ECOLOGIA INSECTELOR

Ecologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul relaţiilor dintre organisme şi mediul înconjurător. Având în vedere diferitele medii de viaţă ale organismelor, ecologia are trei ramuri: ecologia marină, ecologia apelor continentale şi ecologia terestră. După obiectul cercetărilor se cunosc două laturi ale ecologiei: autecologia, care studiază relaţiile individului, populaţiei şi a speciei cu mediul înconjurător şi sinecologia, care studiază ecosistemele în dinamica lor şi în relaţiile cu mediul extern.

Unele specii sunt foarte tolerante faţă de un factor şi puţin tolerante faţă de alţi factori. Limitele de toleranţă şi condiţiile optime pentru un factor fizic variază în funcţie de anotimp şi de arealul geografic. Dăunătorii îşi pot continua ciclul biologic şi în condiţii mai puţin favorabile, dar în perioada de reproducere toleranţa faţă de factorii ecologici este mult mai limitată. Ca o consecinţă a adaptării fiziologice a dăunătorilor, în populaţia acestora apar ecotipuri şi rase fiziologice. Cunoscând aceste însuşiri ale speciei se pot crea condiţii nefavorabile, care să depăşească limitele plasticităţii ecologice şi prin aceasta să se diminueze nivelul populaţiei dăunătoare prin distrugerea multor indivizi.

4.1. FACTORII ECOLOGICI

Factorii ecologici sau factorii mediului acţionează continuu şi complex asupra fiecărui organism, asupra populaţiei speciei şi asupra tuturor organismelor din biocenoze. Sub influenţa acestor factori se produc schimbări care duc la întârzierea sau accelerarea dezvoltării organismelor, la creşterea sau reducerea densităţii numerice a populaţiei speciilor, la modificarea structurii şi dinamicii ecosistemelor.

Factorii ecologici se împart în cinci grupe: abiotici, edafici, biotici, tehnici şi antropici.

4.1.1 Factorii abioticiFactorii abiotici sau anorganici, reprezentaţi în primul rând de factorii climatici, prezintă

cea mai mare importanţă în dezvoltarea, distribuţia geografică şi activitatea insectelor. Această grupă cuprinde influenţa temperaturii, umidităţii, luminii, radiaţiilor, presiunea atmosferică şi a curenţilor de aer.

► Temperatura. Gradul de înmulţire este un caracter de specie, dar este influenţat şi de condiţiile de mediu,

în special de temperatură, cu cât temperatura medie a unei localităţi este mai apropiată de cea optimă, pentru o anumită specie, cu atât numărul generaţiilor este mai mare. Între durata dezvoltării insectei şi temperatură este un raport invers proporţional; cu cât temperatura este mai apropiată de cea optimă, cu atât durata dezvoltării insectei este mai scurtă şi invers. Pentru dezvoltarea sa, fiecare specie are nevoie de o anumită sumă de temperatură efectivă, cunoscută în ecologie sub denumirea de constantă termică.

Insectele, ca şi alte nevertebrate, sunt animale heteroterme sau poikilotherme, adică au temperatura corpului variabilă, în funcţie de temperatura mediului în care trăiesc. În general, temperatura corpului insectelor este mai mare cu 0,5-1ºC decât a mediului înconjurător. La insectele aflate în zbor, din cauza mişcării muşchilor, are loc o creştere a temperaturii corpului cu 12-18ºC mai mult peste temperatura mediului, aceasta neavând un efect negativ asupra insectei, deoarece corpul se răceşte din cauza curenţilor de aer.

Activitatea biologică a insectelor, în general, are loc la temperaturi cuprinse între 5-40ºC. Speciile de insecte care suportă oscilaţiile mari de temperatură se numesc specii euriterme, iar cele care suportă oscilaţii mai mici poartă numele de specii stenoterme. Primăvara, odată cu creşterea temperaturii peste pragul biologic, insectele ies din locurile de hibernare şi devin active. Moartea insectelor, la temperaturi scăzute, survine datorită îngheţării apei libere, care iese din celule şi pătrunde în spaţiile intercelulare.

Rezistenţa la frig depinde de cantitatea de apă din organism şi de rezerva de grăsimi acumulate. Organismele cu un conţinut mai ridicat în grăsimi şi sărac în apă liberă rezistă mult

1

mai bine la frig decât cele cu un conţinut sărac în grăsimi şi bogat în apă. Rezistenţa insectelor la frig depinde şi de modul cum survine frigul. Astfel, când răcirea corpului insectelor are loc treptat (fără salturi termice), aşa cum se întâmplă obişnuit în toamnă, ele rezistă la frig un timp mai îndelungat, în schimb atunci când acesta survine în mod brusc (la salturi termice brusce), ele mor într-un timp scurt.

Cunoaşterea pragurilor inferior şi superior prezintă mare importanţă practică, mai ales pentru insectele care trăiesc în depozite, în ceea ce priveşte combaterea cu temperaturi letale, scăzute sau ridicate.

Insectele, ca şi alte animale poikiloterme, au un prag de prolificitate (O) exprimând temperatura la care sexele devin fertile, şi un prag termic optim (O1). Aceste patru praguri de dezvoltare (to, O, O1 şi T) împart zona biologică în trei subzone: rece, optimă şi caldă.

Subzona rece este cuprinsă între pragul inferior (to) şi pragul de prolificitate (O). În cadrul acestei subzone organismele cresc încet, durata dezvoltării se prelungeşte mult, lungimea corpului creşte, insectele însă nu sunt fertile. În aceste condiţii viteza reacţiilor biochimice este redusă şi ca rezultat nu are loc sinteza substanţelor proteice.

Subzona optimă este cuprinsă între pragul de prolificitate (O) şi optimul termic (O1). În această subzonă durata dezvoltării se scurtează, numărul generaţiilor şi prolificitatea cresc, iar lungimea corpului rămâne constantă.

Subzona caldă este cuprinsă între optimul termic (O1) şi pragul superior (T). În acestă subzonă durata dezvoltării creşte, numărul generaţiilor, prolificitatea şi lungimea corpului insectelor descresc. La temperaturi foarte ridicate are loc cuagularea proteinelor care este ireversibilă, determinând moartea insectelor.

După Blunck (1914, 1923), dezvoltarea insectelor are loc după imaginea unei curbe hiperbolice, corespunzătoare ecuaţiei:

K = Xn(tn─to)în care:

K = constanta termică;Xn = durata dezvoltării în zile;tn = temperatura la care are loc dezvoltarea;to = pragul inferior;(tn ─ to ) = temperatura efectivă.Calculul numărului de generaţii se face după ecuaţia lui

Săvescu (1960):

în condiţii de temperatură constantă sau

în condiţii de temperatură variabilă, în care:X = 365 (numărul zilelor din an);t’n = temperatura constantă la care are loc dezvoltarea.tn = temperatura la care are loc dezvoltarea Temperatura constantă (tn) se calculează din temperaturile medii lunare, superioare

pragului biologic, ale localităţii unde se determină numărul generaţiilor anuale, după formula:

în care:

2

n = 12 (numărul lunilor dintr-un an).

► Umiditatea şi precipitaţiileUmiditatea şi precipitaţiile joacă de asemenea un rol important în viaţa şi dinamica

populaţiilor insectelor, apa fiind indispensabilă pentru procesele vitale ale organismului. Apa din corpul insectelor poate fi: apă liberă, care serveşte ca solvent al sărurilor minerale încorporate în procesul de hrănire şi apă de constituţie, sub formă de coloizi, servind ca suport al proceselor biologice. Speciile de insecte au un conţinut foarte diferit de apă, la unele apa reprezentând peste 50% din greutatea corporală. Apa liberă din organism se poate pierde prin evaporare, transpiraţie şi prin dejecţii, putând cauza uneori grave perturbaţii în circulaţia hemolimfei, în desfăşurarea metabolismului etc. Factorul umiditate se constituie din umiditatea relativă a aerului, precipitaţii şi stratul de zăpadă. Sub acţiunea acestor factori se schimbă conţinutul în apă din ţesuturile corpului insectelor, iar această modificare determină schimbarea comportamentului, a prolificităţii şi a dimensiunilor. Umiditatea relativă a aerului influenţează rezistenţa insectelor la temperaturile înalte, aceasta fiind cu atât mai mare cu cât umiditatea relativă a aerului este mai mare. Umiditatea şi precipitaţiile acţionează asupra insectelor fie direct, fie indirect, prin intermediul hranei sau a altor factori ai mediului. Astfel, gândacii de scoarţă nu se pot dezvolta în lemnul uscat, umiditatea substratului trofic acţionând în acest caz ca un factor limitativ în dinamica populaţiei de găndaci.

La umiditate, ca şi la temperatură, activitatea insectelor şi a altor artropode se desfăşoară în limitele zonei biologice, delimitată de un prag inferior (h %) şi un prag superior (H %). Între aceste două praguri există subzona optimă de dezvoltare, care are o limită inferioară (ho %) şi o limită superioară (ho1)

În funcţie de pretenţiile speciei vizavi de acest factor, insectele terestre pot fi: higrofile, cele care trăiesc în regiunile foarte umede (umiditate relativă 85-100%); mezofile, care trăiesc în zonele cu umiditate moderată (umiditate relativă 45-85%) şi xerofile, care preferă regiuni secetoase (umiditate relativă sub 45%).

Precipitaţiile, la rândul lor, favorizează dezvoltarea unor specii de insecte prin mărirea umidităţii relative a aerului (sfredelitorului porumbului) sau a umidităţii solului (viermii sârmă, coropişniţa etc.). Precipitaţiile sub formă de zăpadă, de asemenea, au un rol important în dezvoltarea insectelor. Astfel, în iernile bogate în precipitaţii, stratul de zăpadă formează un adăpost prielnic pentru hibernarea insectelor, în schimb în timpul iernilor lipsite de zăpadă şi cu geruri mari, o însemnată parte din insecte mor din cauza îngheţului

► LuminaLumina joacă un rol important în viaţa insectelor, ea contribuie la ridicarea temperaturii

corpului, influenţând în mod direct procesele biologice şi fiziologice din organism (în apariţia sau evitarea diapauzei). Unele insecte sunt atrase de lumină, manifestă deci un fototropism pozitiv (diferite specii de fluturi, mai ales din familia Noctuidae), altele fug de lumină (lucifuge, cum sunt speciile gândacilor de bucătărie), prezentând astfel un fototropism negativ.

4.1.2. Factorii edafici

Solul, ca loc de trai a numeroaselor organisme, prin particularităţile sale (fizice, chimice etc.) are o influenţă mare asupra dezvoltării insectelor şi a altor animale.

Particularităţile fizice ale solului (compoziţia mecanică, structura etc.) sunt adesea determinante în ceea ce priveşte compoziţia entomofaunei. Particularităţile solului influenţează dinamica dăunătorilor şi indirect, prin efectul acestora asupra vegetaţiei. Solurile uşoare, nisipoase, sunt populate puternic de cărăbuşul marmorat, cărăbuşul păros etc. Dimpotrivă, filoxera viţei de vie se dezvoltă numai în solurile grele şi compacte, luto-argiloase şi lutoase.

Proprietăţiile chimice (pH, concentraţia sărurilor etc.), de asemenea influenţează calitativ fauna insectelor. Viermii sârmă se întâlnesc frecvent în solurile acide, cu pH între 4 şi 5,2. Spre

3

deosebire de aceştia, larvele cărăbuşeilor cerealelor, cărăbuşului marmorat etc., preferă solurile cu o reacţie uşoară acidă, neutră sau slab alcalină (pH = 6 ─ 8).

Solurile sărace, cu un conţinut ridicat de humus brut, au o faună bogată, alcătuită în special din larvele unor diptere, numeroase specii de elateride, diferite specii de paraziţi etc.

După natura solurilor pe care le populează, insectele se clasifică în următoarele grupe: indiferente, care populează diferite soluri, indiferent de structura şi compoziţia lor; psamofile, care trăiesc în terenurile nisipoase; halofile, care se întâlnesc în terenurile sărăturoase; pietrofile, care sunt întâlnite frecvent în solurile pietroase.

4.1.3. Factorii biotici

Din grupa factorilor biotici fac parte: hrana, zoofagii şi epizootiile.► HranaHrana sau factorul trofic influenţează în mod hotărâtor viaţa insectelor. Acest factor, atât

din punct de vedere cantitativ cât şi calitativ, înfluenţează dezvoltarea insectelor. Astfel, o hrană bogată în substanţe proteice scurtează timpul de dezvoltarea a insectelor, contribuind la mărirea numărului de generaţii, pe când cea bogată în hidraţi de carbon prelungeşte dezvoltarea. În funcţie de regimul de hrană insectele se împart în trei grupe:

fitofage, zoofage pantofage.

Insectele fitofage sau vegetariene se hrănesc cu diferite organe verzi sau uscate ale plantelor: rădăcini, tulpini, ramuri, lăstari, frunze, fructe şi seminţe.

După organele pe care le preferă, acestea se împart în insecte:

xilofage (Anisandrus dispar, Ips typographus, Zeuzera pyrina, Ruguloscolytus rugulosus, unele Cerambycidae), care se hrănesc cu lemnul;

folifage , care se hrănesc cu aparatul foliar al plantelor (Calliptamus italicus, Leptinotarsa decemlineata, Oulema melanopa, Pieris brassicae, Malacosoma neustria, Euproctis chrysorrhoea, Hyphantria cunea);

florifage , care se hrănesc cu elementele florale (Contarinia medicaginis, Epicometis hirta, Meligethes aeneus);

letrofage sau seminifage, care se hrănesc cu seminţe (Bruchus pisorum, Sitophilus granarius, Acanthoscelides obtectus, Bruchophagus gibbus);

micofage sau micetofage, care se hrănesc cu ciuperci (Hypogastrura manubrialis, Sciara fenestralis, Megaselia nigra);

saprofage , care se hrănesc cu materie organică în descompunere (larvele neonate ale speciilor din familiile Melolonthoidae, specii din familia Silphidae).

În funcţie de numărul organelor pe care le atacă, insectele pot fi:

stenomere, atunci când se hrănesc cu un singur organ eurimere, atunci când se hrănesc cu mai multe tipuri de organe ale plantelor

După numărul de specii de plante pe care se hrănesc, insectele pot fi:

polifage, care se hrănesc cu mai multe specii de plante: oligofage, care se hrănesc cu plante aparţinând la una sau două familii înrudite monofage, care se hrănesc cu o singură specie de plantă

În procesul de hrănire, insectele adulte şi larvele, având piesele bucale adaptate pentru rupt şi masticat sau pentru înţepat şi supt, cauzează daune organelor subterane sau aeriene ale plantelor; afectând puternic capacitatea de producţie a plantelor, determinând astfel producerea

4

unor pagube economice, unele dintre acestea sunt caracteristice, după aspectul dăunării insectelor putându-se şi identifica.

Insectele zoofage sau carnivore, se hrănesc cu organisme animale, vii sau moarte - putând fi şi ele: polifage, oligofage, monofage. Acestea se împart în: harpactofage, prădătoare sau răpitoare, care se hrănesc cu pradă vie, parazite, care se hrănesc cu ouă, larve, pupe sau adulţi, parazitând organismele vii; necrofage, care se hrănesc cu cadavre de animale; coprofage, care se hrănesc cu excrementele animalelor (diferite specii de furnici).

Insectele pantofage au un regim de hrană mixt sau omnivor: zoofag şi fitofag. Unele specii de insecte se hrănesc atât cu substanţe vegetale, cât şi cu materie animală: Harpalus distinguendus, Blitophaga opaca, urechelniţa, cosaşul etc.

► EpizootiileEpizootiile sunt boli, în general ale animalelor, cauzate de organisme vegetale: sporozoare,

viruşi, rickettsi, bacterii sau ciuperci parazite. Bolile cauzate de sporozoare se numesc sporozooze; cele produse de viruşi poartă numele de viroze, poliedroze sau boli virotice; cele produse de bacterii se numesc bacterioze sau flaşerii; cele produse de ciuperci se numesc micoze sau muscardine.

În condiţii favorabile de dezvoltare, epizootiile pot cauza îmbolnăviri în masă ale dăunătorilor, reducând astfel considerabil impactul acestora asupra plantelor gazdă.

► Zoofagii Zoofagii sunt acele nevertebrate sau vertebrate, care îşi asigură existenţa pe seama hranei de

origine animală. Zoofagii pot să fie prădători şi paraziţi. Prădătorii şi paraziţii trăiesc pe seama altor specii de animale, acestea servind fie ca pradă, fie ca gazdă, influenţând foarte mult dinamica înmulţirii speciilor dăunătoare.

În relaţia prădător – pradă, prădătorul este mai mare decât prada şi-i produce acesteia moartea instantanee.

Dintre păsările insectivore se pot cita: cucul, speciile de grauri şi piţigoi, care zilnic consumă cantităţi mari de larve, pupe şi adulţi de insecte. Păsările răpitoare, aşa cum sunt cucuveaua şi striga, au o mare importanţă în distrugerea unor specii de rozătoare, mai ales şoareci şi şobolani.

În relaţia parazit – gazdă, parazitul este mai mic, producându-i gazdei moartea lentă. Cei mai importanţi paraziţi aparţin următoarelor grupe: nematozi (din ordinul Mermitoidea, insecte (mai ales din ordinul Hymenoptera şi Diptera) şi protozoarelor (din ordinul Microsporidia). Paraziţii se pot hrăni cu diferite stadii de dezvoltare a speciei gazdă: ou, larvă, pupă sau adult.

Speciile de paraziţi, monofage şi polifage, în condiţii naturale joacă un rol mai puţin important în controlarea populaţiilor de dăunători. La rândul lor, prădătorii şi paraziţii naturali, pot fi parazitaţi de alte specii. Paraziţii speciilor de insecte fitofage se numesc paraziţi primari, iar cei care parazitează paraziţii primari se numesc paraziţi secundari sau hiperparaziţi.

4.3. ECOLOGIA POPULAŢIEI

În natură, materia vie şi nevie există într-o unitate, alcătuind sisteme şi subsisteme. În termeni generali, prin noţiunea de sistem se înţelege un ansamblu de elemente aflate în interacţiune. O caracteristică fundamentală a acestor sisteme este integralitatea, adică proprietatea sistemului de a nu se reduce la suma părţilor sau însuşirilor sale.

Partea de ecologie, care se ocupă cu legile care coordonează asociaţiile dintre plante şi animale, de fenomenele care apar ca urmare a formării acestor asociaţii, poartă numele de biocenologie. Principalele aspecte pe care le studiază această disciplină se referă la ecologia ecosistemelor şi a populaţiilor de insecte.

5

4.3.1. Populaţia şi caracteristicile ei

Populaţia este forma de existenţă a fiecărei specii în natură. Ea reprezintă totalitatea indivizilor unei specii (alcătuind o unitate funcţională şi reproductivă elementară, ataşată de un anumit biotop) şi constituie un element concret al biocenozei.

Efectivul populaţiei se referă, în general, mai ales în ecologia specială, la numărul de indivizi care alcătuiesc o populaţie oarecare într-un moment dat, fără a se raporta valoarea respectivă la o mărime standard.

Densitatea populaţiei reprezintă numărul de indivizi ai populaţiei unei specii, la un moment dat, pe unitatea de suprafaţă, de lungime, volum sau greutate, pe un arbore etc. Densitatea populaţiei exprimă gradul de echilibru între capacitatea de suportare a spaţiului şi substanţa vie existentă în spaţiu. Fiecare spaţiu are o capacitate definită de suportare a materiei vii. Dacă densitatea populaţiei este mai mare decât permite capacitatea de suportare a spaţiului, acesta devine supraaglomerat, iar dacă densitatea populaţiei este mai mică decât permite capacitatea de suportare a spaţiului, acesta este subaglomerat.

Structura populaţiei se referă la componenţa populaţiei pe cele trei clase de vârstă: juvenili, adulţi şi bătrâni. Raportul dintre ponderile claselor de vârstă, caracterizează structura de vârstă a unei populaţii şi arată sensul dezvoltării acesteia.

Natalitatea şi mortalitatea caracterizează populaţia, în orice moment analizat, prin apariţia şi dispariţia indivizilor. Natalitatea reprezintă numărul de indivizi care apar în populaţie, într-o unitate de timp, prin reproducere. Mortalitatea reprezintă numărul de indivizi care dispar din populaţie, în aceaşi unitate de timp, prin moarte. Natalitatea depinde de specie şi de efectivul ei, precum şi de condiţiile de mediu.

4.3.2. Dinamica populaţiei

Această caracteristică a populaţiei este un proces complex, care include toate schimbările cantitative ale parametrilor biostatici ai populaţiei. Cunoaşterea legităţilor dinamicii populaţiei dăunătorilor are o mare însemnătate practică în cea ce priveşte elaborarea prognozelor apariţiei şi înmulţirii insectelor şi a altor animale dăunătoare.

Principalele cauze care determină dinamica densităţii populaţiei, pe baza cunoştinţelor actuale, sunt următoarele:

schimbarea potenţialului de reproducere şi a gradului de supravieţuire sub acţiunea factorilor mediului extern;

modificarea condiţiilor de mediu în afara limitelor optime necesare pentru dezvoltarea normală a speciei.

Smith în 1935 şi Wilbert în 1962 precizează că dinamica populaţiei este determinată de două categorii de factori: nereactivi şi reactivi.

Factorii nereactivi cuprind factorii abiotici, care acţionează asupra populaţiei independent de densitatea indivizilor ei.

Factorii reactivi sunt reprezentaţi de factorii biotici ai mediului (duşmanii naturali şi hrana). Ei au un rol important în reglarea numărului indivizilor în populaţie, acţiunea lor depinzând de densitatea indivizilor ei

Cauzele dinamicii populaţiilor pot fi explicate şi prin teoria integrată a dinamicii populaţiilor de animale. Conform acestei teorii, o poziţie centrală ocupă densitatea actuală a populaţiei, adică abundenţa. Schimbările densităţii populaţiei au loc sub acţiunea proceselor favorabile şi limitative şi sunt determinate de două mecanisme: determinaţie şi limitaţie.

Determinaţia se defineşte ca amplitudinea densităţii unei populaţii stabilită într-un areal, situată între limita minimă de densitate şi limita maximă de densitate, care cel mai adesea este dată de posibilităţile de hrană ce pot fi utilizate.

6

Limitaţia corespunde procesului antagonist, care împiedică tendinţa permanentă de creştere a densităţii populaţiei dată de caracterul prolificităţii organismelor.

4.3.3. Tipurile dinamicii populaţionale

Dinamica efectivului şi densităţii populaţiei variază după specie. Diferitele dinamici ale populaţiilor animalelor dăunătoare, cu toată diversitatea lor, se grupează în următoarele tipuri: stabil, sezonier şi multianual.

►Tipul stabil al dinamicii populaţiei, întâlnit la unele specii de insecte (cărăbuşi, cărăbuşei, gândaci pocnitori etc.), se caracterizează prin aceea că efectivul şi densitatea indivizilor sunt mai mult sau mai puţin constante pe întreaga perioadă de vegetaţie, întrucât speciile respective au constanta de reproducere scăzută (prolificitate redusă), iar constanta de supravieţuire este foarte ridicată.

►Tipul sezonier al dinamicii populaţiei, la care aparţin numeroase specii de insecte monovoltine, bivoltine şi polivoltine ca: nălbarul (Aporia crataegi), viermele merelor (Cydia pomonella), musca de Hessa (Mayetiola destructor), musca suedeză (Oscinella frit), specii de afide (fam Aphididae) etc., se caracterizează prin aceea că efectivul şi densitatea indivizilor cresc brusc în timpul perioadei de vegetaţie.

►Tipul multianual al dinamicii populaţiei, deosebit de complex şi variabil ca manifestare, se caracterizează prin aceea că schimbarea efectivului şi densităţii populaţiei se produce pe parcursul mai multor ani. Dinamica populaţiei multianuale se desfăşoară în 4-5 faze.

Prima fază este faza minimului sau depresiunii, în care efectivul şi densitatea populaţiei sunt minime, iar daunele produse sunt neobservabile. Numărul mic de insecte care se găseşte în această fază, formează populaţia endemică sau populaţia de fier.

Urmează apoi faza de creştere sau de prodrom, în care efectivul şi densitatea indivizilor speciei, sub influenţa condiţiilor favorabile, mai ales a factorilor abiotici, sunt în creştere, iar populaţie ei se răspândeşte şi ocupă noi staţii, fără a produce pagube însemnate.

La finalul fazei de creştere se instalează faza maximului sau de erupţie, în care densitatea indivizilor populaţiei respective este maximă în staţiile pe care le ocupă, iar daunele produse sunt însemnate. Acum se consumă mari cantităţi din hrana existentă în zonă.

În final, apare faza de reducere sau de criză, în care efectivul şi densitatea populaţiei, ca şi numărul staţiilor, sub influenţa condiţiilor nefavorabile, îndeosebi a factorilor biotici, sunt în descreştere, iar daunele se reduc brusc. Faza de criză durează în mod obişnuit doi ani.

Toate aceste faze, împreună formeaza aşa-zisa gradaţie. În dezvoltarea unei gradaţii se disting două perioade: progradaţia (care se întinde pe intervalul de înmulţire în masă a dăunătorului şi până la atingerea nivelului maxim de înmulţire, cuprinzând faza incipientă, creşterea numerică şi erupţia) şi retrogradaţia (care are loc în intervalul de timp de la punctul culminant al gradaţiei şi până la terminarea ei, fiind partea descendentă a gradaţiei).

MĂSURI GENERALE DE PREVENIRE A APARIŢIEI ŞI DE COMBATERE A DÃUNÃTORILOR

Pentru ca lupta împotriva dăunătorilor animali să se poată efectua în condiţii optime este necesară mai întâi identificarea lor cu exactitate, întrucât, în funcţie de particularităţile morfologice şi biologice ale acestora se aleg şi se aplică măsurile adecvate de combatere. Protecţia culturilor împotriva dăunătorilor se poate realiza numai prin aplicarea raţională a unui întreg complex de măsuri, elaborate pe baza celor mai noi cuceriri ale ştiinţei şi practicii agricole. După caracterul lor, măsurile de prevenire a apariţiei şi de combatere a dăunătorilor pot fi: preventive (indirecte sau profilactice), acestea constituind profilaxia plantelor şi curative

7

(directe sau terapeutice), alcătuind terapia plantelor. Adesea aceeaşi măsură poate avea fie caracter preventiv fie curativ, în funcţie de momentul şi modul de aplicare.

9.1. MĂSURI DE PREVENIRE A APARIŢIEI DĂUNĂTORILOR

Din grupa măsurilor preventive fac parte cele de carantină fitosanitară, agrofitotehnice şi utilizarea soiurilor rezistente sau tolerante la atacul dăunătorilor. Aplicarea măsurilor preventive are drept scop să preîntâmpine apariţia, să prevină înmulţirea în masă a dăunătorilor şi declanşarea unor atacuri puternice.

9.1.1. Măsuri de carantină fitosanitară.

Serviciul de carantină fitosanitară - funcţionând în cadrul Ministerului Agriculturii - reprezintă un organ administrativ care urmăreşte realizarea unui complex de măsuri care se aplică pentru a preîntâmpina pătrunderea în ţară a unor dăunători nesemnalaţi încă, pentru limitarea arealului de răspândire a unor specii existente sau pentru lichidarea unor focare izolate.

După obiectul pe care îl urmăreşte, carantina fitosanitară poate fi:

internă externă.

► Carantina internă se referă la controlul produselor agricole infestate sau nu de specii dăunătoare, care se găsesc în ţară, dar pentru care se iau măsuri de limitare a răspândirii lor în alte zone sau de lichidare a focarelor existente. Carantina internă are în vedere atât organismele de carantină care se diseminează pe cale directă, controlabilă de către om, cât şi pe cele care se diseminează pe cale indirectă, necontrolabilă, adică prin vânt, apă, animale, păsări, sol, maşini agricole, mijloace de transport etc.

► Carantina externă se referă la controlul tuturor produselor vegetale care se importă, se exportă sau sunt în tranzit, în vederea împiedicării vehiculării dăunătorilor care figurează pe lista de carantină

Măsurile de carantină fitosanitară, externă şi internă, sunt interdependente, completându-se reciproc, atât la importul cât şi la exportul vegetalelor şi produselor vegetale, constituind un sistem unitar, integrat, al carantinei fitosanitare pe plan naţional.

9.1.2. Metode agrofitotehnice şi silviculturale

Aceste metode au ca scop principal asigurarea celor mai bune condiţii pentru dezvoltarea plantelor (plantele bine dezvoltate şi sănătoase tolerează mai bine atacul bolilor şi dăunătorilor), acestea putându-şi pune în valoare potenţialul lor genetic de producţie, măsuri care pe de altă parte duc însă şi la diminuarea populaţiilor de dăunători, mai ales prin crearea unor condiţii mai puţin favorabile creşterii şi dezvoltări lor. În cazul insectelor care se deplasează pe distanţe mari sunt considerate ca cele mai eficace metode de prevenire a atacului. Dintre aceste măsuri se iau în considerare următoarele grupe: alegerea terenului, asolementul şi rotaţia culturilor, lucrările şi fertilizarea solului, sămânţa şi materialul săditor, lucrările de întreţinere şi recoltare etc.

► Alegerea terenului. Această acţiune prezintă importanţă în cazul înfiinţării de noi plantaţii de viţă de vie, hamei, pomi fructiferi, pepiniere pomicole, pepiniere forestiere etc. Este bine cunoscut că unele insecte, pentru dezvoltarea lor în condiţii normale, preferă anumite terenuri. Alegerea terenului destinat unei culturi se face şi în funcţie de particularităţile bioecologice ale dăunătorilor specifici. Astfel, dacă se ştie că anumite specii de dăunători hibernează în zona de lizieră (ploşniţe, halticide etc.) sau pe anumite plante perene (mai ales pe specii lemnoase) planta gazdă preferată de aceşti dăunători se va amplasa la distanţe cât mai mari, pentru evitarea migrării rezervei biologice în noile culturi.

8

► Drenarea terenului. Terenurile cu exces de umiditate sau cele cu nivelul apei freatice ridicat asigură condiţii de dezvoltare pentru anumite specii de dăunători. Drenarea terenului duce la modificarea factorilor ecologici influenţând nefavorabil dezvoltarea unor organisme şi inclusiv la modificarea structurii entomofaunei.

► Asolamentul. Rotaţia raţională a culturilor în cadrul unui asolament stabilit (cerealier, legumicol etc.) împiedică înmulţirea în masă a dăunătorilor monofagi şi oligofagi, intervenind astfel în perturbarea factorului trofic. În funcţie de planta cultivată, solul poate fi infestat într-un grad mai intens sau mai puţin intens de către anumiţi dăunători

► Lucrările solului. Numeroşi dăunători îşi desfăşoară întreg ciclul biologic sau o parte din el, în sol, în diferite stadii de dezvoltare. Arăturile de vară şi de toamnă, grăpatul, discuitul, lucrarea cu cultivatorul etc., influenţează nefavorabil dezvoltarea ouălor, larvelor şi pupelor unor specii de insecte ca: viermii sârmă, viermii albi, coropişniţe etc., a căror existenţă este legată de sol. Aceste insecte sunt distruse adesea prin acţiunea directă a organelor active ale agregatului utilizat la efectuarea lucrării. Stadiile de dezvoltare imobile (ou şi pupă) sunt supuse mai mult acţiunii distructive a factorilor biotici şi abiotici. Prin arături aceste stadii sunt scoase la suprafaţă şi expuse acţiunii temperaturii, umidităţii, păsărilor şi mamiferelor insectivore. Arătura adâncă distruge inclusiv galeriile de iernare ale şoarecilor de câmp.

► Desţelenitul terenurilor. În culturile perene sau pe pajişti şi fâneţe se poate ajunge uneori la o creştere accentuată a populaţiilor unor dăunători, cum sunt: lăcustele (Calliptamus italicus, Dociostaurus marocanus), rozătoare (Microtus arvalis), viermii sârmă (Agriotes sp., Athous sp., Selatosomus sp.), viemii albi (Melolontha melolontha, Anoxia villosa) etc., caz în care cea mai eficientă metodă de rezolvare a situaţiei apărute este desţelenitul culturii şi schimbarea modului de folosire sau reînsămânţarea culturii.

► Administrarea îngrăşămintelor. Îngrăşămintele organice şi cele minerale influenţează activitatea dăunătorilor ori rezistenţa plantelor la atacul acestora. Îngrăşămintele azotoase măresc sensibilitatea plantelor la atacul dăunătorilor, cele potasice determină o dezvoltare mai puternică a sclerenchimului şi epidermei frunzelor, iar cele fosfatice o îngroşare a cuticulei, favorizând dezvoltarea ţesutului mecanic al plantelor.

Aplicarea îngrăşămintele organice (gunoiul de grajd) adesea poate fi calea pe care unele parcele destinate culturilor de legume sunt infestate cu coropişniţe (Gryllotalpa gryllotalpa), platformele cu gunoi fiind locul de retragere al acestui dăunător pentru hibernare.

► Sămânţa şi materialul săditor. O condiţie de bază pentru prevenirea şi răspândirea unor dăunători este folosirea unei seminţe şi a unui material săditor sănătos, liber de o serie de dăunători care atacă aceste organe ale plantei.

► Semănatul şi epoca de semănat. Sunt elemente care pot, de asemenea, să influenţeze starea de sănătate a plantelor. Adâncimea la care se seamănă, precum şi densitatea plantelor influenţează mult asupra intensităţii atacului produs de diferiţi dăunători. Culturile de cereale şi de porumb însămânţate prea la suprafaţă, sunt expuse atacului produs de ciori. De asemenea, semănatul mai rar favorizează atacul dăunătorilor. Prin semănatul lucernei toamna, se evită atacul unui întreg complex de dăunători, care atacă imediat după răsărire, în culturile semănate primăvara.

► Acoperirea straturilor. Este o lucrare care se face pe suprafeţe restrânse, în pepiniere sau pe straturile cu seminţe care necesită un timp mai îndelungat pentru răsărire. Prin această lucrare se protejeză seminţele şi plăntuţele proaspăt răsărite împotriva păsărilor granivore, insolaţiei, ploilor torenţiale etc., adesea această lucrare împiedicând şi depunerea ouălor pe strat de către anumite insecte fitofage. Materialul folosit poate fi: trestie, paie, frunze, nuiele etc.

► Împrejmuirea culturilor. Această operaţiune se face obligatoriu în cazul pepinierelor (pomicole, viticole şi silvice) înfinţate în zonele suprapopulate de vânat sau în cazul când acestea sunt situate în apropierea unor

9

► Lucrările de întreţinere a culturilor. Multe specii de insecte îşi depun ouăle în primul rând pe buruieni; o mare parte dintre acestea se hrănesc şi se înmulţesc mai întâi pe buruieni, apoi trec pe plantele cultivate.

► Irigarea. Această lucrare poate influenţa negativ sau pozitiv dinamica populaţiilor speciilor fitofage. Astfel, la irigarea prin aspersiune se realizează o umiditate relativă ridicată în culturile de porumb care favorizează înmulţirea şi în consecinţă atacul produs de sfredelitorul porumbului. Irigarea are efect negativ pentru tripsul tutunului (Trips tabaci) diminuându-i densitatea populaţiei.

► Recoltarea la timp a culturilor. Prin recoltarea la timp se micşoreză în primul rând pagubele produse de dăunătorii care consumă seminţele (scurtând perioada de expunere), aşa cum sunt speciile: şoarecele de câmp, cărăbuşeii cerealelor etc. Această măsură preântâmpină totodată scuturarea seminţelor şi prin aceasta se împiedică formarea samulastrei pe care se dezvoltă dăunătorii

Calitatea lucrărilor de recoltare, poate de asemenea să reducă rezerva biologică a unor dăunători pentru anul următor. Recoltarea joasă a cerealelor păioase, distruge larvele de Cephus pygmaeus (retrase în primul internod, acesta fiind locul de hibernare).

► Distrugerea resturilor vegetale după recoltare. În resturile vegetale rămase la recoltare precum şi în cele de la batozare sau de la maşinile de condiţionare a seminţelor rămân în diapauză unele specii de dăunători.

Adesea, arbuştii sălbatici din apropierea livezilor şi pepinierelor pot fi gazde primare sau secundare pentru anumite specii de dăunători sau pot constitui focare pentru speciile de păduchi ţestoşi şi lânoşi, iar tăierea acestora duce la diminuarea rezervei biologice a speciilor fitofage.

9.2. MĂSURI DE COMBATERE A DĂUNĂTORILOR.

Măsurile de combatere au ca scop distrugerea dăunătorilor apăruţi, în timp util, pentru diminuarea pagubelor pe care aceştia le-ar putea produce, acestea fiind astfel metode curative. Din acestă categorie fac parte: metodele fizice, metodele mecanice, metodele biologice, metodele biotehnice şi metodele chimice.

9.2.1. Metodele fizice

Aceste metode de combatere a dăunătorilor, cuprind unele lucrări care se realizează prin utilizarea factorilor de temperatură, lumină, foc şi altele.

► Temperaturile ridicate sau coborâte, care se încadrează înafara zonei biologice, pot fi folosite în combaterea unor dăunători din depozite, magazii şi sere. Apropierea temperaturii de pragurile biologice sau intrarea în zonele pesimus afectează puternic activităţile fiziologice ale dăunătorilor, acestea având un ritm mai lent, cu implicaţii directe în dinamica pupulaţiei de dăunători

► Focul este o măsură la care se recurge în cazuri excepţionale, pentru distrugerea resturilor de plante rămase pe câmp după recoltare sau în livezi după efectuarea anumitor lucrări de tăiere, când alte mijloace nu sunt eficace.

► Apa caldă poate fi folosită la dezinfecţia materialului de plantat, în special a bulbilor de flori, precum şi a butaşilor. Temperatura şi timpul de expunere (imersiune) este în funcţie de materialul tratat şi de dăunătorul pentru care se execută dezinsecţia.

► Lumina se foloseşte ca mijloc de captare a unor specii care prezintă fototropism pozitiv, aşa cum sunt unele specii de noctuide, tortricide, scarabeide etc., care sunt atrase de lumină. Pentru captarea insectelor se pot utiliza lămpi cu acetilenă, becuri electrice etc. Cu ajutorul acestei metode (folosirea capcanelor luminoase) se poate stabili curba de zbor utilizată în elaborarea prognozei şi avertizării pentru anumite specii fitofage, dar se poate face şi depistarea unor noi specii dăunătoare.

10

► Pulberile deshidratante sunt utilizate pentru deshidratarea corpului insectelor care atacă în depozitele de cereale.

► Ultrasunetele cu frecvenţa de peste 20 000 Hz pot fi utilizate în acţiunile de deratizare.► Radiaţiile ionizante pot fi utilizate cu succes pentru combaterea unor insecte care atacă

produsele depozitate, mai ales prin sterilizarea masculilor. Se pot folosi raze X, radiaţii gamma, izotopi radioactivi de Co60, Cs137 etc. Radiosterilitatea este folosită în special în porturi, unde se manipulează mari cantităţi de produse cerealiere. Sterilizarea insectelor, determină pe de o parte scăderea prolificităţii şi a procentului de ouă eclozate, iar pe de altă parte larvele provenite au mutaţii letale sau semiletale, mutaţii care se transmit în descendenţă

9.2.2. Metodele mecanice

Metodele mecanice de combatere a dăunătorilor constau în colectarea directă a insectelor şi larvelor sau izolarea acestora prin diferite mijloace. Pe suprafeţe mici, unde urmărim obţinerea unor producţii ecologice sunt foarte eficiente.

► Plantele–capcană. Sunt plante care se utilizează în scopul atragerii dăunătorilor pe suprafeţe mici sau pe un număr mai redus de plante preferate, apoi distrugerea lor printr-o metodă sau alta.

► Şanţuri capcană. Acestea se folosesc cu scopul de a proteja diferite culturi împotriva atacului unor insecte, care în general efectuează migraţii în masă prin mers, sau pentru izolarea unor focare de infestare cu aceşti dăunători. Aceste şanţuri se execută cu plugul, şanţurile având adâncimea de 23-30 cm, brazda fiind dată spre cultura ce trebuie protejată.

► Brâiele-capcană. Acestea sunt adăposturi artificiale, aplicate pe tulpinile pomilor, oferind dăunătorilor posibilităţi de refugiu pentru diapauză estivală sau de hibernare. Ele se confecţionează din carton ondulat, pânză de sac, paie împletite, hârtie de împachetat etc.

► Inelele cu clei. Acestea sunt benzi de hârtie impermeabilă, pe care se întinde un strat de clei nesicativ, aplicate pe trunchiurile pomilor sau a arborilor forestieri, pentru prinderea femelelor de cotari (fam. Geometridae)

► Momelile-capcană. Momelile utilizate în combaterea diferitelor specii de dăunători, pot fi de trei feluri: momeli alimentare, momeli vizuale şi momele feromonale. Momelile alimentare sunt funcţionale numai în perioada de hrănire a speciei căreia i se adresează momeala, mai ales dacă specia se află în perioada preovipozitară (perioadă de hrănire pentru maturaţia sexuală). Momelile vizuale, care se bazează pe disponibilitatea speciei pentru o anumita lungime de undă a luminii, sunt funcţionale de obicei pe toata durata de viaţă a dăunătorului.

Momelile feromonale sunt funcţionale, numai după ce adulţii au ajuns la maturitatea sexuală şi sunt apţi pentru împerechere.

Momelile alimentare sunt alimente preferate de un dăunător sau altul şi care se împrăştie sau se instalează în locurile unde activitatea dăunătorilor este mai intensă. Momelile pot fi verzi, când se prepară din masă verde (plante suculente) sau uscate (seminţe, tărâţe) etc.

Momelile cu feromoni atractanţi sexuali specifici, folosite cu succes în activitatea de prognoză şi de avertizare a tratamentelor chimice, dar şi în acţiunile de combatere directă, mai ales prin captarea în masă, vor fi prezentate în cadrul metodelor biotehnice.

► Omizitul. Este operaţia de colectare a omizilor aflate în cuiburi (fie în cuiburi de hrănire, fie în cuiburi de iernare, unde adesea se întâlnesc zeci de larve), prinse prin fire mătăsoase de ramurile pomilor. Detaşarea cu ajutorul unor foarfece, adunarea şi distrugerea lor, contribuie la reducrea intensităţii atacului unor larve defoliatoare.

► Scuturatul pomilor. Este o metodă prin care, primăvara se adună diferite insecte, mai ales din sectorul pomicol şi forestier. Primăvara, când temperatura medie zilnică atinge pragul termic inferior, insectele îşi reiau activitatea, părăsesc locurile de hibernare şi în cursul zilei se află în coroana pomilor fructiferi sau a copacilor. Noaptea şi dimineaţa, când temperatura scade destul de mult, insectele intră într-o stare de amorţeală. Dacă în această perioadă se scutură

11

pomul, insectele amorţite cad. Pentru adunarea lor, în vederea distrugerii, sub proiecţia coroanei se instalează o prelată. Operaţiunea se execută dimineaţa, în jurul orei 7, repetându-se la un interval de 3-4 zile.

► Igiena culturală. Este o lucrare care se execută tot în pomicultură şi constă în răzuirea scoarţei, în tăierea ramurilor uscate sau puternic atacate de dăunători şi distrugerea materialului rezultat în urma acestei acţiuni.

► Cursele mecanice. Sunt dispozitive de diferite modele, frecvent vânătoreşti, folosite mai ales pentru capturarea rozătoarelor din câmp şi din magazii. Pentru rozătoare se folosesc diferite tipuri de capcane, cele mai folosite fiind: capcanele cu arc metalic, capcane cu orificii şi arc, capcanele din plasă de sârmă şi uşi căzătoare, capcane ghilotină, capcane cu pod basculant, vase cu pereţii lustruiţi etc. În aceste capcane, întotdeauna se instalează momeli alimentare pentru atragerea rozătoarelor. Înaintea fiecărei utilizări capcanele se opăresc cu apă clocotită pentru îndepărtarea diferitelor mirosuri.

► Capturarea insectelor. Este o metodă prin care, cu ajutorul diferitelor aparate şi mijloace de capturare, se prind dăunătorii de pe diferite culturi. Fiind o metodă dificilă, care necesită o aparatură specială, se practică pe suprafeţe foarte restrânse.

► Lopătarea, vânturarea şi aerarea produselor depozitate. Prin aceste lucrări se pot distruge focarele de infestare, datorită faptului că se intervine enrgic în desfăşurarea ciclului biologic al multor specii dăunătoare. În focare se crează condiţii microclimatice favorabile dezvoltării dăunătorilor, mai ales de temperatură şi umiditate, care se impun a fi modificate prin operaţiunile de manipulare a materialului depozitat.

9.2.3. Metode biologice

Aceste metode reprezintă o alternativă la chimioterapie şi constau în utilizarea de insecticide biologice (biopreparate), organisme entomofage (prădători şi paraziţi), diferite substanţe biologic active (regulatori de creştere şi feromoni) precum şi inducerea sterilităţii sau a diferitelor mutaţii genetice.

a) Utilizarea biopreparatele Biopreparatele sau insecticidele microbiologice sunt produse ale căror principiu activ îl

constituie microorganismele entomopatogene sau produsele lor metabolice. ► Biopreparate virotice, sunt produse pe bază de virusuri poliedrice, care se obţin prin

infectarea gazdelor şi extragerea ulterioară a virusurilor înmulţite. Bolile cauzate de virusuri poartă numele de viroze sau poliedroze. Se cunosc numeroase specii de virusuri entomopatogene, cele mai multe fiind nucleare, apoi citoplasmatice şi granulare. O însuşire valoroasă a virusurilor poliedrice este înalta lor specificitate, din care cauză se înmulţesc greu pe alte gazde.

Dintre dezavantajele produselor virale se pot aminti: preţul de cost ridicat, sensibilitatea lor la acţiunea razelor ultraviolete şi timpul necesar (mai lung ) până ce produsul îşi face efectul

► Biopreparate bacteriene, sunt biopreparate pe bază de bacterii entomopatogene. Bolile cauzate insectelor de către bacterii poartă numele de bacterioze sau flaşerii. Printre speciile de bacterii mai importante din acest punct de vedere se remarcă: Bacillus thuringiensis şi B. popiliae, care infectează mai ales omizile multor specii de lepidoptere. Din bacteria Bacillus thuringiensis s-au izolat numeroase tulpini, aparţinând varietăţilor: berliner, entomocidus, galleriae, subtoxicus, dendrolimus, alesti, morisoni, kenyae, kurstaki, insectus etc., care au patogenitate şi spectru de acţiune uşor diferit, mărind astfel paleta dăunătorilor pentru care pot fi utilizate. Principiul activ al acestor insecticide îl formează sporii bacteriilor, cristalele proteice şi endotoxinele.

► Biopreparate fungice sunt biopreparate care au ca principiu activ sporii ciupercilor entomopatogene, având un spectru de acţiune mai larg decât biopreparate bacteriene sau virotice.

12

b) Utilizarea zoofagilor În combaterea unor insecte fitofage, utilizarea zoofagilor este o metodă de perspectivă. Prezenţa acestor organisme în mediul natural, impune specialiştilor din domeniul agriculturii şi silviculturii, practicarea unor strategii de combatere a bolilor şi dăunătorilor, care să protejeze entomofauna utilă.

O mare parte dintre prădătorii sau paraziţii existenţi în natură, se pretează la creştere în biostaţii şi apoi, pot fi lansaţi în diferite agroecosisteme.

► Prădătorii naturali. Dintre prădătorii naturali, de o mare importanţă în reglarea populaţiilor fitofage sunt unele specii din ordinele: Neuroptera (fam. Chrisopidae), Coleoptera (fam. Coccinellidae, Carabidae, Staphinilidae), Heteroptera (fam. Anthocoridae, Pentatomidae), Diptera (fam. Syrphidae, Cecidomiidae, Leucospidae) sau Acarina (fam Phytoseiidae, Tydaeidae, Cheyletidae, Trombididae).

► Paraziţii naturali. Din grupa insectelor parazite, cel mai adesea se utilizează mai multe specii din ordinele Hymenoptera (suprafam. Ichneumonoidea, Chalcidoidea, Proctotrupoidea, Scelionoidea, Trychogrammatoidea) şi Diptera (suprafam. Cecidomyioidea, Tachinoidea), iar din cadrul nematozilor, specii care aparţin familiilor Mermithidae şi Steinernematidae.

d) Utilizarea feromonilorÎn lumea insectelor, dar şi a altor nevertebrate, comunicarea se face preponderent pe

canalul chimic. Partenerii comunicării pun în libertate diferite molecule chimice care, asemeni codului genetic, codifică o anumită informaţie. Întotdeauna exită un emiţător şi un receptor, care preia molecula emisă, o descifrează şi acţionează conform mesajului primit. Aceste substanţe chimice, cu rol de mesaj, se numesc telergoni sau ecomoni, fiind aşadar produse care coordonează structura şi funcţionarea ecosistemelor. În funcţie de apartenenţa emiţătorului şi a receptorului (aceleiaşi specii sau la specii diferite), ecomonii se împart în două mari categorii:

alomoni sau heterotelergoni feromoni sau homotelergoni.

Alomonii sunt substanţe care mediază comunicarea la nivel interspecific, controlând mai ales relaţiile trofice, de atragere sau de respingere. În funcţie de beneficiarul informaţiei, alomonii sunt de două feluri:

alomoni propriu-zişi, situaţie în care beneficiarul transmisiei este emiţătorul sau ambii parteneri ai comunicării;

kairomoni, când mesajul este defavorabil emiţătorului, dar de informaţie beneficiază receptorul.

Feromonii sunt substanţe din grupa exohormonilor (produse ale glandelor exocrine), care mijlocesc comunicarea la nivel intraspecific (între indivizii unei populaţii). Acest tip de cumunicare este specific întregului regn animal, dar fenomenul a fost mai bine studiat în cazul insectelor (aici având deja aplicabilitate practică).

În funcţie de răspunsul (comportamentul) indus organismului receptor, feromonii se împart în două mari categorii:

feromoni de dezvoltare (feromoni metabolici); feromoni de acţiune (feromoni de declanşare).

Feromonii de dezvoltare au fost studiaţi la insectele sociale (albine, termite) şi la unele specii care manifestă comportamente gregare.

Feromonii de acţiune pot fi: feromoni de marcaj (feromoni de balizaj sau de urmă, feromoni de recunoaştere, feromoni mortuari sau necrofori, feromoni de ovipoziţie), feromoni de

13

alarmă, feromoni de agresiune, feromoni de agregare, feromoni sexuali (feromoni atractanţi sexuali, feromoni afrodisiaci, feromoni repelenţi sexuali) etc.

9.2.4. Metode chimice (chimioterapia).

Metoda chimică de combatere a dăunătorilor, ca şi a bolilor şi buruienilor din culturile agricole, constă în utilizarea în acest scop a produselor fitofarmaceutice sau a pesticidelor.

Cu toate dezavantajele sale multiple, metoda chimică rămâne încă cea mai sigură şi mai larg utilizată în protecţia plantelor, fiind metoda de bază în combaterea organismelor dăunătoare plantelor agricole. Printre avantajele utilizării acestei metode se pot cita:

eficacitatea rapidă şi sigură de eradicare a unui focar de dăunători; este relativ economică, mai ales prin utilizarea unei aparaturi moderne; permite combinarea diferitelor produse pentru aplicarea simultană de tratamente

complexate, atât împotriva dăunătorilor, cât şi a bolilor şi buruienilor; permite aplicarea mecanică a tratamentelor, utilizând o aparatură modernă şi pe suprafeţe

extinse; duce la sporirea aspectului comercial al produselor agricole.

Dezavantajele utilizării metodei chimice par să fie mai multe şi justificat alarmante, fapt care face ca această metodă, cel puţin în forma ei clasică, să fie privită cu scepticism. Cele mai multe inconveniente ale metodei se referă la:

influenţa nefastă a produselor asupra mediului înconjurător, aceasta traducându-se prin poluarea atmosferei, solului şi apelor;

pericolul permanent de intoxicare a omului şi animalelor; rezidiile din diferitele organe tratate ale plantelor constituie unul din cele mai mari

dezavantaje ale produselor fitofarmaceutice; polivalenţa produselor duce la distrugerea faunei utile, aceasta conducând la perturbarea

echilibrului biocenotic din natură; aplicarea repetată a acestor produse duce la apariţia fenomenului de rezistenţă a

dăunătorilor faţă de pesticidele utilizate, ceea ce atrage după sine necesitatea aplicării unui mare număr de tratamente şi respectiv cheltuieli exagerate, metoda devenind nerentabilă;

alterarea gustului produselor agricole tratate cu produse fitofarmaceutice ce se soldează în cele din urmă prin repercursiuni în desfacerea lor, întrucât acestea sunt evitate de consumatori.

14