LRP

Curs Postmodernismul poetic

Mircea Cărtărescu- O seară la Operă

În interiorul postmodernismului, fenomen cultural şi literar complex,

Mircea Cărtărescu, poet, prozator, eseist şi critic literar, este o personalitate

de referinţă. Dintre volumele sale amintim:Faruri, vitrine, fotografii...(

1980), Poeme de amor (1983), Totul (1985), Levantul (1990), Visul (1989),

Travesti (1994), Enciclopedia zmeilor (2005), Orbitor. Aripa stângă (1996),

Orbitor. Corpul (2002), Orbitor. Aripa dreaptă, (2007), Postmodernismul

românesc (1999) etc. Lider al scriitorilor cunoscuţi sub denumirea de

“generaţia ’80”, Cărtărescu scrie, conform clasificării făcute de Alexandru

Muşina, o “poezie a textului”1, care se raportează nu numai la obiectele şi

senzaţiile imediate, ci şi la tot ceea ce s-a scris deja.

Poetul găseşte spaţii de manifestare literară chiar în câmpul

mecanicist al zonelor urbane, în trăirea fragmentară a omului modern. În

poeziile sale găsim mai toate elementele specifice postmodernismului:

explorarea (invazia, în cazul său) cotidianului, biografismul, prozaismul,

amestecul genurilor, intertextualitatea, invazia livrescului, parodia,

revitalizarea unor forme poetice clasice, fantezie debordantă, imagism

extrem, disponibilitate ludică, ironie.

Încă de la volumul de debut, Faruri, vitrine, fotografii...( 1980),

Nicolae Manolescu remarca la tânărul poet plăcerea cuvintelor: “Rareori un

1 Alexandru Muşina, O poezie pentru mileniul III, prefaţă la Antologia poeziei generaţiei ’80, Ed. Aula, 2002, p.17

1

poet a fost astfel vorbit de cuvintele sale ca Mircea Cărtărescu”.2 Criticul

recunoaşte la tânărul artist o forţă a limbajului care construieşte lumi,

similară cu cea a marelui Nichita Stănescu: “Cuvintele ies, ţâşnesc, curg ca

dintr-un corn al abundenţei; se atrag şi se izbesc unele de de altele cu

zgomot; se rotesc în vârtejuri din ce în ce mai iuţi; se lipesc unele de altele

ca atomii în molecule uriaşe de materie vie; cad, plutesc, zboară, alunecă sau

se rostogolesc”.

În volumul Poeme de amor, “cea mai radicală şi completă încercare

de subversiune, din literatura noastră, a poeziei înţeleasă ca expresie sau

confesiune sentimentală”3, dragostea este amestecată printre mormane de

cioburi de la sticlele de vin prost şi de ulei, nemaiavând nimic pur şi

înălţător, ca în poezia modernilor.

Un text sugestiv este O seară la operă, poem amplu, atât o parodie a

liricii de iubire confesive, patetice, (activând stiluri literare de la Conachi la

Arghezi), cât şi un text de dragoste (poetul mobilizează întreaga literatură

română, ca pe un mijloc propriu de exprimare, pentru a-i putea spune totul

celei pe care vrea s-o cucerească). Faptul că prin poezie Mircea Cărtărescu

înţelege în primul rând text, joc combinatoriu de cuvinte aflate la dispoziţia

poetului pentru ale folosi, şi mai puţin emoţii, sentimente, este evident încă

din Argumentul poemului: "Este cunoscută speculaţia conform căreia o

maimuţă dresată să bată la maşină şi având la dispoziţie infinitatea timpului

va reuşi, la capătul a mai multe trilioane de ani, să reproducă un sonet de

Shakespeare. Poemul de faţă se referă tocmai la momentul în care maimuţa

noastră, concentrându-şi eforturile, reuşeşte, de bine, de rău, să înjghebe

acest sonet."

2 Nicolae Manolescu, Literatuă română postbelică, vol. I Poezia, Ed. Aula, 2001, p.3923 Ibidem, p.397

2

Poemul este construit din şase părţi şi-şi trădează orientarea

postmodernistă încă de la început, prin intertextualitate ( Nicolae Labiş,

Încheiere): "Sunt iar îndrăgostit, e-un curcubeu/ deasupra chioşcului de

ziare, staţie de taxi, farmacie şi WC-ului public din piaţa galaţi." Este

introdus astfel un prim personaj, "poetul" . Curcubeul este, de această dată,

"reprodus pe retină de copii fărâmaţi/ reflectat de şinele verzi de tramvai/

străbătute de sentimente electrice, emoţii cu aburi şi senzaţii cu cai.".

Lumea inanimată palpită, la Mircea Cărtărescu, de o viaţă nebănuită.

Curcubeul apare pe orice "patiserie-ntomnată şi chiar pe bombeul pantofului

meu", în timp ce "fiecare stradă pare neobrăzat de adevărată".

Invazia cotidianului este evidentă; avem ca topos oraşul Bucureşti, des

invocat în opera cărtăresciană, cu farmacie, staţie de taxi şi chiar WC-ul

public, nimic mai nepoetic după canoanele poeziei moderne, dar spaţiu

predilect al postmodernilor. Iubita fantasmatică apare "dinspre eminescu,

întunecând chioşcul de dulciuri şi vulcanizarea cu zgomotul pe care-1 face

mare/ cu ţipătul sfâşietor de jupoarie, tacheţi, cucoane şi târgoveţi furouri,

nervuri, sinucigaşi, staţii peco/ stilouri kaveko". Imaginea ei se proiectează

pe o imagine suprareală a lumii, în timp ce obiectele se contorsionează în

jurul ei ca într-un tablou suprarealist: "în jupa ei frez printre norii gri/ ca şi

cum tramvaiele s-ar răsturna şi firele de beton s-ar zgârci... ca un

policandru/ cu focul galben, şi tandru/ tandru, sucind, sucind tandru din

poşetă, din ruj, din batistă, din oglinjoară, din mărunţiş, din abonament şi

din fese/ ca orice dintre alese"; "în mercedesul galben pe care-1 purtai

încolăcit la gât ca pe-o vulpe/ erai cea mai frumoasă femeie din lume"

În partea a doua a poemului, aflată sub semnul amintirii, personajului

"poetul" îi revine registrul biografic: "îmi amintesc: curtea cu gard putred de

pe Silistra/ şi stelele orbecăind în oglinda în oglinda toaletei scoase afară..

3

"; într-o zi m-am ars cu fierul de călcat". Spre deosebire de prima parte,

registrul stilistic e aici "prozaic-dezabuzat, derizoriu, realist, în sensul

platitudinii."4

În partea a treia, intră în scenă un al doilea personaj,

maimuţoiul, căruia i se arată o "domnişoară de plexiglas", ivită din fereastra

unui zid de plumb, "cea mai frumoasă femeie din lume/ covârşită de lenjuri,

poleieli, crotali, căi ferate, păpădii, parfumuri". Întrebarea "VOULEZ-

VOUS?" declanşează "mişmaşul, bairamul, harcea-parcea, horinca,

gavota,/ ghiulul, desperarea,/ umflătura, surpătura, deşelarea, noada,

spinarea,/ banchetul, şerbetul, stiletul." Limbajul, "un spectacol în sine"5,

este unul inedit, cu termeni colocviali, aparent triviali, care nu au nimic de-

aface cu poezia de iubire înţeleasă în sens tradiţional.

Piesa de rezistenţă a poemului o constituie dialogul înfocat

dintre MAIMUŢOI şi FEMEIE, comunicându-şi dragostea reciprocă printr-

o succesiune de registre poetice selectate din scriitorii premoderni până în

actualitate. La început limbajul este arhaizant, specific epocii în care a fost

scrisă poezia originară: "- amar dă inima mea/ ce poci să mai spui dă ea/ că

nu-i chip să ţie-n sine/ nice vorbă, nici suspine,/ becisnic, sufletul meu/ dă

câte ori n-am vrut eu/ dă din sufletul meu să-1 rump/ şi să-1 dau cui e mai

scump." Femeia, în schimb, aparţine altui mediu social, folosind, în stilul

epocii, în chip de jargon, o serie de interjecţii: "FEMEIA: pa, pa, pa, vu, ke,

ga, di/ ke, ga, di, vu, ke, zo, ni/ voi să fiu amurezată/ voi să fiu şi

dezmierdată/ d-un hultan de beizade/ cu ochi lungi de peruze/ de o

mutafarca/ ghenecolatru sadea/ pa, vu, ga, di, ke, zo, ni, pa."

Maimuţoiul este apoi un haiduc din vremurile moderne, care cântă

doina prin livezi şi doreşte să-şi vadă "dulcea puiculiţă/ cu paiete de rochiţă/

4 Nicolae Manolescu, op.cit., p.3985 Mircea A. Diaconu, Poezia postmodernă, Ed. Aula, 2002, p.55

4

cu o fragă pe guriţă." Femeia îşi aduce aminte de măreţia vremurilor

revolute, de "o bucolică beţie" ce "înconjura păstori şăgalnici şi nimfele le

ispitea." Versurile trec apoi din registrul propriu poeziei simboliste (

"iubitule, mi-e groază-n astă-seară/ şi chiar la tine-n braţe mi-este frig/

visez că fug şi că nu pot să strig/, ) în cel specific barbian ( "lungeşte-te, cu

cardinali, pe soare/ la timpul ofilirii, presupus,/ aprinse văi în bucle să-ţi

presare/ lumina arsă, stângă, de apus/), sau arghezian ( în trupul iubitei se

află un heruvim bolnav, corpul este numit "hoit" şi "pute").

Parodiind aceste tipuri de discurs literar, intenţia lui Cărtărescu nu

este de a le minimaliza sau nega valoarea, ci de a le revalorifica

expresivitatea, pentru că postmodernismul nu neagă tradiţia, ci "e integrator

( chiar dacă prin superioritate morală a ironiei) şi nediscriminator".6

Partea a patra, un discurs reprobator la adresa mamei, reprezintă

refuzul maturizării, cantonarea în spaţiul copilăriei salvatoare: " ah, mamă,

mamă, am să mă ghemuiesc cu genunchii la gură pe/ fundul vreunei bălţi,

sub curcubee de motorină/ căci am ţinut la tine cu inconştienţă, cu

obstinaţie şi cu spasm/ dar tu m-ai întrebat dacă vreau să intru în

maturitate? "

Partea a cincea a poemului revine la imaginea curcubeului de la

început, artificial reconstruit de data aceasta, de memoria unor "şcolari

deghizaţi" şi conturează, parodiind elanul şi exuberanţa labişiană, din nou o

lume halucinantă, din care se naşte femeia care pare să funcţioneze mai bine

chiar decât "un motor de gordini".

Ultima parte, nimic altceva decât iluzia unui eşec, " deturnează şi

elegiacul şi bucuria în recea proiectare a unei lumi de cuvinte "7: "Pentru

artist, femeia nu-i femeie/ ci mai curând ea seamănă-a bărbat/ căci harul lui

6 Mircea A. Diaconu, Modernism/Postmodernism, în op.cit., p.127 Mircea A. Diaconu, op.cit., p.57

5

abia atunci scânteie/ când de-un surâs se lasă fecundat./ Abia atunci gândirea

lui adâncă/ rămâne grea, şi plină e de rod/ când luntrea i se sparge ca de-o

stâncă/ în ţăndări de al rochiei izvod./ Artistul e-a domniţei lui mireasă/ şi-n

grele chinuri naşte mintea sa;/ deşi din carnea lui a fost să iasă,/ poemul e

asemenea cu ea./ pătrunde, deci, din nou în al meu gând,/ să-ţi nasc copii, ce

n-or muri curând."

Poemul O seară la operă este un text reprezentativ pentru specificul

poeticii postmoderniste, prin revitalizarea registrelor stilistice clasice, prin

invazia cotidianului, inserarea elementelor prozaice, intertextualitate şi

livresc, disponibilitate ludică, fantezie debordantă. Pentru Cărtărescu lumea

este text iar poezia este artificiu, convenţie, produs al spiritului său ironic.

Bibliografie:

1. Muşina, Alexandru, Antologia poeziei generaţiei ’80, Ed. Aula, 2002

2. Manolescu, Nicolae, Literatuă română postbelică, vol. I Poezia, Ed.

Aula, 2001

3. Diaconu, Mircea A., Poezia postmodernă, Ed. Aula, 2002,

6