I. NOŢIUNI DE ANATOMIE APLICATĂ A SISTEMULUI URO-GENITAL

I. NOŢIUNI DE ANATOMIE APLICATĂA SISTEMULUI URO-GENITAL

Sistemul urogenital este alcătuit din organe urinare cu rol în formarea, stocarea şi

eliminarea urinii şi organe genitale, implicate în funcţiile sexuală şi de reproducere.

Organele urinare sunt reprezentate de rinichi, unde are loc formarea urinii, uretere care

transportă urina de la rinichi la vezica urinară, vezica urinară unde urina este stocată temporar

şi uretră, prin care aceasta este eliminată în exterior.

DEZVOLTAREA SISTEMULUI URINAR

Sistemul urinar se dezvoltă din mezoblastul intermediar situat pe părţile laterale ale

embrionului, din regiunea paracardiacă şi prerombencefalică până la nivelul eminenţei caudale.

Mezoblastul intermediar dezvoltă structuri nefron-like (nefridii) în care au loc procese de

filtrare, reabsorbţie obligatorie, reabsorbţie facultativă, este angiogenetic, edificând

componenta vasculară a nefronului şi este ţinta migrării celulelor crestelor neurale care

realizează structurarea şi iniţierea funcţiei endocrine a rinichiului. Rămâne nefrogenetic mult

după naştere.

Dezvoltarea rinichiului

Din mezoblastul intermediar se formează succesiv, într-o secvenţă craniocaudală, trei

structuri nefrice embrionare: pronefros, mezonefros şi metanefros. Pe măsură ce structurile

nefrice caudale se formează, cele craniale degenerează şi dispar.

Pronefrosul (nefrotoame cervicale) este o structură tranzitorie care ia naştere din

mezoblastul intermediar corespunzător primelor 5-7 segmente cervicale. Este format din

vezicule nefuncţionale (neproducătoare de urină), nefridii, care apar succesiv şi dispar după un

timp scurt, astfel încât la începutul săptămânii a 5-a regresia pronefrosului este completă.

Nefridiile pronefrosului edifică ductul pronefric, care este originea capătului proximal al

ductului mezonefric.

Mezonefrosul începe să se formeze din mezodermul intermediar corespunzător

segmentelor toracic şi lombar superior, înainte ca pronefrosul să degenereze complet (sfârşitul

săptamânii a 4-a şi săptămâna a 5-a). Migrarea gonocitelor primordiale din aria

extraembrionară de-a lungul mezoului intestinului primitiv, determină apariţia în mezodermul

intermediar, a două creste (cordoane): una medială, în raport cu rădăcina mezenterului dorsal -

creasta genitală (gonadală) şi una laterală - creasta nefrogenică. Mezonefrosul se prezintă ca

o serie de proeminenţe alungite ale crestei nefrogenice. Pe măsură ce se formează segmentele

caudale, cele craniale dispar, astfel încât rămân în regiunea lombară superioară 20 de unităţi

mezonefrice funcţionale. În mezonefros se diferenţiază vezicule mezonefrice, considerate

nefroni rudimentari, ele având funcţie excretorie (unităţi excretorii mezonefrice) între a 6-a şi a

10-a săptămână, după care regresează. Veziculele se alungesc transversal, devin tubuli

mezonefrici, capătul lor lateral contribuind la edificarea caudală a ductului mezonefric Wolff,

situat în partea laterală a crestei nefrogenice. Capătul medial se expansionează şi formează

capsula Bowman primitivă. În concavitatea acesteia, din mezenchimul local angiogenetic se

formează ghemuri de capilare (glomeruli) spre care se îndreaptă ramuri din aorta dorsală.

Ductul mezonefric, se dezvoltă caudal, drenează veziculele mezonefrice şi se deschide în

peretele ventrolateral al cloacăi (viitorul perete dorsal al vezicii urinare). În apropierea acesteia,

din ductul mezonefric, la începutul săptămânii a 5-a, sub acţiunea inductoare a diverticulului

alantoidian, se formează un diverticul, mugurele ureteral. Către sfărşitul săptămânii a 8-a, o

mare parte din mezonefros este degenerată şi dispărută. Din componentele care rămân (ductul

mezonefric şi tubulii mezonefrici) se formează diferite structuri ale tractului genital masculin

(vezi mai jos).

Metanefrosul este la originea rinichiului definitiv, responsabil de producerea urinii, atât

la făt cât şi la adult. El se formează la începutul săptămânii a 5-a din două componente:

segmentul mezodermului intermediar corespunzător eminenţei caudale numit mezoderm

metanefric sau blastem metanefrogen şi mugurele ureteral. Mugurele ureteral se dezvoltă

dorsolateral, extremitatea sa cranială se evazează formând o ampulă şi pătrunde în blastemul

metanefrogen aproximativ în a 32-a zi. Ambele structuri au efect inductor reciproc. Blastemul

metanefrogen induce ramificări dichotomice succesive ale mugurelui ureteral, iar acesta induce

formarea nefronilor la nivelul blastemului metanefrogen. Lipsa de formare a mugurelui

ureteral sau a interacţiunii inductoare între acesta şi blastemul metanefrogen

sunt cauze ale ageneziei renale. Divizarea mugurelui ureteral, parţială sau

completă, sau formarea a doi muguri ureterali, duc la duplicaţii ale tractului

urinar: ureter bifid, rinichi dublu cu ureter bifid sau uretere separate, rinichi

supranumerar cu ureter propriu.

I. NOŢIUNI DE ANATOMIE APLICATĂ A SISTEMULUI URO-GENITAL

Din partea proximală a mugurelui ureteral se formează ureterul, pelvisul renal (din

primele două generaţii de tubuli), calicele mari (din următoarele patru generaţii de tubuli),

calicele mici (din următoarele patru generaţii de tubuli) şi ductele colectoare (din următoarele

11 generaţii de tubuli). Capătul fiecărui duct colector induce formarea în mezodermul

metanerogen a veziculelor metanefrice (unităţi excretorii metanefrice). Ca şi în cazul celor

mezonefrice, acestea se alungesc şi devin tubuli metanefrici, la al căror capăt distal se

formează capsula Bowman. Împreună cu glomerulul format prin angiogeneză în

mezenchimul blastemului metanefrogen, se formează corpusculul renal Malpighi. Din restul

tubului se diferenţiază tubul contort proximal, ansa lui Henle şi tubul contort distal.

Corpusculul renal Malpighi,tubul contort proximal, ansa lui Henle şi tubul contort distal

constituie nefronul. În săptămâna a 10-a tubii contorţi distali se cuplează cu tubii colectori şi

rinichiul îşi incepe funcţia. Mult timp s-a crezut că lipsa cuplării între componenta

metanefrică (unităţile excretorii) şi mugurele ureteral (sistemul colector) este

la originea bolii polichistice congenitale. S-ar părea, însă, că formarea

chisturilor se datorează dilataţiei unor părţi ale nefronului. Către săptămâna a

15-a, rinichiul capătă forma şi structura definitivă.

Metanefrosurile se dezvoltă anterior sacrumului, înaintea edificării pelvisului primitiv.

Odată cu formarea acestuia şi creşterea abdomenului fătului, începând cu săptămâna a 6-a,

metanefrosurile suferă o “ascensionare relativă” şi o rotaţie medială astfel încât, în săptămâna

a 9-a primordiile renale ajung în poziţia de la adult, cu hilul (iniţial ventral) privind

anteromedial. Lipsa “ascensionării” metanefrosului caracterizează ectopia

renală. Cea mai des întâlnită situaţie este rinichiul pelvin. Fuzionarea caudală

a metanefrosurilor conduce la “rinichiul în potcoavă” a cărui “ascensionare”

este împiedicată de artera mezenterică inferioară. Metanefrosul este vascularizat de ramuri sacrate ale aortei dorsale. Odată cu

“ascensionarea” din poziţia pelvină în cea lombară, el primeşte ramuri de la niveluri tot mai

înalte ale aortei, până la cea definitivă, artera renală (L2). Arterele renale supranumerare

(de obicei, aflate sub artera renală) sunt vestigii ale diferitelor surse vasculare

ale metanefrosului.

Dezvoltarea vezicii urinare şi a uretrei

Vezica urinară se dezvoltă din cloacă (dilataţie a segmentului caudal al intestinului

posterior). Cloaca este divizată de septul urorectal într-o parte dorsală, rectul primitiv şi o

parte ventrală, sinusul urogenital primitiv. Acesta este prezintă trei segmente: o

dilataţie cranială, canalul vezico-uretral, o parte mijlocie îngustată, uretrală şi o dilataţie

caudală, sinusul urogenital definitiv. Din canalul vezico-uretral se formează vezica urinară

şi o parte din uretră. Din porţiunea uretrală se formează, la bărbat, uretra membranoasă şi

uretra prostatică, iar la femeie, uretra membranoasă. Din sinusul urogenital definitiv se

formează, la bărbat, uretra peniană, iar la femeie, vestibulul vaginului. Pe măsură ce vezica

urinară îşi măreşte volumul, părţile distale ale ductelor mezonefrice sunt incorporate în peretele

său dorsal şi formează trigonul vezical (epiteliul care acoperă trigonul este, însă, de origine

endodermică!). De asemenea, ureterele se deschid separat, oblic, în vezică, iar ductele

mezonefrice “alunecă” spre canalul vezico-uretral şi se deschid în partea acestuia din care se va

edifica uretra prostatică, segmentul lor distal formând ductele ejaculatoare. Când sgmentul

ductului mezomefric dintre mugurele ureteral şi canalul vezico-uretral

(mugure excretor comun) nu este “absorbit” în peretele posterior al acestuia,

ci migrează caudal, ureterele pot avea alte deschideri (ureter ectopic): gâtul

vezicii urinare, uretra prostatică, vagin, vestibulul vaginal. .

Dezvoltarea sistemului de reproducere la bărbat

La om, sistemul de reproducere se dezvoltă din mezonefros (gonadele şi ductele

genitale) şi din mezodermul eminenţei caudale (organele erectile ale perineului anterior şi

muşchii şi fasciile care le învelesc).

Gonada bărbatului începe să se dezvolte aproximativ în săptămâna a 5-a din creasta

genitală. Ea trece mai întâi prin stadiul de gonadă indiferentă în care cordoane desprinse din

epiteliul de la suprafaţa acesteia (cordoane sexuale primare) pătrund în mezenchimul

subiacent. Împreună cu epiteliul de origine, ele reprezintă corticala gonadei. În săptămâna a 6-

a, cordoanele sexuale primare vor fi populate de celulele germinative primordiale. Stadiul de

sexualizare a gonadei şi dezvoltarea către testicol are loc sub acţiunea factorului determinant

testicular (testis-determining factor, TDF) controlat de o genă situată pe cromosomul Y.

I. NOŢIUNI DE ANATOMIE APLICATĂ A SISTEMULUI URO-GENITAL

Ductele genitale ale bărbatului se dezvoltă din ductul mezonefric. În stadiul de gonadă

indiferentă, în mezonefros se găseşte, alături de ductul mezonefric, ductul paramezonefric,

format prin invaginarea suprafeţei laterale a crestei genitale. Din ductul mezonefric se

formează epididimul, ductul deferent şi canalele ejaculatorii.

Prostata se formează din muguri endodermici cu origine în canalul vezico-uretral şi

sinusul urogenital definitiv şi mezenchimul din jur în care aceştia prolifereză.

La 26 de săptămâni, testicolul trebuie să ajungă în scrot. Coborârea testicolului se face

prin traiectul inghinal sub influenţă hormonală (secreţie androgenică fetală, factori placentari

sau hipofizari fetali) şi a gubernaculului testis (cordon gelatinos de mezenchim nediferenţiat).

Odată cu coborârea testicolului, este antrenat un diverticul peritoneal, procesul vaginal care va

forma în jurul testicolului tunica vaginală. Partea lui superioară se obliterează la naştere sau

puţin după aceea. Lipsa coborârii testicolului (prin insuficienţă androgenică) şi

rămânerea acestuia în abdomen sau în traiectul inghinal se numeşte

criptorhidism şi poate influenţa negativ spermatogeneza. Dacă aceasta are loc

într-o altă zonă decât în scrot (regiunea pubiană, coapsă, perineu), anomalia

poartă numele de ectopie testiculară. Obliterearea incompletă a procesului

vagal duce la apariţia de structuri chistice de-a lungul traiectului cordonului

spermatic.