OMUL RELIGIOS ŞI OMUL ARELIGIOS

Grupa 1: Descrieți omul religios pe baza fragmentului de mai jos

„Indiferent de contextul istoric în care este cufundat, homo religious crede întotdeauna că există o realitate absolută, sacrul, care transcende lumea aceasta, dar care se manifestă în ea şi, prin urmare, o sanctifică şi o face reală. El crede că viaţa are o origine sacră şi că existenţa umană îşi actualizează toate potenţialităţile în măsura în care este religioasă, adică în măsura în care participă la realitate. Zeii au creat omul şi Lumea, Eroii civilizatori au desăvârşit Creaţia, iar istoria tuturor acestor opere divine şi semidivine este păstrată în mituri. Reactualizând istoria sacră, imitând comportamentul divin, omul se instalează şi se menţine aproape de zei, adică în rol semnificativ”. (M. Eliade, Sacrul şi profanul)

Grupa 2: Descrieți omul areligios pe baza fragmentului de mai jos

„Nu e greu de remarcat tot ce desparte acest mod de a fi în lume de existenţa omului areligios. Înainte de toate, următorul fapt: omul areligios refuză transcendenţa, acceptă relativitatea „realităţii“ şi i se întâmplă chiar să se îndoiască de sensul existenţei. Celelalte mari culturi ale trecutului au cunoscut şi ele oameni areligioşi şi nu este imposibil ca ei să fi existat chiar la nivelele arhaice de cultură, cu toate că documentele nu i-au atestat. Omul areligios s-a dezvoltat plenar numai în societăţile moderne. Omul modern areligios îşi asumă o nouă situaţie existenţială: el se recunoaşte doar ca subiect şi agent al Istoriei şi refuză orice chemare la transcendenţă. Altfel spus, nu acceptă nici un model de umanitate în afara condiţiei umane, aşa cum se lasă aceasta descifrată în diferitele situaţii istorice. Omul se face pe sine însuşi şi nu reuşeşte să se facă în întregime decât în măsura în care se desacralizează şi desacralizează lumea. Sacrul este obstacolul, prin excelenţă, în faţa libertăţii sale. Omul nu va deveni el însuşi decât în măsura în care se va fi demistificat radical. Nu va fi cu adevărat liber decât în clipa în care-l va fi ucis pe ultimul zeu. […]

Nu intenţionăm să discutăm aici această luare de poziţie filozofică. Să constatăm doar că, în ultimă instanţă, omul modern areligios îşi asumă o existenţă tragică şi că alegerea sa existenţială nu este lipsită de măreţie. Acest om areligios coboară însă din homo religiosus şi, fie că vrea, fie că nu, el este opera acestuia, s-a constituit pornind de la situaţiile asumate de strămoşii săi. În esenţă, el este rezultatul unui proces de desacralizare. Aşa cum „Natura“ este produsul unei secularizări progresive a Cosmosului, operă a Zeului, omul profan este rezultatul unei desacralizări a existenţei umane. Aceasta implică însă faptul că omul areligios s-a constituit în opoziţie cu predecesorul său, străduindu-se să se „golească“ de orice religiozitate şi de orice semnificaţie trans-umană. El se recunoaşte în măsura în care se „eliberează“, se „purifică“ de „superstiţiile“ strămoşilor săi. […]” (M. Eliade, Sacrul şi profanul)

Grupa 3: Comentați, pe baza textului, sintagma: „Majoritatea celor «fără religie» încă se mai comportă în mod religios (fără să-şi dea seama).”

„Omul areligios în stare pură este un fenomen destul de rar întâlnit, chiar şi în societatea modernă cea mai desacralizată. Majoritatea celor „fără religie“ încă se mai comportă în mod religios (fără să-şi dea seama). […]

S-ar putea scrie o întreagă lucrare despre miturile omului modern, despre mitologiile ascunse în spectacolele care-i fac plăcere, în cărţile pe care le citeşte. Cinematograful, adevărată „fabrică de vise”, preia şi foloseşte nenumărate motive mitice: lupta dintre Erou şi Monstru, înfruntările şi încercările iniţiatice, figurile şi imaginile exemplare („Fata”, „Eroul”, peisajul paradiziac, „Infernul” etc.). Până şi lectura are o funcţie mitologică, nu numai pentru că înlocuieşte rostirea miturilor în societăţile arhaice şi literatura orală, care se mai păstrează în comunităţile rurale din Europa, ci mai ales pentru că lectura îi permite omului modern o „ieşire din Timp”, asemănătoare cu cea înlesnită de mituri. Fie că-şi „omoară” timpul cu un roman poliţist ori pătrunde în universul temporal străin pe care-l reprezintă orice roman, omul modern este proiectat, prin lectură, în afara duratei sale personale şi integrat altor ritmuri, trăind într-o altă „istorie” […].

Ajunge să dăm un singur exemplu, amintind structura mitologică a comunismului şi sensul său eshatologic. Marx preia şi prelungeşte unul din marile mituri eshatologice ale lumii asiatico-mediteraneene, şi anume rolul izbăvitor al celui Drept („alesul”, „unsul”, „neîntinatul”, „trimisul”; în zilele noastre, proletariatul), ale cărui suferinţe sunt chemate să schimbe statutul ontologic al lumii. Societatea fără clase despre care vorbea Marx şi dispariţia tensiunilor istorice îşi găsesc de fapt precedentul în mitul Vârstei de Aur, cu care ar începe şi s-ar sfârşi Istoria, după numeroase tradiţii. Marx a îmbogăţit acest mit străvechi cu o întreagă ideologie mesianică iudeo-creştină: pe de o parte, rolul profetic şi funcţia soteriologică pe care i le recunoaşte proletariatului; pe de altă parte, lupta finală dintre Bine şi Rău, care ar putea fi asemuită fără greutate cu înfruntarea apocaliptică dintre Cristos şi Anticrist, urmată de izbânda hotărâtoare a celui dintâi […]

Comportamentele religioase camuflate sau degenerate nu se întâlnesc doar în „religiile mici” sau în misticile politice, ci şi în mişcările care se proclamă laice şi chiar antireligioase. Nudismul […] se bazează de pildă pe ideologii în care se pot desluşi urmele „nostalgiei Paradisului”, dorinţa de întoarcere la starea edenică de dinaintea căderii, când nu exista păcat şi nici ruptură între plăcerile cărnii şi conştiinţă. […]

Chiar unele tehnici specifice vremurilor moderne, cum este psihanaliza, mai păstrează schema iniţiatică. Pacientului i se cere să coboare în adâncul

fiinţei sale, să-şi retrăiască trecutul, să-şi înfrunte din nou traumele, iar această operaţie primejdioasă seamănă, din punct de vedere formal, cu coborârea iniţiatică în „Infern”, printre larve, şi cu luptele cu „monştrii”. Aşa cum iniţiatul trebuia să iasă învingător din încercările la care fusese supus, să „moară” şi să „învie” pentru a putea ajunge la o existenţă pe deplin responsabilă şi deschisă valorilor spirituale, pacientul supus psihanalizei în zilele noastre trebuie să-şi înfrunte propriul „subconştient”, bântuit de larve şi monştri, spre a-şi recăpăta sănătatea psihică şi a se integra în lumea valorilor culturale”. (M. Eliade, Sacrul şi profanul)