pomenirea Lui. Tot în legǎturǎ cu date din apologia Sfântul Iustin trebuie sǎ observǎm cǎ,

pentru sǎvârşirea Liturghiei Euharistice era rezervatǎ o anumitǎ zi a sǎptǎmânii, Duminica, pe

care apologetul, pentru înţelegerea destinatarilor scrierii sale, o numeşte în conformitate cu

vocabularul pǎgân, ziua soarelui, dupǎ cum sâmbǎta o menţioneazǎ ca zi a lui Saturn. El aratǎ

şi motivele pentru care aceastǎ zi fusese destinatǎ pentru cultul creştin.

Este vrednic de remarcat totuşi cǎ Sfânta Euharistie este prezentatǎ de Sfântul Iustin ca

o comemorare nu numai a Patimilor, deci a Jertfei Domnului, ci a Învierii Lui, fiind pusǎ într-

51 ***, „Învăţătura celor doisprezece apostoli”, cap. XIV, 1, trad. D. Fecioru, în Scrierile Părinţilor apostolici, PSB 1, Ed. IBM al BOR, Bucureşti, 1979..52 ***, „Epistola lui Barnaba”, cap. XV, 9 trad. D. Fecioru, în Scrierile Părinţilor apostolici, PSB 1, Ed. IBM al BOR, Bucureşti, 1979.

25

Page 26: Sfanta Liturghie in Primele Secole Lucrare

o strânsǎ legǎturǎ cu misterul instituit la Cina cea de Tainǎ. Prin urmare Liturghia Euharisticǎ

celebra dupǎ concepţia creştinǎ din veacul al doilea în toatǎ splendoarea misterul operei

mântuirii sǎvârşitǎ de Domnul nostru Iisus Hristos. Duminica prin sǎvârşirea Euharistiei

ajunge simbolul unei noi creaţii, în comparaţie cu cea descrisǎ în primele capitole ale Bibliei.

Pe de altǎ parte Euharistia nu era o masǎ sau un banchet, cǎci elementele Euharistice nu erau

socotite doar simple alimente comune, ci ele ajungeau, prin sfinţire, Trupul şi Sângele

Domnului. Ea era un oficiu public la care luau parte numai cei botezaţi. Oficierea ei este un

atribut distinct al ierarhiei care se deosebeşte de popor şi de citeţ, ca întâiul stǎtǎtor (ο

προεστως), adicǎ a episcopului care sfinţeşte darurile.53

Dupǎ rugǎciune şi îmbrǎţişarea pǎcii, se aduceau pâinea şi un pahar cu vin amestecat

cu apǎ. Acestea erau primite de cǎtre episcop care dǎ laudǎ şi mǎrire Tatǎlui tuturor prin

numele Fiului şi al Sfântului Duh; apoi face timp îndelungat mulţumire pentru cǎ a fost

învrednicit de acest dar. Dupǎ ce întâiul stǎtǎtor a terminat de mulţumit şi poporul a rǎspuns,

diaconii dau fiecǎruia sǎ se împǎrtǎşeascǎ din pâinea, vinul şi apa sfinţite (euharistizate =

ευχαριστιθεις)54 şi duc şi celorlalţi absenţi. Aceastǎ hranǎ este numitǎ euharistie şi nu este

îngǎduit a se împǎrtǎşi cu dânsa decât aceia care cred ceea ce au învǎţat şi au primit botezul

pentru iertarea pǎcatelor şi naşterea din nou precum învaţǎ Hristos. Ei nu luau aceasta ca pe o

pâine obişnuitǎ şi nici chiar ca pe o bǎuturǎ obişnuitǎ, ci în felul în care Iisus Hristos

Mântuitorul cel Întrupat prin cuvântul lui Dumnezeu care a avut trup şi sânge pentru

mântuirea lumii, tot aşa alimentul sfinţit (euharistiat) prin rugǎciunea cuvântului care vine

peste ea, aliment cu care sângele şi carnea noastrǎ se nutresc prin transformare în Trupul şi

Sângele lui Hristos.

În capitolul 66 al Apologiei, Sfântul Iustin explicǎ într-un mod dogmatic ritul Sfintei

Euharisti, astfel: serviciul euharistic începe cu o introducere care are forma unei rugǎciuni

generale la care i-au parte doar credincioşii, adicǎ numai cei botezaţi. Urmeazǎ apoi sǎrutarea

frǎţeascǎ. Este pentru prima oarǎ când se face menţiune precisǎ referitor la sǎrutarea pǎcii. Cu

aducerea elementelor se deschide ritul euharistic propriu-zis.

Trebuie amintit cǎ aici este pomenitǎ pentru prima datǎ mǎrturia documentarǎ despre

întrebuinţarea apei în pregǎtirea Sfintei Euharisti. Rugǎciunea Euharisticǎ întâlnitǎ în apologia

Sfântului Iustin are aceiaşi temǎ tradiţionalǎ55. Tema aceasta este mai explicitǎ în „Dialogul

cu iudeul Trifon”, cealaltǎ scriere a Sfântului Iustin. Astfel, în capitolul 41, el zice: „Iisus

Hristos ne-a prescris sǎ facem Euharistia pentru ca sǎ mulţumim în acelaşi timp lui

53 Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, „Apologia I”, LXV, 1980, p. 70.54 Potrivit desemnării darurilor de către Sfântul Iustin ,,hrană euharistizată”.55 Cf. Sfântul Iustin, „Apologia I”, PSB 2, p. 71.

26

Page 27: Sfanta Liturghie in Primele Secole Lucrare

Dumnezeu pentru cǎ a creat lumea cu tot ce se aflǎ într-însa pentru trebuinţele omului şi

pentru cǎ, sfǎrâmând de tot legile şi puterile rǎufǎcǎtoare ne-a liberat de pǎcatul în care ne-

am nǎscut prin acela care de bunǎ voie a suferit”.56

Cuvântul Euharistie este întrebuinţat ca un fel de termen tehnic, desemnând atât marea

rugǎciune Euharisticǎ sau de mulţumire pronunţatǎ de preot sau episcop, cât şi elementele

euharistizate sau ajunse euharistie prin sfinţire. De asemenea, Euharistia se face întru

pomenirea patimilor Domnului, lucru de care Sfântul Iustin vorbeşte în dialogul cu iudeul

Trifon, când zice cǎ: „rugǎciunile şi Euharistiile fǎcute de persoane vrednice, preoţi sau

episcopi sunt singurele sacrificii perfecte şi plǎcute lui Dumnezeu”.57

Euharistia este o Jertfǎ, idee subliniatǎ de altfel prin întrebuinţarea cuvântului

προσφορα pentru elementele materiale ale euharistiei. Aceastǎ valoare ele o capǎtǎ prin

transformarea în Trupul şi Sângele Domnului şi pentru lǎmurirea acestei idei, Sfântul Iustin

dǎ o explicaţie analogǎ cu întruparea Mântuitorului. Existǎ o rugǎciune pentru sfinţirea pâinii

şi a vinului adicǎ ceea ce s-a numit mai târziu epiclezǎ sau rugǎciunea pentru invocarea

Sfântului Duh, Iustin Martirul folosind expresia prin rugǎciunea cuvântului care vine de la El.

Prin analogie cu acest sens rugǎciunea cuvântului care vine de la El înseamnǎ cǎ pâinea şi

vinul se transformǎ în Euharistie prin rugǎciunea Mântuitorului, Care este cuvântul ce vine de

la Dumnezeu.58

Sfântul Irineu în scrierea sa „Adversus Haereses” aduce date referitoare la Euharistie;

astfel, el aminteşte despre pronunţarea cuvintelor de instituire a Cinei şi despre proaducerile

din pâine şi vin, şi priveşte Sfânta Euharistie ca Jertfǎ ce se oferǎ în toatǎ lumea de la Apostoli

încoace ca o realizare a prorocirii lui Maleahi 1, 10-11.

Sfântul Irineu confirmǎ pe Sfântul Iustin cu privire la existenţa epiclezei în veacul al

doilea sau a unei formule de invocare a Sfântului Duh pentru sfinţirea elementelor materiale

ale Euharistiei când zice: „Cǎci precum pâinea este produsǎ din pǎmânt, din moment ce

primeşte invocarea lui Dumnezeu, nu mai este din aceastǎ clipǎ pâine obişnuitǎ, ci Euharistie

constând din douǎ lucruri: pǎmânteşti şi cereşti, tot astfel şi corpurile noastre nu mai sunt

stricǎcioase când primesc Euharistia având speranţa învierii”. Invocarea lui Dumnezeu peste

daruri este echivalentǎ cu expresia Sfântului Iustin: ευχαριστειν τον αρτον. Ideea devine

mai clarǎ când pâinea şi vinul amestecat cu apǎ în potir primesc „cuvântul lui Dumnezeu şi se

fac euharistie, sângele şi trupul Domnului”.59

56 Idem, „Dialog cu iudeul Trifon”, trad.rom în PSB 2, p. 136.57 Ibidem, p. 137.58 Pr. Petre Vintilescu, op. cit., pp. 77-90.59 Karl Christian Felmy, op. cit, pp. 37-38.

27

Page 28: Sfanta Liturghie in Primele Secole Lucrare

Euharistia era administrată credincioşilor de către membrii ierarhiei bisericeşti, după

cum reiese din paginile „Stromatei I”, a Sfântului Clement Alexandrinul: „unii împart

euharistia și îngăduie fiecăruia din popor să-și ia partea lui”.60 Şi Clement Alexandrinul,

confirmă că materiile liturgice pentru euharistie sunt pâinea, vinul şi apa, contrar unei părţi a

encratiţilor care întrebuinţa a sfânta euharistie apă în loc de vin. Aceştia vor fi numiţi mai apoi

hidroparastaţi.61 Clement Alexandrinul numeşte foarte frumos euharistia „mâncarea cea

sfinţită”.62 O frumoasă comparaţie este făcută de acelaşi mare părinte între cateheză şi

euharistie. Prima este ca „laptele pentru prunci”, „cea dintâi hrană a sufletului”, pe când

euharistia este „mâncarea ce tare pentru cei desăvârşiţi”, „contempaţia în cel mai înalt grad

de iniţiere”.63

Cu aceste date se încheie cunoştinţele noastre despre celebrarea Sfintei Euharistii în

veacul al doilea.

III.4. Celebrarea Euharisticǎ în cel de-al treilea veac creştin

Am văzut deja că, începând din primul veac crestin, documentele vorbesc de existența

serviciului euharistic, ba mai mult la mijlocul veacului al doilea Sfântul Clement al Romei

vorbește mult mai clar despre desfășurarea ritului euharistic, în prima sa epistolă către

Corinteni. Ea reprezenta, desigur, un bun al tradiției apostolice, la care am văzut că se referea

Biserica primelor două veacuri, și aceeași atitudine se observă și în veacul al treilea. Astfel,

Sfântul Ciprian stăruiește, în scrisoarea sa către Caecilius, episcopul din Biltha (Africa

proconsulara), ca preotul să îndeplinească ritul euharistic întocmai aşa cum a făcut

Mântuitorul. De asemenea, Clement al Alexandriei, în lucrarea sa „Stromatele”, vorbește

despre săvârșirea Euharistiei de către ereticii encratiţi cu pâine și cu apa, el subliniind, cu

ocazia interpretării unui text din Proverbele lui Solomon (9, 17), că o astfel de producere nu

este în conformitate cu „regula Bisericii”.64

Pregătirea credincioşilor mai înante de Sfânta Euharistie se făcea prin sărutarea

păcii65,în rânduiala cunoscută în primele două secole. În secolul al III-lea, Tertulian susține de

60 Sfântul Clement Alexandrinul, „Stromata I”, 5.1., în PSB, vol. 5, p. 13.61 Ibidem, 96.2., p. 69.62 Idem, „Stromata IV”, 161.3., PSB, vol. 5, p. 305.63 Idem, „Stromata V”, 66.2., PSB, vol. 5, p. 349.

64 Grigorie Băbuş , art. cit., p. 460.65 Sărutarea păcii sau sărutarea frăţească, era un semn al dragostei creştine, al armoniei şi al păcii dintre creştini. Se sărutau bărbații între ei şi femeile între ele.

28

Page 29: Sfanta Liturghie in Primele Secole Lucrare

asemenea menținerea ei ori de câte ori se oficia liturghia. Cu privire la ritul euharistic propriu-

zis, diferitele pasaje din scrierile bisericești ale veacului al III-lea ne dau amănunte mai puțin

interesante decât cele cunoscute din cele două veacuri precedente, în general ele confirmând

datele mai vechi, ba chiar întărindu-le şi susținându-le cu amănunte mai precise. Origen face o

descriere generală a rugăciunii euharistice, cunoscută sub numele grecesc anafora66. La

începutul rugăciunii, se dădea slavă lui Dumnezeu, prin Hristos cel împreună slăvit, în Duhul

Sfânt. După acestă rugăciune, fiecare trebuia să facă mulțumire în comun pentru harurile

primite de la Dumnezeu. După mulțumire, fiecare trebuia să-şi mărturisescă păcatele cerând

mai întâi ajutorul care îl va elibera de obișnuinţa păcatului, apoi iertarea trecutului. Referitor

la momentul sfinţirii, Origen în apologia îndreptată „Contra lui Cels” spune că creștinii

mulțumesc Creatorului a toate, mănâncă pâinile produse cu mulțumiri şi rugăciuni pentru

toate darurile Sale, pâini făcute Trup prin rugăcine, Trup care sfinţeste pe cei care-L mănâncă

cu gând curat.67

Celsus le reproşa creştinilor că se sustrag de la serviciul militar, o atitudine răspândită

între crestinii din epoca primară. Origen răspunde acestui reproş trimițând la caracterul

preoţesc al poporului creştin al lui Dumnezeu: „noi, creştinii, luptăm chiar mai mult pentru

împăratul, deşi nu mergem pe câmpul de luptă cu el ca soldaț , chiar dacă acest lucru s-ar

cere, totuşi noi pentru el, ridicând pentru el o armă specială, cea a credinţei, prin

rugăciunile pe care le adresează către Dumnezeu”.68

„Sărutarea împăcării cu fraţii, care este o întărire a rugăciunii” era semnul văzut al

păcii dintre credincioşi, iar aceasta trebuia arătată, mai cu seamă, „când se înalţă mai solemn

rugăciunea slujitorului, pentru ca şi ei să participe la slujbă, pentru ca pacea pe care au

primit-o ei s-o transmită fraţilor”.69

Jertfa euharistică nu se mai poate numi asftel fără ca această pace să nu existe între

credincioşi. .

Ritul Euharistic se desfăşura ca și altădata, aducându-se mai întâi materiile necesare,

care erau pâinea și vinul. În vin trebuia apoi să se pună apă. Sfântul al Cartaginei stăruiește

asupra acestei practici bisericești, lămurind că apa simbolizează poporul iar amestecarea ei cu

vinul înseamna încorporarea poporului la Hristos, pentru că Hristos, în patimile Sale, ne-a

purtat pe noi și patimile noastre. După toate aceste urma marea rugăcine euharistică, care

66 De la grecescul αvαppα = înalțare, ridicare, ofrandă.67 Origen, „Contra Celsum”, VIII, 73, traducere de Pr. prof. T. Bodogae, în PSB, vol. 9, Ed. I. B. M. B. O. R., Bucureşti, 1984, p. 567.68 Ibidem, p. 568.69 Tertulian, „Despre rugăciune”, XVIII, în „Apologeţi de limbă latină”, PSB, vol. 3, pp. 238-239.

29

Page 30: Sfanta Liturghie in Primele Secole Lucrare

precum rezultă din prima descriere era alcătuită exact pe tema tradițională, adică: laudă și

mulțumire lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos, pentru binefacerile materiale și spirituale. Prin

urmare, după laude și mulțumiri, marea rugăciune euharistică cuprindea desigur, cuvintele de

instituire, pe care Tertulian le citează intr-o scriere a sa. Urma apoi împărtășirea credincioșilor

prezenți, preotul dând trupul în mâna credinciosului, iar diaconul dând potirul cu sângele

euharistic al Domnului. Un lucru mai aparte întâlnim în aceasta perioadă, și anume practica

conform căreia credincioșii puteau să ia cu dânşii acasă Sfânta Împărtăşanie. Această practică

era generală în veacul al III- lea şi îşi găseste explicația în împrejurările excepționale prin care

a trecut Biserica.

În primele trei veacuri crestine serviciul euharistic era unul şi acelaşi; desigur au

existat unele completări, în special la anaforaua care varia în anumite detalii de la un veac la

altul, însă tema oficială a rugăciunii euharistice a rămas neschimbată, ea fiind aşa cum o

transmiseseră Apostolii de la Mântuitorul.

III.5. Liturghia Sfântului Iacob în cultul creștin

Ca centru al cultului creștin, Sfânta Liturghie depășește, prin roadele sale,

dimensiunile de timp și spațiu. Parafrazând un mare teolog, vom spune că cea mai bună

modalitate de a înțelege liturghia euharistică este de a o privi ca o cale sau o procesiune. Este

calea prin care Biserica intră în dimensiunea împărăției. Noi folosim acest cuvânt dimensiune,

pentru că el pare cel mai potrivit pentru a indica modalitatea sacramentală a intrării noastre în

viața lui Hristos cel inviat. Cea dintâi Sfântă Liturghie a săvârșit-o în chip văzut Însuși

Domnul nostru Iisus Hristos, la Cina cea de Taină. Nu trebuie să uităm că și acum Hristos

Domnul este Cel ce săvârșește în chip nevăzut Liturghia. Prin urmare, Liturghia este de la

Hristos, în ceea ce privește sâmburele și momentul ei principal. Privite în lumina dezvoltării

lor, dintre Liturghiile care se săvârșesc în vremea noastra în Bisericile crestine, cea mai veche

este aceea pusă sub numele Sfântului Iacob, primul episcop al Bisericii din Ierusalim.

Liturghia Sfântului Apostol Iacob, ruda Domnului, este cel mai prețios și mai vechi

monument de literatură liturgică. Conform părerii generale, Sfântul Apostol Iacob a fixat, pe

temeiuri apostolice, sâmburele acestei opere în Biserica din Ierusalim. Sfânta Liturghie

săvârșită în vremea Sfinților Apostoli s-a dezvoltat ulterior sub două variante: Liturghia

Sfântului Iacob și Liturghia Sfântului Marcu (a fost întrebuințată în întreaga Biserica

Alexandrină, până la răspândirea monofizitismului în părțile Egiptului.

30

Page 31: Sfanta Liturghie in Primele Secole Lucrare

Liturghia atribuiă Sfântului Iacob este, fără îndoială, Liturghia creștină cea mai veche,.

Liturghia Bisericii primare din Ierusalim. Mărturii directe și indirecte și mai ales Tradiția

bisericească atribuie, în unanimitate, Liturghia care se oficia în Biserica de la Ierusalim

Sfântului Iacob, care este autorul cel puțin în ceea ce privește începuturile și contururile ei.

Litughia lui Iacob este cunoscută și sub denumirea „Liturghia Bisericii din Ierusalim”,

deoarece de acolo a plecat prima ei formă, pe care după aceea au luat-o ca model toate

Bisericile locale de mai târziu. Originea ierusalimiteană a acestei Liturghii este atestată nai

ales în aşa-numita „Liturghie clementină”, descrisă în cartea a opta a Constituţiilor

Apostolice, care nu este decât una dintre formele vechi, locale, în care ni s-a transmis

Liturghia lui Iacob. Într-una din ecteniile acestei Liturghii, primul episcop pomenit nominal,

pentru care Biserica se roagă, este „episcopul nostru Iacob şi parohienii lui. Este vorba de

Sfântul Iacob, primul episcop al Ierusalimului, care fără îndoială este cel mai indicat să fi avut

un rol de seama în alcătuirea unei prime Liturghii, folosită de colegiul tuturor apostolilor, mai

întâi la Ierusalim, de unde au dus-o cu ei în toate Bisericile locale înfiinţate şi organizate de ei,

dupa dispersarea din Ierusalim, pentru predicarea Evangheliei. De aici, ea se va răspândi în

Antiohia şi în toată Siria şi Asia Mică. Din epoca în care Liturghia Sfântului Iacob a fost

înlocuită definitiv cu Liturghiile de rit bizantin (a Sfântului Vasile cel Mare şi a Sfântului Ioan

Hrisostom), ea a devenit de fapt o Liturghie „moartă”. Astăzi ea se săvârşeşte numai în unele

biserici de limbă greacă, o singura dată pe an, şi anume la ziua pomenirii Sfântului Iacob,

fratele Domnului (23 octombrie), ori în duminica cea mai apropiată de această dată; la

Ierusalim ea se oficiază şi în prima duminică de după Crăciun. O şansă mai mare de

supravieţuire a avut versiunea siriacă a Liturghiei Sfântului Iacob. Ea se păstrează şi se

foloseşte încă, sub acelaşi nume, la Sirienii iacobiţi (monofiziţi) din fostul patriarhat al

Antiohiei şi cel al Ierusalimului.

Din nefericire, nu ni s-a păstrat niciun manuscris care să ne fi transmis forma sau

rânduiala şi textele rugăciunilor Liturghiei Sfântului Iacob, în forma ei veche, din primele trei

secole.

31

Page 32: Sfanta Liturghie in Primele Secole Lucrare

Concluzii

Ca o expresie a lucrãrii Duhului Sfânt în Bisericã, forma originarã a Liturghiei a

evoluat de-a lungul secolelor. Factori cum sunt contribuţia personalã a marilor liturgişti şi

ierarhi, adaptãri locale, accentuarea anumitor amãnunte etc., au dus, în diferite regiuni, la

conturarea unor variante în slujirea Sfintei Liturghii. Aceste variante s-au individualizat

treptat în rituri liturgice, adicã în forme particulare, distincte, de actualizare a jertfei

Mântuitorului în Liturghie. Dacã în primele trei secole au fost dominante riturile liturgice

specifice principalelor centre creştine de atunci (Ierusalim, Antiohia, Cezareea Capadociei,

Alexandria, Roma), începând cu sec. IV d.H., odatã cu creşterea importanţei

Constantinopolului, s-a conturat şi s-a impus ritul liturgic constantinopolitan sau bizantin.

Ritul bizantin a devenit ritul liturgic propriu Bisericii Ortodoxe.

32

Page 33: Sfanta Liturghie in Primele Secole Lucrare

Liturghiile ritului bizantin au fost alcãtuite de Sfinţii Vasile cel Mare şi Ioan Gurã de

Aur. Aşa-numita „Liturghie a darurilor mai înainte sfinţite”, pusã sub numele Sfântului

Grigore Dialogul, nu este de fapt o Liturghie deoarece în cadrul ei nu se aduce Sfânta Jertfã şi

nu se sfinţesc darurile. Ea este un ritual solemn de împãrtãşire cu Sfintele Taine sfinţite la una

din Liturghiile propriu-zise. Sfântul Vasile cel Mare, Arhiepiscop al Cezareei Capadociei,

mare teolog şi pãstor al Bisericii, a redactat pe baza tradiţiei capadociene o Liturghie care a

fost adoptatã şi la Constantinopol. Vechimea şi autenticitatea acestei Liturghii este confirmatã

de numeroase mãrturii. La sfârşitul sec. IV şi începutul secolului al V-lea d.H. a ajuns

Arhiepiscop al Constantinopolului Sfântul Ioan Gurã de Aur, originar din Antiohia. El a

redactat o Liturghie, în tradiţie antiohianã, care îi va purta numele. Lipsa unor mãrturii la

contemporanii, istoricii, biografii şi panegeriştii acestui Sfânt Pãrinte cu privire la alcãtuirea

Liturghiei a fãcut ca autenticitatea acesteia sã fie contestatã. Dar s-a demonstrat cã rugãciunile

sacerdotale ale Liturghiei, inclusiv anaforaua liturgicã, aparţin Sfântului Ioan Gurã de Aur

care, preluând o tradiţie mai veche, le reformuleazã cu propriile sale cuvinte.

BIBLIOGRAFIE

I. SURSE

* * * Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Patriarh

TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1988.

* * * Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, cu comentarii din partea Î.P.S. Arhiepiscop

Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi

33

Page 34: Sfanta Liturghie in Primele Secole Lucrare

Clujului, tipărită cu binecuvântarea şi prefaţa Prea Fericitului Părinte TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001.

II. DICŢIONARE

* * * Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Ion Bria, ediţia a II-a,

Editura IBM al BOR, Bucureşti, 1994.

* * * Patrologie, Coman, Pr. prof. dr. Ioan Gh. - vol. I-III, Editura

IBM al BOR, Bucureşti, 1984-1988.

* * * Dicţionarul limbii române moderne, Editura Academiei

Republicii Populare Române, Bucureşti, 1958.

* * * Dicţionarul Biblic, Editura „Cartea creştină”, Oradea, 1995.

* * * Dicţionar de teologie ortodoxă A-Z, Bria, Pr. Prof. Dr. Ioan, Ediţia

a II-a revizuită şi completată, Editura Institutului Biblic şi de

Misiunea al Bisericii Ortodoxe Române (Ed. I. B. M. B. O. R.),

Bucureşti, 1994.

* * * Dicţionar religios. Termeni religioşi, credinţe populare, nume

proprii, Stoian, Pr. Ion M., Ediţia a II-a revăzută şi completată,

Editura Garamond, Bucureşti.

III. IZVOARE PATRISTICE

1. ***, Învăţătura celor doisprezece apostoli, trad. D. Fecioru, în Scrierile Părinţilor apostolici, PSB 1, Ed. IBM al BOR, Bucureşti, 1979.

2. Clement, Alexandrinul, Stromate, în traducere românească de Pr. Dumitru Fecioru, în Sfântul Clement Alexandrinul. Scrieri, partea a

34

Page 35: Sfanta Liturghie in Primele Secole Lucrare

doua, din colecţia PSB vol. 5, Editura IBM al BOR, Bucureşti, 1982.

2. Idem, Pedagogul, în traducere românească de Pr. Dumitru Fecioru, Sfântul Clement Alexandrinul. Scrieri, partea întâi, din colecţia PSB, vol. 4, Editura IBM al BOR, Bucureşti, 1982.

3. Justin, Sfântul Martirul şi Filozoful, Apologia I, în „Apologeţi de limbă greacă”, din colecţia PSB, vol. 2, Editura IBM al BOR, Bucureşti, 1980.

4. Idem, Apologia II, în „Apologeţi de limbă greacă”, din colecţia PSB, vol. 2, Editura IBM al BOR, Bucureşti, 1980.

5. Idem, Dialog cu iudeul Trifon, Colecţia „Izvoarele Ortodoxiei”, Bucureşti, 1941.

6. Origen, Despre Principii, în traducere românească de Pr. prof. Dumitru Fecioru, în „Origen. Scrieri alese”, din colecţia PSB, vol. 8, Editura IBM al BOR, Bucureşti, 1982.

7. Idem, „Contra Celsum”, VIII, 73, traducere de Pr. prof. T. Bodogae, în PSB, vol, 9, Ed. I. B. M. B. O. R., Bucureşti, 1984.

8. Tertulian, „Despre rugăciune”, XVIII, în „Apologeţi de limbă latină”, PSB, vol. 3, Bucureşti, 1981.

IV. LUCRĂRI ŞI STUDII CU CARACTER GENERAL

1. ***, Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, Ed. I. B. M. B. O. R., Bucureşti, 1992

2. BĂBUŞ Gr., Magistrand Protos, Agapa şi Liturghia în Biserica primară, în „Studii Teologice”, seria a II-a, anul VI, nr. 7-8, septembrie-octombrie, 1954.

3. BRANIŞTE Ene, Pr. Prof. Dr., Curs de Liturgicǎ şi tipic cu noţiuni de artǎ creştinǎ”, Bucureşti, 1965.

35

Page 36: Sfanta Liturghie in Primele Secole Lucrare

4. Idem, Liturgica specială, pentru institutele teologice, ediţia a II-a, Ed. I. B. M. B. O. R., Bucureşti, 1985.

5. Idem, Liturgica generală cu noţiuni de artă bisericească, arhitectură şi pictură creştinească, ediţia a II-a revăzută şi completată, Ed. I. B. M. B. O. R., Bucureşti, 1993.

6. CABASILA Nicolae, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii, Editura Arhiepiscopiei Bucureştilor, 1992.

7. CÂNDEA Spiridon, Pr. Prof., Liturghiile primare sau apostolice, în „Mitropolia Ardealului”, nr. 1-2, 1959.

8. COMAN Vasile, Pr. Dr., Liturghia este jertfa nesângeroasă a Mântuitorului, în „Mitropolia Ardealului”, anul IX, nr. 6-8, iunie-august, 1964, Sibiu.

9. FELMY Karl Christian, De la Cina de Taină la Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii Ortodoxe, Un comentariu istoric, traducere Pr. Prof. Ioan I. Ică, Editura Deisis, Sibiu, 2004.

10. MEYENDORFF John, Teologia Bizantină, traducere de Pr .conf. dr. Alexandru I.Stan, Ed. I. B. M. B. O. R., Bucuresti, 1996.

11. POGAN Dorel, drd., Semnificaţia eclesiologică a Sfintei Euharistii, în revista „Studii Teologice”, an XXV, nr. 7-8, 1973, Bucureşti.

12. SCHMEMANN Alexander, Euharistia - Taina Împărației, traducere de Pr. Boris Răduleanu, Editura Bonifaciu, București, 2003.

13. VINTILESCU Petre, Pr., Trupul şi sângele Domnului din Sfânta Împărtăşire, în „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 5-6, anul LV, 1937.

14. Idem, Încercări din istoria Liturgiei”, Editura Nemira, Bucureşti, 1938.

15. Idem, Sfânta Împărtăşanie în spiritualitatea creştină. Deasă ori rară împărtăşire?, în „Studii Teologice”, nr. 5-6, anul V, 1953.

36

Page 37: Sfanta Liturghie in Primele Secole Lucrare

16. Idem, Capitolul împărtăşirii în cadrul Sfintei Liturghii, în „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 3-4, anul LXXXI, 1963.

17. Idem, Liturghierul explicat¸ Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1972.

18. Idem, Istoria Liturghiei în primele trei veacuri, Editura Nemira, 2001.

37