ECHINOCȚIUL de PrimăVară

Partea I

Încep cu o idee care poate părea ,,bizară” însă vom vedea până la un final

deslușirile. Interzicerea plantării viței de vie poate fi  privită și ca trecerea în

ocultare sau în adormire, a acestui puternic centru spiritual din acele vremi. Lui

Deceneu îi este atribuită reforma morală, religioasă şi spirituală a strămoşilor

noştrii trăitori în secolul I î.e.n. Filosof, astronom, mare preot, vice-rege şi apoi

rege al dacilor. Dar, înainte de el ce a fost?!

Vinul este o substanţă psihotropă de origine vegetală, motiv pentru care era

considerat o licoare cu rol esenţial în crearea unor ritualuri religioase. Dacii

începuseră să abuzeze ,,profan” de această licoare?! Sau așa s-a transmis un

mesaj posterității?! Vița de vie a rămas, întâlnind-o și sub timpul altor domnitori,

îndeosebi Ștefan cel Mare și Sfânt. Prea multe ,,potriveli”, știindu-se ce

însemnătate are această licoare în practicile misteriilor.

 Ce s-a întâmplat în acele vremi?! Istoria știm că nu e prea darnică cu lămuriri.

La fel ca mayașii, apoi ca tibetanii, am fost cotropiți,  s-a încercat a ni se șterge

urma neamului.

Există o ciclicitate care are un început și un sfârșit. Acum trăim între cele două,

trăim ,,la trecerea timpurilor”. Ca și străbunii noștri. În acele perioade s-au creat

răni profunde care trebuie vindecare. Dacă nu acceptăm asta, vindecând sufletul

neamului, iertând și iubind, nu avem acum șanse de supraviețuire. Discreditările

zilnice vor fi tot mai puternice, forța psihică este cea care devine determinantă în

asemenea acțiuni, ceea ce știm cu toții acum.

În ebraică iain(vin) și soc (mister), au aceeași valoare numerică ceea ce duce la

o profundă legătură asupra căreiea dacă suntem atenți, ne sunt multe relevate.

1

Există perioade de întunecare ciclică în istoria umanității ca și în acea a fiecărui

neam. Atunci când există pericolul prăbușirii datorită folosirii Puterii în scopuri

care sunt impotriva Creației. Ceea ce ,,știm” că s-a și întâmplat. Ne vom vindeca

sau nu, depinde numai de noi cei de acum, cei mai mulți, care ne simțim

strămoșii. Mulții și-au dedicat viața aflării și afirmării existenței noastre

multimilenare, pline de mister. Un mister care ascunde multe. Am fost

recunoscuți de marile personalități ale lumii antice, uneori în fraze contradictorii,

apoi de alții veniți din ținuri la fel de imemoriabile.

Dar ceea ce a rămas genetic în noi nu se șterge și nu se schimbă niciodată. A

deveni conștienți că acest ,,înscris” există este pasul esențial. Știu, e la un alt

nivel de acceptare, apoi de percepție, dar cu care începem deja să ne obișnuim.

După sute de ani s-au găsit scrierile mayașilor, despre care se credea că au fost

în totalitate distruse. Sunt  mii. Vor fi ,,citite” din nou. La noi încă nu se dă de știre

despre asta. Cea mai puternică și pură cunoaștere, s-a transmis oral. S-a păstrat

așa în Mentalul colectiv, care este o zonă reală, nu de ficțiune sau basm cum ar

vrea unii să...o ocrotescă. Intr-un sens, chiar de ocrotire e vorba, adică de

păstrarea ei. Cu cât vom dori mai mult și mai mulți, vom putea ,,citi”, sunt

convinsă de asta.

In toată lumea au început evenimente de reactivare a conștiinței planetare, de

refacere a acestei rețele care să ne readucă la nivele de conștiență uimitoare

încă pentru noi. Pe care mai mult le bănuim, adică le percepem cu un fel de

teamă (pentru cum le-am folosit cândva?!).

Nu vom avea liniște, împlinire pe toate nivelele existenței noastre până nu

înfăptuim refacerea legăturii cu sufletele străbunilor. Până când noi și ei nu

vom deveni un unic suflet. De noi, de fiecare depinde. Este cel mai important

lucru pe care, repet, am ajuns acum aici, pentru a-l înfăptui. Dar trebuie să îi

vindecăm – vindecându-ne pe noi, cei de acum așa cum deja s-a început în

multe locuri de pe planetă. Căutăm

2

La echinoțiul de primăvară vine un asemenea moment, foarte puternic. Știu că

sunt mulți care au avut putere și determinare de a începe ritualuri sacre. Și au

trăit clipe de neuitat. Și... e doar începutul. Nu pentru ,,farmecul” acelor trăiri li s-a

dat dezlegare de facere ci e mult, mult mai mult. Refacerea liniilor energetice ale

planetei depinde de fiecare neam, dar și de fiecare în parte. Dacă vrem să fim

împreună în aceeași energie. Fiecare are dreptul și voie să aleagă, dar numai

pentru el. Ați asuma responsabilitatea influențării altora devine o mare încercare,

chiar dacă e vorba numai de un om sau de o mie. Fiecare suflet contează, dar și

animalele, și plantele, și mările și văzduhurile, pentru ca Planeta să strălucească

din nou.

Știu că nu suntem obișnuiți cu a crea legături cu ,,lumile invizibile”. Ni se pare ...o

joacă de copii! Dar în sensul de infantilitate, prostioare. Nu este așa! (parcă am

trăi uneori în altă epocă....). Puterea gândului și a cuvântului este marea noastră

Putere! Care devine vizibilă, Faptă înfăptuitoare !

Așa cum din jungle, de sub nisipuri au apărut vechile civilizații conducându-ne

treptat la înțelegeri pe care nici nu le bănuiam, ascunse/transmise, în legende și

basme, dar acum spunându-ne multe, și la noi munții își vor destăinui Chipurile.

 Iar Marea Neagră cu al ei semn Yang ( Insula Albă a Preafericiților) va fi

completată de redeșteptarea ținutului cu semnul Yin. Cine crede că de.numirile

sunt întâmplătoare...?! Nu sunt singura care a descoperit ,,potrivirea” de nume,

sunt convinsă de asta dar când am ,,știut” în mine asta, privind Marea Neagră,

m-a cutremurat murmurul uriaș din ea și dinlăuntrul meu.

Suntem într-un ținut magic care a aparținut și va aparține începuturilor acestei

Planete Albastre. Numai de noi depinde să nu mai trecem printr-o nouă

distrugere. De curând, o cometă a explodat și .... a apărut O NOUĂ PLANETĂ

ALBASTRĂ !!! va apare și o nouă planetă roșie?! Vom fi noi?! Trebuie să

hotărâm împreună și fără a ne tot moșmondi cu tot soiul de neîncrederi, deziceri,

altercații sau să ne prefacem că nu am înțeles despre ce e vorba.  Dacă fizica

3

cuantică ne face să înțelegem cât de puternic este gândul uman, dacă vedem

cum apa își schimbă structura cristalină datorită influențelor celor gândite, la fel și

ADN.ul nostru, dacă vedem cu ochii noștri fizici cum plantele reacționează la

gândurile noastre.... ce mai vrem?! Doar unii să facă pentru toți?! Noi să devenim

...ce?! să rămânem în Puterea altora care se vor folosi de toate mijloacele

posibile pentru a ne ,,ajuta” să nu facem nimic, absolut nimic pentru noi, și să

rămânem în ,,determinările” lor, uneori cusute cu Ațe aurii care ne orbesc, pentru

că... Există termenul de,,masă critică” cea  care poate determina orice

schimbare.

Trecem acum printr-o umplere graduală a materialității lumii cu lumină,

transformare pe care o simțim deplin și care ...doare. Această umplere devine

cale spirituală proprie, făcută de fiecare sau în grupuri mici.

Privesc natura care zi de zi, devine mai minunată. Aștept cu înfrigurare primii

muguri, prima sevă să se ivească, Taina Vieții din adâncurile Mamei Celeste. Și

suntem asemeni mugurilor și noi. În fiecare Primă- Vară trecem printr-o

asemenea iubire a re.nașterii. Dar ne-am îndepărtat periculos de mult de această

conștientizare. 

Suntem deținătorii Vii ai  cunoașterii. Dacă vrem să desenăm cu norii o putem

face oricând, dacă vrem ploaie sau soare, le putem chema. Și vom învăța asta

ușor pentru că am mai făcut-o cândva. Aproape noi toți, cei care suntem

împreună pe planetă acum. A spune că nu e adevărat nu înseamnă o negare ci o

teamă venită din adâncurile memoriei pentru ...multe. Și poate e bine. E și o

protecție pe care ne-o acordăm singuri. Nu pot privi, catalogând numai într-un fel.

Există și trauma separării dintre energia masculină și cea femină. Poate, nu a

vrut să plece să ucidă , nu a vrut să se îndepărteze de casă, nu a vrut să revină

cu imagini infricoșătoare în inimă pe care nu le-a mărturisit iar firea bărbatului ,

așa , s-a schimbat,schimonosindu-i viața. Iar femeia a trecut la spaima de zi cu

zi, suportând cu iubire apoi, refuzând să facă rău, s-a închis în ea, uitând să mai

dăruiască, nemaiștiind cum. Iar toate acestea sunt doar, în mare scrise. Doar să

4

fim sinceri și să acceptăm că SUNT, pentru a le putea vindeca împreună cu toate

celelalte.

Avem în ADN ul nostru tot registrul informational a regnurilor mineral, vegetal,

animal dar și pe cel angelic, în adânc de memorie.

Prin magia naturală proprie,învățăm din nou să comunicăm cu Puterile vii ale

elementelor și cu spiritele tuturor regnurilor și tuturor speciilor de pe pământ,

unele deja părăsind dimensiunile apropiate.

Fiecare știe multe în adâncul inimii. Până nu le vom elibera, conștientizându-le,

nu ne vom regăsi. Pentru mine Sacralitate înseamnă cu Iubire. A gândi, a

cuvânta, a face un gest cu/în/prin Iubire.Totul din Inimă. A face semnul Sfintei

Cruci înseamnă și a mă îngemăna cu tot ceea ce este în cele patru zări, omul

devenind așa o Stea Vie.Ritual înseamnă o Atitudine Vie, izvorâtă din inimă. Cu gesturi simple, într-o

îmbrățișare a cosmosului din noi pe care să o înfăptuim.

Un mic Altar, așezat pe o pânză albă, a începuturilor. Ne putem folosi de pietre,

de cristale, de flori, de fotografii care să reprezinte elementele. Fiecare va găsi

cele de trebuință pentru a le transforma în obiecte Sacre. Nu este magie, nu este

o ,,impietate”. Nu mai credem în noi, în forța puterii iubirii din noi, atâta tot. Iar

cea mai teribilă MAGIE este IUBIREA !!! Nu prin a apela la alții, ci a o înfăptui

singuri. Când vom pricepe asta, ni se va ridica pânza de pe ochi și piatra de pe

inimă. Vom fi în altă frecvență, vibrație, dimensiune, lume, cum vreți să îi spuneți.

CUM să îl judecăm pe altul când ..el este un alt ...eu ”– așa cum ne spun toți,

toți marii învățători. Iubirea este Puterea corpului vital din care și suntem formați

dar...și pe care o putem dărui nelimitat.Acel spațiu gol din celule, acea Forță

imensă care le ține împreună. Noi nu iubim atunci când observăm

cu ,,amărăciune” realitatea lipsurilor. De fapt, la nivel energetic noi menținem

această realitate prin energia pe care i-o dăm. Sau suntem determinați/învățați

5

să o dăm tocmai pentru a ,,susține” această variantă. Știu, este greu dar se

poate să renunțăm la a trăi contribuind la asemenea ,,trăiri”.

Atunci când folosim cele șapte direcţii sacre / E- V, N-S, sus- jos şi centrul)

trebuie să ne găsim un centru stabil, axa verticală a locului de meditație  Să ne

aducem conştiinţa în centrul nostru - a inimii.

 Devenim conștienți de cele șapte direcții care pornesc din corpul nostru.

Est- Vest, Nord-Sud. Simțiți că sunteți centrul acestei matrice cu patru direcții.

Incepem orientându-ne cu fața la est. Vestul este în spate, Nordul în stânga,

Sudul în dreapta.

Ne activăm fiecare parte a noastră, cu punctul cardinal. Intrând în relație directă,

conștientă cu el. Conștiența răsăritului și Apusului Soarelui, noi

fiind centrul, suntem între cei doi Poli. Așa oricând, oriunde ne putem simți prezența energetică pe pământ..

A cincea direcție este/vine direct din centrul pământului, cel care ne hrănește cu

forte nelimitate.

A șasea direcție este axa verticală înălțată spre cer, către lumile înalte, divine,

cale de acces spre ele, spre bibliotecile informaționale de a căror cunoaștere

avem nevoie.

A șaptea direcție este inima: în centrul ființei noastre.

Când ne orientăm corpul după cele șase direcții, devenind conștienți de ele

(învățând ce ne aduce /susține fiecare direcție), interacționăm cu toate acele

energii/spirite din ce în ce mai clar/direct. Când suntem centrați în inimă

suntem/devenim un corp complet, ce vibrează și oscilează în relație cu tot,

cunoscându-se, devenind conștient de Sine. De relațiile cu toate cele șapte

direcții, care au fost mereu, dar neobservate, au trecut. Ca și când nu am fi avut

nevoie de ele.

Atunci când Inima și Mintea devin conștiente de cele șase direcții, se crează și

un câmp extins în care percepem Creația.

6

Ne putem face acasă un Altar orientat în cele patru direcții. Ne așezăm cu fața

spre soare pentru a primi informații de legătură cu cele patru direcții. Pentru a le

face statornice din ce în ce mai mult. Nu trăim ...izolați.

Dar neconștientizând pierdem oportunitățile și ascultarea suferă. Ne putem

îndrepta conștiența spre cele patru puncte, apoi înspre centrul Pământului,

pentru a le stabiliza în noi.

INIMA se topește și se deschide doar pentru că suntem centrați. Structura

Altarului ne va activa energetic, din ce în ce mai repede. Interferența altor

persoane cu noi, cu acțiune distructivă energetică, va fi mult mai diminuată. Vom

percepe și de ce se întâmplă, fără a mai trece prin trauma durerii.

Odată ce ne orientăm în lume după direcțiile sacre, influiențele negative,

perturbatoare, sunt îndepărtate din câmpul nostru.

Mai este un aspect extrem, extrem de subtil care se reliefează în aceste timpuri.

Dacă prin teroare directă omenirea nu mai poate fi determinată, se poate încerca

prin a fi împinși la a ne împotrivi direct unii altora. Teama de a nu face un lucru

neplăcut lui Dumnezeu nu prea mai există. Pentru că ....oamenii înșiși se întorc

încet dar sigur spre iubirea divină!  Direct și prea puțin prin organizații, culte

care și ele caută o nouă cale de comunicare.

 Și atunci,dezbinați în propriile case suntem ușor de condus, ne îndepărtăm

singuri unii de alții. Nu mai avem ce să ne spunem...

 Cei care nu pot fi înlăturați direct sunt ponegriți, defăimați. Și cât de ușor

credem  fără a verifica, cât de ușor de manipulat suntem, de fapt. Dar... așa alții

se folosesc de puterea energetică, prin orice modalitate, numai să o aibă în

stăpânire, sub orice formă.

Unica LEGE va fi cea acceptată prin INIMĂ de fiecare și se va face tot posibilul

să nu o avem ca să nu VISĂM toți IMPREUNĂ cu CERURILE și MAICA

PĂMÂNT! Pentru că ATENȚIA centrată în INIMĂ este MAREA FORȚĂ

CREATOARE A LUMILOR. În care trăim fiecare.

7

Până când acest Adevăr nu va face parte din clipele vieții ne vom târî adormiți pe

planetă.

                                                             17 martie 2013

partea a II.a

Cândva, în vremi tare îndepărtate, trăiau pe aceste meleaguri, oameni

frumoși,care primeau Legile Cerului direct în inimă. Se bucurau de măreția

Creației, trăind asemeni Ei. Visau în Inima lor, femei și bărbați, visau traiul

copiilor lor, și pe cel a copiilor copiilor lor, într-o deplină Armonie. Erau veniți de

dincolo de vălul uitării, coborât ca o cortină adâncă, de Marele Potop. Pământul

care s-a ridicat primul din ape, prin visarea din Inima lor, a devenit o măreață

cetate lângă o strălucitoare și tainică Mare. Și au trecut anii ca și clipe, uscatul s-

a transformat în adăpost pentru firul ierbii și a cușmelor munților care s-au ridicat

asemeni unei coloane vertebrale și verticale. 

Omenirea renăștea sub privirea plină de bunătate și iubire dar și de speranță, a 

dumnezeieștilor făpturi. Un neam frumos și înțelept adunat în jurul Înțeleptelor

care îl conducea. Iar copila unei regine, creștea îndrăgită de toți pentru

frumusețea, gingășia și înțelepciunea ei. Îndrăgită și de Fiul mărețului Soare. Iar

când a fost timpul, a devenit regină, aleasă cu iubire de toți. Dar iernile aspre

care veneau asupra supușilor, o îndurerau. Fiul Soarelui a venit intr-una din

acele teribile ierni, să o ia cu El, să-i fie Mireasă în Cer. Poporul a rugat-o cu

lacrimi amare, să nu plece, să nu îi părăsească. Alături de Ea , îndurau mai

parcă mai ușor, asprimea gerului. Iar Hestia, pentru că așa i-a rămas în amintiri

numele, l-a rugat pe logodnicul Ei să îi aducă o fârâmă din Focul Tatălui Soare.

Să se încălzească cei adăpostiți în peșteri.

Iar Fiul Soarelui se spune că a furat o Flacără din Foc și i-a adus-o Hestiei. I-a

dat-o dar a legat-o cu jurământ  să rămână pururi fecioară până la nunta din Cer.

Iar Focul să fie păstrat în Vetre rotunde și să fie păzit de a nu se stinge niciodată.

8

Iar cele care îl vor păzi să rămână fecioare. Așa Focul Sacru a fost păzit veacuri

de Vestale. Așa, Flacăra Sacră a luminat și încălzit Vetrele caselor, purtat și în

inimi.

Poporul a venerat-o pe Hestia care a devenit Zeiță, alături de Fiul Soarelui. Iar

oamenii îi păstrau cu iubire pe amândoi,  în flacăra din inimi. Se spune că Focul

Sacru din Temple s-a stins de câteva ori, dar câte un fulger a aprins un copac

care a devenit torță vie, așa putând să fie readus Focul și în Temple. 

Apoi.... au trecut veacuri. Omenirea s-a transformat. Puterea a revenit bărbaților.

Care au ridicat Temple mărețe, au construit cetăți. Au devenit puternici și

învățați. Iar un măreț preot, care voia ca neamul lui să nu-și uite menirea divină,

a rugat-O pe Zeiță să îi fie îngăduit să transmită Legile frumoase, tuturor, pentru

ca oamenii să le cunoască și să le respecte. Iar Zeița i-a spus lui Zamolxis:

SCRIE !!! și ele au rămas scrise ... Scrise în amintirea din inimi, scrise de rouă pe

zidurile aspre ale munților care au devenit Chip de Carte. Credință păstrată în

suflet și inimă de atunci până în veșnicia nostră, religie căreia nu îi mai dăm un

nume, pentru că Mânăstirea de tămâie își înalță și acum Ruga către înalturi, cale

de mântuire.

Măreția... Măreția puterii a devenit beție sufletească, căreia puțini i-au rezistat.

Alte obiceiuri au apărut, alte înțelesuri au fost date vechii înțelepciuni. Dar

Înțeleptele și Înțelepții nu au părăsit niciodată pe oamenii care se jucau ca niște

copii neascultători. Maturitatea lor îi făcea să se lupte, să se lovească, să se

ucidă. Au uitat treptat să mai vorbească cu zeii lor, să-i asculte. I-au uitat. Și

înverzirea pe acest ținut, a devenit doar o poveste din Țara tinereții fără

bătrânețe și a vieții fără de moarte, trăită cândva....

........ ......... Amintirea cerne în mine roua care îmi scaldă inima. Stâncile care

ascund chipurile străbune, prind viață. Focul din inimile fiecăruia, a celor de

acum, doar FOCUL SACRU din inimi , va putea reaprinde Flacăra Vie care să

lumineze iar pământul, Mama noastră divină.

Avem în noi Puterea Iertării și a Vindecării. O avem în inimă, Templu Sacru. O

putem reînvia și aievea. Făcând o Vatră sacră, fiecare sau împreună cu cei

9

dragi. Reconstruind-o ca pe un Altar, în fiecare casă. Iar acum, la echinocțiu,

afară, în natură. Pietrele... eheeei! Câte povești nu știu ele. Dar, ascultătoare,

participă și la spunerea propriilor noastre povești, dacă vrem a le scrie ...

înaintașilor noștri. Au nevoie de gândul nostru de iubire. De iertarea inimilor

noastre, pentru a se putea și ei ierta, pentru a se elibera din suferința pe care și

ei știu că au provocat-o, lăsându-ne-o și nouă povară.

 *    *   *

Iar Cel care a ridicat povara, îndemnându-ne să Îi urmăm exemplul, s-a coborât

pe Sine din înaltele ceruri. Iubirea Maicii Sale ne-a dăruit încă odată, Flacăra

Credinței în inimi. Fără Iisus Christos, sufletul nostru nu ar mai cunoaște veșnicia

cerului, fără Maica Sa, nu am trăi veșnicia Iubirii.

Meleagurile noastre au aspre și minunate trăiri. Purtate încă de flăcări care

luminează în adâncul peșterilor. Însăși inima nostră e un asemenea adânc de

Taină. Altar de Vie și veșnică rugă!

.................... Se aprinde Flacăra conștiinței în neamurile dintru începuturi ale

Planetei. La fel ca și trupul uman, și planeta are meridiane, nadisuri energetice.

Care au fost distruse. Le putem reface. Pe locurile sacre, unde cei vechi de zile,

vorbeau cu dumnezeieștile întrupări, au rămas, Sunt actualele sanctuare, temple,

biserici. Nimic nu s-a pierdut. Sunt încă, păstrătoare de memorii care trebuie însă

activate. Iar această sarcină, e a nostră, a celor de acum. Dar înțelegând și

asumându-ne Sacralitatea Iubirii. Nu simplificarea sau graba de a face, oricum,

ceva.

Ne putem ajuta de cele mai pure ,,pietre”. Cristalele! Adevărate păstrătoare de

informații, adevărate și puternice relee, amplificatoare ale gândurilor dar și

stărilor noastre.

Voi continua cu a scrie un scurt ritual pe care îl putem face oricând, dar, mai

ales, ACUM, la ECHINOCȚIUL de PRIMĂ_VARĂ. 

10

                                                                                                          18 martie

2013

Cetățuia Negru Vodă, echinocțiul de primăvară

Neamul meu minunat! Al cărui suflet trăiește și prin mine. Îmi găsesc greu

cuvintele, acum, după clipele petrecute la Cetățuia, Negru Vodă. Nu eram decisă

unde să ajung pentru a sărbători vindecarea care poate avea loc la echinocțiul

de primăvară, atunci când ,,își scot străbunii degetele afară, de liliac, de crini, de

toporași”. Uluitoare versuri și pline de un adevăr pe care îl știi, îl simți doar cu

inima.

Voi mulțumi mereu din adâncul inimii celor care mi-au făcut posibile asemenea

clipe. Altfel nu aș fi avut cum ajunge. Cu o zi înainte ... trăiam inutilitatea

posibilității unui asemenea drum, după ce îl gândisem de săptămâni. Dintr-o

dată, parcă îi dispăruse importanța , chiar și acel farmec pe care îl aștepți să fie

în asemenea clipe.

Există inițieri care sunt primite direct de la divinitate. Altele sunt cele primite

printr-un inițiat pământean. Străbunii noștri, se spune că vorbeau direct cu zeii

lor. Să înțelegem că zeii coborau mai des aici, venind în ,,Grădina Maicii” așa

cum aveam să îi spunem cu toții mai târziu, în amintirile noastre?! Uneori,

nemaiputând veni direct, se întrupau.

Mi-am dorit, sufletul meu a incantat dorința unei zile calde și luminoase. Și cea

de dinainte a fost ploioasă și rece. Până înspre seară, îndoiala devenea din ce în

11

ce, profundă amărăciune.  Apoi hotărârea bruscă, sigură că ,,voi pleca” ,

că trebuie să plec. Nu mă mai interesau condițiile meteo sau de altă natură.

Totul se supunea sau avea să o facă. Și așa a fost.

Zorii zilei au fost superbi. Și am mulțumit cu bucuria care curgea prin mine.

Drumul...?! Ar fi trebuit să ajungem în trei ore ( ținând însă cont de traficul de

dimineață din capitală....). Au apărut ,,întârzieri” și pe drum. Știam ce înseamnă

și eu dar și cel care de ani buni îmi este călăuză pe drumurile mele. Uneori fără a

spune nici un cuvânt, lăsându-mă cu ale mele gânduri ,,cu care nu vă plictisiți

niciodată” cum îmi mai repetă uneori, zâmbind.

Imi pregătisem aprope cu rigurozitate, notându-mi pe carnețel ce trebuie musai

să iau. Fiecare obiect devenise extrem de important de parcă numai de el

depindea totul. A! Până nu am spus cu voce tare gândul că ,,trebuie să duc și o

sticlă de ulei” parcă începusem să ne învârtim în cerc. A oprit și am luat uleiul

necesar, pus apoi în rucsac. Aș fi vrut totuși , să fiu acolo, sus la Mânăstire, în

jurul orei 13 când era punctul maxim al echinocțiului... Aș fi vrut ... !!!

Și am ajuns înainte de ora 12. Mi-am pus rucsacul în spate, am primit îndicația

ca la ora 16,30 să ajung din nou la punctul de plecare și.... am luat-o singurică în

sus, pe poteca care se ascunde din câțiva metri în câțiva metri. Nelipsiții copii

care cer de pomană, apoi două fete care coborau și... în restul drumului nimeni.

Ziua, văzduhul, erau nemaipomenite. La fel și freamătul tărâmului care parcă își

deschidea tainele mute. A apărut prima Cruce. Pus rucsacul jos și început

fotografiatul. Am realizat că până atunci nu mai făcusem poze, eu, care eram cu

el la ochi tot timpul. Apoi ... RUGA! O RUGĂ care a izvorât din mine cu un firesc

de dincolo de fire. La următoarele Cruci, a fost la fel. La una din ele am făcut

multe poze. Din orice unghi pozam, apăream și eu într-un colț. Apoi ... la a opta,

am rămas cu mâna, o secundă în aer:  o gâză frumoasă zburase în semnul

12

crucii, aproape de icoană. Era a opta. Iar înlăuntrul meu s-a clădit Crucea, Forma

ei Vie. O Stare-Formă care a vibrat apoi tot Timpul.

Apoi .... am întâlnit un bondar imens care s-a rotit ușor și a zburat brusc, la ale lui

trebi. Cercetaș sadea, care a zbârnâit de câteva ori în jurul meu și, probabil că

nu eram un pericol mare pentru teritoriul văzduhului lui, așa că a dispărut în aerul

cu irizații din ce în ce mai fermecătoare.

La fiecare Cruce, de pe acest drum marcat cu imagini pe care scrie ,, VIA

CRUCIS” și un număr, aceleași opriri de Ritual. Nici nu puteam trece mai

departe, fără el. Eram convinsă de asta. Dar nu o convingere care să aparțină

rațiunii. Știam cu sufletul.

La a zecea cruce a apărut un fluture. Grația lui era desăvârșită. Zbura lin, apoi în

linii șerpuinde apoi în zigzaguri. M-am așzat pe o băncuță de lemn, care sunt

intotdeauna în apropierea crucilor, și am scos caietul ca să schițez ,,traiectoria”

zborului lui. Am renunțat: mâna îmi ieșea, depășind foaia. Am privit doar

farmecul la care mă supunea.

Apoi... am văzut indicatorul ,,Spre Valea Chiliilor” Și o poză. Atunci am crezut că

data trecută când am fost, undeva prin Toamna anului trecut, nu  ,,observasem”

indicatorul. Acum, știu că am citit chiar cu voce tare, dar urcasem împreună cu

însoțitorul de atunci, la Mânăstire. Acum... fluturele zbura spre potecă. Ce era să

fac?! Să-l las singurel?! I-am și spus cu voce tare: ,,Ei, hai că vin!” ( cei care

colindă munții știu că este normal să ai asemenea conversații).

Tot timpul am stat cu aparatul foto deschis, filmând. Poteca este destuuul de

îngustă, coboară...urcă ! La minutul 2, 26 am întâlnit o crenguță cu ...muguri!

mari și frumoși. Așa că i-am filmat. Munții se mai ,,răsturnau”,  după cum îmi

căutam eu un punct de echilibru. Din filmuleț reiese că am ajuns sus pe stâncă în

.... 3.22 de minute, când rostii ,,hopaaa” urcând ultima piatră ( aveam totuși un

rucsac cu multe în spate (?!) ).  Dacă nu ar fi totul pe film, ziceam liniștită că spun

13

un adevăr că drumul durează ....jumătate de oră, cel puțin. Și sincer, nu m-ar fi

convins nimeni că nu este așa. Tot timpul am filmat, deci nu am nici un motiv să

mă îndoiesc, dar.... Sigur timpul de acolo nu este același cu timpul ...măsurat,

cronologic. Pentru că acolo sunt.... Veacurile!

Priveliștea, de sus, de pe stânca suspendată, încât oricât am încercat să văd pe

ce se sprijină, nu am reușit, este de nespus în vorbe. Doar mâna cu aparatul foto

era deasupra văilor, adâncurilor puțin amețitoare, care îmi scoteau exclamații de

uimire ori de câte ori le priveam.

Până am ajuns să citesc ce scria pe crucea de aici ( min 6.09. deci am

stat ,,dublu” decât timpul în care venisem, adică patru minute, adică ....o oră ?! ) :

,, MOȘILOR NEAMULUI NOSTRU IERTARE”.

În acea clipă....munții s-au zguduit în mine, izvoare de lacrimi au țâșnit din

adâncurile mele. Mă prăvăleam pe văile din jur, pluteam în văzduhul care mă

ducea înspre depărtări, iar alunecam în mine, căutând ceva... Văzduhul , cerul

alunecau îndepărtându-se și apoi apropiindu-se de mine. Uneori simțeam cum

aproape mă sufocă, ca în următoarea clipă iar să simt o eliberare imensă.

Ultimile imagini din filmuleț  sunt aici, în fața Crucii de sus. Nu știam, de asta sunt

sigură, nu știam de ea. Dar trăiam totul cu o stare covârșitoare, de neatins prin

cuvânt. 

De fapt ...nu mă așteptam să citesc cuvintele din sufleul meu, scrise acolo. Ruga

pentru care plecasem de acasă , ca să ajung într-un loc sacru și să mă rog

pentru vindecarea și iertarea tuturor celor din neamul meu, era acolo. Rostită de

toți înaintașii mei. Venise și rândul nostru, al celor de acum, venise și rândul meu

să o rostesc. Nu o ,,rosteam” pe de rost, o citeam mereu și mereu de pe cruce. 

Cu voce șoptită, cu lacrimile care ardeau sau înghețau pe obraji și în mine...Cu

muțenia care striga din adâncuri. Acest ,,strigăt mut” pe care l-am mai auzit în

mine este durerea totală a iubirii. O ne.mărturisire, o neputință înfiorătoare dar în

14

care încape Totul. Nu stare a firii ci a Vieții însăși. Sau a amândorura ?! nu asta

are importanță.

Și așa cum uneori apar în filmuleț atunci când urcam aici, văile păreau a fi cerul

iar cerul devenise Vale de dor. Așa trăiam în acele clipe.

Cerul are a ne ierta multe, avem și noi a ierta multe cerurilor.

Un ciripit de pasăre nevăzută (chiar m-am uitat după ea, dar cred că era în

spațiul de sub stâncă) m-a readus, cât de cât la o normalitate care m-a făcut să

încep iar a poza. Acum, acum am ,,trăit” adevărul pe care ne ajută  tehnica să îl

vedem. Uneori ....după ce trec clipele, când descărcăm amintirile, vedem la ce

am fost părtași. Din fericire, am avut parte de un pic mai mult, dar tot datorită

aparaturii.

Marea majoritate, doar datorită tehnicii actuale, avem parte de asemenea

revelații. Se schimbase totul în jurul meu, starea mea era alta din clipă în clipă.

Culoarea  înălțimilor din fața mea, a fost tot timpul deosebită față de celelalte

culmi. Reveneam mereu și mereu privind întra.colo. Până când prin aparat am

văzut și eu..... 

Munții păreau - ERAU ireali. Ardeau într-o culoare nemaivăzută .Se

transformaseră ...Filmam și mâna îmi era ghidată blând dar ferm de ceva

nevăzut. Uneori plimbam aparatul și priveam cu ochii fizici, în jur. La un moment

dat am văzut acea ,,dungă” albă în mijlocul ecranului. 

Fugitiv.. ca o părere pentru că deja deplasasem obiectivul. Sentimentul acela

de ,,trăire” într-un spațiu și timp deosebit, a dispărut când am ,,gândit” că mi s-a

stricat aparatul. Un gând de o fracțiune de secundă, suficient încât să revin

curioasă în acel loc. M-a înfiorat. Acea coloană era aievea. Pornea de sus și....

mâna mi-a fost împinsă mai departe. Dar acele culmi... luaseră Foc. Filmam în

continuare dar ,,prindeam” priveliștea de acolo. 

15

Era pace și liniște, era IUBIRE. Era și OFRANDĂ, era o întâlnire ,... erau multe.

Secunde de Veșnicie în care toate timpurile se întâlneau.

 Iar vântul... avea și el joaca lui. Ba sufla foarte tare , ba tăcea oprindu-se brusc.

A rămas în mine mult timp un fior rece, de foc rece, până în noapte, când am

ajuns acasă. Era  plăcut, mă simțeam bine așa. Apoi, am închis aparatul și m-am

așezat pe stâncă privind fără gând, fără trăiri mesajele din jur. 

Suspendată pe acea stâncă, îmi era ușor să fiu singură, să privesc totul, să simt,

să trăiesc totul... 

Când Cerul sărută Pământul

CAVALERUL TRAC

III

Am terminat micul meu ritual de Rugă, martori fiindu-mi sufletele din munți, din

văzduh, din apa curgătoare în mijlocul căreia se ridică stânci tăcute, semn că

vorbele încă nu sunt spuse. Pe cer nu mai era nici un nor. Eram observatorul

care vedea și înregistra totul, fără a comenta nimic. Lăsam să se imprime în

mine amintirea acelor clipe din vremi neuitate nicicând, doar trecute în nemurirea

care începuse a se mărturisi. 

Erau patimi și strigăte, erau șoapte și dulci suspine, erau și meșteșugurile

nevăzute ale cunoașterilor uitate. Și erau lacrimi și sfâșiere asemeni doinelor și

jălii noastre mereu rostite la răstimpuri. 

Dorul!!! Un dor care sfâșia totul, lăsându-se atunci o liniște care înfiora făpturile

văzute și nevăzute. Nici de mine nu se îndura să mă treacă dincolo de granița

16

ridicată de atunci încoace. Dorul nu plânge. Nu suspină. Nu privește decât

înlăuntrul adâncului din el însuși. Chiar și trăirea acelei priviri care tot alunecă,

alunecă... simți cum nu mai respiri. Aerul devine foc care mistuie. Nu am mai

avut putere și m-am lăsat pe piatra  din acel vârf, de unde cuprindeam munții

viorii, cu străluciri de soare și lună, de cer albastru pe care dansau mii de

luminițe. Care s-au pornit a călători în toate zările. Unele ca un fuior, altele

grupate asemeni unei sfere, altele ca mici comete singuratice. Fascinant

moment. Marea întâlnire cred că se terminase, doar  Veșniciile continuau Sfatul

de taină.

Totul era asemeni vântului care se oprise din când în când, lăsând și așteptând

să se înscrie ceea ce numai el știa, de când trecea prin lumi.

Știam că pot pleca să îmi continui urcușul străjuit de pe Via Crucis. A urmat a 11-

a apoi a 12-a cruce  și, am avut înaintea ochilor imaginea uriașă a Mamei. Cea

căreia i s-a sfârtecat cu picamerul burta. În acel loc se vede pictată o Cruce. De

iertare și mântuire. Raze de soare au înconjurat cu blândețe măreața statuie. Nu

am putut să urc până acolo. Simțeam că ... nu pot ierta. Nu pe cei cu picamerul

ci... pe cei care i-au știrbit trupul dincolo de fire. Dacă ajungeam să îmi lipesc

obrazul de piatra ciobită aș fi urlat de durere. Iar acea Putere din mine nu voiam

să devină ură. Nu aveam cum îmi odihni sufletul chinuit....Nu acum...

Iartă-mă Maică Bună, Tu ai puterea de a ierta! TU ești Iertarea și Iubirea! Iartă-mi

durerea față de oamenii care au mutilat TRUPUL TĂU, Pământul cu flori-surorile

mele, cu animalele-frații mei, pe care i-am omorât, mereu impreună cu o parte

din sufletul nostru.Așa am rămas fără de El iar pe Tine te-am chinuit ...

Odihnește-mi sufleul, dăruiește-mi Pacea și Vindecarea inimii. Primește jalea din

mine și iartă-mi neamul pribeag în propria-i casă, vatră acum fără de vise și

noroc.

17

...Acum cuvintele sunt ca o rană vie de fiecare dată când mi-aduc aminte acele

clipe, când Soarele a îmbrățișat stânca Maicii. Este, este atâta durere acolo...dar

și Iertare!!! Iar eu... eu nu pot trece încă la a-I cere Binecuvântare, Ei-

Împărătesei de care ascultă cerurile și căreia iadurile I se supun. Încă se smulg,

se sfarmă din Ea bogății efemere. Coboară cerurile să ne ajute, iar noi turnăm

otravă în mormintele străbunilor. Ardem scara către cer, alungând îngerii care se

sacrifică pentru EA, pentru a ne răscumpăra pentru lacrimile Ei.

...Iertare! dar aici a fost clipa de adevăr a sufletului meu pribeag. Aici... inima

mea a rămas în inima Ei de-a pururi. Neînduplecarea din mine a devenit ardere

în Iubirea Maicii și a Luminii Lui.

Am urcat încet cărăruia... Mă uitam după Bisericuța din stâncă... Nu o vedeam. O

clipă, am crezut că ... Dumnezeule! Nici nu mai știam pe unde merg. Stâncile din

vale păreau vii. Vag , imi aminteam cumva că trebuie să privesc spre dreapta

spre a ajunge la Cavalerul trac. La acea imagine care a străjuit munții atâta timp.

Și pe noi, neștiut , tăcut, arâtând mereu o Cale. Soarele luminase totul până

acum. 

Aici...erau țurțuri mari, care alunecau din stâncă, oprindu-se brusc, într-o lacrimă

curată. Am cules una și alunecarea ei rece pe ochi, mi-a făcut

bine. ,,Încotro...încotro alunecă vijelia din tine?! Ce e dincolo de inima ta?!” Alte

imagini în care sulița e coborâtă spre adâncuri, parcă pentru a le interzice

trecerea, imagini în care sunt doi călăreți conduși de Zeiță...  Mult timp am

privit ,înainte de acest drum, fotografii care redau diferite ipostaze ale cavalerului

trac- așa cum i se spune. Există un mesaj în ele...Încă nerostit. 

18

Mistere în care neamul nostru a lăsat ,la vedere, marea Înțelepciune.Dar sigur

știută de cei care au păstrat cu sfințenie și smerenie, Tainele Nemuritorilor.

Pentru că sunt convinsă că sunt, încă mai sunt...

Da, sigur. Trebuia să spun o rugă, să fac poze și ... să culeg câteva ramuri, din

cele lăsate de cei care refăceau gărduțul de protecție. Și pe care le-am adus

acasă spre mirarea alor mei. Mulțumesc pentru înțelegere!

Am intrat cu sfială în Chilia Moșului. Cu mult înainte,mijlocitor între Cer și

noi ,apoi, rugător pentru toți. Pentru a nu ne uita Cărarea.

Și ca să nu mă părăsească miracolele, lumânarea de ceară curată, pe care o

adusesem de acasă, s-a aprins și flacăra ei a devenit ...dublă. Am încercat cu un

băț de chibrit să ,,refac” flacăra. Și am reușit. Ca în secunda următoarele să fie

din nou două ! Din nou chibritul , din nou flacăra dublă. Era ca un joc: eu, apoi

venea rândul ei. Și la un moment dat, a izbucnit puternic în sus, puternic, ca apoi

să se îmblânzească iar și ...să fie două. 

Am ieșit după aparatul foto care era în haină, afară, sperând că la întoarcere

flacăra va fi, totuși normală. Era! Însă în secunda următoare... Așa am reușit să

surprind și ,,izbucnirea” dar și dublarea. Apoi... am făcut ordine, am strâns

lumânările arse. Am lăsat uleiul. Erau candele multe, dar fără fitile. Dar ardea

lumânarea. Ca alin. 

Era liniște și pace. Îmi doream să stau acolo, așa fără gânduri, doar cu rugăciune

blândă și alinătoare, care izvora din aerul curat.

Pașii au găsit ușor drumul către cele două biserici. Am intrat în cea nouă. Ușa la

bisericuța din stâncă era închisă. Un călugăr tânăr era înăuntru, a zâmbit blând.

M-am închinat și am rămas în fața Altarului. În partea stângă am văzut racla

sfântului care se nevoise în rugăciune pe munte. Simțeam bunătatea vindecării

19

prin rugile lui, aduse tuturor. Și s-a auzit chemarea clopotului, imn către divin. La

ieșire, călugărul era în ușa micii bisericuțe și zâmbind, m-a invitat la slujbă.

A venit părintele stareț, a început slujba... Nu am putut sta până la sfârșit.

Depășisem cu mult timpul ,,acordat”, învoire  de a sta ,,pe munte”. Iar cu o bâtă

de alun dată de cei care refăceau gărduțurile, am ajuns la șosea într-un sfert de

oră. Știu, se spune că drumul durează aproape o oră. 

M-am uitat la ceas când am plecat și când am ajuns. Așa că...sigur am făcut

doar un sfert de oră. Probabil... magia nuielușei ( o bâtă cumsecade), de Alun. 

Călătoria aceasta, în Timp, se terminase ...

Și așa avea să se încheie O ZI !!! ... spre un nou început.

Când cerul Sărută Pământul, înverzește totul. E Primă.vară din nou și iar.

20