EMTCE.pdf

7/23/2019 EMTCE.pdf

http://slidepdf.com/reader/full/emtcepdf 1/39

7/23/2019 EMTCE.pdf


2

INTRODUCERE

Ştiinţa s-a constituit din totdeauna un factor principal al progresului material şi spiritual.

Definită ca sistem de cunoştinţe, ştiinţa presupune un mod de cercetare,

cunoaştere, utilizare şi de posibilă transformare a realităţilor, în concordanţă cu nevoile

omului. Sub acest aspect, ştiinţa constituie o cunoaştere înzestrată cu un ansamblu de

principii, procedee şi tehnici de investigare capabile să o servească în lărgireacunoaşterii.

Ansamblul metodelor, procedeelor, regulilor şi postulatelor utilizate în procesul

cercetării ştiinţifice, inclusiv teoria asupra metodelor pe care le utilizează ştiinţa,

constituie metodologia ştiinţei.

TIPURI DE CERCETAR E ŞTIINŢIFICĂ

Cercetarea ştiinţifică în calitatea ei de investigare consacrată descoperirii, evidenţierii,

verificării şi punerii în slujba omului şi progresului social a unor noi cunoştinţe, poate fidelimitată în trei mai tipuri:

a) Cercetarea fundamentală .- Ea este menită să descifreze legile naturii,

gândirii şi societăţii, să asigure deschideri noi spre cunoaştere, să ofere perspective de

progres. Un loc deosebit în cadrul ei îl are cercetarea fundamentală orientată spre

aplicaţii practice în viitor .

b) Cercetarea aplicativă. - Acest tip de cercetare, folosind rezultatele celorlalte

categorii de cercetare precum şi cunoştinţe empirice, se preocupă de transformarea lorîn tehnici şi tehnologii concrete, în maşini şi echipamente noi sau perfecţionate, în

7/23/2019 EMTCE.pdf


3

produse noi sau înnoite, în măsuri de perfecţionare a conducerii şi organizării

economiei, etc.

c) Cercetarea de dezvoltare. - Este consacrată utilizării rezultatelor cercetării

fundamentale şi aplicative în vederea obţinerii unor soluţii noi, de pr incipiu,

problemelor ridicate de diferite domenii ale tehnicii şi economiei.

PARTICULARITĂŢI ALE CERCETĂRII ÎN ECONOMIE

a) Complexitatea obiectului de studiu care implică un caracter complex

cercetării economice. Procesele şi fenomenele economice sunt interdependente şi

totodată se află sub influenţa unor factori extraeconomici: naturali, demografici, sociali, politici.

b) Volum de muncă mare şi divers pentru a putea cuprinde multitudinea de

aspecte datorate interdependenţelor ce caracterizează procesele şi fenomenele

economice.

c) Caracter costisitor datorat investigaţiilor complexe şi a volumului mare de

informaţii de cules şi de prelucrat.

d) Grad ridicat de dificultate în realizarea cercetării datorită complexităţii problematicii, volumului de muncă mare şi divers, costurilor ridicate.

ŞTIINŢA ŞI METODA ŞTIINŢIFICĂ

Ştiinţa este în esenţă, căutarea adevărului. Valoarea intelectuală a ştiinţei poate fi

apreciată din două puncte de vedere. Ea reprezintă o realizare a minţii omeneşti şi

oferă totodată un test căruia trebuie să i se conformeze toate teoriile mai cuprinzătoare.

Întreaga ştiinţă depinde de conceptele ei. Aceste concepte sunt idei care capătă o

denumire. Ele determină întrebările pe care le punem şi, în felul acesta, implicit,răspunsurile pe care le putem obţine. Ele sunt fundamentale în raport cu teoriile

enunţate în funcţie de aceste concepte. Pentru progresul ştiinţei este caracteristic

7/23/2019 EMTCE.pdf


4

faptul că un concept sau un grup de concepte pot ceda locul altui concept fără a afecta

prea mult cunoştinţele obţinute cu ajutorul conceptelor iniţiale.

Capacitatea de a transfera unele rezultate de detaliu de la o teorie la alta

constituie o mare forţă a ştiinţei şi îi este specifică.

Conceptele şi teoriile sunt mai degrabă descoperite decât inventate şi sunt

condiţionate de nivelul general al cunoaşterii.

Spre deosebire de trăirile şi senzaţiile de natură personală, cum ar fi visurile sau

durerea, ştiinţa este o cunoştinţă care, în principiu cel puţin, este de natură socială, în

sensul că poate fi împărtăşită de un mare număr de oameni. De aici rezultă preferinţa pentru enunţuri făcute într -o formă valabilă pentru mari grupuri de observatori. Se

poate aprecia că principiul relativităţii este o expresie a acestei preferinţe.

Fiecare ştiinţă îşi are noţiunile sale, metodele sale specifice, rodul evoluţiei şi al

acumulărilor istorice; toate ştiinţele au însă în comun ceea ce se numeşte metoda

ştiinţifică de abordare a cercetării. Deşi concepţia despre metodă se schimbă odată cu

ştiinţa însăşi, se conturează o serie de principii cu caracter permanent, proprii oricărei

metode ştiinţifice. Toate ştiinţele se bazează pe o serie de fapte , date, “evidenţe”, percepute din lumea reală, pe care trebuie să le explice şi cu care se confruntă diversele

teorii. Datele se află într -o serie de relaţii, ca expresie a interdependenţelor dintre date,

care sunt interpretate în cadrul anumitor modele, ca un prim pas către elaborarea unor

teorii cuprinzătoare. Confuzia şi ambiguitatea apare atunci când se încalcă succesiunea

date – relaţii – modele.

Acest fapt constituie o gravă abatere de la metoda ştiinţifică.

Abordarea ştiinţifică începe prin delimitarea graniţelor domeniului în care seînscriu cuceririle neîndoielnice ale ştiinţei şi prin stabilirea graniţelor imposibilului,

adică ale reprezentărilor care contrazic experienţa ştiinţifică îndelungată. Între cele două

7/23/2019 EMTCE.pdf


5

graniţe se află domeniul fenomenelor nestudiate, dar posibile. Deosebirile dintre

abordarea ştiinţifică şi abordarea obişnuită a fenomenelor apar pregnant la determinarealimitelor dintre verosimil şi imposibil.

Ştiinţa nu stabileşte numai graniţele posibilului, dar delimitează în acelaşi

timp, cu exactitate, presupunerile, chiar şi pe cele mai verosimile, de afirmaţiile

dovedite. Delimitând lucrurile verosimile de cele dovedite ştiinţa clarifică ce afirmaţii

necesită o continuare a cercetării.

Una din principalele trăsături ale ştiinţei este deschiderea la nou, capacitatea de

a reexamina reprezentările încetăţenite şi dacă este nevoie de a renunţa la ele.Ştiinţa este alcătuită din fapte(date), din relaţiile dintre fapte şi din explicaţiile

acestor relaţii. Faptele şi relaţiile trebuie respectate cu grijă. Faptele bine stabilite rămân

neschimbate, numai relaţiile se precizează odată cu dezvoltarea ştiinţei. Reprezentările

sau modelele se dezvoltă şi îşi schimbă aspectul cu fiecare nouă descoperire.

Stabilitatea este una din cele mai importante trăsături ale ştiinţei, altfel, după

fiecare descoperire, totul ar trebui luat de la capăt.

PRINCIPIILE CERCETARII ŞTIINŢIFICEInstrumentele necesare ştiinţei în procesul cunoaşterii sunt înainte de toate bunul simţ şi

legile logicii. Dar în afară de metodele care decurg din acestea, comune tuturor sferelor

de activitate, ştiinţa a dezvoltat şi verificat în practică principii care permit evitarea

greşelilor şi scurtarea timpului pe drumul către adevăr.

Conform principiului cauzalităţii cauza precede întotdeauna efectul.

Orice teorie trebuie să satisfacă principiul corespondenţei, ea trebuie să fie

legată de teoria anterioară, dacă sunt valabile condiţiile în care a fost stabilită aceastadin urmă. Principiul corespondenţei reflectă continuitatea ştiinţei.

7/23/2019 EMTCE.pdf


6

Principiul observabilităţii cere ca în ştiinţă să se introducă numai acele afirmaţii

care pot fi supuse unui experiment, fie el şi numai mental sau, fie şi numai în principiu.El nu poate fi aplicat însă fără anumite rezerve.

Principiul complementarităţii conform căruia anumite noţiuni sunt reciproc

incompatibile şi trebuie deci să fie interpretate numai prin prisma completării reciproce.

Ideea complementarităţii permite să se înţeleagă şi să se concilieze diferite entităţi

contradictorii.

Claritatea este şi ea o caracteristică necesară a teoriei ştiinţei. Nu de puţine ori

claritatea este evidentă prin simetria unor procese.Încercând o sinteză a ceea ce metoda ştiinţifică are comun pentru toate ştiinţele,

se constată că există într -adevăr unele cerinţe evidente: *o atitudine de imparţialitate,

*hotărârea de a lua în considerare toate posibilităţile rezonabile, *dorinţa de a depune

orice eforturi pentru a fi exact ori de câte ori acest lucru este posibil, *necesitatea de a

evita influenţa ideilor preconcepute.

Dacă este vorba de o cercetare fundamentală, ea va urmări formarea unor

concepte, apoi, cu ajutorul acestor concepte vor fi elaborate ipoteze, teorii, legi.Deosebirea dintre cei trei termeni amintiţi este una de accent; nu este vorba de o

deosebire de esenţă, ci mai curând de o deosebire în gradul de certitudine ce le este

atribuit în mintea cercetătorului.

TIPURI DE CERCETARE ŞTIINŢIFICĂ

Cunoaşterea este o activitate social-umană, un proces complex prin care oamenii îşi

construiesc imagini, idei, concepţii, teorii despre realitatea înconjurătoare şi despre ei

însăşi, în scopul de a explica, prevederea şi transforma fenomenele din natură şisocietate.

7/23/2019 EMTCE.pdf


7

Funcţia de bază a cunoaşterii este de a furniza explicaţii, de a face previziuni, de a

oferi cunoştinţe pentru desfăşurarea activităţilor umane. La rândul său cunoaşterea este

dependentă de cerinţele activităţii practice, iar nivelul său de dezvoltare va fi determinat

de exigenţele acesteia.

Cunoaşterea îşi are originea în procesul practicii. Practica reprezintă punctul de

plecare în cunoaştere, baza pe care se desfăşoară cunoaşterea, dar şi rezultat al

cunoaşterii, precum şi criteriul fundamental de verificare al cunoştinţelor.

Cunoaşterea face ea însăşi obiectul unei activităţi speciale de reflecţie

constituindu-se astfel teoria cunoaşterii sau gnoseologia. Ea s-a cristalizat pe bazaunei reflecţii critice, sistematice asupra particularităţilor procesului de cunoaştere.

Cunoaşterea ştiinţifică se desfăşoară ca un proces conştient, condus şi

reglementat, în timp ce cunoaşterea comună se realizează de cele mai multe ori spontan

şi întâmplător.

Cunoaşterea ştiinţifică are un înalt grad de generalitate, vizează esenţialul în

formele lui diferite de manifestare. Ea se distanţează de individual ca să poată ajunge la

universal, reflectând gradul de abstractizare. Cunoaşterea comună se opreşte laaparenţe, la formele de manifestare a fenomenelor.

Cunoaşterea ştiinţifică este teoretică, are ca punct de plecare şi finalitate practica,

realitatea, dar creează un univers nou, cel al conceptelor, ipotezelor şi teoriilor

ştiinţifice. Cunoaşterea comună rămâne la nivelul de imagini senzoriale, reprezentări şi

idei legate de întâmplare, aparenţă.

Cunoaşterea ştiinţifică înseamnă explicarea fenomenelor cercetate, în timp ce

cunoaşterea comună se limitează la simpla constatare sau o explicaţie sumară, lipsită deargumente valabile.

7/23/2019 EMTCE.pdf


8

Cunoaşterea ştiinţifică foloseşte de regulă un limbaj special, al simbolurilor,

deosebit de cel natural propriu cunoaşterii comune.Istoric, cunoaşterea ştiinţifică s-a desprins în timp de cunoaşterea comună. Astăzi,

cele două modalităţi de cunoaştere interacţionează prin intermediul practicii,

cunoaşterea ştiinţifică stabilind punţi de legătură cu nivelul cunoaşterii comune,

revenind la mijloacele şi termenii specifici acesteia, atunci când se aplică în practică

rezultatele cercetării ştiinţifice sau când se iniţiază noi cercetări.

Cunoaşterea ştiinţifică se deosebeşte de celelalte tipuri de cunoaştere

umană şi în primul rând de cea comună, proprie oricărui om datorită înzestrării salenative, din mai multe puncte de vedere:

*al formei: cunoaşterea ştiinţifică se constituie sub forma unor teorii ştiinţifice-sisteme

de adevăruri ierarhizate, caracterizate printr -o deplină coerenţă internă pe linia

conţinutului şi o riguroasă organizare pe linia logico-deductivă pe linia formei-care

explică şi prevăd evoluţia fenomenelor şi proceselor şi legile obiective ce acţionează în

fiecare domeniu.

*al metodelor: cunoaşterea ştiinţifică determină proprietăţile calitative ale fenomenelorcercetate şi conexiunile dintre ele cu ajutorul unor metode şi instrumente precise, care

permit: înregistrarea, clasificarea, măsurarea şi compararea tuturor caracteristicilor lor

cantitative.

*al procedeelor de verificare: cunoaşterea ştiinţifică dispune de procedee şi tehnici de

verificare a adevărului ipotezelor sale de la observarea dirijată ştiinţific şi experimentul

ştiinţific până la analiza structurii logico-matematice a teoriilor. Fiind supuse unor

probe tot mai exigente, cunoştinţele ştiinţifice se îmbunătăţesc şi se dezvoltă în permanenţă.

7/23/2019 EMTCE.pdf


9

*al limbajului: cunoaşterea ştiinţifică foloseşte un limbaj specializat, cu un înalt grad

de abstractizare, diferenţiat de la o ştiinţă la alta, şi într -o anumită măsură deosebit delimbajul comun. Semnificaţiile termenilor limbajului ştiinţific sunt precizate cu ajutorul

unor definiţii explicite şi univoce, care nu lasă loc unor interpretări alternative, iar

enunţurile sale au întotdeauna o temeinică justificare faptică sau demonstrativă şi

servesc, la rândul lor, pentru fundamentarea altor enunţuri care decurg în mod logic din

ele.

Epistemologia este o parte a gnoseologiei, care studiază specificul cunoaşterii,

aşa cum se manifestă el în ştiinţă, cercetează principiile, legile şi ipotezele formulate îndiferite ştiinţe din punct de vedere al genezei, al evoluţiei şi al valorii cunoaşterii,

precum şi metodele folosite în diferite ştiinţe. În cadrul epistemologiei, un loc deosebit

îl ocupă metodologia sau teoria asupra metodelor pe care ştiinţa le utilizează pentru a

obţine cunoştinţe adevărate.

NIVELURILE CUNOAŞTERII ŞTIINŢIFICE

Cunoaşterea ştiinţifică presupune două niveluri relativ distincte care însă se presupun

reciproc: nivelul empiric şi nivelul teoretic.Nivelul empiric constă din datele şi faptele empirice ale ştiinţei. Faptele

economice reale sunt subsumate, grupate, indexate şi cuprinse în indicatori economici

potrivit nevoilor cunoaşterii şi exigenţelor metodologice existente. Ele devin astfel

fapte ştiinţifice, diferite de faptele reale.

Ştiinţa economică, la fel ca orice altă ştiinţă, nu se opreşte la înregistrarea,

selectarea şi gruparea faptelor ştiinţifice. Ea continuă prelucrarea datelor cu privire la

aceste fapte cu ajutorul metodelor statistico - matematice, dezvăluind pe această cale aşanumitele legităţi sau regularităţi empirice, precum repetabilitatea, ciclicitatea,

modificările structurale, corelaţiile.

7/23/2019 EMTCE.pdf


10

Pe baza faptelor ştiinţifice şi a legităţilor empirice (care nu surprind esenţa şi

cauzele fenomenelor) sunt elaborate enunţurile ştiinţifice.Nivelul teoretic este constituit din teoriile ştiinţifice. În cadrul teoriilor

economice sunt formulate noţiunile, enunţurile şi tezele ştiinţifice, precum şi legile

economice.

Noţiunile economice numite concepte, termeni sau categorii economice sunt

abstracţii care desemnează o anumită trăsătură esenţială a unei clase de fenomene

economice (marfa, valoarea, preţul, renta). Pentru a deveni operaţionale noţiunea

trebuie însoţită de indicatori economici specifici.Enunţurile şi tezele teoretice exprimă raporturile dintre caracteristicile faptelor

ştiinţifice sub forma unor aserţiuni, afirmaţii sau negaţii. Ele presupun noţiunile

ştiinţifice legate între ele în mod logic (creşterea salariului real este determinată de

raportul supraunitar al indicelui salariului nominal şi al indicelui preţurilor).

Legea economică este un tip de enunţ teoretic care semnifică o relaţie generală,

esenţială, relativ stabilă şi constantă, repetabilă, dintre caracteristicile fenomenelor sau

proceselor economice (legea randamentelor non proporţionale, legea cererii, legeaofertei).

O formă de reflectare în planul practicii a legilor economice sunt principiile

economice. Dacă principiile ştiinţifice au în general semnificaţia de izvor primordial,

punct de plecare sau premisă, ori de teză fundamentală sau lege, principiile economice

reprezintă norme de comportament sau de acţiune economică, elaborate în concordanţă

cu cerinţele obiective ale legilor (principiul minimului de efort cu maximum de

randament - homo economicus).Pentru a răspunde exigenţelor puse de cunoaşterea ştiinţifică, o teorie trebuie să

satisfacă unele condiţii elementare:

7/23/2019 EMTCE.pdf


11

*coerenţă logică - enunţurile să se afle în relaţii de compatibilitate reciprocă

*deductibilitate - enunţurile derivă logic unele din altele*completitudine - teoria ştiinţifică tinde să acopere explicativ domeniul la care se

referă, să formuleze toate relaţiile semnificative pentru cunoaşterea acestuia la un

moment dat.

*verificabilitate - orice teorie ştiinţifică trebuie să cuprindă procedee care să o lege de

experienţă, precum şi criterii esenţiale de verificare a conţinutului său ştiinţific.

COMPETENŢA PENTRU LECTURA ŞTIINŢIFICĂ

În termeni operaţionali conceptul poate fi descompus în următoarea listă de capacităţisau aptitudini ale celui ce face lectura ştiinţifică:

Observare: discriminarea formelor, sunetelor, silabelor şi accentelor

Identificare: recunoaşterea literelor, cuvintelor, prefixelor, sufixelor şi rădăcinilor

obişnuite precum şi denumirea obiectelor, evenimentelor, persoanelor.

Descrierea: izolarea şi enumerarea caracteristicilor importante, utilizarea unei

terminologii proprii şi a sinonimelor.

Clasificarea: compararea caracteristicilor şi punerea lor în contrast, ordonarea, punereaîn succesiune şi dispunerea ideilor, prin luarea în considerare a unor criterii multiple.

Proiectarea investigaţiilor: punerea de întrebări, căutarea relaţiilor posibile, aplicarea

unor procedee consecvente, trecerea în revistă a studiilor anterioare, elaborarea planului.

Colectarea datelor: luar ea de notiţe, investigarea materialelor de referinţă, utilizarea

diferitelor părţi ale unei cărţi, înregistrarea datelor într -un mod ordonat.

Interpretarea datelor: recunoaşterea relaţiilor cauză-efect, organizarea faptelor,

recapitularea informaţiei noi, modificarea vitezei de lectură.

7/23/2019 EMTCE.pdf


12

Comunicarea rezultatelor: utilizarea mijloacelor grafice, dispunerea logică a

informaţiei, aşezarea în succesiune a ideilor, cunoaşterea vocabularului de specialitate,relevarea factorilor semnificativi, descrierea clară.

Formularea concluziilor: generalizarea, analiza critică, evaluarea informaţiei,

recunoaşterea ideilor şi a noţiunilor principale, stabilirea relaţiilor şi aplicarea

informaţiei la alte situaţii.

Lectura ştiinţifică constituie aşadar o muncă intelectuală, deloc uşoară. Ea cere

implicare în studiu, identificare şi detaşare critică de autorul lucrării, judecată obiectivă

şi subiectivă (personală), dialog creativ.Având în vedere aceste aspecte, se consideră că metoda lecturii personale complete,

critice, constă în parcurgerea următoarelor operaţii: 1. Cercetarea subiectului, a temei,

cu fixarea unei anumite piste; 2. Localizarea aplicaţiilor posibile; 3. Cercetarea modului

de argumentare şi motivare; 4. Identificarea antitezelor, a obiecţiilor ce pot fi formulate;

5. Identificarea comparaţiilor relevante; 6. Reperarea exemplelor de susţinere, de

ilustrare a ideilor; 7. Corelarea semnificaţiilor cu recurs la sensuri noi, la cele

referenţiale, cu reţinerea unor citate, cu notarea unor valori importante; 8. Stabilireaconcluziilor cu reţinerea esenţialului.

Lectura ştiinţifică se bazează pe chestionare permanentă, pe reformulări în stil

personal, pe reţinerea unor aspecte care permit apropierea de obiectiv, de mesaj, toate

având rolul de a stimula o atitudine critică şi un comportament creativ, în sensul cel mai

larg.

PLANIFICAREA ACTIVITĂŢII DE CERCETARE

De cele mai multe ori, activitatea de cercetare are ca scop elaborarea unei lucrări a căreifinalizare are o anumită dată scadentă. Rezultă de aici necesitatea imperioasă a

7/23/2019 EMTCE.pdf


13

organizării activităţii şi a planificării în timp a diferitelor etape ce se parcurg în procesul

de cercetare ştiinţifică.

Programul activităţii de cercetare va trebui să ţină cont nu numai de termenul

scadent, ci şi de activităţile concrete impuse de specificul lucrării şi de timpul necesar

desfăşurării acestora. Se poate considera, că activitatea de cercetare a oricărei teme ce

urmează să se finalizeze într -o lucrarea, cunoaşte trei momente:

*Elaborarea schiţei programului activităţii de cercetare. Prin acesta, în funcţie de

termenul prevăzut pentru finalizarea lucrării, se eşalonează în timp principalele operaţii

privind documentarea bibliografică , observarea sau documentarea practică, formulareaconcluziilor, redactarea lucrării.

*Întocmirea schiţei preliminare de plan al lucrării ştiinţifice. După documentarea

bibliografică şi formularea ipotezelor se trece la elaborarea schiţei de plan a lucrării de

cercetare conform temei. Întocmirea schiţei preliminare de plan al lucrării conţine idei,

teze, concluzii, toate reieşite din documentare, inclusiv cele preluate din bibliografie.

Această schiţă va sta la baza planului lucrării ştiinţifice, care se elaborează înainte de

trecerea la redactare şi va cuprinde într -o formă sistematizată pe părţi, secţiuni, capitole, paragrafe conţinutul schiţei. Elaborarea acestei schiţe se va face sub îndrumarea unor

cercetători cu experienţă şi pe baza ei se vor face aprecieri cu privire la durata de timp

necesară fiecărei etape de elaborare a lucrării ştiinţifice.

*Definitivarea programului activităţii de cercetare. În această etapă se revine asupra

schiţei programului activităţii de cercetare şi se fac unele corecţii privind natura şi

durata etapelor activităţii de cercetare, în funcţie de specificul şi structura preconizată a

temei.

7/23/2019 EMTCE.pdf


7/23/2019 EMTCE.pdf


15

Instrumentele şi tehnicile de lucru diferă nu numai în funcţie de domeniu, de temă

şi de particularităţile individuale ale cercetătorului, ci şi de tipul documentării.

Cercetarea economică studiază procesul economic real şi nu doar concepţiile

despre respectivul proces (acestea devin obiect principal de cercetare în cazul istoriei

doctrinelor economice). De aceea, în cercetarea economică, mai mult decât în alte

ramuri ale ştiinţei este necesar să se acorde atenţia tuturor tipurilor de documentare:

documentarea bibliografică, documentarea directă în unităţi şi discuţiile cu specialiştii

Informaţiile proprii documentării bibliografice pot fi regăsite pe următoarele

tipuri de documente:a) Documente primare - surse în care este fixat direct conţinutul unei activităţi de

cercetare şi creaţie. Dintre acestea pot fi reţinute: raportul ştiinţific şi tehnic, disertaţia,

proiectul şi documentaţia tehnică, preprinturile sau publicaţiile preliminare, lucrările

prezentate la diferite manifestări ştiinţifice, periodicele, revistele ştiinţifice, articole,

ziare, reviste, cărţi, invenţii şi descrierile de invenţii, culegeri de lucrări ştiinţifice,

monografii, manuale, standarde, ş. a.

b) Documente secundare - surse rezultate din prelucrarea analitică şi sintetică ainformaţiilor cuprinse în documentele primare, cu scopul semnalării acestora. Dintre

acestea, cel mai adesea se folosesc:

*cataloagele - cuprind semnalări de lucrări existente într -o bibliotecă.

* bibliografiile - se prezintă sub forma listelor de semnalare a unor lucrări selectate

după un anumit criteriu - valoare tematică, categorii de documente, timp, autor - însoţite

sau nu de descrieri succinte. Există o mare varietate de tipuri de bibliografii.

* indexurile - sunt modele de nuclee informaţionale cuprinzând titluri, cuvinte cheie,nume, autori, instituţii, subiecte, referinţe bibliografice şi se prezintă ca surse ataşate la

finalul unei lucrări;

7/23/2019 EMTCE.pdf


16

* reviste de referate - publicaţii de informare al căror conţinut se prezintă sub formă de

referate, adnotări sau titluri, la care se adaugă o succintă descriere bibliografică, toatefiind grupate tematic şi urmate de indexuri pe subiecte.

c) Documente terţiare - sunt forme complexe de prelucrare a informaţiilor prin

analiză, evaluare, comparare sau sinteză, cu grad crescut de veridicitate şi

generalizare, cu posibilităţi superioare de valorificare. Dintre acestea menţionăm:

îndreptarele, tratatele, dicţionarele, enciclopediile, sintezele informative şi documentare.

Procesul complex al activităţii intelectuale nu se poate desfăşura la întâmplare.

La nivelul acestui proces două operaţii sunt fundamentale: sistematizarea informaţiilorşi regăsirea informaţiilor. Suportul eficienţei sale îl constituie edificiul operaţional

bazat pe sistematizarea informaţiilor cuprinse în diferite documente sau surse, care

presupune, în primul rând, clasificarea informaţiilor şi uneori indexarea lor.

Clasificarea sau ordonarea constă într -o acţiune de grupare raţională, în clase şi

subclase, a părţilor universului informaţional, permiţând apoi regăsirea rapidă a

faptelor, datelor sau ideilor. Acţiunea de clasificare se poate realiza fie după aspecte

exterioare (autor, formă de prezentare), fie după caracteristici de conţinut. Cea maicunoscută clasificare, acceptată internaţional, are la bază criteriul diviziunii universului

cunoştinţelor umane în clase şi subclase. Principiul diviziunii este cel zecimal, propus

de bibliologul american Malvin Dewey, în 1876, şi perfecţionat ulterior. Sistemul este

cunoscut astăzi sub numele de Clasificare Zecimală Universală (CZU). Indicii ei sunt

ierarhizaţi, numerotarea făcându-se cu cifre arabe pentru fiecare clasă, iar subdiviziunile

acestora prin adăugiri de alte clase arabe. Clasificarea zecimală universală este

ierarhică, noţiunile de conţinut fiind ordonate succesiv după relaţii tematice. Schema eiliniar ierarhică se bazează pe împărţirea totalităţii cunoştinţelor în 10 clase şi a fiecărei

clase, la rândul ei, succesiv, din nou în câte 10 subclase. Tabelele de bază sunt

7/23/2019 EMTCE.pdf


17

următoarele: 0.Lucrări cu caracter general. Bibliografie. Biblioteconomie. 1.Filozofie.

Psihologie. Logică. Epistemologie. Etică. 2.Religie. Teologie. Ateism. 3.Ştiinţe sociale,inclusiv pedagogie. Ştiinţe juridice. Administraţie. 4.Clasă liberă. 5.Matematică.

Ştiinţele naturii. Fizică. 6.Ştiinţe aplicate. Medicină. Tehnică. Agricultură. 7.Arte. Sport.

8.Lingvistică. Beletristică. Literatură. 9.Geografie. Istorie. Biografii.

Sistematizarea presupune adesea şi realizarea unei alte operaţii paralele cu

clasificarea şi anume, indexarea. Aceasta constă în determinarea subiectului principal

(sau a subiectelor principale) tratat într-un document şi redarea lui cât mai concisă, cu

ajutorul unei expresii formate din unul sau mai multe concepte sau noţiunifundamentale, ex primate prin 1 până la 15 cuvinte. Indexarea pe subiecte este o

metodă de ordonare a informaţiilor, mai elastică şi mai accesibilă celor ce caută

informaţii, dar mai puţin deprinşi cu clasificările. Alteori indexarea se face prin redarea

conţinutului cu ajutorul unor noţiuni (decriptori), simboluri (din titlul lucrării) ce

cuprind 1-3 cuvinte.

Regăsirea informaţiilor este, de asemenea, un proces destul de complex. Cel mai

frecvent, el presupune parcurgerea a patru etape esenţiale:* căutarea informaţiilor prin care au fost simbolizate şi indexate sursele,

folosindu-se liste de cuvinte, dicţionare, tezaure, coduri speciale.

* căutarea în index, utilizând aceste coduri-cuvinte ,pentru a găsi toate

informaţiile conexe din diferite sisteme de referinţe utilizând aceste coduri-cuvinte,

* localizarea documentelor pornind de la sistemele de referinţe.

* extragerea şi prelucrarea informaţiilor derivate.

Procesul căutării unui subiect ce răspunde unei cereri specifice a celui ce studiazăîntr-o bibliotecă este de fapt şi o muncă de cercetare, care trebuie învăţată şi exersată.

7/23/2019 EMTCE.pdf


18

PRELUAREA, CONDENSAREA ŞI ORGANIZAREA INFORMAŢIILOR

Dacă acceptăm că sistemul de documentare-informare reprezintă un complex de

operaţii şi mijloace tehnico-metodologice destinat sistematizării şi regăsirii

informaţiilor, va trebui să acceptăm şi idea unor metode şi tehnici de prelucrare a

acestora.

Prelucrarea, condensarea şi organizarea informaţiilor într -un produs selectat,

sistematizat şi redus ca dimensiuni derivă *din nevoia de a opera cu un volum mai mare

de informaţii, *din necesitatea orientării rapide într -un domeniu de referinţă, *de

formulare a unor judecăţi de valoare privind conţinutul lor, precum şi *din ţinerea la

curent cu cele mai noi apariţii într -un domeniu.

Dintre cele mai uzuale metode, tehnici, scheme şi produse logice rezultate din

prelucrarea, condensarea şi organizarea informaţiilor pot fi menţionate: titlul, fişa,

planul, teza, rezumatul, conspectul, fişa de studiu, notele de lectură, extrasele, recenzia,

referatul şi sinteza.

A. TITLUL - reprezintă tehnica cea mai simplă de prelucrare, condensare şi

organizare a informaţiilor şi constă în redarea acestora într -o formă extrem de concisă.Standardele internaţionale recomandă ca esenţială respectarea principiului potrivit

căruia, titlul să conţină cel mult 6 cuvinte semnificative pentru a surprinde conţinutul,

dar să nu depăşească pe ansamblu 12 cuvinte.

B. FIŞA - reprezintă o modalitate specifică de consemnare a rezultatelor lecturii

sau a studiului unui document, în maniere mai mult sau mai puţin detaliate.

Practica lecturii şi studiului unui document a conturat mai multe tipuri de fişe.

Astfel, pot fi menţionate:

7/23/2019 EMTCE.pdf


19

1. Fişa de semnalare a documentului cuprinde următoarele elemente dispuse în

ordine: - cota de înregistrare a bibliotecii (în partea stângă sus); - autorul (autorii);

- titlul documentului; - datele de apariţie (editură, loc, an, pagină, etc.)

2. Fişa adnotată sau fişa de adnotare referativă. Pe lângă datele proprii semnalării

documentului se completează descrierea acestuia cu elemente informative, de descriere

generală şi de recomandare, cu aprecieri scurte asupra domeniului în care se încadrează

conţinutul.

3. Fişa de citate. Cuprinde pe lângă descrierea bibliografică, şi unele citate din

publicaţia respectivă.

4. Fişa de sinteză. Pe lângă elementele fişei de semnalare, acest tip de fişă

cuprinde, într-o manieră sintetică. şi judecăţi de apreciere, de evaluare a lucrării, servind

ca bază pentru alcătuirea sintezelor documentare.

5. Fişa terminologică. Cuprinde unele precizări asupra semnificaţiei şi sensului

unor termeni, noţiuni şi expresii utilizate în documentul analizat.

C. PLANUL DE IDEI - este un rezultat al procesului de prelucrare a conţinutului

unui document(sau a mai multor documente aparţinând aceluiaşi domeniu de informaţii)şi constă în extragerea şi prezentarea într -o anumită ordine logică (impusă de cerinţele

studiului) a ideilor de bază ale documentului sau documentelor avute în vedere. Sarcina

principală a celui ce trebuie să întocmească planul de idei este determinarea a ceea ce

trebuie notat şi preluat din document, prin raportare la logica materialului ce urmează a

fi elaborat, dar şi la conţinutul mesajului din textul de bază.

Realizarea eficientă a unui plan de idei presupune următoarele operaţii:

- se descifrează textul prin lectură atentă şi repetată, urmărindu-se: *depăşireadificultăţilor datorate vocabularului; *identificarea cuvintelor cheie şi a lanţurilor de

idei; *identificarea cuvintelor de legătură care au o semnificaţie contextuală importantă,

7/23/2019 EMTCE.pdf


20

exprimând: opoziţia, cauzalitatea consecinţa alternativa; *segmentarea textelor lungi, cu

formularea unor subtitluri provizorii.

- se desprind ideile principale, raporturile dintre ele şi cele secundare, precum şi

elementele ce definesc mişcarea cronologică a evenimentelor, cu menţionarea unor

exemple ilustrative ca suport.

- se aranjează ideile într -o ordine convenabilă celui ce face planul, în funcţie de

intenţii.

- se controlează şi se confruntă ideile, revenindu-se asupra mesajului de bază al

textului.

Se recomandă scrierea planului ideatic pe foi volante, fiecare foaie conţinând o

idee principală şi cele secundare corespunzătoare. Acest lucru va permite o restructurare

succesivă a planului de idei până se va ajunge la forma cea mai convenabilă.

D. TEZA - Ca formă lingvistică, ea rezultă din prelucrarea concisă a informaţiilor

unui document şi cuprinde formulări sintetice ale ideilor de bază, ale conţinutului unui

mesaj, întemeiate pe o concepţie generală proprie unui anumit domeniu ştiinţific.

Tezele pot fi simple sau complexe, în funcţie de mărimea, de natura şi deimportanţa documentului pentru autorul lecturii. Ele exprimă, într -un alt plan, specific,

ipotezele ştiinţifice.

E. REZUMATUL - Este un produs al activităţii de sinteză dezvoltată a ideilor

principale dintr-o lucrare, care evidenţiază contribuţia originală a autorului, fără a

include elemente critice. Tipurile principale de rezumate practicate în informare sunt:

- rezumatul simplu - (de adnotare) - Constă într -o singură frază care indică unităţile de

conţinut minime şi absolut necesare pentru situarea textului într -un contextinformaţional. De obicei, el se regăseşte pe fişele adnotate.

7/23/2019 EMTCE.pdf


21

- rezumatul indicativ - (de semnalare) - Este mai extins decât cel simplu şi cuprinde mai

multe detalii de conţinut;

- rezumatul informativ - (propriu-zis) - Conţine un volum mare de informaţii păstrând

ordinea adoptată de autor, dar, reformulează, proporţionează şi exprimă în cuvinte

proprii gândirea autorului. Rezumatul informativ poate cuprinde şi citate, pasaje sau

expresii ale autorului, fără ca prin aceasta conţinutul lui să devină un montaj de citate,

juxtapuneri sau prescur tări mecanice ale ideilor.

F. CONSPECTUL - Reprezintă o formă amplă, rezumativă a activităţii de studiu

şi lectură ştiinţifică, oferind o viziune personală şi de ansamblu asupra materialului parcurs (pasaje, titluri, argumente, sublinieri proprii). Scopul principal al conspectului

este acela de a reţine elementele de bază ale unui material şi de a le folosi în situaţii

variate. Se consideră că în conspect, unele fraze şi chiar unele cuvinte au o însemnătate

incomparabil mai mare decât într-o expunere temeinică şi amănunţită.

Pentru realizarea unui bun conspect se impune respectarea câtorva condiţii:

*claritatea ideilor, *logică implacabilă, *redare sistematică a ideilor, *esenţializarea

ideilor şi nu copierea textelor în maniere mai mult sau mai puţin integrale. În practicadocumentării pot fi identificate mai multe tipuri de conspecte. După numărul surselor

prelucrate: conspect unitar (al unei singure lucrări) şi conspect centralizat (al mai

multor lucrări). După gradul implicării celui ce face conspectul: conspect obiectiv,

reproductiv de idei sau pasaje şi conspect apreciativ, cu note obiective, dar cu multe

judecăţi şi idei personale. Conspectul centralizat ridică unele probleme de

metodologie a realizării eficiente, în legătură cu care pot fi recomandate în principal,

două procedee: primul constă în lecturarea şi conspectarea fiecărei lucrări în parte, pefoi separate, având drept criteriu de notare problemele principale tratate în sursele de

documentare; după aceea, se grupează notele care tratează aceeaşi problemă,

7/23/2019 EMTCE.pdf


7/23/2019 EMTCE.pdf


23

fişei se va scrie în dreapta spaţiului superior, înainte de margine, cu una din siglele ce au

următoarele semnificaţii: FP - fişă principală; FS - fişă secundară; FC - fişă de

continuare

Toate fişele vor fi însoţite de un număr care va indica ordinea întocmirii lor, astfel

încât, ele vor sugera logica succesiunii ideilor, proprie autorului sursei de documentare.

Chiar dacă unele dintre fişe vor fi ordonate, la un moment dat, conform unei alte

structuri, dorită de cercetător, se va putea oricând reveni la cea iniţială.

În datele de referinţă se va indica sursa de documentare cu toate datele de identificare:

autor, titlu, data şi locul apariţiei, şi după caz, sursa de informare (biblioteca, persoana)unde poate fi găsit materialul informaţional.

Atunci când este necesar, pe verso se vor nota citate semnificative pentru

începerea sau încheierea textului sau unele scurte parafraze pentru anumite probleme.

H. NOTELE DE LECTURĂ - Reprezintă rezultatul activităţii de studiu asupra

unei lucrări din orice domeniu şi au drept finalitate utilizarea lor în cele mai variate

situaţii, domenii, activităţi.

Notele de lectură nu se confundă cu luarea notiţelor. Ele se disting prin aceea că,într-o primă fază, se fac pe textul propriu-zis (dacă acesta aparţine celui ce face lectura)

sau pe un caiet special cu consemnarea paginilor de referinţă, însemnări menite să

semnaleze aspectele ce prezintă interes. Ulterior, cititorul poate reveni la textul de

bază, ţinând cont de însemnările făcute, preluând şi prelucrând informaţiile ce prezintă

interes.

I. REFERATUL - Reprezintă o formă a muncii independente prin care se

realizează sintetizarea sau dezvoltarea în formă scrisă, a unor idei sau probleme dintr-olucrare sau, din mai multe lucrări apropiate tematic. Printre condiţiile de realizare a

unui bun referat pot fi menţionate:

7/23/2019 EMTCE.pdf


24

- studierea completă, în limita posibilităţilor, a surselor de bază ce tratează problema

urmărită.

- structurarea logică a conţinutului materialului studiat

- identificarea şi formularea corespunzătoare a argumentelor necesare convingerii celor

care ascultă sau citesc referatul.

Structura unui referat, în manieră clasică, este alcătuită din trei părţi:

introducere, conţinut şi concluzii. Poate fi adoptată şi o altă manieră, modernă de a

structura un referat, notând: titlul, autorul, planul ideilor de bază ale referatului şi

apoi, elementele proprii unui referat clasic: introducerea, în care se prezintă locul,rolul şi nivelul atins de problemă în cercetările şi studiile ştiinţifice relevante;

cuprinsul, cu dezvoltarea ideilor şi evidenţierea celor personale; concluziile care să

conţină între altele, deschiderea unei noi abordări a problemei, emiterea unor judecăţi de

valoare, sintetice, asupra contribuţiilor aduse şi a direcţiilor posibile de dezvoltare a

problemei; bibliografia care va fi menţionată fie în text, fie la sfârşitul referatului; data

întocmirii.

Dimensiunile referatului sunt condiţionate de specificul materialului studiat şi prelucrat, de obiectivele propuse, de activitatea intelectuală în care se integrează.

J. SINTEZA - Reprezintă tehnica şi forma de prezentare concentrată, coerentă şi

uşor inteligibilă a informaţiilor privind o temă dată din mai multe lucrări.

Sinteza are şi semnificaţia unei activităţi de reformulare a informaţiilor referitoare

la un subiect care se regăseşte într -o varietate de surse. Activităţile angajate în

procesul elaborării sintezei sunt, în principal, următoarele: parcurger ea materialelor

documentare, recunoaşterea şi extragerea informaţiilor legate de tema propusă şi, înfinal, convertirea lor într-o lucrare de sinteză.

7/23/2019 EMTCE.pdf


25

PROCEDEE ŞI TEHNICI DE PRELUCRARE A INFORMAŢIILOR

Prelucrarea datelor economice înseamnă, în ultimă instanţă, utilizarea documentaţiei,

adică, acel proces în care interpretarea proprie a informaţiilor trece în prim plan. Pentru

aceasta se impun cu necesitate următoarele operaţiuni, considerate ca fiind foarte

importante:

*evaluarea critică a sursei de documentare

*organizarea şi sistematizarea informaţiilor obţinute în urma documentării

bibliografice sau de teren

*punerea în diferite relaţii a datelor rezultate din documentaţie, în funcţie de

scopul urmărit

Evaluarea critică a surselor de documentare bibliografică trebuie să ţină cont de o serie

de aspecte, dintre care pot fi menţionate:

*anul apariţiei lucrării, numărul ediţiei precum şi revizuirile şi adnotările la ediţia

respectivă. Aceste date sunt de natură să plaseze în timp lucrarea, care de multe ori

poate purta amprenta epocii în care a fost elaborată.

*informaţii privind editura, editorul şi gradul de specializare şi de profesionalismal acestora, ele putându-se constitui într-o garanţie pentru însuşirile de ordin calitativ ale

lucrării.

*date referitoare la autor privind perioada în care a trăit, formaţia sa profesională,

orientarea politică, toate fiind de natură să permită o percepţie realistă a mesajului

lucrării şi totodată posibilitatea de a delimita aspectele obiective de cele cu caracter

subiectiv.

*determinarea tipului de lucrare, fapt ce permite aprecierea lucrării prin prismaobiectivului urmărit, al unghiului de abordare şi al profunzimii tratării subiectului.

7/23/2019 EMTCE.pdf


26

In cazul în care documentarea s-a făcut din mai multe surse, se impune

confruntarea acestora, ştiut fiind că pot apărea unele probleme, cum ar fi cele referitoare

la comparabilitatea datelor, la compatibilitatea, suficienţa sau insuficienţa lor, toate, de

natură să permită o analiză corelată şi pertinentă.

Sistemul metodologic utilizat în prelucrarea informaţiilor este alcătuit din

metode şi tehnici proprii ştiinţei în general, cu particularizări ce ţin de specificitatea

problemelor economice care se găsesc la interferenţa cu socialul şi politicul.

Organizarea şi sistematizarea informaţiilor obţinute în urma documentării cu

caracter aplicativ, presupune folosirea unor procedee şi tehnici care să permită o prelucrare sugestivă şi pertinentă a informaţiilor.

Unul din procedee se referă la întabelarea datelor. Cea mai dificilă etapă este cea a

stabilirii conţinutului şi structurii tabelului, astfel încât, în urma analizei datelor cuprinse

în el, să poată fi formulate concluzii care să se constituie în argumente utile.

În prelucrarea datelor se poate recurge la grafice şi diagrame, ele numărându-se

printre cele mai sugestive mijloace de vizualizare a structurilor şi corelaţiilor proprii

informaţiilor economice.Una din modalităţile de prelucrare a datelor referitoare la faptele, fenomenele şi

procesele economice, presupune evidenţierea relaţiilor de cauzalitate între diferite

variabile. Pentru aceasta se apelează la formalizarea matematică, prin formule de

determinare a unor indicatori, prin funcţii sau prin modele.

Variabilele nu au acelaşi statut. Unele dintre ele pot fi considerate instantanee,

proprii unei cercetări statice, definind mărimi economice la un anumit moment dat şi

reprezentând nivelul indicatorului respectiv: preţul unui produs sau nivelul stocului decapital la sfârşitul anului, de exemplu. O altă categorie sunt variabilele de flux, care

sugerează şi o dimensiune temporală: venitul anual sau consumul lunar.

7/23/2019 EMTCE.pdf


27

Astfel, unii indicatorii pot fi determinaţi ca mărimi absolute, prin însumare,

rezultând de exemplu, agregatele macroeconomice, sau prin scădere, atunci când estevorba de masa profitului, ca diferenţă între cifra de afaceri şi costul total. Alţi indicatori

se determină ca mărimi relative, precum cei de eficienţă, ca raport dintre efect şi efort,

cum ar fi productivitatea muncii. Una din problemele prelucrării informaţiilor este cea a

măsurării, cuantificării datelor, care trebuie să ţină cont nu numai de stabilirea corectă şi

sugestivă a unităţilor de măsură în funcţie de natura fenomenului urmărit, dar şi de

faptul că este vorba de o cercetare statică sau una dinamică. Aşa de exemplu, nivelul

productivităţii muncii, ca raport de eficienţă între efect şi efort, poate fi exprimatădiferit, în funcţie de cuantificarea producţiei şi a muncii. Dacă se doreşte determinarea

numărului de lucrători necesari pentru a obţine o anumită producţie fizică, se va pleca

de la productivitatea muncii calculată ca raport între producţie în unităţi fizice şi

numărul de lucrători. Dacă se urmăreşte fundamentarea unei decizii privind

dimensionarea optimă a numărului de lucrători, se va compara salariul mediu individual

al lucrătorilor cu productivitatea medie a muncii, calculată ca raport între producţia

exprimată în unităţi valorice şi numărul de lucrători. Aprecierea dinamicii unui indicator presupune folosirea indicilor, ca mărimi relative.

Analiza proceselor economice presupune ca punct de plecare determinarea

abaterilor indicatorilor în timp sau faţă de un nivel luat ca bază de comparaţie. Abaterile

pot fi apreciate ca abateri absolute, prin diferenţă, sau ca abateri relative, prin indici. De

reţinut că formalizarea matematică a unei relaţii dintre date sau fapte economice nu

presupune în mod automat şi caracterul operaţional al relaţiei. Aşa de exemplu, relaţia

dintre salariul real, salariul nominal şi nivelul preţurilor poate fi formalizată prinraportul:

Salariul real = salariu nominal / preţuri

7/23/2019 EMTCE.pdf


28

Semnificaţia economică a relaţiei dintre cele trei date se referă la aceea că salariul

real este direct proporţional cu salariul nominal şi invers proporţional cu preţurile, fără

ca prin această relaţie să se poată determina mărimea absolută a salariului real, care este

o noţiune abstractă în sensul că nu poate fi cuantificat ca mărime absolută. Pornind însă

de la această corelaţie, raţionamentul se poate transfera în domeniul indicilor, al relaţiei

dintre dinamica celor trei mărimi. Ca expresie a modificării nivelurilor celor trei

variabile, se obţine formalizarea unei corelaţii care devine totodată şi operaţională:

Indicele salariului real = Indicele salariului nominal / Indicele preţurilor

cu o semnificaţie concretă, potrivit căreia, modificarea salariului real este direct

proporţională cu modificarea salariului nominal şi invers proporţională cu modificarea

preţurilor. In plus această relaţie este şi operaţională, adică se poate determina creşterea

sau scăderea salariului real şi totodată se poate aprecia cui s-a datorat modificarea.

Exprimarea relaţiilor proprii fenomenelor şi proceselor economice îmbracă forma

unor funcţii: funcţia cererii, funcţia ofertei, etc. Funcţia de producţie, privită ca funcţie a

costului total, exprimă corelaţia existentă între cele două componente ale acestuia

costurile fixe şi costurile variabile şi modificarea producţiei. Forma funcţiei este diferităşi exprimă complexitatea relaţiei dintre ele, ea putând fi liniară, exponenţială,

logaritmică, etc.

Într-un plan superior sunt elaborate modelele matematice, care cuprind ca

elemente distincte: funcţia obiectiv, de maximizare(a profitului), de minimizare (a

costului) sau de echilibru( al venitului naţional); sistemul de restricţii tehnico-

economice, cum ar fi de exemplu funcţia de consum şi funcţia de investiţii din modelul

lui Keynes; restricţiile logice, ele rezultând din natura variabilelor şi regulileformalizării matematice, cum ar fi de exemplu, 0 c 1.

7/23/2019 EMTCE.pdf


29

Variabilele modelului pot fi endogene, proprii modelului, găsindu-şi explicaţia în

cadrul său(consumul gospodăriilor este funcţie de venit) şi exogene, determinateindependent de relaţiile proprii modelului, considerate ca fiind date(investiţiile

autonome în modelul lui Keynes)

ELABORAREA CONCLUZIILOR ŞTIINŢIFICE

Formularea problemelor şi ipotezelor ştiinţifice presupune un raţionament

ce porneşte de la principiul metodologic fundamental al cercetării ştiinţifice-principiul

îndoielii - şi impune o analiză critică, constructivă pentru a stabili valoarea

cunoştinţelor prin verificare.Ipoteza poate fi definită ca un enunţ ce urmează a fi supus verificării.

Problemele ştiinţifice apar atunci când noile fapte nu mai pot fi explicate pe baza

teoriilor şi cunoştinţelor existente. Formularea problemei ştiinţifice este unul din

momentele cele mai laborioase şi dificile ale cercetării şi aceasta mai ales datorită

faptului că problemele economice sunt probleme ale vieţii reale.

Temele de cercetare sunt probleme supuse cercetării ştiinţifice în vederea

soluţionării.Soluţionarea problemelor ştiinţifice începe cu(1) formularea ipotezei , ca o

presupunere, ca o explicaţie a cauzelor, ca un enunţ, ca o teză, ca o lege sau principiu,

toate cu caracter provizoriu. Elaborarea ipotezelor este dificilă în ştiinţa economică

pentru că fenomenele şi procesele economice sunt complexe, iar informaţiile nu de

puţine ori sunt incomplete sau contradictorii. După formulare urmează (2)verificarea

ipotezelor . Procedeele de verificare pot fi: *empirice-când confruntarea ipotezelor cu

faptele ştiinţifice se face prin observare obişnuită sau observare ştiinţifică, adicădirijată, ce presupune culegere de date şi fapte în mod sistematic; experimentul ştiinţific

7/23/2019 EMTCE.pdf


7/23/2019 EMTCE.pdf


31

tipului lucrării presupune stăpânirea limbii literare şi a limbajului specific domeniului

cercetat, cel economic de exemplu. Un asemenea limbaj se obţine prin lectură

permanentă de lucrări beletristice şi economice reprezentative. Prin aceasta se asigură

îmbogăţirea şi actualizarea limbajului de specialitate şi se amplifică posibilitatea de a-l

utiliza literar, corect, eficient.

Redactarea unei lucrări ştiinţifice presupune parcurgerea unor etape dintre care

cele mai importante pot fi considerate:

*enunţarea tezelor de bază şi prin aceasta sintetizarea coordonatelor teoretice şi

delimitarea domeniului abordat.

*sistematizarea, în sensul ordonării problematicii, a tezelor şi concluziilor rezultate din

cercetare în funcţie de obiective şi de tipul de lucrare.

*redactarea propriu-zisă a lucrării, care este cea mai laborioasă.

Experienţa în domeniul cercetării ştiinţifice a permis conturarea a două variante de

redactare a lucrărilor:

1.-elaborarea unui text de bază, iniţial care este perfecţionat ulterior în ceea ce

priveşte conţinutul şi forma.

2.-redactarea succesivă, în mai multe variante, până se ajunge la o formă

corespunzătoare exigenţelor.

Cea mai utilizată modalitate presupune elaborarea variantei iniţiale care cuprinde

ideile principale expuse în mod concentrat, urmând ca adăugirile succesive să fie făcute

pe verso sau pe anexe, cu trimiteri precise.

O atenţie deosebită trebuie acordată coerenţei logice şi stilului unitar. Mai mult, în

raport cu prima variantă pot apărea nu numai adăugiri, ci şi eliminări de text, până laobţinerea unui nivel corespunzător de concizie, claritate şi rigurozitate.

In procesul redactării trebuie respectate anumite cerinţe esenţiale precum:

7/23/2019 EMTCE.pdf


32

*formularea judicioasă a obiectivelor, tezelor, concluziilor

*explicarea clară şi argumentarea riguroasă a fiecărei afirmaţii sau păreri.

*integrarea adecvată a detaliilor în context.

*evitarea de amănunte nesemnificative care încarcă textul

*revizuirea structurii paragrafelor pentru a avea o coerenţă logică

*prelucrarea şi includerea observaţiilor referenţilor sau conducătorilor ştiinţifici ai

lucrării

Ţinuta unei lucrări ştiinţifice nu este legată numai de conţinutul său. Forma

acesteia întregeşte imaginea referitoare la competenţa cercetătorului. Cerinţele de bază

privind forma unei lucrări ştiinţifice se referă la următoarele:

a)titlul trebuie să fie scurt şi clar, sintetizând conţinutul materialului. Pentru precizări

suplimentare sau pentru a evita un titlu prea lung se apelează la subtitlu.

c)enunţarea problemelor studiate- prezentă de regulă în introducere, acolo unde se

vor preciza obiectivele, cadrul general studiat sau problematica abordată, precum şi

rezultatele obţinute de alţi cercetători în domeniu.

d)structura lucrării-judicios delimitată în părţi, capitole, paragrafe, în funcţiedimensiune, de complexitate, de natura problemelor abordate, de obiectivele urmărite.

Într-o structură considerată corespunzătoare, paragraful ajunge până la 1o pagini, dar nu

trebuie să fie mai mic de 2 pagini.

e)instrumentarul de investigare utilizat-se prezintă concis. Astfel, metodele

cunoscute vor fi numai amintite, trimiterile bibliografice vor fi precise, iar elementele de

noutate în utilizarea unui instrument de cercetare vor fi prezentate mai pe larg.

f)prezentarea rezultatelor originale ale cercetării-aspect important, definitoriu pentru conţinutul lucrării. Astfel, contribuţiile proprii vor avea o pondere însemnată în

lucrare; datele de observare primară, considerate interesante, vor fi reproduse în

7/23/2019 EMTCE.pdf


33

totalitate(dacă au un volum mare vor fi prezentate în anexe).; se prezintă sintetic

rezultatele prelucrării datelor în tabele, centralizatoare de comparare, etc.; dacă anumite

date sunt preluate din alte lucrări, se vor face trimiteri precise la bibliografie.

g)ideile de bază ale lucrării - se evidenţiază prin titlurile părţilor, capitolelor,

paragrafelor, iar în text prin formulări exprese, sublinieri, folosirea unor litere cu

caractere speciale. Interesantă pentru marcarea şi reţinerea lor este vizualizarea.

h)ilustrări grafice-trebuie să fie simple, sugestive, de dimensiuni rezonabile, uşor de

înţeles, însoţite de legendă, numerotate pentru identificare rapidă. In text este obligatoriu

să se facă trimiteri explicative şi comentarii la graf ice.i)tabelele-cuprind informaţii cifrice, indicatori cu semnificaţie pentru conţinutul

lucrării. Trebuie acordată multă atenţie rubricilor tabelelor şi conţinutului lor astfel încât

ele să fie argumente pertinente pentru conţinutul lucrării. Şi pentru tabele este necesară

numerotarea ,iar în text să se facă trimiteri şi comentarii corespunzătoare. In lucrare se

vor include numai tabelele cu adevărat sugestive şi necesare, celelalte vor fi trecute în

anexe.

j)citatele - se vor folosi pentru referiri la idei foarte importante, sau ca argument cândse combate un anumit punct de vedere, sau pur şi simplu atunci când se consideră că o

formulare este foarte bună. De reţinut că citatele se folosesc moderat, altfel imprimând

un caracter documentar lucrării. Este obligatorie delimitarea în text prin ghilimele,

numerotarea şi referirea la sursa bibliografică .

k)anexele-cuprind de regulă materialul informaţional utilizat : date cu caracter statistic,

rezultatele unor investigaţii de teren, sintezele unor puncte de vedere aparţinând unor

specialişti, extrase de texte sau legi. Fiecare anexă va cuprinde sursa informaţiilorîncorporate. În textul lucrării se vor face trimiteri exprese la anexe .

7/23/2019 EMTCE.pdf


34

l)bibliografia- poate fi regăsită fie la sfârşitul lucrării, fie la sfârşitul părţilor sau

capitolelor, fie în partea de jos(subsolul)paginii. In bibliografie se trec doar lucrăriefectiv consultate şi utilizate. La întocmirea listei lucrărilor cuprinse în bibliografia

generală, de la sfârşitul lucrării, trebuie să se respecte unele reguli:

- lucrările se înscriu în ordine alfabetică după litera numelui autorului. Pentru lucrările

colective ordinea alfabetică se stabileşte după numele primului autor.

- în cazul lucrărilor colective la care nu se menţionează numele autorilor , anuare

statistice, legi, ordonarea alfabetică se va face după prima literă a titlului sursei

bibliografice, spaţiul afectat de regulă numelui autorului fiind marcat prin semnedistincte.(* * *).

Atunci când trimiterile la sursa bibliografică se fac în subsolul paginii, pentru

citate, întocmirea aparatului ştiinţific trebuie să respecte anumite cerinţe:

cifrele de la terminarea unui citat se scriu fără paranteze şi după ghilimelele care

delimitează citatul

numerotarea citatelor şi a notelor de subsol corespunzătoare se face în continuare pe

capitole, subcapitole sau chiar pe lucrare. Notele de subsol cuprind următoarele date: cifra corespunzătoare citatului din text,

autorul, titlul lucrării sau articolului, numărul revistei sau volumului, editura, numărul

ediţiei, localitatea, anul apariţiei, numărul paginii. De cele mai multe ori, pentru autori

apare doar iniţiala prenumelui, dar pentru autoare prenumele va fi întotdeauna scris în

întregime.

De exemplu: 1. Băbăiţă I., Silaşi Gr., Duţă Alexandrina, Macroeconomia, Editura

Orizonturi Universitare, Timişoara, 1999, pag. 139Pentru a evita repetarea datelor privind aceeaşi sursă bibliografică se poate recurge

la următoarele notaţii:

7/23/2019 EMTCE.pdf


35

*Op. Cit. - atunci când s-a citat anterior lucrarea

De exemplu: 12- Băbăiţă I. şi colaboratorii, op. cit., pag. 153

*Idem - atunci când corespund toate elementele cu ale unei lucrări citate imediat

anterior

De exemplu: 13-Idem

*Ibidem - atunci când corespund toate elementele cu ale unei lucrări citate imediat

anterior fiind diferită numai pagina

De exemplu: 14-Ibidem, pag.154

Există şi alte modalităţi de semnalare a surselor bibliografice, menţionate in regulile de

redactare proprii editurilor sau altor organisme de specialitate. Ceea ce este important

rămâne conţinutul acestor semnalări care să permită identificarea rapidă a documentului

iniţial.

n)rezumatul(sinteza) lucrării-se prezintă ca o informare asupra principalelor probleme

din lucrare insistând asupra contribuţiilor originale.

Realizarea unui text de calitate presupune luarea în considerare a unor

recomandări prin care se conferă unele însuşiri absolut necesare :a)rigurozitatea - presupune formulări exacte care să reflecte fidel fenomenele şi

procesele studiate. Aceasta implică o cunoaştere şi folosire corespunzătoare a

conceptelor, a metodelor domeniului studiat, dar şi înregistrarea, analiza şi interpretarea

corectă a datelor.

b)originalitatea-se realizează prin exprimarea unui punct de vedere propriu, nou, dar şi

prin trecerea informaţiilor privind fenomenele studiate, prin filtrul gândirii proprii.

c)corectitudinea elaborării - care se asigură prin sistematizarea ideilor expuse şiselectate după criteriile importanţei şi consecinţelor logice, prezentate şi argumentate

convingător, în funcţie de obiectivele urmărite.

7/23/2019 EMTCE.pdf


36

e)corectitudinea-din punct de vedere gramatical şi literar.f )stilul redactării-trebuie să fie concomitent: personal, concret, focalizat, coerent,

responsabil, adaptat.

* personal - adică să reflecte convingeri, experienţe proprii, într-un limbaj care să evite

şabloanele, formulările banale şi utilizând pe cât posibil formele impersonale ale

verbelor(se observă, aşa cum s-a văzut) ;

*concret - prin efectuarea de referiri precise şi formulări exacte, prin trimiteri la opiniile

altor autori;* focalizat - (direcţionat) - adică să faciliteze sesizarea obiectivelor majore, urmărindu-se

în permanenţă idea principală a lucrării;

*coerent - trecerea de la un pasaj la altul, de la un paragraf la altul să fie logică şi

fluidă.;

*responsabil - să respecte adevărul ştiinţific, să reflecte situaţia reală, să semnaleze

sursele de informaţii investigate, să consemneze exact consemnările din bibliografie, să

delimiteze clar rezultatele originale de cele preluate;*adaptat-în sensul luării în considerare a cerinţelor beneficiarilor lucrării sau cu

respectarea specificului lucrării, care se referă la problematica abordată, la dimensiunea

şi modul de structurare a materialului, la limbajul şi aparatul ştiinţific folosit.

PRINCIPALELE TIPURI DE LUCR ĂRI ŞTIINŢIFICE

În funcţie de destinaţia lor, lucrările de cercetare ştiinţifică pot îmbrăca

următoarele forme:

a)referatul ştiinţific - comunicare prescurtată a unei concluzii ştiinţifice inclusiv a uneisoluţii practice. În forma scrisă are 5 - 10 pagini şi de obicei este prezentat oral.

7/23/2019 EMTCE.pdf


37

b)comunicarea ştiinţifică - o lucrare mai amplă şi mai complexă cuprinzând 10 - 20 de

pagini, expunerea orală fiind de 15 -25 minute.d)raportul de cercetare - o lucrare ştiinţifică predată beneficiarului la termenul

prestabilit prin contract .

f)studiul - lucrare de cercetare destinată sau nu publicării având 25 -50 de pagini.

SUSŢINEREA PUBLICĂ A LUCRĂRILOR DE CERCETARE

Susţinerea publică, orală a lucrărilor ştiinţifice presupune elaborarea unui material

suport car e are ca părţi principale (a) introducerea sau exordiul în care se enunţă în linii

mari problema care face obiectul comunicării cu scopul de a trezi interesul

ascultătorilor. (b) tratarea subiectului care constă în expunerea dezvoltată a ideilor,

faptelor, metodelor precum şi a argumentelor corespunzătoare. c) concluzia sau

peroraţia care are, pe de o parte, rolul unei recapitulări în care sunt evidenţiate

principalele aspecte, iar pe de altă parte, rolul de a convinge auditoriul de justeţeaconcluziilor.

Reuşita unei expuneri verbale este asigurată dacă *trezeşte interesul

auditoriului, * dacă este convingătoare pe bază de logică şi practică fără reproş şi * dacă

reuşeşte să impună părerea autorului, inclusiv, prin căldura şi puterea de expresie a

cuvântului.

Un adevărat cercetător trebuie să poată realiza o expunere orală care să

transmită clar, limpede, ideile şi convingerile proprii . El trebuie să înveţe să foloseascătoată gama de mijloace de expresie : cuvânt, sintaxă, cadenţă şi armonie a frazei,

sugestivitatea stilului, debit verbal, accent, căldură a cuvântului, gesticulaţie, atitudine.

7/23/2019 EMTCE.pdf


38

Pregătirea expunerii condiţionează eficacitatea comunicării rezultatelor

cercetării ştiinţifice şi cuprinde :*elaborarea planului prezentării(expunerii orale) şi redactarea textului care va face

obiectul expunerii,

*cunoaşterea auditoriului,

*pregătirea personală a vorbitorului,

*pregătirea materialului şi tehnicii ajutătoare,

*pregătirea auditoriului.

Planul prezentării trebuie să cuprindă ideile principale şi argumentarea fiecăreiadintre ele. Părţile expunerii vor fi concepute modular (fiecare idee pe o pagină separată)

ceea ce va oferi posibilitatea unor eventuale modificări în succesiunea ideilor prezentate,

chiar în timpul expunerii, dacă se dovedesc necesare. In elaborarea planului expunerii se

are în vedere cu prioritate valorificarea rezultatelor cercetării proprii. Se recomandă ca

în expunerea orală să se reproducă integral textul special pregătit, prin aceasta

asigurându-se rigurozitatea transmiterii rezultatelor precum şi eliminarea eventualelor

improvizaţii dăunătoare pentru calitatea şi ţinuta ştiinţifică a actului de comunicare.Cunoaşterea auditoriului este o fază importantă în pregătirea expunerii,

deoarece aceeaşi temă va fi tratată diferenţiat, în funcţie de structura şi de nivelul

informării auditoriului. In plus, atunci când comunicarea este urmată de întrebări şi

discuţii, se dovedeşte foarte utilă o informare cu privire la domeniul preocupărilor celor

prezenţi.

Pregătirea personală a vorbitorului , înseamnă în primul rând un text de

prezentare bine elaborat şi în al doilea rând, presupune controlul atitudinii, al mimicii, algesturilor, urmărindu-se prevenirea unor eventuale dificultăţi psihice, întreruperi

prelungite sau precipitări în expunere.

7/23/2019 EMTCE.pdf


39

Pregătirea materialelor şi a tehnicii ajutătoare : diapozitive, folii, planşe cu

tabele sau grafice, ştiut fiind că vizualizarea uşurează expunerea, evitând monotoniaînşiruirii de cifre sau clasificări. Nu trebuie omisă verificarea prealabilă a existenţei

condiţiilor de utilizare corespunzătoare a materialelor utilizate: priză, cablu, ecran, etc.

Pregătirea auditoriului presupune, după caz, anunţarea prealabilă a temei prin

afiş sau program . În unele cazuri se apelează la editarea unor preprinturi sau rezumate

ale lucrărilor ce urmează a fi prezentate, asigurându-se astfel posibilitatea pregătirii

participanţilor pentru întrebări, discuţii sau dezbateri, în cunoştinţă de cauză.

Expunerea în public constă în reproducerea textului scris, special pregătit.Captarea interesului se asigură prin sublinierea noutăţii şi a actualităţii problemelor, prin

fraze bine formulate, suficient de concentrate pentru a nu fi îngreunată înţelegerea şi

prin evidenţierea efortului propriu. Expunerea va fi însoţită de vizualizarea

corespunzătoare.

În contextul reuşitei expunerii orale, pot fi menţionate, ca o concluzie, următoarele

recomandări practice:

*Prezentarea să fie diferenţiată în funcţie de natura lucrării, de tipul şi obiectivelecomunicării.

*Expunerea rezultatelor cercetării să nu fie monotonă.

*Prezentarea materialului trebuie să situeze în prim plan elementele esenţiale, de

noutate.

*Expunerea trebuie să se încadreze în timpul acordat. De aceea, se dovedesc utile

repetiţiile cu ceas şi o anumită rezervă de timp.

EMTCE.pdf

Documents

Transcript of EMTCE.pdf