E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E

282

POLITICA COMUNITARĂ ÎN DOMENIUL CONCURENŢEI

10.1. Cadrul general de manifestare al politicii comunitare în domeniul concurenţei

10.1.1. Cadrul concurenţial în UE

Raţiunea principală de a fi a politicii în domeniul concurenţei (PDC) este determinată de faptul

că piaţa nu poate, în mod natural, să funcţioneze normal, fiind necesare intervenţii din afară,

care să asigure o evoluţie corespunzătoare. Este bine cunoscut rolul fundamental jucat de piaţă

şi concurenţă în garantarea bunăstării consumatorilor, în realizarea unei repartiţii optime a

resurselor şi în oferirea unei motivaţii puternice privind creşterea eficienţei şi a nivelului tehnic

şi calitativ al producţiei. Totodată, principiul economiei de piaţă deschise nu implică existenţa

unei atitudini pasive faţă de modul de funcţionare al pieţelor, ci dimpotrivă, impune

menţinerea unei vigilenţe constante, pentru a permite mecanismelor pieţei să funcţioneze

corect. Acest lucru devine cu atât mai necesar în actualul context mondial, caracterizat prin

adâncirea integrării la nivelul pieţelor.

Politica în domeniul concurenţei este esenţială în realizarea pieţei

interne, raţiunea de a fi a acesteia fiind tocmai aceea de a permite

tuturor firmelor să concureze în condiţii egale pe pieţele oricărui stat membru. De altfel,

promovarea concurenţei prin ameliorarea mediului în care evoluează firmele figurează printre

obiectivele definite în recenta Strategie privind realizarea pieţei interne, adoptată la 3 mai

20001.Politica în domeniul concurenţei se constituie ca una din principalele intervenţii ale

Comisiei europene în domeniul economic, urmărind respectarea unui principiu de bază al

Tratatului UE, principiului „economiei de piaţă deschise, în cadrul căreia concurenţa este

liberă”, se arată în ultimul Raport al Comisiei privind politica în domeniul concurenţei2. Mario

Monti, comisarul însărcinat în cadrul Comisiei cu politica concurenţei, sublinia în introducerea

realizată la acest ultim Raport: „Procesul integrării europene şi al liberalizării este pe cale să

elibereze forţele puternice ale pieţei. Acestea pot avea efecte devastatoare dar pot, în acelaşi

timp, să fie canalizate în direcţia ameliorării bunăstării sociale. Politica concurenţei are o

contribuţie hotărâtoare în acest sens dar, pentru aceasta, este necesară dezvoltarea unei culturi

privind concurenţa la toate nivele. De aceea, este importantă mai buna implicare a

1 Reactualisation 2000 de la strategie pour le marche interieur europeen, COM(2000) 257 , 3 mai 2000. 2 La Politique Europeenne de Concurrence. XXXe Raport sur la politique de concurrence 2000, Commission europeenne, Direction generale de la concurrence, 2001.

Capitolul

10

De reţinut:

E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E

283

consumatorilor, creşterea transparenţei în adoptarea deciziilor, precum şi întărirea cooperării

internaţionale.”3

Raportul Comisiei privind politica concurenţa, trece în revistă principalele probleme

înregistrate în acest domeniu în anul 2000:

Noul mediu economic capătă o nouă fizionomie sub impactul dezvoltărilor tehnologice şi

a iniţiativelor politice. Economiile sunt tot mai mult bazate pe cunoaştere, fapt demonstrat de

creşterea ponderii sectorului serviciilor. Sistemele informatice au constrâns firmele să-şi

reevalueze şi adapteze relaţiile comerciale cu furnizorii şi clienţii, prin gestionarea mult mai

riguroasă şi eficientă a afacerilor. În prezent asistăm la apariţia schimburilor comerciale

„business to business” (B2B), care vor revoluţiona canalul ofertei. Evoluţiilor tehnologice li se

adaugă modificări instituţionale. Adoptarea monedei unice va duce la creşterea integrării

pieţelor şi la ascuţirea concurenţei între firme.

Anul 2000 a marcat o intensă activitate privind adaptarea regulilor şi practicilor specifice

politicii din domeniul concurenţei, noului mediu economic. Această activitate s-a tradus prin

adoptarea unor noi reglementări privind excepţiile pe categorii din domeniul acordurilor

orizontale, completate cu noi linii directoare. În acelaşi timp, modernizarea regulilor de aplicare

a articolelor 81 şi 82 a progresat. Noile linii directoare privind restricţiile verticale au fost

publicate astfel încât să completeze reglementările privind excepţiile pe categorii, adoptate în

decembrie 1999. În domeniul concentrărilor, Comisia a adoptat o procedură simplificată,

pentru anumite categorii de afaceri, acre nu ridică probleme privind concurenţa. De asemenea,

a introdus trei noi reglementări: privind aplicarea regulii minimului în cazul ajutoarelor de stat,

privind ajutoarele acordate întreprinderilor mici şi mijlocii şi privind ajutoarele pentru formarea

forţei de muncă. Trebuie amintit şi faptul că s-au înregistrat progrese considerabile în pregătirea

unui acord de cooperare în domeniul concurenţei cu Japonia, care va trebui încheiat în cursul

anului 2001.

Procesul de liberalizare a deschis numeroase sectoare, altădată protejate în faţa

concurenţei, modificând astfel ansamblul problematicii din domeniul acestei politici. Aplicarea

regulilor privind concurenţa trebuie să reflecte realitatea de pe noile pieţe, precum şi noile

practici comerciale. Crearea unei pieţe electronice şi apelul, de către anumite industrii, la

acorduri voluntare în domeniul protecţiei mediului, reprezintă două exemple de practici noi, în

atenţia Comisiei. În anul 2000, de pildă, o mare parte a activităţii Comisiei a vizat pieţele recent

liberalizate, unde nu există încă o concurenţă autentică.

3 Idem.

E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E

284

Concurenţa are ca efect o realocare permanentă a resurselor dinspre sectoarele în declin

spre cele noi sau care înregistrează o creştere rapidă. Este important ca acest proces de

realocare a resurselor să se poată desfăşura în cele mai bune condiţii, prin intermediul

concentrărilor, achiziţiilor sau cooperării. Un asemene proces nu este însă fără pericol deoarece

poate genera o structură mult prea concentrată a pieţei, care limitează alegerea consumatorilor.

În condiţiile în care pieţele au tendinţa să crească şi în care masa critică necesară pentru a

deveni un operator activ devine tot mai importantă, numărul şi complexitatea fuziunilor şi

alianţelor pe care Comisia trebuie să le examineze a înregistrat o tendinţă constantă de creştere

în ultimii ani. Astfel, în 2000, Comisia a pronunţat 345 de decizii, cu 18% mai multe decât în

1999. Un asemenea număr important de cazuri care se cer analizate, ridică probleme de fond,

care duc la evoluţia instrumentelor analitice utilizate de Comisie, în special în ceea ce priveşte

aplicarea concretă a teoriei economice.

10.1.2. Rolul Comisiei în cadrul politicii în domeniul concurenţei

Articolul 83 (fost 87) al TUE specifică faptul că într-un termen de trei ani de la intrare în

vigoare a Tratatului de la Roma, Consiliul va elabora toate reglementările necesare

(regulamente şi directive), în vederea aplicării corecte a articolelor 81 (fost 85) şi 82 (fost 86).

Pentru a putea îndeplini atribuţiile din Tratat, Comisia avea nevoie de împuternicire pentru a

decide, în cazul în care constata că anumite înţelegeri sunt susceptibile să afecteze jocul liber al

forţelor pieţei, modificarea, anularea sau penalizarea acestora.

Deşi perioada alocată a fost uşor depăşită, în 1962, Consiliul a

adoptat Reglementarea 17/62, prin care se acordau puteri

lărgite Comisiei şi respectiv, dreptul la iniţiativă proprie, fără a mai cere aprobarea

Consiliului. Astfel, Comisia a fost autorizată să solicite companiilor orice fel de

informaţii considerate ca necesare, să examineze documente sau să ceară explicaţii, cu

alte cuvinte, Comisia a obţinut puterea de investigare. Investigaţiile se puteau realiza fie

la cererea anumito firme considerate afectate, fie din iniţiativă proprie, deci prin

autosesizare. După colectarea informaţiilor necesare, derularea anchetei şi conturarea

concluziilor, Comisia putea adopta următoarele atitudini4:

Să aplice o amendă, care, de regulă, reprezenta 10% din cifra de afaceri înregistrată în

anul anterior;

Să decidă măsuri privind încetarea comportamentului considerat ca incompatibil cu

funcţionarea normală a pieţei;

Să facă apel la Curtea de Justiţie şi să-i trimită acesteia cazul.

Activitatea desfăşurată de Comisie în acest domeniu este făcută cunoscută prin intermediul

„Jurnalului Oficial”, a „Buletinelor lunare”, a „Rapoartelor anuale privind politica

concurenţei”, sau prin diferite alte publicaţii.

Politica în domeniul concurenţei a evoluat ca fiind una din cele mai importante politici

comunitare şi de asemenea ca una din cele mai importante manifestări de putere ale Comisiei

4 Vezi Capitolul 7, autor Alina Dima, din volumul Economia integrării europene, ediţia a II-a,Lito ASE, p.268.

De reţinut:

E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E

285

faţă de firme şi guverne. Cu toate acestea nu trebuie uitat faptul că statele membre au propriile

lor reglementări în domeniul concurenţei, limita de demarcaţie între competenţele naţionale şi

comunitare fiind uneori dificil de trasat. Comisia preferă să analizeze şi soluţioneze numai

acele cazuri care au relevanţă pentru întreg spaţiul comunitar, atât pentru a evita să intre în

conflict cu statele membre cât şi pentru a permite economisirea resurselor.

Deoarece puterea Comisiei a reprezentat un permanent subiect de

controversă, în 1982, au fost făcute anumite precizări importante

privind atribuţiile şi puterea Comisiei:

Firmele aflate în anchetă primesc dreptul de a vedea dosarul Comisiei privind cazul, nu

însă şi documentele considerate confidenţiale , privind celelalte firme implicate sau

care au depus cererea.

Inspectorii de la Bruxelles au obligaţia să anunţe în prealabil vizitele, autorităţilor

competente sau chiar firmelor implicate, fiind obligaţi să precizeze mult mai clar

informaţiile pe care le doresc.

Toate acordurile susceptibile să cadă sub prevederile Art.85 trebuie

„notificate” (declarate) Comisiei. Aceasta, examinând acordurile

respective, va concluziona dacă acesta reprezintă sau nu o încălcare a normelor corecte privind

concurenţa. O mare parte a activităţii desfăşurate de Directoratul pentru Concurenţă este

consacrată sistemului de notificare. Adesea, problemele pot fi rezolvate fără intervenţia Curţii

de Justiţie. Comisia poate solicita unele modificări ale acordului astfel încât acesta să se poată

încadra în limitele impuse sau poate da un aviz negativ. În cazul în care firma doreşte să se

adreseze Curţii de Justiţie, ea are obligaţia de a fi notificat anterior înţelegerea către Comisiei.

Curtea poate revizui deciziile adoptate anterior de Comisie, poate confirma, reduce sau anula

penalizările aplicate sau poate modifica orice decizie formală. Apelul se poate face numai cu

privire la decizia adoptată de Comisie şi nu cu privire la investigaţiile declanşate în urma unor

sesizări. Procesul de revizuire a deciziilor a fost perfecţionat prin constituirea, în 1988, a

Tribunalului de primă instanţă. Tratatul de la Maastricht, prin Articolul 168 A, formalizează

poziţia acestuia, plasându-l alături de Curtea de Justiţie. Principala lui sarcină a reprezintă

rezolvarea cazurilor derivate din aplicarea PDC.

În actuala formulă a Comisiei, comisarul responsabil pentru PDC este

Mario Monti. Misiunea Directoratului General pentru Concurenţă

(DG 4) este de a stabili şi implementa o politică competiţională coerentă în UE. Principalele

domenii de activitate ale DG 4 sunt:

Politica anti-trust: aplicarea art.81 şi 82 ale TUE şi art.65 al TCECO;

Controlul fuziunilor: aplicarea Reglementării Consiliului 4064/89 privind controlul

concentrărilor şi art.66 al TCECO;

Liberalizare şi intervenţia statului: aplicarea art.31 şi 86 ale TUE

Ajutoare de stat: aplicarea art. 82 (fost art. 86) şi 87-89 ale TUE şi ale art.4, 56, 95 ale

TCECO

DG 4 se constituie drept partener de discuţie în cadrul negocierilor cu ţările dezvoltate

şi de consultant pentru ţările în tranziţie.

De reţinut:

De reţinut:

De reţinut:

E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E

286

10.1.3. Obiectivele politicii în domeniul concurenţei

In anii 60 au fost puse bazele celor două mari politici comunitare: politica în domeniul

concurenţei (PDC) şi politica agricolă comunitară (PAC). În vreme ce PAC a reprezentat şi

reprezintă, în mod strict o politică sectorială, PDC interferează tot mai mult cu toate celelalte

domenii ale acţiunii comunitare.

Politica europeană în domeniul concurenţei (PDC) trebuie să

garanteze unitatea pieţei interne şi să evite monopolizarea anumitor

pieţe, împiedicând anumite firme să împartă piaţa prin intermediul diferitelor tipuri de

înţelegeri. Monopolizarea pieţei se poate realiza fie prin înţelegeri (carteluri), fie prin

concentrarea puterii economice. Politica în domeniul concurenţei caută să împiedice situaţiile

în care două sau mai multe întreprinderi caută să exploateze într-o manieră abuzivă puterea lor

economică în raport cu alte firme mai puţin puternice (abuz de poziţie dominantă). De

asemenea, PDC trebuie să împiedice ca guvernele statelor membre să falsifice regulile jocului

liber al pieţei prin discriminări în favoarea întreprinderilor de stat sau prin acordarea de ajutoare

către firmele din sectorul privat (ajutoarele de stat).

10.2. Reglementări comunitare în domeniul politicii concurenţei

10.2.1 Interzicerea acordurilor şi practicilor restrictive între întreprinderi

Dacă anumite acorduri între întreprinderi pot avea efecte benefice asupra pieţei, altele pot

influenţa negativ procesul competiţional5.

10.2.1.1. Articolul 81 (fost 85) al Tratatului UE

Articolul 81 (fost art.85) al Tratatului UE (TUE) prevede

interzicerea acordurilor dintre agenţi economici care au ca obiect sau

pot avea ca efect împiedicarea, restrângerea sau distorsionarea concurenţei în interiorul pieţei

comune şi, în special, a celor care urmăresc:

fixarea concertată, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau de cumpărare,

precum şi a oricăror altor condiţii comerciale;

limitarea sau controlul producţiei, al pieţelor, dezvoltării tehnice sau a investiţiilor;

împărţirea pieţelor de desfacere sau a surselor de aprovizionare;

aplicarea de condiţii diferite unor tranzacţii comerciale echivalente cu terţe părţi,

provocând în acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj în poziţia concurenţială;

condiţionarea încheierii unor contracte de acceptarea, de către parteneri, a unor clauze

stipulând prestaţii suplimentare care, nici prin natura lor şi nici conform uzanţelor

comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte.

5 Jacques Neme, Colette Neme, Economie de l Union Europeenne. Analyse d un processus d integration, Litec, Economie, Paris, 1995

De reţinut:

De reţinut:

E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E

287

Interdicţiile la care face trimitere Art. 81/1 (fost 85/1) se aplică atât acordurilor orizontale (sunt

vizate acţiuni ale unor firme aflate în acelaşi stadiu al producţiei, transformării şi

comercializării), cât şi celor verticale (sunt vizate acţiuni ale unor firme aflate în stadii diferite

ale procesului de prodUcere şi comercializare, ne fiind concurente între ele).

Trei elemente trebuie luate în considerare atunci când se analizează

dacă o anumită înţelegere a încălcat sau nu prevederile art. 81 /1 (fost

85/1):

dacă există într-adevăr o înţelegere, decizie sau practică concertată realizată sau

dovedită între anumiţi agenţi economici;

dacă sunt argumente că într-adevăr concurenţa, în interiorul pieţei comune, poate fi

împiedicată, restricţionată sau distorsionată într-o măsură apreciabilă ca urmare a

respectivei înţelegeri;

dacă într-adevăr comerţul dintre ţările membre poate fi afectat.

Înţelegerea reprezintă un acord între două sau mai multe firme prin care, unul sau mai mulţi

parteneri, sunt obligaţi să acţioneze într-un mod bine definit.

Practica concertată se situează la un nivel inferior înţelegerilor şi reprezintă un proces de

coordonare realizat între diferite firme dar care nu se concretizează în încheierea unui acord

propriu-zis.

Cum diferenţa între cele două forme de cooperare nu este uşor de realizat, Comisia se limitează

la a face diferenţa între acordurile care intră în zona de aplicare a art.81/1 şi cele care nu intră în

aceste categorii.

Art. 81 (fost 85) include trei paragrafe:

primul introduce principiul interzicerii acordurilor între întreprinderi, a deciziilor de

asociere şi a practicilor concertate, care au ca obiect sau ca efect împiedicarea,

restrângerea sau falsificarea jocului concurenţei în interiorul spaţiului comunitar, şi care

sunt susceptibile de a „afecta comerţul între statele membre”;

paragraful al doilea prevede nulitatea acordurilor sau deciziilor care fac obiectul acestor

interdicţii;

paragraful al treilea prevede posibilitatea reabilitării acordurilor care se dovedesc utile.

Acestea trebuie să îndeplinească patru condiţii:

Acordul contribuie la ameliorarea producţiei sau a distribuţiei produselor sau la

promovarea progresului tehnic şi economic;

Rezervă utilizatorilor o parte echitabilă din profitului rezultat datorită unor

preţuri mai mici, o calitate superioară, structură diversificată a ofertei, etc.

Acordul nu impune restricţii pentru atingerea obiectivelor;

Nu creează condiţii pentru eliminarea concurenţilor de pe o parte substanţială a

produselor în cauză.

De reţinut:

De reţinut:

E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E

288

Reglementarea nr. 17, publicată în Jurnalul Oficial al CEE, în 21 februarie 1962,

include precizări esenţiale pentru aplicarea articolului 85 (în prezent art.81):

interzicerea acordurilor restrictive

Partenerii unui acord pot solicita aşa numita „atestare negativă”, pentru a

demonstra, a priori, că înţelegerea respectivă nu este periculoasă.

Dacă acordul cade sub interdicţiile punctului 1 şi doreşte reabilitarea conform

punctului 3 al Art.85, poate solicita Comisiei includerea în categoria acordurilor

pentru care interdicţia Art.85/3 a fost declarată inaplicabilă (excepţii în funcţie

de categorie). De exemplu, Comisia a exceptat la finele anului 1990 Acordul

încheiat între două mari societăţi farmaceutice germane, Bayer AG şi Hoechst

AG, acord care viza acţiuni comune în domeniul cercetării, dezvoltării şi

exploatării medicamentelor pentru tratamentul SIDA.

notificarea obligatorie Toate acordurile susceptibile să cadă sub prevederile Art.85 trebuie

„notificate” (declarate) Comisiei, care este singura ce are competenţa de a

statua, sub rezerva unui posibil recurs în faţa Curţii de Justiţie. Totodată,

anumite categorii de acorduri, al căror efect asupra mediului concurenţial este

considerat minor, pot fi dispensate de obligaţia notificării.

Puterile oferite Comisiei prin Reglementarea nr.17 sunt foarte largi: ea statuează faptul că

acordurile notificate, pot fi interzise (eventual cu anumite amendamente), pot beneficia de o

atestare negativă sau pot obţine o reabilitare, conform Art 81/3 (fost 85/3). În plus, Comisia

poate interveni în cazul plângerilor făcute de un „terţ” sau de un stat membru; ea poate

interveni şi din oficiu pentru realizarea de anchete (ca, de exemplu, atunci când constată

menţinerea de diferenţe de preţ, aparent nejustificate, între diferitele pieţe naţionale)

O adevărată politică globală a fost realizată în domeniul înţelegerilor

şi a practicilor concertate. Astfel, anumite acorduri sunt interzise,

practic fără excepţie:

Înţelegerile orizontale sau verticale care fixează direct sau indirect preţurile;

Acordurile care tind să izoleze anumite segmente de piaţă, precum şi cele care privesc

reducerea preţurilor sau înlăturarea, limitarea, favorizarea importurilor sau exporturilor;

Acorduri privind cotele de producţie sau livrare;

Înţelegerile privind repartizarea pieţelor;

Înţelegerile privind discriminarea partenerilor comerciali;

Realizarea unui boicot colectiv;

Acordurile de autolimitare al căror scop îl reprezintă combaterea concurenţei.

În această politică globală se înscrie şi decizia Comisiei, din 1998, privind afacerea

Wolkswagen. Comisia a aplicat firmei Wolkswagen A.G. o amendă de 102 milioane euro

deoarece a împiedecat vânzarea transfrontalieră a autoturismelor sale. Astfel, Wolkswagen AG,

împreună cu filialele Audi AG şi Autogerma Sp.A, au comis infracţiunea prevăzută în art.81/1

De reţinut:

E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E

289

(fost 85/1) al TUE, convenind cu o firmă italiană, concesionară a reţelei de distribuţie,

încheierea unui acord prin care urmărea interzicerea sau restrângerea vânzărilor către

utilizatorii finali sau alţi concesionari ai reţelei dintr-un alt stat membru.

Articolul 81/3 (fost 85/3) a prevăzut însă posibilitatea autorizării

anumitor acorduri, în cazul anumitor tipuri de cooperări considerate

ca pozitive, precum cele care contribuie la ameliorarea producţiei, a distribuţiei, introducerea

progresului tehnic, realizarea de progres economic, precum:

Acordurile de exclusivitate,

Acordurile de licenţă privind transferul de tehnologie,

Acordurile de specializare şi cercetare-dezvoltare,

Acordurile de franchising,

Acordurile în sectorul asigurărilor.

Aşa de pildă, aplicând aceste excepţii, Comisia a autorizat, în 1996, un acord de cooperare

globală, încheiat la nivel mondial, între Banque Nationale de Paris SA şi Dresdner Bank AG,

perioada de autorizare fiind limitată la 10 ani.

10.2.1.2. Impactul politicii din domeniul concurenţei asupra consumatorilor

Al XXX-lea Raport privind politica din domeniul concurenţei elaborat de Comisia europeană

oferă numeroase exemple privind decizii luate în cazul înţelegerilor şi concentrărilor.

Decizia luată împotriva firmei Opel Nederland BV este a doua în ceea ce priveşte comerţul

paralel cu automobile, după decizia contra firmei Wolkswagen în 1998. Prin această decizie

importatorul olandez de autoturisme Opel era constrâns să suprime măsurile prin care

împiedica sau restrângea achiziţionarea de maşini noi marca Opel de către consumatori ai altor

state membre cu scopul reexportului imediat. Această decizie a urmărit să garanteze dreptul

consumatorilor de a cumpăra o maşină fără obstacole din acel stat membru din care preţurile

sunt cele mai mici. Dacă importurile paralele ating un nivel important, acest lucru se va

răsfrâge asupra constructorilor de autoturisme in ţările importatoare, care vor fi obligaţi să

reducă preţurile. Importurile paralele îi vor incita şi pe concesionarii de autoturisme să-şi

amelioreze serviciile şi să ofere noi avantaje clienţilor.

În afacerea Telefonica/Sogecable/Audiovisual Sport, privind piaţa drepturilor de retransmisie a

meciurilor de fotbal pentru televiziunea prin cablu spaniolă, intervenţia Comisiei a pus capăt

unui acord prin care se fixau preţurile pentru retransmiterea meciurilor de fotbal. În cursul

primelor zile din septembrie 2000, odată cu începerea noului sezon fotbalistic, concurenţa între

societăţile de radiodifuziune care promovau oferta fotbalistică era foarte puternică. Cum oferta

se adresa în special noilor abonaţi, era evident că anumite societăţi de cablu vor reduce puternic

preţurile pentru toate categoriile de clienţi. Astfel, canalul numeric (digital) terestru spaniol a

redus preţurile la 50%. Datorită intervenţiei Comisiei, consumatorii vor beneficia în mod egal

de posibilităţi mai mari de alegere, deoarece, dreptul de retransmisie, de care numai operatorii

numerici prin satelit puteau beneficia până atunci, va fi egal accesibil şi altor societăţi de

De reţinut:

E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E

290

radiodifuziune, ceea ce va antrena o creştere substanţială a ofertei de meciuri de fotbal prin cele

trei sisteme numerice, respectiv prin satelit, televiziune terestră şi cablu.

În ceea ce priveşte fuziunea societăţilor de electricitate germane Veba şi Viag, operaţiunea a

fost subordonată respectării integrale a angajamentelor de cesiune dintre părţi. Problema era de

a garanta concurenţa pe piaţa germană a electricităţii, recent liberalizată, prin limitarea apariţiei

unui duopol dominant constituit între Veba/Viag şi principalul lor concurent RWE: În acest

caz, Comisia a colaborat cu Oficiul federal al înţelegerilor/cartelurilor (Bundeskartellamt), care

ancheta la rândul său fuziunea paralelă între RWE şi VEW. În acest fel, consumatorii germani

de electricitate vor continua să beneficieze de concurenţă de pe piaţa ofertei, care a antrenat

deja importante reduceri de preţ, atât pentru consumatorii industriali cât şi casnici, odată ce

monopolul regional al companiilor de electricitate a fost în mod oficial suprimat, în urmă cu

doi ani. Fără intervenţiile comisiei şi ale Oficiului federal al cartelurilor, cele două operaţiuni de

concentrare ar fi condus la situaţia în care, în absenţa unei concurenţe efective, preţurile la

electricitate ar fi crescut la nivelul anterior, ceea ce ar fi anulat avantajele liberalizării.

10.2.1.3. Punerea în aplicare a reglementărilor comunitare privind Art.81 (fost art.85)

1. Procesul de punere în aplicare a reglementărilor comunitare a

urmărit trei obiective: rezolvarea problemei afluxului de notificări,

acţiuni care să determine firmele să abandoneze sau să amendeze acordurile restrictive,

sSancţionarea prin decizii individuale a acordurilor şi practicilor în mod real anticoncurenţiale,

fără a împiedica cooperarea utilă

rezolvarea problemei afluxului de notificări

La începutul anului 1963, existau peste 37.000 de dosare de notificare sosite la Bruxelles, cea

mai mare parte neprezentând nici un fel de risc sau riscuri minime pentru concurenţă, deoarece,

autorii practicilor cu adevărata restrictive, fie nu le notificau, fie omiteau în declaraţiile făcute

clauzele compromiţătoare. Prin urmare, Comisia trebuia să acţioneze astfel încât să evite

creşterea afluxului de notificări, pentru a se putea consacra acordurilor cu adevărat restrictive.

Pentru a ajunge la acest rezultat, Comisia a recurs la două metode: acordarea de excepţii în

funcţie de categorie şi mai buna informare a întreprinderilor asupra a ceea ce este autorizat sau

interzis (acest lucru urma a fi realizat prin decizii individuale, cu putere de exemplu). S-a

început cu domeniul acordurilor de exclusivitate.

cazul acordurilor de exclusivitate Un acord de exclusivitate reprezintă un contract

prin care un fabricant, acordă unui distribuitor, concesionarul, exclusivitatea vânzării

produselor sale într-un anumit spaţiu geografic(de exemplu, un judeţ din România sau un

sector din Bucureşti). Acest acord devine unul cu „protecţie teritorială absolută” dacă fiecărui

concesionar i se interzice să vândă sau, în anumite situaţii, interzice clienţilor săi să vândă,

dincolo de un spaţiu care i-a fost concesionat. Concesionarul beneficiază astfel de un veritabil

De reţinut:

E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E

291

monopol teritorial de vânzare care permite menţinerea unor diferenţe de preţ notabile, în

funcţie de politica practicată de fiecare concesionar.

Afacerea Grunding/Consten a dus la prima decizie de interzicere a unui acord în cadrul CEE, la

23 septembrie 1964. Acest acord de exclusivitate între fabricantul german Grunding şi

concesionarul său pentru Franţa (Consten), viza o protecţie teritorială absolută. Grunding nu

livra nimănui, în Franţa, cu excepţia concesionarului său, şi interzicea reexportul către această

ţară tuturor cumpărătorilor din altă ţară. În acest mod, toate aparatele Grunding vândute în

Franţa trebuiau să treacă în mod obligatoriu prin firma Costen. În plus, reglementările vizând

protecţia proprietăţii intelectuale erau utilizate pentru a garanta impermeabilitatea pieţei.

Rezultatul: diferenţe de preţ mergând până la 30-40% între preţul aparatelor Grunding vândute

în Germania şi preţul aceloraşi aparate vândute în Franţa. O societate franceză (UNEF) a

contactat vânzători en gross germani, care, în ciuda interdicţiei, au acceptat să-i furnizeze

aparate Grunding. Acestea au fost puse în vânzare pe piaţa franceză la un preţ cu mult inferior

celui impus de Costen. A urmat un proces în care concesionarul a argumentat faptul că el este

cel care face, în Franţa, publicitate, pentru aparatele Grunding. Cu toate acestea, rămânea a

diferenţă de preţ care nu putea fi justificată între preţul practicat de Costen şi UNEF.

Comisia a condamnat acordul în numele Art.85/1 şi a subliniat inconvenientele unei protecţii

teritoriale absolute. Desigur, favoarea distribuţiei exclusive a unui produs antrenează, pentru

concesionar, unele cheltuieli suplimentare, în special de publicitate. Dar aceste cheltuieli

suplimentare îşi găsesc în mod normal o compensare în faptul că acel concesionar exclusiv este

singurul căruia fabricantul îi livrează pe teritoriul concesionat. Daca Comisia ar fi permis

practicarea protecţiei teritoriale absolute ar fi transformat teritoriul pieţei comune într-o

juxtapunere de monopoluri de vânzare, autorizând astfel abuzurile. Afacerea a fost transferată

Curţii de justiţie care a confirmat condamnarea pronunţată de Comisie.

în concluzie, ca regulă generală, este interzisă practicarea unei protecţii teritoriale

absolute în numele unui contract de exclusivitate a vânzărilor; în acelaşi timp, sunt admise

„importurile paralele”.

Reglementarea 67/67 De asemenea, pentru a se putea debarasa de dosarele inutile,

prin Reglementarea 67/67, Comisia a autorizat încheierea de acorduri bilaterale de distribuţie

exclusivă, în anumite circumstanţe: de exemplu, existenţa obligaţiei de a nu vinde, pe perioada

unui contract, produse concurente, sau interdicţia de a prospecta dincolo de teritoriul

concesionat. În epocă, această Reglementare a permis reglarea a peste 13.000 de dosare

(Reglementarea va fi ulterior modificată).

Mai buna informare a întreprinderilor asupra categoriilor de acorduri care nu

sunt în principiu condamnabile Comisia a făcut eforturi deosebite pentru a informa

E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E

292

întreprinderile, prin comunicate şi reglementări, asupra categoriilor de acţiuni care nu sunt

interzise, beneficiind astfel, a priori, de reabilitarea Art.85/3. Categoriile de acorduri care nu

intră în câmpul de acţiune ale Art.85/1 şi care beneficiază de o atestare negativă colectivă: sunt

acorduri de importanţă redusă urmare a participării unor întreprinderii de talie mică (ca pondere

pe piaţă şi cifră de afaceri) sau acorduri de cooperare (cu o definire restrictivă). Categorii de

acorduri care, prin natura şi conţinutul lor, beneficiază în mod firesc de reabilitarea prevăzută

de Art.85/3: sunt acorduri care sunt exceptate de la prevederile Art.85, dacă satisfac anumite

exigenţe. O reglementare relativ recentă (nr.151/93)a modificat diferitele prevederi anterioare

care vizează acordurile de specializare, cercetare şi dezvoltare, de licenţă, brevet sau know-

how.

Acţiuni care să determine întreprinderile să abandoneze sau amendeze acordurile

restrictive

Conform legislaţiei comunitare, Comisia putea constata fie că un acord între două întreprinderi

nu încalcă Art. 81/1 (fost 85/1), fie că face obiectul reabilitării, în numele Art.81/3 (fost 85/3),

fie că încalcă prevederile acestuia şi, eventual, să dispună aplicarea unor amenzi. În realitate,

politica practicată a fost mult mai complexă. Comisia a căutat să evite să pronunţe interdicţii. A

făcut totuşi acest lucru numai în cazuri extreme, de cele mai multe ori intervenind doar pentru

modificarea acordurilor incriminate. Prin urmare, politica din domeniul concurenţei poate fi

asemuită unui iceberg: cea mai importantă parte a acesteia nu se vede. În 1992, de exemplu, din

peste 1.000 de dosare închise, jumătate vizau acorduri care nu mai erau în vigoare, afaceri

minore sau care nu justificau urmarea instrucţiunilor; din cealaltă jumătate, au existat numai 20

de decizii formale, din care numai 11 cu aplicarea unei amenzi.

Sancţionarea prin decizii individuale a acordurilor şi practicilor în mod real

anticoncurenţiale, fără a împiedica cooperarea utilă

Comisia trebuia, în acelaşi timp, să sancţioneze acele acorduri, decizii sau practici restrictive

fără a împiedica acordurile care prezentau o anumită utilitate. Într-unul din Rapoartele

Comisiei privind concurenţa (1992) se arăta că ea a dorit chiar să faciliteze cooperarea între

firme, care să permită acestora adaptarea şi ameliorarea competitivităţii.

Exemple de sancţiuni Acordului privind exclusivitatea Grunding/Consten, li s-au

adăugat şi alte cazuri de condamnări.

Acorduri de repartizare a pieţelor şi de fixare a cotelor. Aceste acorduri se bazează de

regulă pe principiul rezervării reciproce a pieţelor naţionale ale statelor membre, în

profitul producătorilor autohtoni. Pentru Comisie, acestea sunt în principiu interzise şi

nereabilitabile. Se includ aici, de exemplu, acordurile privind zahărul, care sunt

acorduri de rezervare a pieţelor respective (livrările într-o anumită ţară importatoare

E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E

293

comunitară nu pot fi realizate decât cu acordul principalilor producători din această

ţară).

Acorduri de fixare a preţurilor. Din perspectiva Comisiei, fixarea în comun a preţului

de vânzare în interiorul spaţiului comunitar este de natură să afecteze comerţul între

statele membre. De exemplu, interdicţia de vânzare a substanţelor colorante, în iulie

1968, printr-o practică concertată de creştere uniformă şi cvasi simultană a preţurilor în

interiorul spaţiului comunitar.

Exemple de autorizări Dacă trebuie sancţionat ceea ce este restrictiv, trebuie, în

acelaşi timp, permis ceea ce este util. Iată două exemple utile:

înţelegere privind IMM: este vorba de SAFCO (Societe anonyme des fabricants de

conserves alimentaires), căruia Comisia i-a acordat o atestare negativă acestei societăţi

create între mai multe întreprinderi pentru vânzarea la exterior, inclusiv în spaţiul

comunitar. Raţiunea pentru care a fost acordată această atestare era faptul că reunea

mai multe IMM care se reuneau pentru a putea exporta şi nu de o restrângere a

concurenţei.

Cazul unui acord între mari întreprinderi, acordul Michelin/Continental. Comisia a

acordat beneficiul Art.81/3 (fost 85/3), unui acord încheiat între doi mari fabricanţi de

pneuri pentru a putea dezvolta un nou pneu mult mai sigur pentru autoturisme. Era

vorba de un model care, în cazul spargerii ar fi fost comprimată cu putere către jantă,

făă ca flancurile, mai fragile, să se deşire rapid; astfel, automobilistul putea rula încă

câţiva kilometri dar cu viteză redusă. Acordul se limita la domeniul cercetării-

dezvoltării pentru acest nou pneu şi janta sa. În plus, produsul urma să fie comercializat

de o manieră concurenţială.

10.2.2. Interdicţia abuzului de poziţie dominantă şi problema controlului concentrărilor

Deşi controlul înţelegerilor dintre firme este necesar el nu este şi suficient. De asemenea,

trebuie evitat abuzul poziţiilor dominante care pot restricţiona concurenţa şi care rezultă dintr-

un exces de concentrare. În acest plan, apar diferenţe semnificative între Tratatele CECO şi

CEE. Astfel, tratatul CECO, care priveşte un sector anume, a prevăzut (art.66) necesitatea unei

autorizaţii prealabile, în vreme ce tratatul CEE interzice doar abuzul poziţiei dominate, urmând

ca ulterior, autorităţile comunitare să primească dreptul de a exercita un veritabil control asupra

operaţiilor de concentrare.

10.2.2.1. Interzicerea abuzului de poziţie dominantă. Articolul 82 (fost art 86) al

Tratatului UE

Art. 82 (fost art. 86) prevede că orice abuz din partea unuia sau mai

multor agenţi economici aflaţi într-o poziţie dominantă în piaţa De reţinut:

E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E

294

comună sau pe o parte substanţială a acesteia este interzis, atâta vreme cât poate afecta

comerţul dintre ţările membre. Un astfel de abuz poate să constea în:

impunerea, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau de cumpărare sau a

altor condiţii comerciale inechitabile;

limitarea producţiei, distribuţiei sau a dezvoltării tehnologice în dezavantajul

consumatorilor;

aplicarea în privinţa partenerilor comerciali a unor condiţii inegale la tranzacţii

echivalente, provocând în acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj în poziţia

concurenţială;

condiţionarea încheierii unor contracte de acceptarea, de către parteneri, a unor clauze

stipulând prestaţii suplimentare care, nici prin natura lor şi nici conform uzanţelor

comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte.

După cum se observă, art. 82 (fost art. 86) se constituie într-un

instrument de control al exercitării puterii de monopol pe o piaţă sau

alta. El implică analizarea a două elemente:

existenţa unui agent economic aflat în poziţie dominantă;

comportamentul respectivului agent economic, care are drept efect afectarea

concurenţei pe piaţa respectivă.

După cum se observă, art. 82 (fost art. 86) interzice doar abuzul de poziţie dominantă, nu doar

simpla sa existenţă.

Poziţia dominantă reprezintă situaţia în care, puterea economică

deţinută de o firmă, îi permite acesteia să obstrucţioneze concurenţa

de pe piaţa în cauză. Cu alte cuvinte, poziţia dominantă pe piaţă permite unei firme să

influenţeze în mod covârşitor condiţiile în care se manifestă concurenţa.

Abuzul de poziţie dominantă se manifestă atunci când, prin

comportamentul său, o firmă influenţează structura sau gradul de

concurenţă de pe piaţa respectivă, chiar şi în situaţia în care un asemenea comportament este

rezultatul anumitor dispoziţii legislative. Printre posibilele abuzuri de poziţie dominantă se pot

enumera:

faptul de a impune în mod direct sau indirect preţul sau alte condiţii de tranzacţie ne

echitabile;

limitarea producţiei sau a pieţelor de desfacere în detrimentul consumatorului;

aplicarea, în raport cu anumiţi parteneri comerciali, a unor condiţii inegale, pentru

prestaţii echivalente.

Condiţionarea încheierii unui contract, de către acceptarea unor prestaţii suplimentare,

fără legătură cu obiectul contractului.

Art.86 declară că: „ este incompatibil cu Piaţa Comună şi interzis, în măsura în care comerţul

dintre statele membre este susceptibil de a fi afectat, faptul că, una sau mai multe întreprinderi

De reţinut:

De reţinut:

De reţinut:

E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E

295

exploatează într-o manieră abuzivă poziţia dominantă pe Piaţa Comună sau într-o parte

substanţială a acesteia.” Sunt citate şi exemple de practici abuzive, de pildă faptul de a impune,

într-o manieră directă sau indirectă, preţuri de vânzare sau cumpărare care nu sunt echitabile,

faptul de a limita producţia sau dezvoltarea tehnică în detrimentul consumatorului, etc. Acest

articol se pretează la numeroase controverse. Dacă este destul de clar în ceea ce priveşte

represaliile în ceea ce priveşte abuzul de poziţie dominantă, este mai puţin clar în ceea ce

priveşte problema puterii de care dispune Comisia pentru a controla concentrările. Cu alte

cuvinte, în aplicarea Art.86 apar două aspecte: controlul comportamentului abuziv pe piaţă şi

restrângerea libertăţii de alegere a consumatorilor determinată de faptul că o firmă dominantă

pe piaţă, practic elimină concurenţa, preluând controlul asupra uneia sau mai multor

întreprinderi concurente.

Pentru mai buna înţelegere a problemei trebuie reamintite două

concepte economice:

Piaţă de referinţă („relevant market” sau „marche de reference). Piaţa de referinţă este

cea a produselor substituibile, deci a produselor care sunt foarte apropiat din punctul de

vedere al consumatorilor. O concentrare între două firme care produc bunuri relativ

diferite, reduce concurenţa ?

Nivelul de concurenţă. Atingerile aduse concurenţei pot fi apreciate pornind de la două

criterii: bilanţul economic, care constă în luarea în considerare a efectului operaţiunii

asupra eficienţei economice (ceea ce a inspirat Art.85/3) şi bilanţul concurenţial, care se

referă la structura pieţei (de exemplu, ponderea diferitelor firme pe piaţă), concept care

a inspirat controlul comunitar al concentrărilor.

Controlul comportamentului abuziv pe o piaţă Vom prezenta un exemplu

concret: o firmă americană, Commercial Solvents Corporation (CSC), deţinea, pe plan

mondial, monopolul de fapt în fabricarea şi vânzarea produselor chimice care constituiau

materia primă indispensabilă în fabricarea medicamentelor care fac parte din tratamentul

tuberculozei. Până în 1970, CSC livra această materie primă în Piaţa Comună prin intermediul

filialelor sale, printre care filiala italiană Instituto Chemio Terapico Italiano (ICI) sau prin

distribuitori independenţi. ICI vindea aceste elemente de bază diferiţilor fabricanţi de

specialitate şi, în special, firmei italiene Zoja, unul din principalii producători ai Comunităţii,

care a fost astfel aprovizionat între 1966 şi 1970. Dar grupul american a încercat să absoarbă

Zoja prin intermediul filialei sale ICI. Operaţiunea eşuând, grupul american a însărcinat filiala

ICI cu producţia medicamentelor şi a încetat să mai aprovizioneze cu materii prime pentru

vânzare (nu mai livra decât cantităţile necesare pentru producţia acestui medicament). În

acelaşi timp, grupul american a luat măsuri prin acre să împiedice aprovizionarea cu materii

prime a grupului Zoja, astfel încât grupul nu se mai putea aproviziona nici în Piaţa Comună

nici în ţările terţe. Era, în fapt, vorba de o tentativă de a sufoca un client care a încercat să

rămână independent. Comisia a impus grupului american obligaţia de a relua furnizarea de

materii prime către Zoja, grupul fiind în acelaşi timp amendat. Aceasta a fost prima situaţie în

care Comunitatea a arătat că situaţia în care un monopol încetează furnizările către un client

reprezintă un abuz al poziţiei dominante, în virtutea articolului 86 al TR.

De reţinut:

E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E

296

Rămânea în continuare de rezolvat modul în care CEE dă Comisiei

nu numai puterea de a interzice înţelegerile şi abuzul de poziţie

dominantă, ci şi posibilitatea de a exercita un control asupra acestor concentrări. Să începem cu

câteva clarificări: o înţelegere reprezintă un acord între întreprinderi care, din punct de vedere

juridic rămân independente, în vreme ce, în cazul unei concentrări, structura internă a acestora

se modifică. Concentrările pot îmbrăca diferite forme, precum fuziuni, participări, întreprinderi

comune, etc, toate aceste forme implicând o modificare a raporturilor de proprietate.

De la bun început, Comisia a considerat că aplicarea art.86 privind problema concentrărilor va

trebui judecată în funcţie de fiecare caz. Astfel, Comisarul cu probleme privind concurenţa,

Von der Groeben, declara în faţa Parlamentului European, la 16 iunie 1965: „ Cu cât o firmă

ocupând o poziţie dominantă se apropie de situaţia de monopol (prin înţelegerile realizate cu o

altă firmă), punând în discuţie libertatea de alegere şi de acţiune a furnizorilor, cumpărătorilor

şi consumatorilor, cu atât mai mult există o probabilitate mai ridicată ca aceasta să intre,

datorită concentrării, în zona abuzurilor.”

Comisia estima, încă din această perioadă, că sunt posibile două situaţii: achiziţia unei firme de

către o alta care avea deja o poziţie dominantă pe piaţă şi situaţia în care, prin fuziune, dispare

şi ultima posibilitate de concurenţă pentru produsele în cauză, în Piaţa comună sau într-o parte

semnificativă a acestuia.

Afacerea Continental Can O societate americană, Continental Can, şi-a asigurat,

prin intermediul filialei sale belgiene, Europemballage Corp., controlul asupra celui mai mare

producător german în domeniul ambalajelor metalice uşoare (cutii de conserve) şi închideri

metalice (capace de borcan, etc.). după aceea, grupul american a obţinut participarea majoritară

la primul fabricant de ambalaje din Benelux. Rezultatul a fost că, în acea perioadă, societatea

americană respectivă nu mai avea practic concurenţi în zona de N-E a Pieţei Comune, pentru

acest tip de articole, deoarece erau articole uşoare, pe care nu era rentabil să le transporţi

dincolo de anumite distanţe. Comisia văzând aici manifestarea unui abuz de poziţie dominantă,

Continental Can a sesizat Curtea de Justiţie, prezentând următoarele argumente: articolul 82

(fost art 86) nu permite cenzurarea, ca abuz de poziţie dominantă, a faptului că o firmă, fie ea şi

dominantă, cucereşte cea mai mare parte a unei alte firme din acelaşi sector, chiar dacă acest

lucru duce la reducerea concurenţei. Comisia nu putea decât să se bucure de această cerere care

clarifica astfel problema dacă articolul 82 (fost art 86) o autorizează să intervină în acest

domeniu al concentrărilor. Curtea de Justiţie a pronunţat o hotărâre în februarie 1973, din care

sunt de reţinut următoarele aspecte: „Interdicţia înţelegerilor enunţată de Art.85 nu ar avea nici

un sens dacă Art.86 ar permite ca asemenea comportamente să devină licite atunci când se

materializează într-o integrare a firmelor.” De altfel este susceptibil să constituie un abuz şi

faptul că o firmă în poziţie dominantă îşi întăreşte această poziţie, nepermiţând decât existenţa

unor întreprinderi dependente.

10.2.2.2. Reglementări privind controlul concentrărilor

De reţinut:

E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E

297

Art.86 conferă deci anumite puteri Comisiei în problema concentrărilor, dar numai în anumite

limite şi a posteriori. Nu ar fi de dorit ca ea să poată interveni a priori (experienţa cu societatea

americană demonstrând că este extrem de dificil să intervii a posteriori) în domeniul

concentrărilor importante ?

După intrarea în vigoare a Tratatului privind crearea CEE am asistat la un aflux al investiţiilor

americane, care căutau să profite de marele spaţiu economic ce urma a fi creat la adăpostul

TVC. În raport cu firmele americane, cele europene erau de dimensiuni mult mai mici. Al

doilea program de politică economică aprobat de Consiliul de Miniştrii la sfârşitul anului 1968

a subliniat faptul că dimensiunile mai mici reflectau structura defectuoasă a întreprinderilor

comunitare. Astfel, la mijlocul anilor 60, din cele 500 cele mai mari întreprinderi mondiale,

300 erau nord-americane şi numai 70 aparţineau spaţiului comunitar. Prima firmă franceză în

acea epocă, Renault, era abia pe locul 73 în plan mondial. Prin urmare, la mijlocul anilor 60,

ţările europene au conştientizat faptul că o firmă europeană de dimensiuni mari era echivalentul

unei firme de dimensiuni medii din SUA.

La începutul anilor 70, reacţiile au început să fie diferite, ridicându-se o nouă problemă:

creşterea rapidă a numărului de concentrări în spaţiul comunitar. Între 1962 şi 1970, în

Comunitatea celor şase, numărul concentrărilor6 a trecut de la 173 pe an la 612 pe an, deci o

creştere de peste 3,5 ori. Ca urmare, ponderea celor mai mari 100 de firme în cifra de afaceri

totală a industriei a trecut, în UK, de la 26% în 1953 la 50% în 1970 iar în Germania, de la 34%

în 1954 la 50% în 1969. În Franţa şi Germania este concentrări erau mult mai mici.

După 1973, data primei propuneri a Comisiei de obţinere a puterii de

control, gradul de concentrarea rămas mai mult sau mai puţin stabil, în special în

sectoarele în care a atins un nivel înalt. Mişcarea a cunoscut ulterior noi momente de

creştere. În iulie 1973 Comisia a prezentat o propunere de reglementare privind

controlul concentrărilor. Propunerea originală viza două aspecte:

sunt incompatibile cu Tratatul operaţiile de concentrare care permit apariţia de

obstacole în calea unei concurenţe efective în măsura în care comerţul între statele

membre este susceptibil de a fi afectat. Operaţiunile de mai mică amploare, care nu

sunt susceptibile de a da o asemenea putere, sun t excluse de la aplicarea acestei reguli,

în măsura în care nu depăşesc criteriile cantitative predeterminate (exprimate în cifra de

afaceri şi ponderea pe piaţă a firmelor participante).

operaţiunile de concentrare superioare unui anumit nivel, definite în cifra de afaceri

totală, trebuie în prealabil notificate.

Pentru Comisie, notificarea şi interzicerea sunt două elemente distincte: o operaţiune de

concentrare, care nu a fost notificată în prealabil, ar putea fi interzisă, în vreme ce o operaţie de

concentrare supusă unei autorizări prealabile ar putea fi autorizată. Iniţial, Consiliul nu a fost de

acord cu această propunere, propunerea fiind modificată ulterior de Comisie de mai multe ori,

astfel încât, la începutul lui 1989 se propunea a şasea modificare. La finele lui 1981, Comisia

6 Definiţia Comisiei reţinută pentru concentrări era o participare financiară de peste 50%.

E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E

298

transmite propunerea de a mai restrânge controlul comunitar (pe care-l limitează la operaţii

numite „comunitare”) şi a asocia mai mult statele membre în procesul de decizie.

În 1987, Comisia face o nouă propunere subliniind că piaţa unică de la finele anului 1992 nu va

trebui să devină „un teren de joc rezervat câtorva oligopoluri”. Noua propunere reia o idee mai

veche, a controlului prealabil al operaţiunilor de concentrare de importanţă comunitară (a căror

cifră de afaceri este de cel puţin 750 milioane dolari, respectiv 1 mld ecu sau operaţii

susceptibile să ocupe o parte a pieţei comunitare mai mare de 20% într-un sector determinat).

După numeroase alte peripeţii, o reglementare a fost în final adoptată de către Consiliu la 21

decembrie 1989. Începând cu 21 septembrie 1990, Comisia primeşte dreptul de a autoriza sau

interzice concentrările (sub formă de fuziuni sau achiziţii), care au „dimensiuni comunitare”.

Reglementarea 4064/89 privind controlul operaţiunilor de

concentrare stabileşte că: „operaţiile de concentrare de dimensiuni

comunitare, care creează sau întăresc o poziţie dominantă şi care au drept consecinţă

împiedicarea concurenţei efective pe piaţa comunitară sau într-o zonă semnificativă a acesteia,

trebuie declarate incompatibile cu piaţa comună”.

Concentrarea apare atunci când o firmă obţine controlul exclusiv

asupra altei firme sau asupra unei firme pe care o poate controla

alături de alte firme sau atunci când mai multe firme preiau controlul unei întreprinderi sau

creează alta nouă. O operaţiune de concentrare – fuzionare a mai multor întreprinderi sau

preluarea controlului asupra mai multor întreprinderi este de dimensiune comunitară atunci

când:

cifra de afaceri totală realizată pe plan mondial de toate întreprinderile vizate este

superioară valorii de 5 miliarde ecu,

cifra de afaceri totală realizată în mod individual în cadrul Comunităţii, de cel puţin

două din întreprinderile vizate, reprezintă o valoare mai mare de 250 milioane ecu,

condiţia fiind ca fiecare din întreprinderile vizate să nu realizeze mai mult de 2/3 din

cifra lor de afaceri, în interiorul unuia şi aceluiaşi stat membru.

Atunci când partea de piaţă a firmelor în cauză nu depăşeşte 25%, nici în cadrul Pieţei

comune, nici într-o zonă semnificativă a acesteia, concentrarea este considerată

compatibilă cu reglementările comunitare.

Concentrările vizate prin Reglementare trebuie să fie notificate către Comisie, care dispune de

un termen limitat pentru a se pronunţa. S-a estimat faptul că numărul cazurilor ce vor trebui

examinate va fi de 40-50 pe an, fapt care s-a verificat. Atunci când respectivele concentrări nu

răspundeau acestor criterii ele erau supuse controlului autorităţilor naţionale.

Primul refuz al unei concentrări a vizat proiectul de achiziţie de către Aerospatiale a societăţii

canadiene De Havilland. La finele anului 1991, Comisia a respins proiectul de achiziţie, de

către Societatea Aerospatiale (Franţa) şi Alena (Italia), a societăţii canadiene De Havilland,

care aparţinea firmei Boeing, sub motivul că această concentrare putea antrena apariţia unei

poziţii dominante pe piaţa avioanelor de transport regional turbopropulsate. Această

concentrare i-ar fi oferit concentrării Aerospatiale- Alena - De Havilland 50% din piaţa

De reţinut:

De reţinut:

E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E

299

mondială şi 67% din piaţa comunitară a avioanelor de transport regional, 63% din piaţa

mondială a avioanelor de 50 de locuri şi 75% din cea a avioanelor de 70 locuri. Această primă

respingere a trezit vii reacţii şi Parlamentul european a fost obligat să voteze o rezoluţie prin

care să fie luate în considerare mai mulţi factori pentru analiză, nu numai criteriul privind

apărarea concurenţei.

Uneori, acordarea unei autorizaţii este subordonată necesităţii

respectării anumitor condiţii, dar, cea mai mare parte a concentrărilor

sunt autorizate puţin după notificarea lor. În mod concret, Reglementarea 4064/89 oferă

Comisiei dreptul de a examina concentrările înainte de realizarea acestora astfel încât să poată

fi examinată compatibilitatea cu piaţa internă în timp util. Acest lucru implică două aspecte:

se verifică dacă operaţia respectivă intră în câmpul de aplicare al reglementării, prin

determinarea pieţei produsului şi a pieţei geografice în cauză,

aprecierea compatibilităţii între realizarea respectivei concentrări şi piaţa internă,

folosind drept criteriu poziţia dominantă (se verifică dacă concentrarea „creează sau

întăreşte o poziţie dominantă având drept consecinţă faptul că s-a produs o limitare

semnificativă a concurenţei în interiorul Pieţei Comune).

Procedura simplificată

Introducerea procedurii simplificate era de natură să permită Comisiei să trateze mai eficient

anumite categorii de concentrări care, în mod normal, nu ridică probleme de concurenţă. Acest

sistem a fost pus în practică începând cu 1 septembrie 2000, prin adoptarea unui Comunicat de

către Comisie.

Acest Comunicat7 cu privire la procedura simplificată de tratament

pentru anumite operaţiuni de concentrare, conform Reglementării

CEE n. 4064/89, arată că în această categorie se includ trei tipuri de operaţiuni, decizia

simplificată urmând a fi luată la sfârşitul perioadei de examinare, de o lună:

două sau mai multe firme care obţin controlul în comun asupra altei firme care nu

exercită sau nu intenţionează să exercite alt tip de activitate decât neglijabilă, pe

teritoriul SEE (Spaţiului Economic European); cifra de afaceri a firmei comune şi

valoarea totală a activelor cedate firmei comune sunt inferioare valorii de 100 milioane

euro pe teritoriul SEE;

nici una din părţile implicate nu exercită activităţi comerciale pe aceeaşi piaţă a

produsului sau pe aceeaşi piaţă geografică (relaţii orizontale), sau pe o piaţă a

produsului situată în amonte sau aval, pe care operează o altă parte a concentrării;

două sau mai multe concentrări exercită activităţi comerciale pe aceeaşi piaţă a

produsului şi pe aceeaşi piaţă geografică sau pe o piaţă a produsului situată în amonte

sau aval de piaţa produsului pe care o altă parte a concentrării îşi exercită activitatea,

7 Textul integral poate fi consultat pe site web-ul Comisiei: http://europa.eu.int/comm/competition/mergers/legislation/simplified procedure/ index fr.html

De reţinut:

De reţinut:

E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E

300

condiţia fiind ca, părţile de piaţă cumulate să nu depăşească 15% în cazul relaţiilor

orizontale şi 25% în cazul relaţiilor verticale.

Procedura simplificată permite reducerea constrângerilor administrative care apasă asupra

părţilor notificatoare. Ca şi în cazul procedurii normale, statele membre şi terţii au posibilitatea

să facă observaţii sau să intervină. Comisia îşi rezervă dreptul, în cazul în care consideră

necesar, să revină în orice moment la procedura normală şi deci să deschidă o anchetă.

10.2.3. Controlul intervenţiilor publice care pot deforma concurenţa între firme

Pentru ca relaţiile de concurenţă între firme să nu fie falsificate nu este suficient ca acestea să

nu se înţeleagă între ele, să abuzeze de poziţia lor dominantă sau să sufere un proces de

concentrare care poate deveni primejdios. Este necesar şi ca relaţiile de concurenţă să nu fie

alterate, deformate de existenţa ajutoarelor de stat sau de persistenţa anumitor monopoluri în

favoarea întreprinderilor publice sau private beneficiind de avantaje privilegiate. Tratatul CE a

consacrat trei articole primului aspect şi unul, celui de-al doilea. Comisia, susţinută de Curtea

de Justiţie, va explora toate celelalte posibilităţi.

10.2.3.1. Controlul general al ajutoarelor de stat care pot deforma sau altera concurenţa

Tratatul CE consacră acestei probleme trei articole, de la 92 la 94.

Articolul 92, în cadrul primului paragraf, precizează: „cu excepţia

derogărilor prevăzute prin prezentul tratat, sunt incompatibile cu Piaţa

Comună, în măsura în care afectează schimburile între ţările membre, ajutoarele acordate de

stat, sau prin intermediul resurselor statului, indiferent de forma îmbrăcată, care ameninţă să

altereze concurenţa, favorizând anumite întreprinderi sau activităţi.” Dispoziţia vizează în egală

măsură întreprinderile publice şi private. Paragraful al treilea arată că pot fi considerate drept

compatibile cu Piaţa Comună anumite tipuri de ajutoare:

cele destinate să favorizeze dezvoltarea economică a regiunilor sau unde nivelul de

viaţă este anormal de scăzut sau care se confruntă cu un şomaj ridicat.

Ajutoarele destinate să promoveze realizarea unui proiect important, de interes

european comun sau să remedieze grave perturbări ale economiei într-un stat membru;

Ajutoare destinate să faciliteze dezvoltarea anumitor activităţi ... dacă nu alterează

condiţiile schimbului într-o măsură contrară interesului comun (Tratatul de la

Maastricht a adăugat aici şi ajutoarele destinate promovării culturii);

„alte categorii de ajutoare determinate de deciziile Consiliului” (decise cu o majoritate

calificată).

Articolul 93, care fixează procedura, prevede că statele membre vor

informa, în timp util, Comisia asupra proiectelor care tind să instituie

sau să modifice ajutoarele. Acest lucru se traduce în mod concret prin notificarea prealabilă a

proiectului. Comisia poate autoriza ajutorul, cere modificarea sa sau suspendarea, fără decizia

Consiliului(art.94).

De reţinut:

De reţinut:

E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E

301

Acţiunile Comisiei au fost stânjenite de faptul că statele membre erau înclinate să ascundă

ajutoarele acordate firmelor proprii. În faţa tendinţei de multiplicare a acestor ajutoare, Comisia

a publicat, în 1980 (JOCE, n.C252, 30 sept.1980) un apel către statele membre conform căruia:

toate proiectele statelor membre, care tind să instituie sau să modifice ajutoarele trebuie

notificate înainte de realizarea lor; de altfel, în cazul deschiderii procedurii, ea are un efect

suspensif şi ajutorul nu mai poate fi acordat, cel puţin, până la aprobarea sa de către Comisie.

Ajutoarele acordate ilegal au continuat să prolifereze , de aceea, comisia, într-un comunicat

publicat în 1983 (JOCE, n.C 318, 24 nov.1983) s-a adresat firmelor, informându-le că „toţi

beneficiarii de ajutoare acordate ilegal, respectiv fără o decizie definitivă a Comisiei privind

compatibilitatea acestora, pot fi siliţi să restituie ajutorul” (au existat numeroase cazuri concrete

de cereri de restituire a ajutorului).

O lungă perioadă de timp comisia a considerat că există două tipuri de ajutoare:

ajutoare cu finalitate regională sau sectorială. Pentru cele din prima categorie, Comisia

a introdus, începând cu 1975, principiul coordonării (revizuit ulterior) care, în principal,

a instaurat „plafoane de intensitate” diferenţiate în funcţie de situaţia regiunii.

Obiectivul urmărit era reducerea ajutoarelor în regiunile mai prospere. Pentru ajutoarele

cu finlitte sectorială, criteriile de apreciere au fost publicate în 1978: aceste ajutoare, în

mod excepţional, trebuiau limitate în timp şi acordate în funcţie de obiectivul urmărit

(restructurarea progresivă a valabilităţii pe termen lung a sectoarelor în dificultate, prin

soluţionarea problemelor lor structurale). Orientări mult mai concrete au fost definite

pentru anumite sectoare, cum ar fi construcţia navală, textilele sau siderurgia;

ajutoare generale, care pot tinde să realizeze obiective globale, precum „expansiunea

economică generală”, „modernizarea economiei naţionale”. În majoritatea cazurilor,

eventual după negocierea şi modificarea proiectelor iniţial notificate, Comisia nu a

ridicat obiecţii. Dar numărul ajutoarelor care au făcut obiectul unei proceduri a avut

tendinţă de creştere, cu un reducere la începutul anilor 90. Cât despre deciziile de

interzicere, ele au fost tot mai numeroase (câteva pe an înainte de 1980, peste zece,

după 1981).

La începutul anilor 90, Comisia şi-a propus ca obiectiv, într-o conjunctură economică dificilă,

„să stabilească o distincţie mai degrabă într-un context comunitar decât naţional, între, pe de o

parte, ajutoarele ele căror, efecte negative asupra concurenţei, sunt compensate de contribuţia

lor la creşterea economică, adaptare structurală şi coeziune economică şi socială, şi, pe de altă

parte, ajutoare care împiedică evoluţia către structuri mai eficiente şi care nu fac decât să-şi

exporte problemele către statele membre” (Al XXII –lea Raport asupra politicii concurenţei,

p.15). A rezultat astfel o atitudine favorabilă ajutoarelor pentru cercetare-dezvoltare (pe linia

trasată în 1986 de JOCE, no. 83, 11 aprilie 1986), pentru IMM (JOCE, nr.C 213, 19 august

1992) sau protecţiei mediului. Dar o supraveghere atentă a fost realizată în alte domenii şi

sectoare industriale care fac obiectul unor prevederi comunitare specifice privind ajutoarele de

stat (construcţia navală, produsele siderurgice, petrolul, fibrele sintetice, automobilele) în relaţie

directă cu politica industrială.

E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E

302

Rapoartele Comisiei privind importanţa ajutoarelor de stat. Până în prezent

Comisia a publicat opt rapoarte privind acordarea ajutorul de stat în Comunitate, primul pentru

anul 1981 iar al optulea, pentru perioada 1996-1998. Vom prezenta în mod comparativ

concluziile rapoartelor pentru perioada 1988-90 şi 1996-98.

Cel dintâi, care se opreşte asupra ajutoarelor din sectorul manufacturier, agricultură, pescuit,

cărbune şi transport (căi ferate şi căi navigabile) ajunge la următoarele concluzii:

volumul mediu anual al ajutoarelor publice acordate de statele membre este de ordinul

a 90 miliarde ecu;

mai mult de jumătate din aceste ajutoare merg spre agricultură, pescuit, industria

carboniferă şi căi ferate iar circa 40% revin sectorului manufacturier / prelucrător;

în sectorul industrial, ajutorul public corespunde unei subvenţii de 1200 ecu/an şi pe

persoană angajată (faţă de 2000 în 1986) şi unui procent de 3,5% din valoarea

adăugată. Această valoare medie ascunde mari disparităţi între statele membre: pe

angajat, Italia şi Irlanda sunt în frunte; ca procent din valoarea adăugată, se detaşează

Grecia şi Italia iar ca volum absolut (în milioane ecu), Italia este pe primul loc, urmată

de Germania şi Franţa (conform celui de-al XXII raport asupra politicii concurenţei,

1992, p.226).

Al optulea raport8, adoptat de Comisie în aprilie 2000, arată că în perioada 1996-1998 s-au

înregistrat următoarele evoluţii:

volumul ajutoarelor acordate de stat în această perioadă se ridică la 93 miliarde euro

(medie anuală), cheltuiţi de cele 15 state în favoarea sectorului manufacturier, agricol,

al pescuitului, cărbunelui, transporturilor şi serviciilor. Cifra, deşi rămâne încă foarte

ridicată, reprezintă totuşi o reducere cu 11% în raport cu perioada 1994-1996.

spre sectorul manufacturier au fost orientate 33 miliarde euro, ceea ce reprezintă 2,3%

din valoarea adăugată realizată în UE-15.

În perioada 1996-1998, 57% din ajutoarele alocate sectorului manufacturier au fost orientate

spre obiective privind dezvoltarea regională. Obiectivele orizontale şi cele în favoarea unor

sectoare specifice au reprezentat 35% şi respectiv 8% din suma totală alocată sectorului

manufacturier. Raportul subliniază faptul că, deşi se constată o tendinţă de scădere a valorii

ajutoarelor de stat, nivelul rămâne încă foarte ridicat. Diferenţele între state rămân

semnificative. Astfel, ajutoarele acordate sectorului manufacturier variază între 0,7% şi 4,9%

din valoarea adăugată. Aceste diferenţe sunt încă mai importante dacă reţinem criteriul

nivelului ajutorului pe salariat, care variază de la 188 la 1955 euro.

1994-1996 1996-1998

Nivelul global al ajutoarelor de stat (miliarde

euro)

104,2 93,1

8 Le huitieme Rapport sur les aides d etat dans l Union, 2000

E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E

303

Ajutoarele de stat în procent din valoarea

adăugată în sectorul manufacturier

2,8 2,3

Sursa: La politique europeenne de concurence. XXX-e sur la politique de concurence 2000,

cap.III, Aides d etat, p.75

Cazuri particulare de ajutor acordate firmelor din sectorul public şi celor

privatizate Comisia şi-a extins treptat atenţia şi asupra întreprinderilor de stat, inclusiv după

privatizarea acestora. Statele membre care oferă ajutoare întreprinderilor publice caută adesea

să le facă cât mai puţin opace. Ca urmare, la 25 iunie 1980, Comisia a dat publicităţii o

directivă (JOCE, n.L 195, 29 iulie 1980), precum şi un comunicat privind transparenţa relaţiilor

financiare dintre statele membre şi întreprinderile publice din interiorul acestora. Directiva

includea următoarele puncte importante:

dacă Tratatul CEE nu dispune altceva în privinţa regimului proprietăţii în statele

membre, trebuie asigurată egalitatea de tratament între firmele publice şi cele private;

Comisia trebuie să se asigure că statele membre nu acordă firmelor, publice sau private,

ajutoare incompatibile cu Piaţa Comună. Complexitatea relaţiilor financiare dintre

puterile publice naţionale şi întreprinderile publice este de natură să împiedice această

sarcină, prin urmare s-a convenit asupra unei transparenţe a acestor relaţii, prin

furnizarea unor indicaţii precise asupra resurselor publice puse în mod direct sau

indirect la dispoziţia întreprinderilor publice. Astfel, Comisia este cea care poate

aprecia dacă resursele puse la dispoziţia unei întreprinderi constituie un ajutor şi

trebuie tratat ca atare sa, dimpotrivă, s-a realizat conform practicilor normale în

economia de piaţă.

Se poate observa deci că o asemenea operaţie poate fi judecată ca fiind contrară prevederilor

Tratatului, acceptată sub rezerva modificărilor ulterioare (vezi ajutoarele acordate firmei

Renault) sau acceptate ca atare (precum participarea unei bănci din sectorul public, Credit

Lyonnais, la capitalul companiei Usinor Sacilor sau a BNP la Air France).

Urmare a unei decizii a Curţii de Justiţie, Comisia a publicat, în 1993, o nouă directivă (JOCE,

12 oct.1993), în care se precizează că:

Se stabileşte faptul că transferurile financiare între stat şi întreprinderile publice nu se

limitează la injecţii de capital sau cvasi-capital, dar se efectuează sub forme foarte

diverse;

S-au acordat ajutoare considerabile, fără a fi notificate, mai ales în sectorul

manufacturier; acestea sunt susceptibile de a distorsiona concurenţa în interiorul Pieţei

Comune;

Se instituie un sistem de declarare a transferurilor financiare ale întreprinderilor publice

a căror cifră de afaceri depăşeşte un anumit prag (250 milioane Ecu).

E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E

304

Ajutor de stat acordat grupului Magefesa – Recuperarea ajutorului Curtea de

Justiţie a confirmat pentru prima oară analiza Comisiei conform căreia atitudinea autorităţilor

publice în privinţa unei întreprinderi cu datorii care a încetat să-şi respecte obligaţiile poate, în

anumite circumstanţe, precum cel al cazului în speţă, permită emiterea de concluzii privind

ilegalitatea ajutorului de stat. În 1987, Comisiei i-a fost înaintată o plângere în problema

ajutorului de stat în favoarea grupului spaniol Magefesa. Prin decizia din 20 decembrie 1989,

comisia a declarat ajutoarele incompatibile cu piaţa comună şi a solicitat guvernului spaniol să

le recupereze. Sesizată prin mai multe plângeri în 1997 în ceea ce priveşte avantajele de care

beneficia Magefesa din ne-restituirea ajutoarelor primite, Comisia a deschis procedura contra

acestui grup şi a succesorului său legal. La 14 octombrie 1998, Comisia a declarat că ajutorul

constând în neplata taxelor şi cotizaţiilor sociale era ilegală şi a cerut încă o dată guvernului

spaniol recuperarea ajutorului respectiv, precum şi a dobânzilor aferente. Guvernul spaniol a

sesizat Curtea de justiţie în cadrul unui recurs împotriva acestei decizii care ordona recuperarea.

Este adevărat că în dreptul spaniol nu exista nici o obligaţie în cazul unui creditor public de a

cere punerea sub faliment sau lichidarea unei întreprinderi pentru recuperarea sumelor datorate.

El a adăugat că grupul Magefesa nu ar fi obţinut avantaje din resurse publice deoarece

autorităţile publice nu ar fi renunţat la creanţele lor şi ar fi făcut apel la toate modalităţile legale

la dispoziţie. În faţa Curţii, Comisia a subliniat că autorităţile spaniole nu au epuizat toate toate

posibilităţile de obţinere a datoriei. Dacă legislaţia naţională în cauză era aplicabilă tuturor

firmelor şi constituia deci o măsură generală, Comisia a susţinut că un profit în sensul

articolului 87, paragraful 1, al Tratatului CE, ar fi putut de asemenea să rezulte din faptul că

autorităţile publice s-au abţinut să ia măsuri în anumite circumstanţe. Întreprinderile grupului

Megafesa şi-au putut astfel continua activităţile fără a-şi îndeplini nici obligaţiile fiscale, nici

cele vizând securitatea socială. Curtea a respins recursul formulat de Spania pentru faptul că

abţinerea guvernului spaniol de a lua toate măsurile necesare pentru a recupera ajutoarele de

stat, a conferit firmei respective un avantaj. Neplata impozitelor şi cotizaţiilor reprezintă un

ajutor ilegal incompatibil cu piaţa comună iar Spania trebuia să recupereze ajutorul în cauză.

10.2.3.2. Cazul privatizărilor

Comisia nu intervine a priori în cazul privatizărilor decât dacă operaţiunea constituie o abatere

de la alte reguli, în special cele privind concurenţa. Astfel, Comisia nu este interesată dacă o

întreprindere publică este vândută la bursă sau face obiectul unei oferte publice de cumpărare.

Vor trebui însă supuse examinării cesiunile care comportă, de exemplu, o anulare prealabilă a

datoriei publice a întreprinderii în cauză, o conversie a acesteia în capital sau o creştere de

capital (cf. JOCE, n. C 288, 25 octombrie 1993, p.7 şi JOCE n. C 253, 17 septembrie 1993,

p.3).

10.2.3.3. Limitarea puterii de monopol de care dispun anumite întreprinderi publice sau

private

În Raportul privind politica concurenţei pe anul 2000, Comisia afirmă că una din principalele

sfidări prezente în acest domeniu, dincolo de problema ajutoarelor de stat, rămâne deschiderea

pieţelor în cazul sectoarelor reglementate.

E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E

305

Dacă Art 37 CEE prevede limitarea treptată a monopolurilor

naţionale cu caracter comercial, art.90, menţinut de TM, arată că:

„statele membre, în ceea ce priveşte întreprinderile publice şi cele cărora li se acordă drepturi

speciale sau exclusive, nu vor prevedea nici o măsură contrară reglementărilor din prezentul

tratat” (în special privind concurenţa). Pentru Comisie este vorba de acum, în contextul

realizării pieţei unice, de una din cele mai sensibile probleme din domeniul concurenţei, şi asta

mai ales în sectoarele producţiei de gaz şi electricitate, telecomunicaţii şi servicii poştale. Însă

problema este aceeaşi şi pentru serviciile financiare sau de transport, în măsura în care există

bariere în calea intrării pe piaţă, rezultând din reglementări naţionale sau locale şi punându-se

problema accesului la reţele sau alte facilităţi indispensabile.

ANEXA 19. Cazuistica de concentrare prin fuziuni

Cazul Gencor – Lonrho Platinum Division (LDP)

In 1996, Comisia UE a decis să interzică proiectul de concentrare, în sectorul platinei, între

societatea sud-africană Gencor si Lonrho Platinum Division PLC. Atât Gencor, cât şi Lonrho

desfăşoară activităţi importante în Uniunea Europeană. Comisia a estimat că fuziunea ar duce

la crearea unui duopol dominant pe piaţa mondială a platinei şi radiumului, duopol format din

Gencor – Lonrho, care ar fi totalizat, ca urmare a fuziunii, o cota de 28.7% din piaţa mondială a

platinei si Amplats (Corporatia Anglo-Americana a Platinei), care deţinea atunci o cotă de 35%

din piaţa platinei. Îngrijorarea Comisiei pornea de la următoarele elemente: 80% din platina

comercializată se vinde prin contracte pe termen lung; nu există nici un produs care ar putea

substitui platina în privinţa utilizării ei majore (bijuterii, transformatori catalitici pentru motoare

auto şi folosirea catalizatorilor din industrie); scăderea preţului platinei din acea perioadă a

reprezentat, pe lângă efectul lichidării stocului de platină rusească, un rezultat al prezenţei

firmei Lonrho pe piaţă, care ar fi dispărut dacă fuziunea planificată ar fi fost aprobată; alegerea

de către cumpărători a furnizorilor si întinderea negocierilor erau deja foarte limitate de când

companiile sud-africane deţin 90% din rezervele mondiale. Este de aşteptat ca celelalte 10%

deţinute de Rusia să se epuizeze pana la sfârşitul secolului. In acest context, realizarea fuziunii

ar împiedica în mod semnificativ concurenţa pe piaţa comună în sensul Art.2 paragraful 3 din

Regulamentul din 1989 privind concentrările.

Cazul Saint – Gobain / Wacker Chemie / NOM

Comisia Europeană a decis să se opună creării unei întreprinderi comune în sectorul carbid

siliconului intre Societatea Europeană de Produse Refractare (SEPR) aparţinând grupului

francez Saint – Gobain, Societatea Elektroschmelzwerk Kempten (ESK) din cadrul grupului

german Wacker – Chemie şi societatea de investiţii NOM, deţinută de statul olandez.

Operaţiunea vizată ar fi grupat doi dintre cei mai importanţi producători de carbid silicon din

Spaţiul Economic European (SEE) şi le-ar fi permis să atingă o cotă de piaţă de peste 60% pe

cele 2 pieţe ale carbid siliconului care interesează (SEE), cea a aplicaţiilor abrazive şi cea a

aplicaţiilor refractare. Concurenţii rămaşi pe piaţă (în număr de 3) nu ar deţine fiecare decât

ponderi mai mici de 10%. Cei 3 concurenţi europeni (Navarro din Spania, MWK din Germania

9 autor: prep. iv. drd. Dima Alina în capitolul 7, “Economia integrării europene”, ed. aIIa, Bucureşti, 2001. lito ASE

De reţinut:

E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E

306

şi Orkla – Exolon din Norvegia) au o influenţă relativ modestă. De altfel, părţile la fuziune sunt

leaderi în ceea ce priveşte progresul tehnologic şi singurii care pot să ofere întreaga gamă de

carbid silicon pentru produse abrazive si refractare. La rândul sau, Saint – Gobain este

producător de carbid silicon in mai multe regiuni din lume (China, America de Nord si de Sud).

Comisia a examinat situaţia concurenţilor potenţiali şi în particular a societăţilor stabilite în

ţările Europei de Est (Rusia si Ucraina) şi în China. Totuşi, s-a dovedit că aceste societăţi nu

deţin capacităţi suficiente pentru a furniza întreaga gama si diferite calităţi de carbid silicon

cerute de utilizatorii europeni. Mai mult, s-a constatat ca aceste societăţi nu şi-ar putea dezvolta

producţia in doi – trei ani, astfel încât să poată asigura o concurenta suficienta pe piaţa carbid

siliconului destinat aplicaţiilor abrazive si refractare.