Profesor Coordonator

Cuprins:

1…………………………………………Poluarea

1

2…………………………………………Ploile acide3…………………………………………Efectul de seră4…………………………………………Gazele cu efect de seră5…………………………………………Stratul de ozon6…………………………………………Ce este „Gaura din stratul de ozon”7…………………………………………De ce sunt periculoase radiaţiile UV?8…………………………………………Subţierea stratului de ozon9…………………………………………Găuri in stratul de ozon10………………………………………Alarma11………………………………………Protocolul de la Montreal12………………………………………Ozonul ne afectează grav Pulmonul13………………………………………Concluzii

1.Poluarea

2

Poluarea reprezintă contaminarea mediului înconjurător cu materiale care interferează cu sănătatea umană, calitatea vieţii sau funcţia naturală a ecosistemelor (organismele vii şi mediul în care trăiesc). Chiar dacă uneori poluarea mediului înconjurător este un rezultat al cauzelor naturale cum ar fi erupţiile vulcanice, cea mai mare parte a substanţelor poluante provine din activităţile umane.

Sunt două categorii de materiale poluante (poluanţi). Poluanţii biodegradabili sunt substanţe, cum ar fi apa menajeră, care se descompun rapid în proces natural. Aceşti poluanţi devin o problemă când se acumulează mai rapid decât pot să se descompună. Poluanţii nondegradabili sunt materiale care nu se descompun sau se descompun foarte lent în mediul natural. Odată ce apare contaminarea, este dificil sau chiar imposibil să se îndepărteze aceşti poluanţi din mediu.

Compuşii nondegradabili cum ar fi Diclor-Difenil-Tricloretan (DDT), dioxine, difenili policroruraţi (PCB) şi materiale radioactive pot să ajungă la nivele periculoase de acumulare şi pot să urce în lanţul trofic prin intermediul animalelor. De exemplu, moleculele compuşilor toxici pot să se depună pe suprafaţa plantelor acvatice fără să distrugă acele plante. Un peşte mic care se hrăneşte cu aceste plante acumulează o cantitate mare din aceste toxine. Un peşte mai mare sau alte animale carnivore care se hrănesc cu peşti mici pot să acumuleze o cantitate mai mare de toxine. Acest proces se numeşte bioacumulare.

Contaminarea umană a atmosferei Pământului poate lua multe forme şi a existat de când oamenii au început să utilizeze focul pentru agricultură, încălzire şi gătitul alimentelor. În timpul Revoluţiei Industriale (sec.XVIII si XIX), poluarea aerului a devenit o problemă majoră.

Poluarea urbană a aerului este cunoscută sub denumirea de smog. Smogul este în general un amestec de monoxid de carbon şi compuşi organici din combustia incompletă a

3

combustibililor fosili cum ar fi cărbunii şi de dioxid de sulf de la impurităţile din combustibili. În timp ce smogul reacţioneaza cu oxigenul, acizii organici şi sulfurici se condensează sub formă de picături, înteţind ceaţa. Până în secolul XX smogul devenise deja un pericol major pentru sănătate.

Un alt tip de smog, cel fotochimic, a început să reducă calitatea aerului deasupra oraşelor mari cum ar fi Los Angeles în anii '30. Acest smog este cauzat de combustia în motoarele autovehiculelor şi ale avioanelor a combustibilului care produce oxizi de azot şi eliberează hidrocarburi din combustibilii "nearşi". Razele solare fac ca oxizii de azot şi hidrocarburile să se combine şi să transforme oxigenul în ozon, un agent chimic care atacă cauciucul, răneşte plante şi irită plămânii. Hidrocarburile sunt oxidate în substanţe care se condensează şi formează o ceaţă vizibilă şi pătrunzătoare.

Majoritatea poluanţilor sunt eventual "spălaţi" de către ploaie, zăpadă sau ceaţă dar după ce au parcurs distanţe mari, uneori chiar continente. În timp ce poluanţii se adună în atmosferă, oxizii de sulf şi de azot sunt transformaţi în acizi care se combină cu ploaia. Aceasta ploaie acidă cade peste lacuri şi păduri unde poate duce la moartea peştilor sau plantelor şi poate să afecteze întregi ecosisteme. În cele din urmă, lacurile şi pădurile contaminate pot ajunge să fie lipsite de viaţă. Regiunile care sunt în drumul vântului care bate dinspre zone industrializate, cum ar fi Europa şi estul Statelor Unite şi Canadei, sunt cele mai afectate de ploi acide. Ploile acide pot să afecteze şi sănătatea umană şi obiecte create de oameni; ele dizolvă încet statui istorice din piatră.

Una din cele mai mari probleme cauzate de poluarea aerului este încălzirea globală, o creştere a temperaturii Pământului cauzată de acumularea unor gaze atmosferice cum ar fi dioxidul de carbon. Odată cu folosirea intensivă a combustibililor fosili în secolul XX, concentraţia de dioxid de carbon din atmosferă a crescut dramatic. Dioxidul de carbon si alte gaze, cunoscute sub denumirea de gaze de seră, reduc căldura disipată de Pământ dar nu blochează radiaţiile Soarelui.

4

Din cauza efectului de seră se aşteaptă ca temperatura globală să crească cu 1,4° C până la 5,8° C până în anul 2100. Chiar dacă această tendinţă pare a fi o schimbare minoră, creşterea ar face ca Pământul să fie mai cald decât a fost în ultimii 125.000 ani, schimbând probabil tiparul climatic, afectând producţia agricolă, modificând distribuţia animalelor şi plantelor şi crescând nivelul mării.Poluarea aerului poate să afecteze regiunea superioară a atmosferei numită stratosferă. Producţia excesivă a compuşilor care conţin clor cum ar fi clorofluorocarbonaţii (CFC) (compuşi folosiţi până acum în frigidere, aparate de aer condiţionat şi în fabricarea produselor pe bază de polistiren) a epuizat stratul de ozon stratosferic, creând o gaură deasupra Antarcticii care durează mai multe săptămâni în fiecare an. Ca rezultat, expunerea la razele dăunătoare ale Soarelui a afectat viaţa acvatică şi terestră şi ameninţă sănătatea oamenilor din zonele nordice şi sudice ale planetei.

2.Ploile acide Ploaia acidă (sau precipitaţiile acide) sunt precipitaţiile

care au un pH mai mic decât 5.6, având un caracter acid. Precipitaţiile acide apar de obicei în situaţiile în care emisiile de bioxid de sulf sau de oxid de azot sunt emise în atmosferă, fac obiectul unor transformări chimice, şi apoi sunt absorbite de picăturile de apă din nori. Uneori acizii poluanţi apar ca particule uscate şi ca gaze care pot atinge solul fără ajutorul apei. Când aceşti acizi „uscaţi” sunt spălaţi de ploaie, combinându-se cu aceasta, formează o soluţie cu acţiune mult mai corozivă. Combinaţia dintre ploaie acidă şi acizi uscaţi este cunoscută sub numele de depunere de acid.3.Efectul de sera

Efectul de seră este procesul de încălzire a unei planete din cauza radiaţiei reflectate de aceasta, care, în condiţiile prezenţei unor gaze cu efect de seră în atmosferă, o parte semnificativă a radiaţiei va fi reflectată înapoi spre suprafaţă. Acest fenomen a fost descoperit de Joseph Fourier în 1824.

Termenul de „efect de seră” este folosit cel mai adesea în vorbirea curentă pentru a evidenţia contribuţia unor anumite

5

gaze emise natural sau artificial la încălzirea atmosferei terestre prin modificarea permeabilităţii atmosferei la radiaţiile solare reflectate de suprafaţa terestră.În cazul atmosferei Pământului, efectul de seră a fost responsabil de încălzirea suficientă a acesteia pentru a permite dezvoltarea plantelor aşa cum le cunoaştem noi azi.

4.Gazele cu efect de sera Principalul element responsabil de producerea efectului de

seră sunt vaporii de apă (70%). Următoarea pondere o are dioxidul de carbon (9%), urmat de metan (9%) si ozon (7%).

În ultima jumătate de secol au fost emise în atmosferă cantităţi foarte mari de dioxid de carbon şi metan, care au redus permeabilitatea atmosferei pentru radiaţiile calorice reflectate de Pământ spre spaţiul cosmic. Acest lucru a dus la începerea aşa-numitului fenomen de încălzire globală.

5.Stratul de ozon Dispus la altitudini cuprinse intre 19 si 30 km, stratul de

ozon nu este nici pe departe o pătura groasa. Concentraţia acestuia, la altitudinile respective nu depăşeşte 10 părţi la un milion, ceea ce, trebuie sa remarcam, înseamnă foarte puţin. Înseamnă foarte puţin din punct de vedere cantitativ, dar foarte mult din punct de vedere al efectelor sale benefice pentru viata de pe Terra. Dar cum apare acest ozon? De ce apare el numai la altitudini mari? In primul rând, trebuie sa spunem ca ozonul este o molecula speciala de oxigen, care conţine 3 atomi (O3), spre deosebire de molecula de oxigen obişnuita, care are numai 2 (O2). Înainte de a trece mai departe, va trebui sa facem câteva mici precizări, referitoare la radiaţiile ultraviolete. Acestea sunt împărţite in trei game, UV-A, cu lungimi de unda cuprinse intre 315 si 400 nm, UV-B, cu lungimi de unda cuprinse intre 280 si 315 nm si UV-C, cu lungimi de unda mai mici de 280 nm. Pentru formarea ozonului sunt importante radiaţiile UV-C, care au suficient de multa energie pentru a rupe molecula de oxigen in doi atomi. Aceşti atomi liberi se deplasează nestânjeniţi prin stratosfera, pana in clipa in care au norocul sa întâlnească o molecula de oxigen,

6

de care se ataşează, formând molecula de ozon, O3. Procesul descris de noi poarta numele de fotoliza. Din cate vedeţi, oxigenul molecular are capacitatea de a absorbi o parte dintre radiaţiile ultraviolete, tocmai prin procesul de formarea ozonului. Acum ştim si de ce ozonul se formează numai in stratosfera. Acolo densitatea oxigenului este suficient de mare pentru a se produce disocierea moleculara. La altitudini mai mici, radiaţiile UV-C sunt deja absorbite. Cum se desfăşoară mai departe procesul de absorbţie a radiaţiilor ultraviolete? Aici este o mica ciudăţenie. Pentru a le absorbi, ozonul redevine oxigen. De fapt, radiaţiile UV-B au exact energia necesara pentru a rupe legătura chimica a unui atom de oxigen din molecula de ozon. Ca rezultat, vom avea din nou un atom plus o molecula de oxigen. Si sa nu uitam sa remarcam faptul ca radiaţiile UV-A sunt absorbite doar intr-o mica măsura de către stratul de ozon, dar energia acestora este relativ mica, daca o comparam cu cea a celorlalte doua game de radiaţii ultraviolete, ceea ce înseamnă ca impactul lor asupra vieţii este mult redus. Aşa cum vedeţi, ozonul este generat si distrus in permanenta, dar, intr-o atmosfera nepoluata, procesul se desfăşoară intr-o stare de echilibru, cantitatea de ozon generata fiind aproximativ egala cu cea distrusa. Pentru ca uneori sunt interesante cifrele, as vrea sa mai adaug ca, daca am aduce tot stratul de ozon la nivelul solului, atunci am putea acoperi planeta cu un strat gros de 3 mm de ozon. Este mult? Este puţin? Răspunsul este simplu de dat. Este exact cat trebuie pentru ca viata pe Terra sa fie protejata. Stratul de ozon este o regiune a atmosferei situata intre 19 si 48 de kilometri deasupra suprafeţei Pământului. In cadrul acestei paturi atmosferice, concentraţia de ozon atinge 10 parţi per milion (ppm.). Ozonul propriu-zis, molecula formata din trei atomi de oxigen, se formează prin acţiunea razelor solare de o anumita lungime de unda asupra moleculei biatomice de oxigen. Aceasta reacţie se produce continuu de multe milioane de ani, insa compuşii naturali de azot par sa fi menţinut concentraţia de ozon la niveluri stabile, niveluri care totuşi, la sol, ar fi toxice, periculos de respirat. De altfel, acelaşi ozon este o componenta principala a smogului, ale cărui efecte nefaste asupra sănătăţii oamenilor sânt bine cunoscute. Insa, la

7

înălţimile menţionate la început, stratul de ozon joaca rolul unui scut protector, care filtrează radiaţiile ultraviolete de tip B (mutagene pentru aproape toate organismele vii), radiaţiile UV având alta lungime de unda decât cele care au condus la formarea ozonului, ceea ce permite o reacţie complexa inversa.

6.Ce este "gaura din stratul de ozon"? Gaura din stratul de ozon este adesea confundata cu

problema încălzirii globale. Deşi intre ele exista o anumita legătura, pentru ca ozonul are contribuţia sa la efectul de sera, "gaura de ozon" constituie o problema separata si o dovada in plus a efectelor nefaste ale activităţii omului asupra mediului care i-a dat naştere. Deasupra Antarcticii, şi nu de mult şi deasupra Arcticii, ozonul stratosferic s-a diminuat cantitativ de câteva ori anual, in cursul ultimilor 15 ani, in unele anotimpuri. Diminuările in cauza sânt exclusiv rezultatul poluării atmosferei de câtre om cu diferite chimicale, cum ar fi clorofluorocarbonatii (CFC, cel mai agresiv devorator de ozon, folosit pe vremuri ca agent de răcire la frigidere), hidroclorofluorocarbonatii (HCFC), dar şi compuşi conţinând bromuri, compuşi de halogen si oxizi de azot. In pofida tuturor masurilor luate, diminuarea concentraţiei de ozon stratosferic este un proces care continua sa se extindă.

7.De ce sunt periculoase radiatiile ultraviolete? Nu vom da acum un răspuns detaliat la aceasta întrebare.

Vom spune doar ca aceasta continua creştere a nivelului de radiaţii UV-B, datorata reducerii stratului de ozon, duce, in lipsa unor masuri de protecţie adecvate, la îmbătrânirea accentuata a pielii, cancere cutanate, boli de ochi, scăderea eficientei sistemului imunitar etc. Şi pentru a va face o imagine mai buna asupra efectului nociv al ultravioletelor, uitaţi-va cu atenţie la o bucata de cauciuc sau la orice material organic lăsat la Soare. Veţi constata cum acestea se degradează extrem de rapid. De fapt, se întâmpla ca radiaţiile ultraviolete au suficienta energie pentru a rupe lanţurile de polimeri. Fenomene asemănătoare se produc si in pielea noastră, cu diferenţă ca materia vie are capacitatea de a se regenera. Si se regenerează intre anumite limite...

8

8.Subtierea stratului de ozon Am povestit cum se întâmpla ca, prin absorbţia radiaţiilor

UV-B, molecula de ozon se rupe. Din păcate, acest fenomen nu este produs numai pe aceasta cale. Mai exista si reacţii chimice care duc la acelaşi rezultat. Astfel, substanţe care exista in mod normal in stratosfera, cum ar fi diferiţi compuşi de azot, clor, hidrogen, pot distruge moleculele de ozon. Acest proces este natural si inevitabil, dar, in condiţii normale, nu alterează echilibrul despre care vorbeam. Problema apare, ca de obicei, atunci când intervine omul, cu întreagă sa panoplie de produse poluante, rezultata din intensa sa activitate industriala. Altfel spus, însuşi omul îşi distruge pătura protectoare, alterând echilibrul fragil al ozonului. Acest fapt a fost sugerat pentru prima oara in 1974 de către doi cercetători americani, M.Molina şi S.Rowland, care au descoperit ca un grup chimic, cunoscut sub numele generic de CFC (clorfluorocarbon), poate contribui semnificativ la susţinerea stratului de ozon. Aşa cum se întâmpla uneori in domeniul ecologiei, cei doi nu au fost luaţi in serios, iar descoperirea lor a fost data uitării. Şi ar fi rămas uitata, daca in 1985 British Antarctic Survey nu ar fi găsit o gaura in stratul de ozon de deasupra Antarcticii. Din acea clipa semnalul de alarma a fost tras si toata lumea a început sa se ocupe cu spaima si entuziasm de soarta ozonului. CFC-urile sunt nişte molecule perfide. Mai uşoare decât aerul, imposibil de descompus la altitudini mici (aici sunt protejate de acţiunea radiaţiilor ultraviolete, tocmai datorita ozonului), se ridica, in condiţii ce le vom detalia mai departe, la altitudinea stratului de ozon, unde începe măcelul. Mai întâi moleculele de CFC se descompun, sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete. Clorul rezistă in atmosfera de la 20 la 120 de ani, fiecare atom al sau putând distruge sute de mii de molecule de ozon. Iată de ce folosirea cuvântului „măcel" nu este numai o simpla metafora. Iată ca a sosit momentul detaliilor.

9.Gauri in stratul de ozon

9

Primele găuri in stratul de ozon au fost descoperite deasupra Antarcticii. De ce tocmai acolo? Iată o întrebare interesanta, pe care mulţi dintre dumneavoastră si-au pus-o. De fapt, se pare ca independent de activităţile umane se produce acolo, an de an, o subţiere a stratului de ozon, in perioadele de sfârşit al iernii si început al primăverii, numai ca, in ultimele decenii, fenomenul tinde sa capete proporţii alarmante. Emisiile poluante sunt generate in special in emisfera nordica, dar circulaţia atmosferica le răspândeşte pe toata suprafaţa terestra. In timpul lunilor de iarna australa (din iunie pana in august), când zona Polului Sud nu primeşte nici un pic de lumina solara, stratosfera se răceşte puternic, ceea ce favorizează apariţia unor nori de mare altitudine, alcătuiţi din cristale fine de gheata. Aceşti nori poarta numele de PSC (Polar Stratospheric Clouds) si au proprietatea de a oferi o suprafaţă catalitică ideala pentru descompunerea CFC-urilor, eliberandu-se astfel ucigătorul clor. Dar reacţia de descompunere nu se poate declanşa la întuneric, de aceea ea se produce abia in perioada in care Soarele începe sa lumineze zona antarctica (la începutul lunii septembrie), mai inainte de dispariţia PSC. Sa mai menţionam un fapt important. In timpul iernii australe, Antarctica este izolata, meteorologic, de restul lumii, printr-o circulaţie naturala, numita vortex polar, care împiedica împrospătarea in ozon a stratosferei, ceea ce contribuie suplimentar la subţierea stratului de ozon.

Fenomene asemănătoare se produc si in zona arctica, numai ca aici, datorita condiţiilor meteorologice specifice, subţierea stratului de ozon este mai „blânda", ne-coborând la latitudini atât de mici ca in cazul emisferei sudice. Acest fapt este un mare noroc pentru noi, având in vedere densitatea

10

ridicata a populaţiei din emisfera nordica. Avem acest „noroc" din mai multe motive. În primul rând, temperaturile din zona Polului Nord sunt rareori suficient de scăzute pentru a permite apariţia PSC-urilor. In al doilea rând, vortexul polar are in Arctica o intensitate mult mai scăzuta decât in Antarctica. Aceste doua elemente fac ca subţierea stratului de ozon in zona nordica sa fie de mai mica intensitate decât in zona sudica.

10.Alarma In 1974, doi chimişti americani de la Universitatea

California, F. Sherwood Rowland si Mario Molina, si-au pus banala întrebare: ce se întâmplă cu CFC-urile eliberate in atmosferă? Cei doi au demonstrat ca aceste molecule se „sparg" sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete, clorul rezultat intrând intr-o reacţie in lanţ cu ozonul stratosferic, ducând la distrugerea sa. Aşa cum spuneam, descoperirea lor nu a fost luata in seama. Prea multe industrii utilizau pe scara larga CFC-urile... Dar, pe la mijlocul anilor 1980, a fost descoperita o subţiere grava a stratului de ozon, de către o echipa a British Antarctic Survey. Atât de grava era subţierea, încât geofizicianul britanic Joe Farman, care efectua măsurătorile, a crezut ca spectrofotometrul pe care îl utiliza s-a defectat şi l-a trimis înapoi in Anglia pentru a fi reparat! Apoi a intrat in acţiune si NASA, care a transmis către lumea întreaga imagini alarmante ale găurii de ozon antarctice... După aceea au început sa fie consultate arhivele. Datele colectate începând cu anii 1950 au demonstrat ca nivelul ozonului antarctic a fost relativ stabil pana spre sfârşitul anilor 1970. Prima mare gaura in stratul de ozon a fost depistata in 1979, după care a urmat o scădere continua a nivelului de ozon la scara globala. Sa precizam aici ca nivelul de ozon se măsoară in unităţi Dobson. Spuneam încă de la început ca daca am cobori tot ozonul atmosferic la nivelul solului, am obţine un strat gros de 3 mm, ceea ce este echivalent cu 300 unitati Dobson. Raportat la aceste unităţi de măsura, intre anii 1980 si 1990 s-a constatat o diminuare globala cu 3% a stratului de ozon, iar in prezent scăderea se accentuează rapid, ritmul crescând de trei ori fata de începutul anilor 1970. În plus, a început sa fie afectata şi

11

emisfera nordica. La scara globala sunt afectate tarile din America de Nord, Europa, Rusia, Australia, Noua Zeelanda şi America de Sud. Consecintele pe termen lung ar putea fi deosebit de grave, mai ales daca avem in vedere ca, pe perioade scurte, e drept, se pot produce oricând scăderi masive ale nivelului de ozon.

11.Protocolul de la Montreal Datele alarmante privitoare la scăderea nivelului de ozon

stratosferic nu puteau sa lase indiferenta lumea politica. Destul de repede, in 1985, este semnata convenţia de la Viena, care a elaborat mecanisme pentru cooperarea internaţionala in ceea ce priveşte programele de cercetare asupra ozonului. La numai doi ani după aceasta, in septembrie 1987, este semnat „Protocolul de la Montreal privitor la substanţele care produc sărăcirea stratului de ozon". Acesta a stabilit ca statele semnatare vor renunţă la utilizarea substanţelor care distrug stratul de ozon. Trebuie sa remarcam ca acest tratat nu a întâmpinat aceeaşi rezistenţă acerba ca Protocolul Kyoto, referitor la reducerea emisiilor de gaze ce produc efectul de seră. De fapt, industriile sunt pregătite deja sa înlocuiască substanţele răspunzătoare de distrugerea ozonului. Protocolul de la Montreal a fost completat de doua acorduri suplimentare, semnate la Londra, in 1990, si la Copenhaga, in 1992, prin care s-au stabilit calendare precise pentru eliminarea CFC-urilor si a celorlalte substanţe periculoase pentru ozon. Astfel, toate aceste substanţe vor trebui eliminate pana in 2029.

12.Ozonul ne afecteaza grav pulmonul In timpul caniculei din timpul verii, toata lumea încearcă,

in primul rând, sa se ferească de radiaţiile solare, insa foarte puţini ştiu ca un pericol la fel de mare pentru sănătate îl reprezintă şi ozonul. La altitudine mare, ozonul are un efect benefic deoarece acţionează ca un ecran protector împotriva radiaţiilor solare ultraviolete. La nivelul solului din marile oraşe, smogul rezultat din poluare se transforma in ozon, care este periculos pentru plămâni. Experţii Academiei Americane de Alergie, Astm si Imunologie (AAAAI) avertizează ca in aceasta vara, din cauza activităţii solare foarte intense, cantitatea de

12

ozon de la nivelul solului marilor aglomerări urbane va creste îngrijorător, punând in pericol sănătatea locuitorilor. O data inhalat, ozonul poate provoca o serie de afecţiuni respiratorii, de la simple iritaţii ale cailor aeriene superioare, accese de tuse si afecţiuni ale pleurei, până la bronşite acute si emfizem pulmonar. De asemenea, astmaticilor li se pot agrava foarte mult simptomele si sensibilitatea la anumiţi alergeni. Pentru a evita efectele nocive, medicii americani le recomanda orăşenilor sa evite pe cit posibil deplasările la orele amiezii, când concentraţia ozonului atinge valori maxime.

13.Concluzii Amenintarea exista cu adevărat. Iar lupta pentru apărarea

stratului de ozon ne demonstrează ca, atunci când viata planetara este primejduita, apare şi voinţă politica pentru a aduce lucrurile pe un făgaş bun. Acesta este mesajul optimist al cooperării internaţionale in acest domeniu. Dar, nu putem sa nu ne întrebăm, oare cate ameninţări nu ne pândesc fără a le da atenţia cuvenita? Sa nu uitam ca SUA se împotrivesc cu îndârjire la reducerea emisiilor de CO2...

"Ozonul rău" se formează in straturile joase ale atmosferei si duce la poluare de tip fotochimic. Atunci când acesta depăşeşte anumite limite, este dăunător vieţii pe pământ. Substanţele care stau la baza formarii ozonului troposferic sunt oxizii de azot si compuşii organici volatili. Ozonul troposferic reacţionează cu ţesuturile vegetale şi animale si ajunge chiar sa provoace efectul de sera.

Primaria Capitalei a făcut măsurători şi pentru poluarea cu ozon troposferic, găsindu-se depăşiri ale concentraţiilor maxime admise mai ales in timpul prânzului. Construcţiile foarte înalte din oraşe si mai ales din centrul Capitalei blochează o aerisire corecta şi o circulaţie naturala a aerului. Totodată, pe bulevardele înguste, care acţionează ca adevărate canioane, se acumulează şi alte gaze toxice pentru organismele vii, in special cele provenite din trafic.

13

Or, cum in prezent reparaţiile străzilor duc la congestionari grave ale circulaţiei in Bucureşti, aceste acumulări devin periculoase. De aceea, specialiştii Primăriei Capitalei avertizează pe toţi locuitorii si in special persoanele in vârstă sa evite sa circule in miezul zilei pe străzile aglomerate şi poluate. Din măsurătorile făcute de specialiştii Capitalei, rezulta ca in Bucureşti, pe anumite zone, poluarea cu bioxid de sulf, cu bioxid de carbon şi cu oxizi de azot este foarte puternica de la cele cinci mari centrale termoelectrice şi de la cele aproximativ 50 de centrale de cartier, de la traficul auto şi cu poluanţi specifici de la unităţile industriale.

Poluarea aerului este determinata in proporţie de 70 la suta de traficul rutier. Aproape 90 la suta din poluarea cu oxid de carbon este generata de traficul auto, care mai participa si cu aproape 60 la suta la poluarea cu oxizi de azot. Tot traficul rutier este responsabil de emisiile de plumb, despre care se spune ca sunt de trei ori mai importante decât cele generate de sectoarele industriale.

Din verificările făcute in ultimii doi ani, rezulta ca valorile de concentraţii maxime admise de oxid de carbon pentru 24 de ore la emisie (a cărei valoare este de 2,0 mg/metru cub) sunt: Bd. Carol - 4,129 mg/mc, N. Bălcescu - 6,418 mg/mc, Cotroceni - 2,699 mg/mc, Piata Romana - 3,285 mg/mc, Gara de Nord - 4,75 mg/mc.

Efectele expunerii la valori mari ale concentraţiilor de oxid de carbon sunt diferite, in funcţie de timpul de expunere şi de concentraţia poluantului. De exemplu, pentru cazul valorii de 6,418 mg/mc (in zona Bd. N. Bălcescu), unde se depăşeşte de 3,2 ori maxima admisa, o expunere de o ora poate produce cefalee si greţuri, iar o expunere de 3-4 ore poate depăşi chiar limita efectului letal.

In stratul de ozon de deasupra Arcticii s-a deschis o noua gaura, de dimensiuni uriaşe, care ii determina pe oamenii de stiinţă care observa fenomenul şi implicaţiile sale sa creadă ca scutul natural care protejează emisfera nordica de efectele

14

radiaţiilor ultraviolete va fi grav afectat, situaţie care se traduce intr-o impresionanta creştere a numărului cazurilor de cancer al pielii. Rezultatele celui mai mare experiment de monitorizare a stratului de ozon arata ca peste 60 la suta din acesta s-a "pierdut" la anumite altitudini de deasupra Polului Nord, deteriorare mai importanta decât cea din 1997, cea mai grava înregistrata până in prezent. Scutul anti-ultraviolete s-a subţiat dramatic Condiţiile climaterice necesare pentru declanşarea unei astfel de distrugeri a ozonului de către poluanţii eliberaţi de tehnologia omului in atmosfera au fost aproape ideale in cursul ultimei ierni polare. "Aceste pierderi vor afecta, foarte probabil, nivelurile de ozon din întreaga Europa, in aceasta vara. Este una dintre cele mai substanţiale pierderi de ozon la aceasta altitudine, deasupra Arcticii", au spus oamenii de stiinţă, intr-o declaraţie data publicităţii. Stratul de ozon din partea superioara a atmosferei este principalul filtru pentru radiaţia ultravioleta dăunătoare (UV-B), emanata de Soare. Fără acest strat, organismele vii ar suferi mutaţii genetice extinse, care la oameni rezulta in şanse sporite de dezvoltare a cancerelor pielii, cataracta si dereglări ale sistemului imunitar. Fenomenul ar putea continua in ciuda diminuării poluării "Gaura" de ozon din regiunea arctica - de fapt o subţiere masiva a stratului de ozon existent - poate fi lesne deplasata spre sud, de vânturile puternice care bat la mare altitudine, şi deci sa "apară" deasupra zonelor populate din America de Nord si Europa. Cercetătorii care au realizat acest studiu - o iniţiativa comuna a NASA, Unitatea Europeana de Coordonare a Cercetării Ozonului si Directoratul pentru Cercetare al Uniunii Europene - îşi vor înainta concluziile către Biroul Meteorologic, singurul responsabil cu avertismentele legate de nivelurile crescute ale radiaţiilor ultraviolete. Deşi "gaura" de ozon este un fenomen care apare cu regularitate la Polul Sud, abia in ultimii cinci ani cercetătorii au putut remarca un eveniment similar si la Polul Nord. Studiul mai arata ca diminuarea stratului de ozon in regiunea Arcticii ar putea continua, in pofida eforturilor depuse in vederea reducerii concentraţiei de cloruri din stratosfera. Aceste reduceri s-au şi realizat, in parte, graţie Protocolului de la Montreal, încheiat in 1989, care obliga părţile semnatare sa reducă nivelul de emisie

15

in atmosfera a clorofluorocarbonaţilor şi altor gaze "devoratoare" de ozon.

16