ECONOMIE INDUSTRIALĂ

Prof.univ.dr. Monica Dudian

Fond de timp şi evaluare

• 1 curs/săptamână => 11 cursuri

• 1 seminar/2 saptamani => 5 seminarii

• Evaluare:

• 70% examen

• 30% seminar

Bibliografie curs • Obligatorie:

• Notele de curs

• Shepherd, W.G., Shepherd, J.M. (2004). The Economics of Industrial Organization.WavelandPress, USA: p.31-126, 254-267;

• Carlton, D.W., Perloff, J.M. (1998). Economie Industrielle. De Boeck Universite, Paris: 15-26, 318-351, 371-403, 427-470, 549-593, 659-689.

• Facultativ (există în bibliotecă):

• Martin, Stephen, Advanced Industrial Economics, Blackwell Publishing, 2002;

• Russu, Corneliu, Economie Industrială, Editura Economica, Bucureşti, 2003.

Ce studiază economia

industrială?

• Economia industrială studiază comportamentul

firmelor, comportamentul industriilor şi

funcţionarea pieţelor.

• Este microeconomie aplicată întreprinderilor,

industriilor şi pieţelor.

• Economia industrială = Organizarea industrială?

• Economia industrială studiază structura firmelor

şi pieţelor, interacţiunea dintre ele, organizarea

internă a firmelor şi reglementarea pieţelor.

Paradigma structură-comportament-

performanţă: fundamente Condiţii de bază:

-Costuri

-Cerere

-Tehnologie

Structura pieţei:

-Concentrarea pieţei

-Barierele la intrare

-Diferenţierea produselor

-Integrarea verticală

-Integrarea orizontală (conglomerat)

Comportament:

-Obiective de afaceri

-Strategii de afaceri

-Practici concurenţiale

Performanţă:

-Eficienţă

-Profitabilitate

-Progres tehnologic

-Creştere

Sursa: Clarke, R., 1985

Paradigma structură-comportament-performanţă: Scherer, F. M., &

Ross, D. 1990

Scurt istoric

• Şcoala de la Harvard: studii empirice legate în principal de structura pieţelor (barierele la intrare, oligopolul puternic, strategiile competitive, economiile de scară, costurile de tranzacţie, cazurile antitrust). Studiile, care se întind până în prezent, au avut meritul de a fixa un program de cercetare pentru economia industrială şi de a consacra ca metode de cercetare analiza calitativă şi metodele econometrice. Ele au format ceea ce se numeşte „the mainstream” (curentul principal) al economiei industriale.

Scurt istoric

• Şcoala de la Chicago: a încercat să utilizeze teoria tradiţională a mecanismului preţurilor pentru a critica şi infirma/contrazice, dacă era cazul, ipotezele şi argumentele avansate de şcoala de la Harvard, mai ales în ceea ce priveşte acele elemente cu impact asupra politicilor industriale (această şcoală îşi exprima rezervele asupra intervenţiei puterii publice în domeniul industrial). Ulterior, numeroase preocupări ale şcolii de la Chicago au fost încorporate în curentul principal, cum ar fi: relaţia concentrare-profitabilitate, teoria ciclului de viaţă ca explicaţie a integrării verticale, puterea pe piaţă ca incitaţie spre integrare ş.a..

Scurt istoric

• Şcoala Austriacă: pledează pentru o intervenţie minimală sau nulă a statului asupra pieţelor.

• Noua teorie a organizării industriale se bazează în principal pe modelele formale şi pe teoria jocurilor, ca instrument de explicare a comportamentului oligopolului.

• Teoriile pieţei libere (noua şcoala de la Chicago) încearcă să ofere o perspectivă favorabilă asupra monopolurilor, argumentând că acestea reflectă o eficienţă superioară şi că numai înţelegerile dintre firme crează putere reală de piaţă (dar înţelegerile se destramă repede). Ipotezele acestei şcoli au fost adesea infirmate de studii empirice, dar au fost utilizate în politica economică pentru reducerea regelementărilor antitrust.

• Teoria contestabilităţii susţine că absenţa barierelor la intrarea pe piaţă este suficientă pentru a elimina puterea de monopol. Piaţa este contestabilă atunci când costurile noilor veniţi pe piaţă sunt similare cu cele ale firmelor deja existente şi când o firmă care părăseşte piaţa este capabilă să-şi recupereze capitalul, mai puţin deprecierea acestuia (deci nu există costuri ascunse, „sunk costs”).

De ce studiem economia

industrială?

• pentru a cunoaşte şi înţelege deciziile

strategice ale firmelor, în contextul

industrial şi de reglementare în care

acestea sunt luate.

• Pentru a înţelege modalităţile de

intervenţie a statului în domeniul

concurenţei (politicile concurenţei).

• Pentru a înţelege politicile industriale.

Perspectiva neoclasică asupra

firmei

• Q=f(K,L)

Teoria economică tradiţională

• Mecanismul social=echilibrul general

• Există o soluţie optimă, unică de alocare a resurselor, pentru orice set dat de preferinţe, resurse şi posibilităţi de producţie

• Înţelegerile sunt încheiate simultan, instantaneu, iar costurile de tranzacţie sunt zero

• Informaţia este perfectă, sau cel puţin simetrică

• Indivizii sunt perfect raţionali

• Nu există timp şi incertitudine

Teoria economică tradiţională

• Concluzia:

• Coordonarea acţiunilor individuale are loc prin intermediul unei reţele uriaşe de contracte care intră concomitent în vigoare, încheiate între o infinitate de indivizi contractori.

• Nu există costuri de atingere a efortului coordonat.

• Nu sunt justificate firmele în sensul comun al termenului.

• Realitatea: acordurile sunt stadii ale unui proces de descoperire graduală; contractele de modifică permanent în funcţie de experienţele anterioare şi de aşteptările viitoare.

Ce fac firmele?

• Alocă resursele în mod centralizat, prin “planificatori”.

• “Obligă” indivizii să colaboreze în limitele unor înţelegeri contractuale imperfect specificate şi perfectibile.

• Reduc costurile de realizare a efortului coordonat.

Ce este firma?

• Un “nexus” de contracte;

• Un sistem de contracte bilaterale;

• O metodă de adaptare a contractanţilor la schimbări şi de încurajare a descoperirii de noi posibilităţi de cooperare reciproc avantajoase.

• De ce oamenii acceptă cooperarea în cadrul firmei?

De ce acceptă indivizii cooperarea?

• Fie A şi B doi indivizi pe o insulă pustie.

Singura sursă de mâncare sunt 2 nuci de

cocos din vârful unui copac. La ele nu se

poate ajunge decât dacă cei doi

“muncesc” împreună. După ce culeg

nucile, A l-ar putea păcăli pe B, luîndu-i tot

şi vice-versa.

Jocul schimbului

• Matricea jocului

1 1 -1 2

2 -1 0 0 A

Cooperează

Nu cooperează

B

Cooperează Nu cooperează

Jocul schimbului

• “Nu cooperează” este strategie dominantă

• Cauze:

- Drepturi de proprietate neclare

- Cadrul instituţional inexistent

• Realitatea: cooperarea este mai frecventă

decât non-cooperarea

Jocul repetat

• Matricea jocului

4 4 -1 2

2 -1 0 0 A

Răspuns similar

Înşeală permanent

Răspuns similar Înşeală permanent

B

Ipoteză: jocul se repetă a patra oară

Jocul repetat

• Există 2 echilibre Nash: (răspuns similar,

răspuns similar) şi (înşeală, înşeală)

• Fie p=probabilitatea unui răspuns similar

• Speranţa medie de câştig pentru B este:

• Răspuns similar: 4p+(-1)(1-p)=5p-1

• Trişază: 2p+0(1-p)=2p

Jocul repetat

• Soluţia:

• Pentru orice p>1/3 cei doi vor răspunde asemănător

• Prin repetare, indivizii învaţă că pot câştiga din cooperare

• Cu cât jocul se repetă de mai multe ori, este mai mare probabilitatea de cooperare, iar pierderile antrenate de trişare pot fi interpretate drept costuri de căutare.

Strategia de evoluţie stabilă

• Strategia imună la invazia unui grup de mutanţi care practică orice altă strategie diferită.

• Devine convenţie, normă de comportament, nu neapărat pentru că este “etică”, ci pentru că răspunde intereselor egoiste ale indivizilor.

• Larg acceptată, se transformă în normă “morală”=>chiar dacă jocul se joacă o singură dată, se va coopera.

Reputaţia

• Jocurile repetate permit:

- Cunoaşterea partenerului; trişarea va fi pedepsită prin lipsa cooperării în viitor;

- Dezvoltarea “încrederii” în partener;

- Construirea unei reputaţii, pe care jucătorii nu au nici un interes să o piardă;

- Cei ce trişază vor suporta pierderi pentru restabilirea credibilităţii.

Monitorizarea şi pedeapsa

• O terţă parte monitorizează respectarea

acordului şi îl pedepseşte pe cel ce

trişază.

• Permit cooperarea, chiar în jocurile statice.

• Firmele pot juca rolul “poliţistului”.

Manipularea morală, prin

intermediul unui leader

• Leader-ul asociază înşelătoria cu

sentimentul de vină (pedeapsă

psihologică).

• Presupune “costuri cu propaganda”, care

substituie costurile monitorizării.

• Permite formarea unei “culturi de

încredere” care susţine schimbul.

De ce există firme?

• Firma există pentru că:

- Există costuri de tranzacţie.

- Există incertitudine.

- Raţionalitatea este limitată.

- Contractele sunt incomplete.

- Permite definirea unui sistem al drepturilor de proprietate.

- Este un mijloc pentru a face faţă schimbărilor.

- Întăreşte acordurile dintre contractanţi.