Apare ^n colaborare cu Filiala Mure} a Uniunii Scriitorilor din Rom$nia

literar }i artistic

Editorial

Ianuarie 2018

Gheorghe OLTEANU

Regelui demnităţii noastre

Un secol despicat în douăpentru români se-ncheie, Sire,în freamătul de re-ntregirepredestinând Domnia Nouă.

Ca purtător de sacru nume,V-a pus ursita la-ncercareşi cel Viteaz ca şi cel Mare,

îmbrăţişând, cel Demn V-ar spune:

Nimica fără Dumnezeumileniul nostru-l va conduce.Pentru Coroană, Ţară, Cruce,îngenunchez, Regele meu

Schömberg, 4 noiembrie 1992

Cartea sa, de 880 de pagini, format mare, „Scriitori, cărţi, muze. Ipostazele discursului amoros în literatura română” (Editura Tipo Moldova, 2017), Gheorghe Glodeanu o înce-pe cu capitolul „Despre Muze”. Este adevă-rat că muzele sunt apanajul procesului ane-voios al creaţiei şi şed a desfătare pe capul oa-menilor de artă (nu le enumăr specializările). Tot aşa de bine, mai târziu, multă vreme după Homer, şi-au făcut apariţia şi Muzele Politicii, prin Diogene Laertios, Platon, Aristotel ş.m.a.

Muzelor le revenea declanşarea mecanis-mului complex şi dificil al inspiraţiei. Fiicele Mnemosinei şi ale lui Zeus sunt în număr de nouă, după cum le descrie Hesiod: Calliope (muza poeziei epice şi a elocvenţei), Clio (muza istoriei), Euterpe (muza muzicii), Thalia (muza comediei), Melpomene (muza cântului şi armoniei muzicale), Terpsichore (muza dansului), Erato (muza poeziei lirice şi erotice), Polyhimnia (muza muzicii sacre, retoricii şi pantomimei) şi Urania (muza astronomiei şi astrologiei). Nu ştiu cum de le-a scăpat ano-nimilor antici să completeze şirul muzelor artelor cu cea mai de preţ arătare spirituală, Muza Prostiei, care le întrece pe toate, ca de obicei. Muzele trăiau în Olimp alături de părinţii-zei şi e important să ne reamintim că titanida Mnemosine era zeiţa Memoriei. Iar aici trebuie adăugat că itemul opus memoriei nu este Uitarea, ci Prostia, deoarece numai din prostie ajunge omul să uite aia şi aia. Ce aMUZAment! Cât de aMUZAnt!

Spre deosebire de aceste muze, şi spre nenorocirea pământenilor, Politicon (Muza politicii) are origini pur terestre şi trăieşte oriunde apucă pe Pământ. De aici se trage omenirii şi pacostea de a trăi nu după voia fie-cărui cetăţean (conform drepturilor omului din Declaraţia de la 1948), ci după voia Politicii, care de două secole şi jumătate a îmbră-cat pe Terra o sumedenie de forme teoretice şi practice. Şi poate tocmai de aceea – oricâte tratate politice s-ar scrie – lumea, împărţită în diferite ţări de dimensiuni diferite, nu înţelege nimic din structurile şi hămeselile politizate care o domină.

Să luăm exemple din anul trecut. Muza Politicii, cu rădăcinile ei pur terestre, l-a în-demnat pe Donald Trump (şeful SUA), să declare că recunoaşte drept noua capitală a Israelului, Ierusalimul. Faptul că această declaraţie era aşteptată din partea SUA de câţiva ani se cunoaşte. Dar tot la fel de bine se cunoştea că o astfel de declaraţie va declanşa în Israel un val şi mai mare de crime. Deja victimile din acele locuri, din anii 1960 până azi, nu le mai numără nimeni, ca şi cum nimănui nu i-ar păsa. Să vină cineva să afirme că preşe-dintele Statelor Unite nu cunoştea perfect ur-mările declaraţiei sale cu privire la statutul Ierusalimului! Aşa a fost declanşat un nou val al decimărilor... Iar prima întrebare care se pune în acest caz este: Într-o ţară, indiferent care, pentru mutarea capitalei acelei ţări, este nevoie de aprobare şi recunoaştere internaţională?... Dacă România ar vrea să-şi mute capitala la Alba Iulia, am fi obligaţi pe cale diploma-tică să facem demersuri şi temenele la ONU? Pentru recunoaşterea unui teritoriu terestru (!) ca stat unitar şi independent cred că este

nevoie de accept internaţional din partea altor ţări (cum a fost cazul divizării Yugoslaviei), dar la nivel de capitală a unui stat... Dacă Israelul a solicitat astfel de recunoaşteri din partea statelor învecinate şi nu a primit, urmările sân-geroase de pe teritoritoriul Israelului se văd din avion. În acest caz, Muza Politicii america-ne peste capul Israelului joacă halaripu. Tramp nu-şi mai poate retrage declaraţia, iar palesti-nienii şi israelienii se vor putea măcelării cât le taie capul... Mare pezevenchi, ăsta, Donald!

Alt exemplu: de Revelion, şeful Coreii de Nord a declarat băţos că butonul lansării de rachete cu rază lungă de acţiune asupra Statelor Unite ale Americii se află pe biroul său. De, vorbă mare, mare!... Dar Donald Trump, nu s-a lăsat mai prejos cum nu lasă un copil din mână jucăria sa, a declarat la rândul său, şi mai băţos, că butonul declanşării unor masa-cre de anvergură aflat pe biroul său este mult mai mare... Să tot stai să te minunezi! Poate cineva considera astfel de declaraţii că au fost făcute în deplinătatea facultăţilor min-tale ale celor doi? Eu cred că nu poate. Dacă bine ne amintim, astfel de declaraţii au lansat la vremurile lor: Hitler, Stalin, Churcill, în fazele celui de al doilea Război Mondial...

În România, toată lumea poate constata că Muza Politicii de pe teritoriul carpato-pontico-danubian este una de tot aMUZAmentul. La noi, Muza Politicii încă de 28 de ani a născut fii şi fiice. Au fost două muze şi anti-muze de pomină, Rovana Plumb şi Shhaideh Sevil, care şi astăzi se declară nevinovate conside-rând că toate li s-au tras de la Muza-mamă. (Şi Dan Voiculescu, ca să se ştie, continuă să se declare nevinovat şi, mai nou, după cum aţi văzut, doctorul urolog chirurg din Cluj (nu merită să-l pomenim după nume, fiindcă e „curat ca lacrima”!). Sub flatulaţiile Muzei Politicii s-a aflat şi fostul prim-ministru Sorin Grindeanu, doar cunoaşteţi. A fost ceva de tot râsul. Mai pe vechi, continuă să se agite, conduşi de Muza Politicii, aMUZAnţii Dragnea, Tudose şi Tăriceanu.

În rândul ăstora, cea mai tare fază a fost aceea că, la primirea somaţiei de la Bruxelles cu privire la noile prevederi din legislaţia sfe-rei Juridice, Dragnea a declarat/avertizat că va trimite Comisiei UE (ambasadelor) textele tra-duse ale noilor prevederi din Legile Penale... Bineînţeles că reprezentanţii Germaniei, Franţei şi ai celorlalte ţări s-au simţit jigniţi, pentru că au fost catalogaţi inculţi şi neprice-puţi în ale Justiţiei (altă Muză)! Exemple mai sunt. Însă, urmărind muzele Gafelor pe numele de familie politică Tudose, Dragnea, Tăriceanu, România tot pe la cozile clasamentelor euro-pene şade, clasamente care de 28 de ani, încă de pe vremea când Ion Iliescu se aMUZA cu România, încă nu s-au săturat de originali-tatea politicii româneşti.

Ce urmează? Urmează, la iniţiativa preşe-dintelui Senatului, Tăriceanu, şi sub influienţa muzei Răzgândirea, suspendarea din func-ţie a preşedintelui României, Klaus Iohannis. Pe urmă, căderea – sub influienţa muzei DNA - căderea în lavaboul politicii originale din România a Partidului Social Democrat. Să moară ăla care minte!

Virgil RAŢIU

Muze politice. Muze erotice

IN MEMORIAM REGELE MIHAI I

Panoul copertelor Panoul copertelor de carte. de carte.

Cărţile anului 2017Cărţile anului 2017

Evenimente11 Nr. 1/ianuarie 20l8

literar }i artistic

Cărţi Revista

lnforma]iile au fost furnizate de SC ALETHEIA SA - Casa C@r]ii N. Steinhardt din Bistri]a

Topul v$nz@rilor de carte

1. Insectarul Coman, Dan Coman – Ed. CHARMIDES 2. Poezii, Mihai Eminescu – Ed. CARTEX3. Rugaţi-vă să nu vă crească aripi, Octavian Paler – Ed. POLIROM4. Bancherul diavolului, Bradley C. Birkenfeld – Ed. MINERVA5. Madlena, Aurora Liiceanu – Ed. Polirom6. La Medeleni, Ionel Teodoreanu – Ed. HERRA7. Cum să fii o fată rea, E. Lockhart et. Comp – Ed. TREI8. Pădurea spânzuraţilor, Liviu Rebreanu – Ed. CARTEX9. Între lumi, Eugen Mihăescu – Ed. RAO10. Amintirea palidă a munţilor, Kazuo Ishiguro – Ed. POLIROM

Calendar luna februarie 2018• 2 februarie 1949 s-a n@scut Andrei Moldovan (istoric

literar, critic) • 6 februarie 1936 s-a n@scut George Ro} - s-a ^n@l]at la cele ve}nice la 18 februarie l985 (poet) • 9 februarie l957 s-a n@scut Valer G@lan (artist plastic) • 12 februarie 1952 s-a n@scut Miron Duca (artist plastic) • 15 februarie 1945 s-a n@scut Cornel Cotu]iu (prozator) • 16 februarie 1936 s-a n@scut Dumitru Andro}ani - s-a ^n@l]at la cele ve}nice la 6 noiembrie 1990 (critic literar, jurnalist) • 18 februarie 1924 s-a n@scut Alexandru Misiuga - s-a ^n@l]at la cele ve}nice la 17 februarie 2009 (umorist, epigramist) • 20 februarie 1974 s-a n@scut Cristian T$rnovan (artist plastic)

Jurnalul literar nr. 19-24/2017Elogiul limbii române

Singurul popor care are ca Sărbătoare Naţională (s.m. – V.R.) o zi închinată limbii este poporul nostru, prin ramura sa moldovenească – scrie în editorial Ioan Aurel Pop. Această zi se serbează în 31 August şi aminteşte momentul când, încă sub stăpânire so-vietică, românii din stânga Prutului au revenit la grafia latină, sfidând regimul comunist de atunci. De altminteri, Imnul însuşi al ţării româneşti dintre Prut şi Nistru este un prinos adus limbii noastre. De la o vreme, târziu, ne-am luat şi noi pe seamă şi am decis ca Ziua Limbii Române să fie sărbătoare şi dincoace de Prut. Mai bine mai târziu decât deloc! În al doilea rând, pentru unii dintre români, încă înain-te de a exista România, patria s-a definit prin limbă (Mihail Kogălniceanu definea, la Iaşi, la 1843, patria ca toată acea întindere de loc pe care se vorbeşte româneşte. Pentru alţii, limba a fost chiar patria (Nichita Stănescu. Patria mea este limba română).

Fireşte, zicerea aceasta are un context al ei – con-tinuă Ioan Aurel Pop: Nu spun că alte limbi nu ar fi minunate şi frumoase. Dar atât de proprie, atât de familiară, atât de intimă îmi este limba în care m-am născut, încât nu o pot considera altfel decât iarbă. Noi, de fapt, avem două părţi coincidente, o dată este patria de pământ şi piatră şi încă o dată este nume-le patriei de pământ şi piatră. Numele patriei este tot patria. O patrie fără de nume nu este patrie. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se zice, de aceea pentru iarbă iarbă se spune, de aceea, pentru mine izvorul izvorăşte, de aceea, pentru mine viaţa se trăieşte.

Şi mai departe: Frumuseţea lucrurilot concrete nu poate fi exprimată decât în limba română. Ce patrie minunată este această limbă! Ce nuanţă aparte îmi dau seama că ea o are! Această observaţie, această revelaţie, am avut-o abia atunci când am învăţat o altă limbă.

Emil Cioran scria la fel: Noi nu trăim într-o ţară, noi trăim într-o limbă.

Pentru alţii limba a fost sfântă, comoară, foc ce arde, cântec, graiul pâinii, frunză verde, vechi izvoare, un şirag de piatră rară (vezi Alexe Mateevici, cu a sa Limba noastră).

Pentru cercetătorii trecutului, limba este un tezaur de surse istorice. Pentru mine, limba este un organism viu, care se naşte, creşte, se dezvoltă, îmbătră-neşte şi moare, odată cu poporul care a creat-o şi că-ruia i s-a servit drept mijloc de comunicare. Pe de altă parte, limbile, ca şi popoarele, nu mor niciodată, ci se topesc unele în altele. Din această perspectivă, limba română este limba dunăreană (Iancu Fischer), aşa cum s-a transformat ea în ultimele două milenii. Popoarele care au creat limbi literare – cu opere scrise – sunt popoare civilizate, trainice, creatoare de istorie. Îndrăznesc să vă vorbesc despre limba română, deşi sunt lingvist doar prin adopţiune. Nu voi vorbi în limba română în general – decât la început -, ci despre limba română din secolul al XVI-lea...

Discursul rostit în ziua de 31 August 2017, la Cluj-Napoca, cu prilejul Zilei Naţionale a Limbii Române, de Ioan-Aurel Pop demonstrează latinitatea deplină a limbii române prin comentarea câtorva texte din secolul al XVI-lea, cum edificatoare este „Scrisoarea lui Neacşu” din Câmpulung care are în total 202 cuvinte, din care doar 8 cuvinte au etimologie ne-latină. Elogiul limbii române adus de Ioan-Aurel Pop se încheie cu elogiul adus de umanistul şi cronica-rul italian, Antonio Bonfini – secretar al regelui Matei Corvin – care i-a lăudat pe români, pe care i-a cunoscut direct, pentru latinitatea lor. Bonfini se miră cum au putut românii, adică acele colonii romane, aduse de Traian înecate de valul de barbari, să păstreze limba latină la Dunăre şi în Carpaţi. Şi tot el răspunde cum s-a putut petrece această minune:

Înecate de valul de barbari, ele – coloniile romane din Dacia – mai exală limba romană şi, ca să nu o pă-răsească nicidecum, se împotrivesc cu atâta îndâr-jire, încât îi vezi că luptă nu atât pentru păstrarea neatinsă a vieţii, cât a limbii. Cu alte cuvinte, românii şi-au putut menţine identitatea fiindcă şi-au preţuit mai mult limba decât viaţa! Ce elogiu mai frumos poate fi adus limbii noastre şi, odată cu aceasta, poporului care a creat-o şi a conservat-o ca pe o comoară?

Românii sunt români în primul rând datorită limbii lor.În celelalte pagini ale Jurnalului literar întâlnim

articole nu mai puţin de seamă. Întâi, pe prima pagină tronează portretul Pr. dr. Dumitru Stăniloaie (1903-1993), cel mai de seamă teolog român din din secolul al XX-lea, profesor la Academia Teologică Andreiană, din Sibiu, şi la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti. La împlinirea a 70 de ani de la apariţia a primului volum din Filocalia, redacţia reproduce un fragment din prefaţa la volumul I, apărut în 1947, semnată de Dumitru Stăniloaie. Titu Popescu, cronicarul literar,

scrie despre volumul „Ochiul lentilei”, pagini critice, de Ştefan Ion Ghilimescu şi despre broşura „Sabin Gherman şi «transilvanismul» său” de Zeno Milea. Barbu Cioculescu a împlinit 90 de ani (v. pag. 2), iar Ileana Corbea îi adresează întrebarea „De ce scrii, în ce crezi?” B. C. răspunde (pe larg, desigur) făcând tri-mitere la o carte de popularizare a astrologiei, din care, întâmplător, află cum se alcătuieşte un horoscop. În primul paragraf citeşte: „să luăm, de exemplu, un nativ la data de vineri, 10 august, ora 5.30 după-amiază. Pe hartă se vede la acea pagină harta astrelor la acea foarte precisă dată, care coincidea întru totul cu cea a naşterii sale. Concluzia temei astrale: va fi poet sau inventator. Nimic mai precis, zicem noi. Ceea ce Barbu Cioculescu şi este. Mai departe e reprodus un fragment dintr-un interviu mai lung cu NICOLAE FLORESCU, despre „Sadoveanu şi ideea naţională”, semnat de Crisula Ştefănescu.

Dana Dad semnează un alt fragment, continuare din numărul trecut al revistei, cu urmare în numărul viitor, din studiul ”Erotica ficţională între o reflexie a normalului şi o reflecţie asupra absurdului inserată în epicul eliadelesc”. Fragmentul de studiu abor-dează din unghiuri diferite termenul „paraphilia” care denumeşte, generic, o serie de comportamente persuasive privitoare la aspecte ale sexualismului printr-un set de atitudini ce subîntind deviantul în forme de o bizarerie terifiantă. Mai departe, după alte pagini, semnează proză Andi Ştefănescu, iar poezie, preot dr. Dumitru Ichim, din Kitchener, Ontario. Pe ultima pagină întâlnim o „Scrisoare deschisă” adresată domnului Gabriel Andreescu, semnată de Corneliu Florea. Scrisoarea face trimitere la Apelul unui grup de academicieni, cu titlul „Identitate, suveranitate şi unitate naţională”, Gabriel Andreescu cerând, în Observator cultural, martie, 2017: „Academicienii ar trebui să-şi retragă apelul”. Corneliu Florea încheie scrisoarea deschisă cam aşa:

”Ştiu că degeaba v-am înşirat faptele istorice care ne dor pe noi, românii neglobalizaţi, fiindcă dvs. sunteţi premiantul ungurilor de două ori, pentru că le pledaţi pretenţiile şi privilegiile neconstituţionale. Ne uimeşte la dvs. lipsa de common sense dove-dită pe care o aveţi, permiţându-vă a-l dăscăli pe academicianul Ioan-Aurel Pop, pentru că e român înainte de toate şi un cărturar de valoare al istoriei şi culturii naţiunii române, un clarvăzător al vre-murilor pe care le trăim, pe lângă care dvs. aveţi valoarea prafului de pe toba politicului corect pe care o tot bateţi din 1990 încoace.

Virgil RAŢIU

Mai mult anticriticeDe mai bine de trei

decenii, Corneliu Florea meditează asupra rân-duielilor din România şi scrie pe teme politice, sociologice, economice, culturale, publicând câte-va zeci de volume, de la jurnal, la memorii, eseuri, comentarii critice etc. Cea mai apropiată apariţie editorială este "Critice şi anticritice” din 2017, i se datorează, ca şi multe din-tre cele anterioare, Edi-turii Aletheea din Bistriţa, în îngrijirea scriitorului

Virgil Raţiu. Cine este Corneliu Florea cunosc foarte bine cititorii

săi: medic care a părăsit ţara în anul 1980, împreună cu familia, pentru a se stabili în Canada, în lumea liberă, spre a se putea realiza mai bine decât în patria de origine.

Bolnav de libertate în România comunistă, Coreliu Florea a reiterat afecţiunea şi în exil, cât şi în diaspora, ob-servând ritmul atât de încet în care România se des-prinde de ceea ce a fost, un stat totalitar, constatând că face atât de greu paşi în a se alătură naţiunilor cu matu-ritatea democraţiei. Corneliu Florea a făcut exerciţiul gân-dirii cu propria-i minte a ceea ce vedea că se întâmplă pe scena politică românească şi a rămas inert la suges-tiile manipulatorii ale purtătorilor de mesaj oficial al sta-tului român. Foşti comunişti canonici, dacă se poate spune, ne gândim la Brucan, dar şi la membrii Grupului pentru Dialog Social, recrutaţi dintre scriitori, intelectuali de marcă, nu au putut să îl înşele pe autorul de care ne ocupăm, nici să-l abată de la calea gândirii sale, una liberă, bazată pe principii ne negociabile.

Corneliu Florea scrie cu credinţa că gândurile sale ajung la cititori şi vor avea un impact în sensul în care îl doreşte. Instrumentarul cel de preţ al autorului este in-tuiţia de preţ şi informaţia opulentă pe care o culege cu atracţia meliferă. Încrederea în scris este de observat în modul în care se adresează lectorilor în textul aşe-zat în capul volumului şi intitulat "Cititorule”, cu un sono imperativ. Textul prefaţator reia câteva din punctele cuprinsului, amintim, de pildă, preferinţa pentru blama-rea enormităţilor scrise cândva de H. R. Patapievici, care şi-a formulat dispreţul pentru poporul român în vo-lumul "Politice”, apărut la Editura "Humanitas” în 1996; "filosoful” scris între altele pe atunci: "Românii nu mai pot alcătui un popor fiindcă valorează cât o turmă, de 23 de milioane omuleţi patibulari”; sau "Româna este limba în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau să o folosim numai pentru înjurături”. Patapievici, fiul unui fost comunist cominternist, este una din temele prefe-rate ale lui Corneliu Florea care a scris în unul dintre volumele sale şi schiţa biografiei lui Dionisie Patapievici pe care puţini o cunoşteau. Dezamăgirea lui Corneliu Florea dobândeşte amplitudine când se ocupă de preşe-dintele Traian Băsescu, cel care "l-a cocoţat” pe H.R. în fruntea Institutului Cultural Român.

Călător împătimit, Corneliu Florea îşi începe volumul cu o meditaţie asupra "Genezei” lui Michelangelo de pe "Capela Sixtină” de la Vatican, descrierea având încărcătura emoţională care sugerează cititorului vibra-ţia unei admiraţii fastuoase. La acelaşi nivel de interes al tratării problemei se găsesc istoricele expansiuni ruseşti în ţările române, pe care Corneliu Florea le comen-tează prin prisma volumului "O istorie a expansiunii ru-seşti” de Ion Iachim, un excelent prozator român de pes-te Prut, dublat de un fin simţ al istoriei. Cartea a apărut la Editura "Pontos” din Chişinău şi ruşii sunt, în viziunea lui Corneliu Florea, nici mai mult nici mai puţin "acaparatorii”, un eufemism pentru ceea ce ne-au demonstrat sovie-ticii. De o cotă la fel de bună ca şi Patapievici se bucură la bursa valorilor lui Corneliu Florea, Dan Alexe, Lucian Boia şi alţi câţiva, aşezaţi de autor pe raftul întâi al celor care încearcă să discrediteze cu orice preţ România, istoria sa, părţi ale istoriei sale.

Traian Băsescu este văzut în postura de purtător de steag al calamităţilor care s-au abătut asupra României în ultimii ani, Corneliu Florea oferindu-şi privilegiul spunerii lucrurilor pe faţă, fără menajamente, deducându-se tragedia jucăuşă a liderului aflat continuu în stare erectilă. De nedezminţit, talentul de pamfletar al autorului, amin-tim, bunăoară, textul "Universitatea s-a scremut şi a produs un soricel” sau "De la Pazvante Chiorul la Băsescu barca-giul”, scrise cu verva şi venin în acelaşi timp, cu volup-tatea verbului, infuzate stilistic în textul întreg, de altfel.

O carte care merită, cum se spune, şi aşezată alături de celelalte, oferă profilul unui medic-scriitor cu un acut simţ al observaţiei şi o plăcere a textului care sugerează epic prin ritm chiar dacă tratează, cu interes, idei despre poporul său, ceea ce nu e puţin.

Victor ŞTIR

III literar }i artistic

Nr. 1/ianuarie 20l8

INTERVIUVioara DINUVioara DINU

După absolvirea Institu-tului de Arte Plastice şi Decorative „Ion Andrerescu” din Cluj-Napoca (1980), Vioara Dinu a urmat cu stric-teţe această specialitate, fapt dovedit de expoziţiile pe care le semnează de-a lungul timpului, abia mai târziu realizând că spiritul

inovator artistic nu are limite, că între ramurile artei plastice – pictură, grafică, ceramică, sticlă, sculptură, textilă - nu există bariere, iar dincolo de bariere e stăpână doar magia inspiraţiei şi credinţa în izbânzi.

Prima expoziţie în care expune (cu participare internaţională) este Cvadrienala Artelor Decorative, Bucureşti, 1986. Expoziţii internaţianale are în pal-mares multe. Prima manifestare personală este Ex-poziţia de sticlă şi desen, Bistriţa, 1997. Pe măsură ce expoziţiile personale capătă prestanţă şi atrag ecouri care pe Vioara Dinu o consacră, artista atacă extinderi în artele plastice, astfel că în 2006 organizează Expo-ziţia de sticlă şi pictură „Obiectul Sacru”, la Galeriile UAP Bistriţa, Veroniki Art Bucureşti, Centrul Internaţional

de Artă „George Apostu” din Bacău, Galeria din Gyula – Ungaria, Muzeul de Artă din Timişoara. În 2013 ne reîntâlnim cu Vioara Dinu când semnează Expoziţia de pictură şi obiect pictat „Hand Made – Pasărea Duh” la Arcade 24 din Bistriţa, apoi aceeaşi la Galeria Frezia din Dej, la Palatul Culturii din Tg. Mureş. Remar-cabilă a rămas Expoziţia de stică Poitiers, Franţa, 2008. Şi alte adăugiri de artă.

Expoziţia „Memoria Obiectului” a fost deschisă la Galeria Arcade 24 din Bistriţa, după ce, la începutul lunii, expoziţia a fost vernisată la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca. Prezentarea noii manifestări plastice a Vioarei Dinu, însoţită de un excelent catalog realizat sub direcţia criticului de artă Oliv Mircea, a fost făcută de artistul Marcel Lupşe. Despre expoziţie a vorbit Oliv Mircea care în discursul său a arătat că «Obiectele (expuse – n. V.R.) se „profilează” în funcţie de o sem-nificaţie morfologică obstractă dar şi împreună cu un scenariu de viaţă iniţiatic-ceremonial. Artista ne pro-pune un sistem de conectare a formelor în care pre-zenţa umană este evocată doar prin aluzii. Forma obiectului ia conturul inimii, a sufletului...»

Expoziţia Vioarei Dinu care din titlu apelează Me-moria ca mod de existenţă a obiectului, titularizează

şi personalizează materia supusă de artistă unui pro-ces de modelare şi ardere sacre, şi prin aceasta Vioara Dinu insuflă obiectelor create spirit, le insuflă duh, realizând să dea viaţă materiei în formele ei diverse şi dă viaţă Memoriei acestora. Minunea are loc sub ochii noştri, iar sticla şi lemnul şi metalul se îmbogăţesc în orânduirea din preajmei artistei. Metalul este pre-zent prin obiecte neînsemnate, recuperate din piaţa de vechituri şi ruginituri: broaşte, zăvoare, balamale, bolţuri, ivăre, lacăte, belciuge, mânere, cuie drepte, care în lucrările Vioarei Dinu primesc trup nou şi funcţii noi, altele decât cele pentru care au fost create iniţial. Sticla este fluidul şi curgerea, lemnul însemnă stator-nicia şi vulnerabilitatea în acelaşi timp.

Filmul creaţiilor artistei Vioara Dinu rulează de la clipa morţii şi imobilităţii materiei către învierea în lumină şi mişcare.

La finalul vernisajului, artista Vioara Dinu a adus mulţumiri, cum este firesc, instituţiilor care au sprijinit evenimentului, Consiliul Judeţean Bistriţa-Năsăud, Centrului Judeţean pentru Cultură Bistriţa-Năsăud, Complexului Muzeal Bistriţa-Năsăud, şi mulţumiri spe-ciale domnilor Iacob Gogancea, Iulian Bercea, Petru Platon de la Fabrica de Sticlă „Cristiro” Bistriţa.

Nietzsche a afirmat: „fizica este, şi ea, doar o inter-pretare şi o adaptare a universului şi nu o explicaţie a acestuia”. Valoarea lumii o apreciem pornind de la nişte categorii care se raportează la o lume pur imagi-nară. Astfel, afirmăm că iarba are memorie, că stelele au memorie, că obiectele au memorie, şi putem evoca aceste memorii. Însă memoria unui obiect este doar o interpretare şi o adaptare, iar nu explicaţia existenţei obiectului.

Ai absolvit facultatea din Cluj-Napoca în 1980. Prima expoziţie în care expui este de grup, Cvadrienala Artelor Decorative, Bucureşti, 1986. Prima manifestare personală este Expoziţia de sticlă şi desen, Bistriţa, 1997. Distanţa temporală din expoziţiile la care ai participat şi cea pe care ai semnat-o în nume propriu, 1997, să o numim pe-rioadă de conturare a eului artistic şi înscrierea în ceea ce numim persoană unică şi irepetabilă?

A te manifesta în sticlǎ este un proces care ne-cesitǎ multe etape de pregǎtire. Pleci din facultate cu abecedarul învǎţat.Vrei sǎ povesteşti lumii ceva, vrei sǎ te exprimi şi constaţi cǎ nu prea iese ceea ce gândeşti. În perioada despre care vorbeşti tu am avut nevoie de foarte multǎ informaţie. Foarte mult timp petreceam la servici (la fabrica de sticlǎ) cu sticlarii, cu şlefuitorii, cu gravorii. Informaţia de care aveam eu nevoie nu o gaseam în birou, ci în secţiile de producţie. Nu poţi sǎ faci creaţie în sticlǎ dacǎ nu cunoşti regulile care definesc relaţia dintre material şi creator. Trebuie sǎ cunoşti regulile materialului, dar trebuie sǎ cu-noşti şi dotarea fabricii din punct de vedere tehnologic. Am vrut sǎ fac creaţie în sticlǎ şi pentru acest lucru am rǎmas şaisprezece ani în fabrica de sticlǎ, cu tot ce presupune aceastǎ situaţie: condica de prezenţă la şapte fǎrǎ cinci, bilet de voie în interes personal, organizaţie de partid etc., etc. Pentru mine la ora aceea nu exista altǎ variantǎ pentru a ramâne în preajma sticlei, decât fabrica. Am avut colegi care au renunţat la sticlǎ, îndreptându-se spre alte genuri ale artelor plastice cum ar fi pictura sau grafica tocmai din cauza neajunsurilor dintr-o fabricǎ de sticlǎ.

Eu lucram şi în perioada despre care mǎ întrebi tu, dar rezultatul muncii mele nu trecea propriile mele teste.Terminam o lucrare, îmi plǎcea, eram entuzias-matǎ, dar o „ascundeam” o vreme. Când o revedeam trebuia sǎ simt acelaşi entuziasm dar nu-l mai simţeam. Prin anii 80, 81, 82... lucrul acesta se întâmpla frec-vent. Eram câteodatǎ disperatǎ. O luam de la capǎt, încercând sǎ înţeleg. Dupǎ un timp am constatat cǎ la revederea lucrǎrii eram fericitǎ, începeam sǎ fiu mai mulţumitǎ decât atunci când am „ascuns-o”. Atunci am început sǎ-mi expun lucrǎrile. Prima datǎ la expoziţii importante din ţarǎ, apoi la expoziţii internaţionale.

Am curiozitatea să aflu cum lucrezi? Pentru că ceea ce realizezi tu nu este ca munca pictorului: are o pânză, culori şi pensule şi caută inspiraţia ori o aşteaptă, ori inspectează împrejurimile... Sau ca a sculptorului: are un material dur - piatră, marmură, fier, lemn etc – un ciocan şi-o daltă şi trece la reliefarea formei ascunse în piatră ori compunerea unei lucrări prin sudură şi şlefuire. Pentru ca să

Expoziţie de obiecte vii, „Memoria Obiectului”, de Vioara Dinu

Pornind de la expoziţia „Memoria Obiectului”Interviu cu Vioara DINU lucrezi în sticlă ai nevoie de o „fabrică”, ca să

lucrezi lemnul e nevoie de un atelier, la fel cum e şi lucrul cu fierul. Poţi să descrii, de exemplu, cum ai creat „Rochia de aur a Împărătesei”?

Cred cǎ orice artist, când începe sǎ lucreze are o intenţie, are un germene: fie cǎ este vorba despre o imagine din naturǎ, fie cǎ este o teorie, fie cǎ este o patǎ de culoare, o formǎ...

În sticlǎrie este la fel, dar dacǎ la celelalte genuri de artǎ, mai departe totul depinde de inspiraţia de care vorbeai tu, în sticlǎrie totul se deruleazǎ mental. Toc ceapǎ şi inventez în acest timp scule care sǎ îndru-me sticla spre realizarea ideii mele, aspir în casǎ şi mǎ gândesc la formele ajutǎtoare de care am nevoie, şterg praful şi-mi stabilesc cronologia actiunilor: ce ur-meazǎ dupǎ ce ştiu ce am de facut: tâmplar, sti-clar şlefuitor etc.,etc. În momentul în care s-a încheiat perioada de „iluminare mentalǎ”, pot sǎ încep realiza-rea, transpunerea în material. În momentul în care începe aceastǎ etapǎ este obligatoriu sǎ ştiu ce vreau sǎ fac pânǎ în cele mai mici detalii. Câteodatǎ con-cepţia mea mentalǎ dǎ rateuri şi mǎ trezesc lucrând zile la rând dupǎ care culeg un morman de cioburi.

„Rochia de aur a Împǎrǎtesei” este realizatǎ por-nind de la o scrisoare scrisǎ cu mulţi ani înainte, în urma unei comenzi (sticlǎ trecutǎ prin valţuri, text obţinut prin erodare chimicǎ). Persoana care mi-a co-mandat-o s-a rǎzgândit. Acest obiect înmagazina foar-te multǎ muncǎ în condiţii de toxicitate mare, cu ma-teriale scumpe şi îmi pǎrea rǎu sǎ-l arunc. Ani de zile l-am ţinut aproape, uitându-mǎ şi gândindu-mǎ cum sǎ-l folosesc într-o lucrare. La un moment dat nu ştiu prin ce minune am ştiut foarte clar ce sǎ fac cu el. Aşa s-a nǎscut „Rochia de aur a Împǎrǎtesei”. Alte lucrǎri se nasc pornind de la o bucatǎ de lemn, sau de la o panglicǎ de sticlǎ, dar toate lucrǎrile se supun unei idei comune care este, dacǎ vrei, „firul roşu”, intenţia, germenele, întotdeauna aceste ingrediente sunt le-gate cu personalitatea artistului, cu imaginaţia lui.

Ai simţit „momentul de rouă” în care crearea formei materiale, proiectată în mental, realizată în obiect, ca o explicaţie a viului, le-ai simţit drept înălţare de sine?... De mai multe ori? De mai puţine ori?...

Mie mi se întâmplǎ sǎ simt o mare bucurie atunci când vǎd cǎ lucrurile se aseazǎ într-un fǎgaş echilibrat, firesc, cumpǎtat... Bucǎţi de lemn, de sticlǎ, de metal ajung sǎ trǎiascǎ în armonie, ajung sǎ „cânte” împreu-nǎ, sǎ fie un ansamblu unitar care transmite mesaje, emoţii. Nu mai vorbeşte nimeni de piesa de sticlǎ, sau piesa de lemn, sau piesa de me-tal. Eu cu mintea şi cu sufletul meu le-am adus într-o armonie de care se bucurǎ cei care zǎbovesc privin-du-le şi care vor reţine imaginea şi mesajul unor obiecte compacte, sta-bile. Prima vizualizare a unui obiect terminat bine, mǎ duce cu gândul la senzaţia de datorie împlinitǎ. Este o senzaţie care poate fi oarecum asemanatǎ cu o înalţare.

În ce măsură artistul plastic este responsabil de efectele lucrărilor create de el asupra gamelor spiritului uman?

Spiritul uman cred cǎ este un cumul de lecţii, de trǎiri, de sentimente. Spiritul se dezvoltǎ, se îmbogǎ-ţeşte, se curǎţǎ. Indiferent dacǎ citim o poezie sau ascultǎm muzică, sau vizitǎm o expozitie de arta, toate cred ca sunt mici „caramizi”care definesc şi con-struiesc spiritul uman.

În ce măsură este responsabil artistul de trans-formarea pe care o poate produce o expoziţie asupra vizitatorului expoziţiei?

Poate cǎ este cam mult spus „transformare”. O expoziţie poate deschide poarta gândurilor, poate sǎ ducǎ la înflorirea propriilor tale idei, îţi poate crea o dorinţǎ de exprimare prin limbaj artistic de orice fel, te poate îndemna sǎ devii tu însǎţi un creator sau te poate bucura pur şi simplu.

Pentru ca să devii artist titular, consacrat, în viaţă sunt obligatorii o întâlnire sau mai multe întâlniri, care niciodată nu sunt întâmplătoare. Evocă una, două, trei astfel de întâlniri, dacă or fi fost. Afirm acestea ca şi Ion Creangă, ale cărui vorbe au fost preluate şi de Noica: ”Am fost şi am văzut. Era şi nu era. A zis c-a veni dacă n-a veni. Se vede c-a venit de n-a mai venit”.

Seminţele sunt risipite de vânt. Unele ajung în pǎmânt sterp, altele ajung în pǎmânt fertil. Cele care ajung în pǎmânt sterp mor sau se dezvoltǎ greu, celelalte se bucurǎ de fertilitatea pǎmântului şi se dez-voltǎ armonios, chiar exploziv. Eu cred cǎ m-am întâlnit cu Bistriţa tocmai pentru cǎ cineva s-a uitat pe harta lumii şi s-a întrebat unde ar putea fata asta sǎ facǎ Germinaţiile, Obiectul Sacru, Hand Made-Pasǎrea Duh, Memoria Obiectului?.. Aici! şi a pus degetul pe Bistriţa. Am fost repartizatǎ aici.

Care este următorul tău proiect? Sau, măcar,

imaginarul proiectului?Nu am planuri de viitor în ceea ce priveşte creaţia

mea. Ideile vin fǎrǎ sǎ le chem. Planurile din viitorul apropiat sunt legate de expoziţia pe care tocmai o în-chid la Bistriţa. Încerc sǎ-i stabilesc un parcurs pentru anul viitor. Cam atât deocamdatǎ.

Consemnează Virgil RAŢIU15 decembrie 2017

Rosturi

REDAC[IA: Victor {TIR, Virgil RA[IU, Florin LAZ~R. Tehnoredactare: Corina HUCIU. Adresa e-mail: mesagerul@mesagerul.ro; Bistri]a Virgil RA[IU: virgilseptimiu@gmail.com

IV Nr. 1/ianuarie 20l8literar }i artistic

Altfel de frumuseţiMunţii sunt frumoşicând îi priveştide la poale spre cercu toate urmelelăsate de vremeîn crestăturile lorporunci de viaţălungă şi tristăscrisă de profeţiiacestor zilecând moarteaa rămas singura normalitatedintr-o lungăcomunicarede iubire.

Întâia jertfăDrumuri albeîmpietritedinaintea zilelorstrigătul de moarteal întâilor născuţidincoace şi dincolode Eufratoi

ca tinereţea lui Abelcurate şi tăcute dinaintea jertfei.Acel câmpunde iarba estemai verde decât culoarea pe care mi-ai spus-omă strigăcu vocea lui Cainecouîntre cer şi pământdrumuri împietriteîn lumina recea veacurilor.

Imaginaţii riscanteLumina trupuluiumbrită de frunzece rătăcescdorinţa de libertateînchisă în anotimpurizile fără imaginaţiesentimente ce riscăsă fie părăsitede frumuseţea fragilăa timpuluirisc asumat

de tăcerile tale.Lumina sufletuluipeste umbrele frunzelortangentă cu atitudineaprivirilor meleori de câte ori dorinţa mea de iubireca timpulaparţineanotimpurilor.

Ultimul anotimpSpre undevabucăţi din suflet, cu toamnala mijirea zorilor pleacăla răsărit de câmpiedinaintea crucilor albefac semen braţele melepurtând urmele rugăciunilor tale.De sub nori, ploaiaînvaţă să ştepteliniştea ochilor meicare încă privesc aşteptărizbătându-se între tunet şi ulgereundeva în toate anotimpurile!

Intenţii postume (aceluiaşi om)Pe lângă tine am să trec alăturiAmândoi vom fi intenţii veşnic paraleleCorăbii în ape tulburi fără porturi,Şi-un cer care tânjeşte după stele.Pe lângă tine am să trec mereuÎn vântul bland ce la-nţeles IlieŞi în parfumul pe care DumnezeuDin EL l-a pus în flori de iasomie

Şi-n frumuseţea unui anotimpMă-nalţ la cer ca praful de pe drumPrin simfonia ultimului timpDin care iar te voi iubii postum.

Toamna..., o altă iubireClopotniţaaminteşte mereude drumul sfinţilorurmele stelelorpe câmpia tăcută îmi trece prin minteoameni consumaţide propria lor dragoste.Rămâne în minetotdeauna septembriecruci calme şi reci.

Anul 2017 a fost, pentru scriitorul Pavel Dan, un an aniversar şi comemorativ: 110 ani de la naştere şi 80 de la trecerea sa în eternitate. Ocazie cu care prozatorul născut la Triteni (judeţul Cluj) a fost omagiat printr-o serie de manifestări care au avut loc la Colegiul Naţio-nal „Mihai Viteazul” (fostul liceu „Regele Ferdinand”) din Turda, al cărui elev a fost în perioada 1919-1926, la Liceul Teoretic „Pavel Dan” şi Colegiul Tehnic „Victor Ungureanu”, ambele şcoli din Câmpia Turzii, prin sesiuni de comunicări, prelegeri despre viaţa şi opera acestui mare prozator, supranumit „rapsodul Câmpiei Transilvane”, manifestări organizate de Asociaţia Clturală „Pavel Dan”. Tot cu acest prilej, a fost lansată o nouă ediţie, selectivă şi omagială: Ursita de Pavel Dan, apărută la Editura Mega din Cluj-Napoca, ediţie alcătuită şi îngrijită de Aurel Podaru, cu o prefaţă de Ion Vlad, universitarul, teoreticianul şi criticul literar clujean, autorul unui eseu intitulat PAVEL DAN. Zborul frânt al unui destin targic, apărut la Editura Dacia, 1976. Ediţia, una de lux, cuprinde şapte din cele mai reprezentative nuvele ale prozatorului, opinii critice, pagini de jurnal, corespondenţă, o cronologie în imagini şi indici.

„Lumea lui Pavel Dan, citim printre altele în Prefaţa semnată de Ion Vlad, este satul, topos cu o valoare arhetipală extinsă dincolo de specificul universului rural, tradiţii, ezotericul manifestărilor ritualice, un vast ceremonial existenţial. E mai degrabă un edificiu filosofic, un teritoriu miraculos al mitologiei lumii rurale, «o construcţie culturală», cum îl numeşte Umberto Eco – concept fundamental al «lumii posibile»; experienţa, lecturile, trăirea intensă şi certitudinea că universul ţărănesc este o LUME unde stăpânesc viaţa şi moar-tea, naşterea unei civilizaţii şi constituenţii unor ritua-luri şi manifestări ale fiinţei. Pavel Dan recrează o lume potrivit unei viziuni consubstanţiale gânditorului decis să refacă în dimensiuni vaste, în tonalităţi unde enor-mul, tragicul, grotescul, fiorul morţii şi ceremonialele moştenite de oamenii pâmântului prezidează desti-nele”. Subliniind totodată că această ediţie omagială are o semnificaţie artistică şi etică deosebită, la realizarea căreia contribuţia lui Aurel Podaru este de necontes-tat, izvorâtă nu numai din dragostea lui pentru operă dar poate şi din sentimentul de mândrie spirituală, fiind consăteanul lui Pavel Dan. El ne oferă o ediţie riguroasă în ceea ce priveşte conţinutul critic, informativ şi isto-

rico-literar, punând în valoare o operă de excepţie din patrimoniul literaturii române, ediţie ce vine după ediţia critică integrală a operei lui Pavel Dan, în trei volume, apărută la Editura Eikon din Cluj-Napoca, dar justificată ca importanţă pentru că pune la dispoziţia cititorilor un ciclu selectiv de nuvele ce ating statutul de capodo-pere, punând în lumină originalitatea şi tensiunea narativă a acestor scrieri, am adăuga noi.

Urcan bătrânul, Înmormântarea luiUrcan bătrânul, Zborul de la cuib, Priveghiul, Copil schimbat, Ursita şi Iobagii sunt cele şapte nuvele considerate de specia-lişti cele mai realizate artistic şi constructiv, relevând unicitatea unui univers devenit o adevărată mitologie spirituală a locuitorilor Câmpiei Transilvane.

Registrul narativ al lui Pavel Dan este completat cu pagini de jurnal, din care desprindem pe omul Pavel Dan, torturat de o boală necruţătoare ce-i va grăbi sfârşitul înainte de a-şi împlinii visele, adică de a crea o operă fundamentală, de talia unui mare pro-zator, precum Liviu Rebreanu, de pildă. Pagini care au fost restituite, mai întâi, de Sergiu Pavel Dan, fiul scrii-torului, şi ulterior de Nicolae Florescu, reafirmând „preceptele unei literaturi creatoare, imaginarul şi realul configurând scenele unor opere dominate de tragic, de semnele morţii şi ale judecăţii ineluctabile”, după cum afirmă Ion Vlad în amintita prefaţă. La selecta-rea paginilor de jurnal s-au avut în vedere cele care vizează proiectele literare ale scriitorului, după cum însuşi îngrijitorul ediţiei mărturiseşte în Notă asupra ediţiei, reflecţii despre creaţie, „dorinţa autorului fiind aceea de a face din însemnările sale zilnice «o operă nemuritoare»” Din corespondenţa lui Pavel Dan, Aurel Podaru a selectat 12 scrisori, după cum urmează (şi după cum însuşi mărturiseşte): una către Dumitru Dan (unchiul prozatorului, stabilit la Galaţi), trei către Teodor Murăşanu (profesorul lui din liceu şi colaboratorul de mai târziu), patru către Ion Chinezu (criticul clujean de la revista „Gând românesc”, şi patru către Ion Breazu. Scrisori care depăşesc aria unor simple confesiuni şi devin adevărate pagini de literatură. Ediţia aceasta, se-lectivă, ţin să repet, mai cuprinde opinii critice semnate de Ion Chinezu, Octav Şuluţiu, George Călinescu şi Ion Negoiţescu, o cronologie a vieţii şi operei lui Pavel Dan, o interesantă şi utilă cronologie în imagini şi, în final, indici de personaje şi toponime întâlnite în nuvelele

cuprinse în acest volum.Pavel Dan a creat o

operă cu mari disponi-bilităţi, care a provocat re-zonanţă şi peste hotare, opera sa fiind tradusă în 8 limbi: turcă, franceză, maghiară, germană, spa-niolă, portugheză, rusă şi engleză, totalizând până în prezent 12 ediţii.

„Volumul consacrat operei şi, deliberat conceput, memoriei unui scriitor rămas credincios idealurilor sale estetice şi etice - ca să încheiem cu un nou citat din Prefaţa lui Ion Vlad - este rezultatul devotamen-tului lui Aurel Podaru, intelectualul născut în satul lui Pavel Dan. «Consăteanul» a avut sentimentul datoriei, aşa cum Ion Chinezu, Victor Papilian, profesorul universitar de anatomie, prozatorul şi omul de cultură şi iniţiatorul unei reviste literare, Ion Breazu, universitarul care l-a asociat în elogierea lui Pavel Dan pe marele istoric David Prodan, au omagiat şi sprijinit un om învins de o boală necruţătoare. Ion Breazu a invocat creaţia lui Pavel Dan cu prilejul inaugurării noului an universitar (10 martie 1943). În lecţia de deschi-dere conscarată «Temeiurilor populare ale literaturii române din Transilvania», (Universitatea era, atunci, refugiată la Sibiu, purtând şi ea semnele îndoliate ale răpirii unei părţi din Transilvania românească). Regretatul nostru profesor, unul dintre primii comen-tatori ai literaturii lui Lucian Blaga şi remarcabil cunoscător al culturii transilvănene sesiza procesul definitoriu al creaţiei admirate de el: transgresarea realismului «neutru» şi aventura tulburătoare a unei opere deschise spre noi orizonturi”.

Alături de ediţia critică integrală, Pavel Dan, Opere (Editura Eikon, 2012), volumul de faţă, o adevărată bijuterie editorială şi tipografică, reprezintă o nouă dovadă a devotamentului lui Aurel Podaru faţă de opera marelui său consătean, volum care apare cu sprijinul financiar al Consiliului Judeţean Bistriţa-Năsăud (preşedinte Emil Radu Moldovan) prin Biblioteca Judeţeană George Coşbuc Bistriţa-Năsăud (director Ioan Pintea).

Ioan L. ŞIMON

Ursita, o antologie reprezentativă pentru universul operei lui Pavel Dan

Mirela Mirela Duma Duma

BîlcBîlc

(Autobiografie) Născută pe plaiuri coşbuciene, am purtat în gânduri, suflet şi priviri frumosul, dragostea şi tristeţea,... aşezându-le uneori în mici şi modeste notaţii literare. Am fost în anii adolescenţei membră a Cenaclului literar „George Coşbuc” din Bistriţa, unde am debutat în ziarul local „Ecoul”.

În anii studenţiei, Clujul mi-a oferit posibilitatea de a publica în revistele „Steaua”, „Tribuna” şi „Napoca Universitară”. A urmat, în viaţa mea, o lungă şi tristă perioadă de „tăcere”, timp în care am adunat, teme şi motive noi pentru alte notaţii literare. Poeziile mele au fost publicate în anotologiile: Literatura din călimară, Editura Scriitorilor, Alburii sclipiri de stele, Editura Napoca Nova, Prietenii literare, Editura eCreator. De asemenea, poeziile mele le puteţi regăsi în volumul de poezii În joc de ploi, Editura Grinta (Cluj-Napoca).