B 12 Concepţiile etice ale lui Epicur (341-270 î. H). Epicur, filozof, originar din Samus, Grecia Antică, a creat o concepţie etică optimistă, după care scopul vieţii omului constă în obţinerea fericirii în lumea reală prin satisfacerea rezonabilă a plăcerilor şi prin debarasarea de suferinţe. Anume de numele lui Epicur este legată una din cele mai importante tradiţii ale eticii care a luat denumirea de eudemonism (gr.eudaimonia, „ fericire"), ceea ce constituie o concepţie etică care pune la baza moralei năzuinţa omului spre fericire. Epicur era convins că rezolvarea problemei etice constă în tălmăcirea justă a fericirii. Capcelea V. (2004) etica lui Epicur are un caracter empirist. La el plăcerea şi durerea sunt impulsurile acţiunii, nu numai pentru oameni, ci şi pentru animale. Epicur are o concepţie elevată despre plăcere şi deosebeşte două feluri de plăceri: • plăcerea de repaus-calmă şi persistentă (durabilă), care este lipsa oricărei dureri fizice şi a oricărei nelinişti sufleteşti; • plăcerea în mişcare - vie, rapidă, trecătoare, constând în satisfacerea nevoilor corporale. Epicur arată că prima este spirituală şi ea este adevărata plăcere înfiinţată. De acest gen de plăceri - calme, durabile, spirituale sunt, spre exemplu amintirea unei plăceri trecute şi gândul la plăcerile viitoare. Astfel se poate întâmpla că înţeleptul dacă poate să evoce (amintească) cu destulă tărie plăceri trecute poate fi fericit şi în boală, suferinţă etc. Epicur clasifică de asemenea, dorinţele în trei grupe: 1. naturale şi necesare (foamea, setea, plăcerile auzului, ale vederii); 2. naturale şi ne-necesare (căsătoria, creşterea copiilor); 3. nenaturale şi ne-necesare (bogăţia, onorurile). Omul poate fi fericit, după Epicur, satisfacându-şi dorinţele naturale şi cele necesare. Pentru el, idealul constă în a te face un mic punct în spaţiu şi în timp pentru a nu lăsa loc durerii. Fericirea nu poate consta decât în fixarea unei plăceri stabile şi eliminarea a tot ce aduce neliniştea şi suferinţa. Toate acestea se pot face pe cale raţională. Omul dispunând de raţiune poate dobândi o fericire raţională care nu poate consta pentru el în plăcerile vulgare ale simţurilor sau în plăcerile momentului, dar într-o fericire superioară, raţională, într-o linişte calmă, în ataraxie (stare de linişte, de seninătate sufletească absolută). Astfel „Când spunem că plăcerea este scopul unei vieţi fericite, nu trebuie închipuit că înţelegem să vorbim de acele feluri de plăceri care se găsesc în plăcerile dragostei sau lux şi în excesul meselor copioase etc." Etica pentru Epicur are rolul activ şi puterea de a arăta, teoretic, calea acestei fericiri raţionale. El arată că trebuie obţinută o independenţă totală faţă de lume în care viaţa să fie fragilă, iar neliniştea de moarte să fie eliminată. Trebuie eliminate, după opinia cugetătorului şi amintirile trecutului, atunci când ele sunt dureroase. Toate acestea sunt condiţiile negative ale fericirii. Merită a fi amintită şi recomandarea lui Epicur de a urma legile statului pentru a nu suferi rigorile lor, de a sta însă departe de viaţa publică, viaţă care nu aduce decât tulburări. Fericirea pozitivă o poate aduce însă contemplarea filozofică, înţelegerea naturii şi a lumii. Noi nu vom face o critică a doctrinei lui Epicur. însă un lucru este cert, caracterul egoist al acestei doctrine. Chiar contemplarea filozofică, superioară, este o mulţumire pur personală. Nu există în ea nimic din datoria stoică, din datoria faţă de alţii pe care ţi-o impune raţiunea morală. Apateia epicureică apără doar liniştea individuală, fericirea personală după el fiind considerată ca singurul bun suprem de aceea şi doctrina lui Epicur apare ca ceva restrâns. Or, în cazul când fericirea este considerată virtute şi împlinire a datoriei faţă de alţii şi dacă realizarea acesteia este considerată bunul suprem, atunci apateia stoică care dă liniştea necesară pentru a-ţi face datoria, aşa cum o cere raţiunea morală, fară considerente faţă de urmările pe care le poate avea, doctrina ei stoică a fost considerată de creştinism ca o doctrină precursoare, deoarece mila, datoria faţă de ceilalţi, ajutorul acordat celorlalţi, mai ales în stoicismul roman, treceau pe primul plan al reflexiunii şi acţiunii morale.