obiective

Azil cultural

întreruperi literarebackstage

de citit, de citat recenzie

restituirianul I, numărul 1primăvară 201320 de pagini

aventurăpictură

cineastmodele

poezie

AZILcultural

cuprins..................................

Întreruperi literare (Ioan CHIDEȘCIUC)Backstage. Alexandru Andrieș (Cosmin VAMAN)Recenzie. Sprințare chipuri ale morții (Virginia PARASCHIV)Avizier. Bogdan Federeac și miserupismul său domestic (Georgică MANOLE)

Minoritari în majoritate. Despre sănătatea mintală, altfel (Tiberiu ROTARU) Relatări din cele două Românii. Caravana jurnaliștilor (Ioan MATEICIUC)(Articol ilustrat cu fotograf ii de Oleg Zharii din Kiev)Azil poetic. - Dinu Olărașu (Anca UNGURIANU)Poesis. Ionela Mădălina GROSU Vlad A. GHEORGHIU

Folkever 5 ani - Regulament

Poezia, o explorare inițiatică (Clara MĂRGINEANU)

Invitatul revistei

Autograf. Interviu cu artistul plastic Raluca Veronica Ioniță (Cristi MATEI)Ce vedem. Ce ascultăm (Tiberiu ROTARU)Zidul de Hârtie. Radu Cosașu. Exerciții de supraviețuire. Realitate, ironie și ficțiune (Vlad SIBECHI)

.................................. ..................................

3468

910

1213

15161719

revistă editată de

Redacția: Ioan Mateiciuc, Tiberiu Rotaru, Virginia Paraschiv oraș Siret, str. Alexandru cel Bun, nr. 10 B acspetertomaschek@gmail.com/0746132218

Adresă:Contact:

ISSN 2286-1343

AZILcultural

2013/ianuarie - martie...................................................................................................................................................3

întreruperi literare(Ioan CHIDEȘCIUC)

........................ ........

Peter Tomaschek (I)Peter Tomaschek s-a născut la Siret în ziua de 11 iulie 1882. A frecventat

școala primară a orașului său natal. Provenea dintr-o familie de coloniști din Boemia care au venit în Bucovina în anul 1802. A studiat câte un timp la Lwow (Lemberg), Viena, Praga, Insbruck și și-a încheiat studiile de filosofie și germană la facultatea din Cernăuți. Între 1907 și 1932, publică 14 lucrări din care majoritatea dedicate omului, culturii, problemelor păcii și războiului, istoriei, etc. În ultimii ani ai vieții scrie sporadic în ziare, căci ideile sale pacifiste își găseau loc cu greu în lume din cauza ascensiunii lui Hitler și a apariției fascismului. Pentru activitatea sa este persecutat ca neamț, percheziționat și mutat cu catedra timp de patru ani la Sighet și Dorohoi.

Cu zece zile înainte de moarte, la 1 decembrie 1940, redobândește catedra de la Liceul Comercial Siret, considerând-o, după mărturia fiicei sale, “cea mai fericită zi a vieții”. Chiar dacă a văzut lumina în familia unui neamț, chiar dacă fiul își părăsește tatăl și se mută în Germania, Peter Tomaschek nicicum nu s-a putut desprinde de Bucovina, de pământenii săi sireteni, de România – țară pe care el o iubea și în care a fost lăsat să se odihnească pe veci…

Astfel, cu o lună înaintea morții fulgerătoare, Tomaschek scria într-o scrisoare către bunul său prieten sucevean Leca Morariu: “Schreiben Sie mir in positive Sinne. Soll ich aussiedeln oder nicht Bin in Rumänien geberen, ein erdgebundener Freund des rumänischen Volkes, habe sehrviel Forschungsmaterial – lebe und sterbe fur mein Roumänien. (Răspunde-mi într-un mod deschis. Trebuie eu să mă repatriez sau nu? M-am născut în România, îi sunt unul din pământeni – prieten al poporului român, am foarte mult material de cercetare, trăiesc și mor pentru România mea)”.

Prieten inimos și devotat poporului român, tuturor naționalităților, talentat și pedagog al celor tineri și vârstnici, cunoscător al culturii germane și a celei române, cadru didactic al liceelor din Suceava și Siret, Peter Tomaschek depășea limitele meseriei sale de educator, adâncindu-se în activitatea de cercetare a trecutului românesc și al verbului românesc, asupra contribuției culturale a locuitorilor din Bucovina, desfășura o luptă neîncetată împotriva războiului, luptă pentru respectarea demnității omului, a drepturilor sale, pentru un profund umanism. Așadar, în atenția sa a intrat Eminescu prin micromonografia Mihai Eminescu – poet al României. Portretul vieții sale și al timpului său – 1914, în limba germană; Noi cercetări în legătură cu originea lui Mihai Eminescu - 1925, în limba română și de asemeni, despre istoria orașului Siret – Cine a fost Margareta Mușata? Margaretha de Cereth domnia Walachiae minoris, tot în limba română, precum și alte articole și conferințe pe diferite teme.

Toate materialele care au văzut lumina tiparului sunt bazate pe o bibliografie bogată. În colaborare cu profesorii V. Milici și N. Ițcuș, Tomaschek reface modelele cetăților siretene ale lui Sas – Vodă și cea a Cavalerilor Teutoni de pe Ruina.

Atenția autorului se îndreaptă către structura sufletească umană, antinomică, fondul sufletesc ancestral al cărui centru pare să fie inima, depozitarea celor două sentimente opuse, al binelui și al răului. Ruga țăranilor, cu prilejul morții, are menirea să atenueze acest sentiment de răzbunare, element primit în ființa umană în favoarea triumfului binelui, care nu e posibil, susține profesorul Tomaschek, fără o cultură a inimii pentru toate straturile sociale, fără o educație solidă pe linie școlară și religioasă. La rândul ei, cultura inimii, odată realizată, va furniza o bază culturală pentru întreaga Europă pe care dragostea de aproape o va forma ca pe cea mai elevată religie.

De pe acum, Peter Tomaschek, devine un fervent promotor al eticii sociale în care locul central este ocupat de om și grija pentru formarea plenitudinii ființei sale în baza celor mai frumoase calități ale sale care, nu degeaba, au determinat pe latini să recunoască încă din antichitate proverbialul adevăr: “Homo res sacra homini est”. De fapt din “barbaria etică”, spune Tomaschek, un gând trebuie salvat și anume cel mai elevat “că omul este cea mai acută nevoie a omului” și aceasta se va realiza atunci când toate științele vor ajunge prin lumina adevărului să slujească cea mai înaltă dezvoltare a omului. Numai aplicația adevărului în folosul omului se poate numi etic, afirmă Tomaschek, și nu falsele precepte și norme morale vehiculate de ipocriți cu vorbe deșarte.

AZILcultural

(Cosmin VAMAN)

backstage

alexandru andrieș

De ce apareți atât de rar? De ce sunt atât de rare concertele lui Alexandru Andrieș?

Sunteți un artist foarte prolific. Anul și albumul, cel puțin.

Nu e obositor pentru un artist să creeze într-un asemenea ritm?

Păi din cauza mea, evident. Probabil că publicul și-ar dori să mă vadă mai des, sau măcar așa îmi place să cred, nu știu dacă e adevărat, dar eu dacă aș cânta prea des, aș începe să mă transform într-o mașină de cântat, ceea ce nu e în regulă. Și prefer să cânt mai rar, ca de fiecare dată să fie ceva special și pentru mine, nu numai pentru public. Pentru că se creează o altfel de atmosferă în clipa în care cânți, mai mult sau mai puțin, cam aceleași cântece, din 3 în 3 zile, tot timpul, devine inevitabil ca după o perioadă, să le cânți pe pilot automat și să nu-ți mai pese, cumva. Și eu nu vreau să ajung așa. Am văzut chestia asta la mulți dintre cei care asta fac, din asta își câstigă banii și nu au încotro. Eu am și norocul că nu am renunțat la meseria mea, îmi văd în continuare de partea de arhitectură și de orele de la 'Ion Mincu' și de asta pot să-mi permit acest lux, pentru că e un lux să apar rar, dar să fie o experiență corectă și din punctul meu de vedere, dar și din cel al publicului.

Păi dacă nu fac multe concerte, am timp.

Păi ritmul ăsta nu ține neapărat de odihnă sau de oboseală. Sunt unii artiști care sunt foarte prolifici, există și la noi destule exemple, și peste tot în lume. Și pe de altă parte nu înseamnă că dacă faci mult, e și bine. Sunt foarte multe șanse, dacă produci mult, din același mult, o bună parte să rămână undeva uitat la coș și o mică parte să rămână cu adevărat bună. Din punctul meu de vedere, a intra în studio și a imprima un material nou, este o experiență la fel de inedită ca un concert pe viu, dar e cu o cu totul altfel de experiență. Trebuie cumva să înlocuiești emoția și energia pe care ți-o transmite publicul atunci când cânți pe viu ceva; în studio, oricum ar fi, e un spațiu steril unde tehnic nu ai niciun fel de reacție, ori atunci trebuie cumva să inventezi diverse 'haine' pentru cântecele alea care să funcționeze și în sistemul ăsta de conservă, cum zic eu și nu numai eu, discului.

---------------------------

4...................................................................................................................................................2013/ianuarie - martie

Pentru că discul este ca un fel de conservă care înlocuiește hrana proaspătă. Când nu ai încotro și pleci într-o excursie și nu știi dacă găsești ce mănânci, îți iei niște conserve în bagaj, nu? Și dacă te-a prins foamea, desfaci o conservă și o mănânci. Nu se compară cu mâncarea proaspătă, gătită atunci, dar decât deloc... Și pe de altă parte, muzica asta conservată are niște reguli proprii care o face să funcționeze altfel decât muzica cântată pe viu și artiștii care înțeleg lucrul ăsta merg în această direcție și de cele mai multe ori, ce auzi pe disc nu se repetă în concert și nici invers, pentru că sunt alte tipuri de emoție pe care le generează. Când ascult și eu discuri, pentru că și eu sunt pasionat, le ascult singur sau cu maximum doi prieteni. Nu e lume, nu mă ia valul și emoția și atunci sunt alte lucruri care te impresionează în clipa în care asculți un disc, și asta încerc să fac de câte ori intru în studio și asta încerc să fie și un fel de 'concurs' între mine și prietenii mei și public. În sensul că n-am prea repetat, deci discurile de studio nu seamănă prea mult unul cu altul. De multe ori sunt diferențe drastice. Și eu cred că asta e bine, pentru că nu e în regulă să oferi mereu același lucru pentru că le transformi într-o marfă. Da, Coca Cola trebuie să fie la fel tot timpul. Să știu că am cumpărat Coca Cola, ăla e gustul pe care îl caut și aia e cantitatea. Dar nu cred că arta e un produs de manofactură și atunci cred că e mai în regulă așa.

Nu știu, că nu am stat să fac recensământul populației sau să fac studii de piață să văd despre ce subiecte se cântă sau nu. Motivul este simplu: în clipa în care cei care fac cântece și trăiesc din asta, ei vor ca respectivele cântece să fie difuzate de cât mai multe posturi de radio, de cât mai multe posturi de televiziune și să fie, dacă se poate, cumpărate de cât mai multă lume și evident că în clipa în care ai o părere foarte clară - politică sau socială - unii sunt de partea ta și alții nu. Deci îți micșorezi piața în mod automat. Te vor cumpăra numai ăia care sunt de acord cu tine, iar cei care nu sunt de acord cu tine o să te înjure și ei trăind din asta, vor cât mai puține probleme.

Păi sunt destul de mulți, dar majoritatea sunt din generația mea, nu cred că e interesantă lista pentru oamenii mai tineri care vă ascultă pe voi.

Sunteți unul dintre puținii artiști rămași pe piața muzicală românească dintre cei care mai abordează probleme și legate de ce ni se întâmplă, aspecte sociale, într-o cheie mai mult sau mai puțin serioasă, dar sunt mesaje importante transmise despre ce ni se întâmplă. De ce credeți că ați rămas așa puțini?

Ascultați muzică românească?

Cine vă place, în afară de Byron?

Da, sigur că da!

AZILcultural

backstage---------------------------

Nu vreți să ne dați două, trei nume?

Presupunând că găsim un om care nu a ascultat niciodată Alexandru Andrieș, și ar veni și ar spune: "Trimiteți-mi o singură piesă din care să înteleg cum e muzica lui Alexandru Andrieș".

Mulțumesc mult!

Nu, că sunt destul de mulți și pe de altă parte, pe urmă dacă dai o listă o să înceapă niște comentarii, gen: A, pe mine nu mă place. Încep niște prostii care nu au nicio legătură cu realitatea, dar trebuie să spun că îmi plac foarte mulți dintre colegii mei, din generația mea, mai mult sau mai puțin, respectiv, Alifantis, Baniciu, Vintilă, îmi place foarte mult trupa Byron, care este una dintre puținele trupe adevărate care au apărut, pentru că sunt unele făcături care există pentru un scurt timp și pe urmă dispar și se refac și iar dispar, dar ei mi se pare că propun și o chestie interesantă din punct de vedere muzical și s-a dovedit că funcționează și bine împreună, deja au trecut câțiva ani buni de când tot experimentează și fac lucruri și sunt interesante. Bine, probabil a contat și faptul că sunt foarte bun prieten cu cel care cântă la clape în trupă și care este cel care se ocupă de site-ul meu care există pe internet, el defapt l-a făcut, eu nu am niciun merit în asta și m-am împrietenit și cu ei, pentru că, iar, întâmplător sau nu, studioul în care lucrează este același cu studioul în care lucrez eu, deci avem același prieten maiestru de sunet, domnul Victor Panfilu și s-au legat lucrurile, așa cum se întâmplă și în viața, oamenii cu care te înțelegi se apropie de tine, tu de ei și cu oamenii cu care nu te înțelegi, chiar dacă nu este un motiv serios, sunt în alt plan, sunt în altă parte.

Asta nu am cum să o fac eu, nici măcar nu aleg eu piesele pentru discurile mele. Nu am cum să fiu obiectiv, cântecele mele sunt niște lucruri foarte personale și bineînțeles că cel la care lucrez și cel pe care îl termin, mi se pare cel mai bun, iar a doua zi încep să lucrez la altul și mi se pare că acela e cel mai bun și nu am cum să aleg eu, nu pot să fiu obiectiv, ăsta e unul din motivele pentru care lista de piese pentru fiecare disc o face Mariana Mântulescu, ea ascultă tot, îi cânt tot ce am pregătit și din chestia aia selecționează niște piese, hotărâm că mergem pe o idee sau alta și în funcție de asta, eventual mai fac niște piese care să se potrivească în economia acelui disc, album, și așa mai departe, dar nu pot să le aleg eu. Păi cea mai bună piesă poate fi de exemplu cântecul ăsta "Cea mai frumoasă zi" care dacă vă uitați pe Youtube era cea mai accesată melodie a mea. Este de departe, din punctul meu de vedere, cea mai bună din punctul de vedere al vizualizărilor și al popularității. Piesa respectivă nici nu am vrut să o pun pe disc, am zis că e o tâmpenie, ce să caute asta pe disc, și Ana cu Vali Stelian au sărit un kilometru în sus de pe scaun și au zis că este cea mai bună piesă, cum să nu o punem pe disc, iar eu am zis că este o tâmpenie, acorduri de muzică clasică, nu e nicio șmecherie, ce e cu asta. Iar ei au spus: "Băi, tu nu știi, asta o pui pe disc, asta e treaba mea, nu e treaba ta”. Evident că ei au avut dreptate.

Și nu, nu am cum să fiu obiectiv, dar dacă ar fi să aleg așa un cântec care îmi place acuma, în perioada asta să zicem, nu știu, să zicem...îmi tot sună în cap o melodie care de fapt e foarte veche și care sună splendid și care se cheamă "A stat ploaia" și care a apărut pe un disc care a apărut pe culegerea asta 50 30 20, pentru că alea erau cântece care la vremea respectivă erau difuzate fără cenzură, fără niciun motiv serios, și le-am pus atunci în varianta orchestrată și cântat acum ca bonus pentu cei care au cumpărat colecția. De ce, chiar nu știu de ce, pentru că e o vreme frumoasă, nu plouă, a fost o toamnă absolut superbă. Uite bat în lemn, sper să nu fie o chestie și să înceapă de mâine, așa pur și simplu, să plouă groaznic.

Cu plăcere, și tăiați voi ce nu vă place din asta.

--------------------------------------------

2013/ianuarie - martie...................................................................................................................................................5

AZILcultural

(Virginia PARASCHIV)

recenziesprințare chipuri ale morții Spiritul flamand al unui poet maramureşean - VASILE MORAR

................................................................

Mare şi anevoioasă este osteneala de a citi poemele lui Vasile Morar întocmite în volumul „Nu vă temeţi” (Editura Transilvania, 2011) şi facem vorbire abia despre volumul I. Poetul îşi copleşeşte prezumtivul cititor cu grandoarea ciclopică a întreprinderii sale. Ţine totul sub control, onestitatea lecturii, vrednicia opţiunii pentru el, poet deja consacrat şi definit, timpul fizic şi spiritual de dăruire a lectorului, în contrapartidă cu efortul de creator, devoţiunea faţă de o poezie încătuşată în prozodie clasică, în răspăr cu ritmul versului alb. Vasile Morar a anticipat cu ironie suavă supliciile lecturii unui volum de dimensiuni impresionante, şi, ceea ce este mai rău pentru spiritele cârcotaşe, este apariţia recentă a unui volum doi şi iminenţa volumului trei. Vasile Morar păşeşte din o mie de poeme într-o mie. Zice domnia sa cu umor buclucaş, lasă să fie multe, poate doar aşa mă vor lua în serios. Subiectul este subînţeles pentru poet, pentru noi, subiectul probabil rămâne în mister: cititorii, confraţii poeţi contemporani, criticii, prietenii maramureşeni ai fatidicei zile de marţi, exorcizate la Ojete (Baia Mare, pentru uzul profanilor în materie de boemă cu clop). În ceea ce mă priveşte, parcurg cu plăcere nedisimulată versurile prietenului Vasile Morar, pentru că în universul său poetic mă aflu într-un tărâm cu care fraternizez spiritual, din perspectiva formaţiei mele livreşti, mereu în căutarea naturaleţii spontane, autentice. Vasile Morar aşează volumul impunător sub deviza papală care a făcut istorie sub ochii noştri. Este un lucru evident, dar să vedem cum a perceput POETUL îndemnul sacrosanct. Comentatorii lui Vasile Morar au observat aspectul ludic carnavalesc cu care abordează temerea noastră cea mai firească şi sâcâitoare, temerea de moarte. Asocierea versurilor sale cu picturalitatea lui Breugel este deja un bun câştigat în arealul comentariilor critice.

Ileana Roman, prospectând cu fineţe volumele publicate înaintea volumului la care facem referinţă, sesizează cu acribie picturalitatea din versurile lui Vasile Morar, ba chiar observă că acestea rămân la stadiul de peisaj delirant, iar sub aspectul tendinţelor scriiturii, îl caracterizează drept poet neoromantic la nord de Eden. Ileana Roman, în proiecţia ei sensibilă asupra unor lecturi, se defineşte pe sine însăşi prin demersul comentariului critic. Ea sesizează peisaje apocaliptice, stranii, obsesii, fantasme necrofile. Anxietatea sudului danubian pliată pe o creaţie a nordului. O receptare critică interesantă, investită cu rafinament şi cu supleţe intelectuală. Rămânem din păcate doar la o simplă fantă prin care tragem cu coada ochiului la poeme, ca apoi să ne retragem cu satisfacţia analogiei suficiente, lămuritoare oarecum pentru poezie şi poet. Citim, asociem intuitiv cu reperul cultural cel mai vizibil, la o primă şi convenţională lectură, şi trecem cu lejeritate de consumatori de literatură, la alte cărţi, la alţi poeţi.

Cazul Morar devine caz finit, clasat, o voce exotică şi pitorească maramureşeană, ce-i drept, singulară şi originală în metafora luxuriantă, cuvântul magic pus în slujba unui gând poetic, insistent, repetitiv, statornic, evaluarea critică e finită, corectă, stimulatoare pentru autor, cititorul are a-şi face şi el o idee, pe cont propriu, şi gata, aşezăm o carte frumoasă în raft, pentru altădată, când va fi să fie, eventual o ceremonie sau festivitate.

6...................................................................................................................................................2013/ianuarie - martie

O atare abordare mi se pare păguboasă, nu pentru poet, neapărat, domnia sa are partea lui de măgulire şi de flatare, nu e nici anonimizat nici marginalizat, are o cotă naţională prestigioasă. Maramureşul cultural care-l conţine pe poet e cam tăcut, mediul aulic nu se prea osteneşte cu promovarea poetului care este admirat în sud. E prea de-al nostru ca să-l înălţăm în rang înalt, laolată cu ceea ce se cheamă marea literatură română. Paguba e pentru noi cititorii.

Suntem prea grăbiţi să percepem un act de cultură, receptăm discursul literar fie superficial, într-un exerciţiu de conformitate cu preocupări literare, furat din durata cenuşie a rutinii cotidiene, fie unilateral, prin tălmăcirea unui interpret al textului literar. Ne situăm de bună voie sub tutela criticului literar cu implacabila sa autoritate şi fermitate categorială. Impact empiric sau impact dirijat. Desigur cazuistica se raportează nu numai asupra poetului asupra căruia încercăm să zăbovim mai pe îndelete şi mai nuanţat, ci asupra relaţiei noastre de consumator de lectură cu textul literar. Preambulul are tocmai rolul de a pune în discuţie o privire „altfel” asupra textului poetic, cu atenţie expresă asupra ciclului de poeme din “Nu vă temeţi”, volumul I. Propun cu simplitate răsturnarea criteriului de abordare, anume să abandonăm pista originalităţii amprentei stilistice, şi să explorăm acele locuri comune şi, în măsura în care putem aduna din cioburi şi frânturi imaginea unei entităţi, a unui întreg, să configurăm în poezia lui Vasile Morar valoarea exponenţială a unei spiritualităţi. Să înţelegem dacă volumul este o simplă antologie de poeme, sau dacă acestea se adună într-o entitate spirituală de sine stătătoare. Să identificăm chemarea din adâncurile fiinţiale a unei voci poetice, luând ca repere teme şi motive înţelese ca arhetipuri. Ioan Marchiş, artist plastic şi filosof, are darul de a fi declanşat pentru artă şi cultură, interesul pentru scotocirea arhetipală. Viaţa, dragostea, moartea, natura, credinţa, feminitatea, sunt preexistente memoriei artistice colective sau individuale. Un poet nu poate face începutul lucrurilor, nu se poate situa în afara simbolurilor culturii şi civilizaţiei care-l conţine: “Nu numai opera de geniu este semnificativă, ci mai ales textele matriciale, arhetipale, impersonalizate, opere ce nu se erodează în timp, ci se şlefuiesc, se simplifică, devenind adevăraţi atomi ai structurii spirituale”. Volumul “Nu vă temeţi” ne oferă o excepţională oportunitate de a detecta cum armonizează Vasile Morar zicerea sa poetică unică şi irepetabilă, cu semnalele statorniciei cutumiare, tocmai prin spaţiul generos de referinţă.

Feminitatea este permanent invocată, în cele două feţe ale preexistenţei sale: senzualitatea şi maternitatea, ambele componente ale feminităţii sunt procesate din arhetipuri precreştine, senzualităţii îi lipseşte ideea de culpă, de păcat, iar imaginea mamei e simplă, naturală, nu are transcendenţa mamei christice. Senzualism în simbioză cu austeritatea matriarhală, un joc de imagini buclucaşe cu imagini impregnate de timiditate filială şi duioşie, eros haotic şi spontan, şi mama rustică, robustă, mustrătoare, împăcată cu destinul firesc de muritor. Hedonism coexistând cu veneraţia bărbatului ce îşi amână fără termen ieşirea din copilărie, ieşirea de sub tutela convenabilă a mamei.

CĂRĂRILE DE STICLĂ

Printre arbuşti de sticlă îmi port de hăţuri calulpe care cu potcoave de pluş l-am potcovitsă nu calce arbuştii sau să frământe locul

în care sticla moale abia s-a întărit

Călcam şi eu şi calul cu grijă înmulţităvedeam cum în arbuştii de sticlă curg erori

şi şerpii de cenuşă-şi scot capetele afarăde sub incandescenţa pastei turnată-n zori

Un murmur ca de ape îmi învăluia calulşi eu simţeam prin oase o boare de somn lung

smuceam de hăţuri calul şi-l îndemnam cu zbiciulsă nu adorm în codrul de sticlă, să ajung

Şi calul să ajungă, desiştea să rămânăîntreagă ca poiana pavată până când

mi s-a speriat calul şi-a început să joaceşi pe cărări de sticlă eu călăream plângând

Eludarea transcendenţei şi plonjonul în practica diurnă a realului domestic, fie el frivol, fie auster, este tributară influenţei lui Walter Witman. Vasile Morar se declară explicit admirator al poetului american şi afirmă cu francheţe că frumuseţea lumii în detaliile ei senzoriale, i-a fost dezvăluită de poetica marelui precursor. Discursul poetic al lui Vasile Morar şochează lectorii formaţi în spiritul convenţional livresc, naturalismul eroticii pe-alocurea prezent, e de natură să producă sancţionarea unor frazări şi a unor intruziuni lexicale drept creaţie vulgata.

Poetul premeditează asemenea efecte şi-şi râde în sinea sa de bon tonul ambalajului poetic romanţios, desuet şi ipocrit. Odată cu poetul se joacă alter egoul său cel mai vizibil, claunul, personaj omniprezent, direct sau sugerat prin meandrele ludice ale textului poetic. Vasile Morar aplică în felul său, cu dezinvoltură, expresia poetică a paradigmei eros-thanatos. Moartea e un protagonist cu care viaţa însăşi face casă bună. Ideea morţii nu este nici obsesivă, nici lugubră, nici spăimoasă, poetul nu înalţă moartea la dimensiunea unui destin tragic.

Un alt poetic Nordic, de expresie sobră, austeră, rafinat distilată intelectual, Vasile Grigore Latiş, dă glas reflexiv unui concept generat de reprezentările arhetipale, anume că viaţa însăşi coexistă cu moartea: “Eul îl găseşte pe celălat în Feminitate, într-o reluare infinită de sine, cu Mama, cu morţi cu tot, cu tot lucrul, cu nimic, Eul nu mai scapă de sine”.

Ludicul sprinţar în toată textura volumului, secondând erosul şi moatea, deopotrivă, a dat prilej de definire a tendinţelor lui Vasile Morar înspre zona burlescă, chiar frivol parodică, spre farsa suculentă de tip Thyl Ulenspiegel. Breugel, Thyl, scânteiază semnalele flamande, să ne dumirim dacă sunt simple corespondenţe culturale, sau ceva mai mult de atât. Să privim cu atenţie chipurile morţii din volumul “Nu vă temeţi”, izvodite dintr-o preexistenţă cutumiară în spaţiul rustic maramureşean.

Aceste chipuri multiforme se includ în intervalul binomului cromatic arhetipal, alb-negru. Imaginile fractale ale vieţii din moarte germinate şi înspre moarte îndreptate. Chipurile joviale ale morţii, imagini consolatoare pentru conştiinţa lăuntrică a precarităţii. Pirueta flamandă a poetului Vasile Morar ne aduce lectura într-un vertij al culturilor şi ne provoacă un sentiment paneuropean de identitate.

AZILcultural

nu vă temeți

2013/ianuarie - martie...................................................................................................................................................7

Poezia, o explorare inițiatică - Carmen SVEDUNEAC

Carmen Sveduneac a avut curajul unei explorări secrete, în întinderile robite tainei, din coşul pieptului. Fiecare pas spre centru presupune un ceremonial al înţelegerii şi asumării, fiecare descoperire transpusă în cuvinte presupune scufundare în real şi înălţare în haloul visului. Autoarea închide între coperţile acestui volum poveşti, stări onirice, semnificaţii, amintiri şi presupun că actul în sine al scrierii este un act de exorcizare. Odată pusă sub lupă şi ţintiută în acul cuvântului, durerea îşi pierde puterea hipnotică. Din încercări precum absenţa unor martori doriţi şi empatici se salvează prin tăria unui vers: “totuşi am să-i cos păpuşii nişte ochi/ că nu pot veghea de una singură”. Dar traseul continuă, mi-o imaginez strigând: “show must go on!”, de dragul iniţierii în propriul său mister. Îndură anotimpuri, se oglindeşte în propriile-i spaime, înţelegând că tăcerea sa este o limbă necunoscută: “ochii îmi sunt plini de albul nefiresc care s-a aşternut peste strigătul meu mut/ şi tot ce văd/ e că tu nu înţelegi/ zăpada din mine”. Povestea merge mai departe, de mână cu autoarea, care, atunci când oboşeşte, probabil, continuă traseul în zbor. Deasupra înfrângerilor şi dincolo de singurătate, pentru că ştie: e mult prea târziu să se întoarcă. Se află pe drumul poeziei, iar aceasta nu se lasă trădată. Iar când trădează oamenii, aproape că nu mai contează, pentru că: “tot ce ne separă e iubirea care ne-ar fi putut apropia. linia vieţii mele continuă în palma altcuiva”.

Acum când scriu, am terminat lectura volumului “Relatări din coşul pieptului”. Subliniez că poemele poetei Carmen Sveduneac mi-au fost trimise de un prieten comun, Ştefan Chilariu. Spun acest lucru pentru a evidenţia o parte din frumuseţea lumii noastre de truditori ai metaforei, atât de străină lumii lor, a celorlalţi. Da, este un exerciu de forţă să captezi şi să răspândeşti poezie! Este o forţă şi traseul poetic propus de Carmen Sveduneac pe care nu o cunosc, dar pe care o felicit şi o asigur, că poezia poate salva lumea!

8...................................................................................................................................................2013/ianuarie - martie

avizierrelatări din coșul pieptului

AZILcultural

................................. Bogdan FEDEREAC și miserupismul său domestic

(Georgică MANOLE)

Citesc, e drept, cu oarecare întârziere cartea de poezii a lui Bogdan Federeac „Dragoste cu acordul părinţilor” (Editura „Feed Back”, Iaşi, 2012, 65 pagini, 11 + 33 = 44 de poezii). Pentru o aşezare a autorului în raftul „generaţionist” trebuie să sap în adâncime încet şi cu răbdare, cam cum sapi o fântână. Cartea lui Bogdan Federeac, o considerăm o galerie cu poezie expusă. Nu greşesc pentru că poetul „expune”, pur şi simplu, 44 de credinţe pe o axiomă miserupistă: femeia reală nu trebuie să constituie preocuparea supremă. Ideea de femeie, da! Din această perspectivă poezia din acest volum nu este, nici pe departe, un omagiu adus femeii, dar nici o insultă. E un fel de îndemn la indiferenţă: „femeia nu trebuie cântată/ cu fluier de lut/ nici la vioară cu strune din coada lui pegas/ descântă şi cântă-i cu buze fierbinţi/ plăcile de marmură/ îngălbenite de vreme/ până se ridică norii/ şi se închide o ploaie” sau „ să nu iubeşti!/ femeia te macină, te macină, te macină,/ se ramifică şi te macină, te ma…// de prea multă iubire ai să putrezeşti/ ascultă-mă/ iubirea te macină, te, te, te…/ iubirea e cancer, femeia/ nu-i o pastilă pe care s-o ei regulat/ – o regulezi când o ei// s-a dat frâu liber la frumuseţe/ e mai ceva ca banii/ şi goliciunea e murdară/ perversă/ o să te plictiseşti, îţi spun…”. Douămiiştii obişnuiau şi ei să-şi cultive acest tip de indiferenţă, transferând caracteristicile categoriei duale bărbat – femeie în categoria poem – poezie. Îmi amintesc cum prin 2000, poate 2000 şi ceva, Paulina Popa, ca să dau un exemplu, se exprima: poemul – „el este singurul bărbat adevărat/ el lasă cuvintele să danseze singure”; poezia – „Trece ca o regină printre Bărbaţii secolului şi spune/ sunt femeia voastră, / pântecele meu pe cei drepţi îi va înmulţi!”.

Miserupiştii, precum Bogdan Federeac, adică cei care îşi citesc poeziile prin podul „casei Dosoftei” sau se citesc unii pe alţii pe internet, ei sunt poemul, iar poezia întreaga literatură. Preocuparea principală a miserupistului e să fecundeze literatura: „într-o zi or să mă recunoască domnişoarele pe stradă/ or să întoarcă privirea şi-or să strige/ el e textierul/ ce a lăsat borţoasă literatura!”. Fiind aşezată pe o serie de procese senzoriale, poezia miserupiştilor place. Ei au abilitatea de a se plia pe un sistem de reprezentare preferat. Cred că sistemul de reprezentare preferat al lui Bogdan Federeac este cel olfactiv. Altfel nu se explică de ce predomină mirosul de transpiraţie prin poezia lui. Dacă e să aleg o poezie, mă opresc la moartea se îmbracă din s.h.-uri: „poate nu m-am afundat destul în patimile tinereţii şi de aceea ceva din/ imaginea lui a rezonat în mine ca o coardă izbită rece de un basist.// dimineţile se scurg/ din venele frunzelor/ tu le-ai numi nervuri/ eu nervi/ de toamnă/ de azi/ pe mâine/ tălpile se mai rod/ şi ochii se mai limpezesc./ cafeaua e tot mai amară/ iar clara rămâne/ unul din visele/ arhivate/ pentru clipa/ în care îţi vezi toată viaţa/ şi nu ştii/ dacă e să mănânci popcorn/ şi să aplauzi/ sau să închizi ochii.”.

Voi continua să-l citesc mereu şi cu interes pe Bogdan Federeac din cel puţin două motive: cât de mult se va mişca pentru a impune miserupismul şi dacă îl pot declara definitiv un saturnian. În rest, un miserupism domestic transpare din această carte.

(Clara MĂRGINEANU)

Trebuie să ne apărăm de ei. Cum? Îi închidem în spitale. Nu pot să nu amintesc aici – în paranteză – titlul dintr-un tabloid foarte popular din minunata noastră țară: “Schizofrenii își omoară mamele”. Noroc de vreo două ONG-uri și câteva voci avizate care au atras atenția asupra derapajului grav din titlu. Deci militez și mediez pentru o abordare culturală a problemei sănătății mintale în sensul înțelegerii ei ca problemă de sănătate ce se poate manifesta pe diverse paliere ale intensității.

Organizația Mondială a Sănătății a declarat acum câțiva ani că una din trei persoane trece într-o perioadă a vieții sale printr-un episod de sănătate mintală – și gândiți-vă numai câți semnează în această publicație. Aceste episoade reprezintă mai ales anxietăți, depresii, fobii, dar și episoade post-traumatice ca urmare a deceselor celor dragi, accidente, îmbolnăviri, etc. Deci, problematica sănății mintale ne aparține ca element al vieții cotidiene, necesar de a fi mediat cultural/educativ.

Istoric, când spitalul devine comunitate. Istoric vorbind, majortatea literaturii de specialitate (Jones, 1972; Skull, 1979, Levine 1981, Gilman 1982) este de acord ca există trei etape mari ale dezvoltării îngrijirilor de sănătate mintală:

· Perioada I (aproximativ 1880 - 1950) – de dezvoltare exclusiv instituțională, în care se construiesc aziluri, crește numărul de paturi și personalul de îngrijire este strict medical. Deci problema era considerată una strict medicală, pacientul fiind luat din familie, aceasta fiind considerantă incapabilă să se îngrijească sau să rezolve “problema”.

· Perioada II (1950 – 1980) – scade importanța azilurilor, scade numărul de paturi, apar profesii noi medicale și non-medicale: asistent social, psiho-terapeut, psiholog clicic, ergo-terapeut, terapeut ocupațional. Potrivit trendului general s-a trecut de la o abordare unidisciplinară la una pluridisciplinară, iar pacientul pierde din caracterul exclusiv pasiv și trece la unul semi-activ.

· Perioada III (1980 - 1998) – scade numărul de paturi și crește numărul serviciilor comunitare pentru beneficiarii de servicii de sănătate mintală. Programele de tratament și de recuperare sunt interorganizaționale, individualizate, apar unitățile protejate. Crește importanța psiho-terapiei, a prevenției și atenția acordată îmbunătățirii calității vieții.

2013/ianuarie - martie...................................................................................................................................................9

(Tiberiu ROTARU)

PREAMBUL I Sănătatea mintală a devenit un subiect la modă.

Conștient sau nu, ca urmarea a unei mari și absconse conspirații, ne-am învățat să vorbim despre stress, anxietate, fobii, tulburări de adaptare, depresie, cum se vorbea acum 30 de ani despre aspirină sau despre antibiotice. Discuția majoră care se impune este dacă s-au înmulțit cazurile propriu-zise, sau cazurile diagnosticate. De când cu DSM-urile (The Diagnostic and Statistial Manual of Mental Disorders, publicat de American Psychiatric Association), în multiplele sale ediții, diagnosticul devine o treabă facilă, aplicabilă unei plaje largi de persoane. Odată cu reforma sistemului de sănătate și transformarea sanatoriilor/ pușcariilor în spitale deschise de psihiatrie, s-a transparentizat și imaginea pacientului, dar și imaginea lucrătorului în sistem. Boala mintală a devenit un fapt aproape banal, la îndemâna oricui, dar, cel mai important, vindecabilă, ne-permanentă. Din păcate, și aici avem de-a face cu o defazare între mentalitate și tehnologie. Dacă progresele în domeniul sănătății mintale sunt mai mult decât substanțiale în ultimii 50 de ani, dacă suma investită în cercetarea creierului este una foarte substanțială, mentalitatea maselor se mișcă greoi, respectând aceleași reguli patriarhale care ajută auto-conservarea preconcepțiilor comunității, acestea devenind opace (mai mult sau mai puțin) influențelor exterioare. Deci, sănătatea mintală este la modă pentru că reprezintă un trend al modernității și, de ce nu, al democrației. Dar, ca orice trend, înțelegerea comună a problemelor de sănătate mintală suferă de superficialitate și generalizare. Se vorbește mult despre toleranță, puțin despre acceptare și foarte puțin despre integrare și sprijin. Se face mult la nivel instituțional, politic, dar puțin sau nimic la nivel comunitar și chiar educativ de masă. Ca orice altă reformă începută exclusiv de sus în jos, și cea în domeniul sănătății mintale are șansa nefericită să eșueze în derizoriu dacă nu se bucură de participarea reală a comunității, prin actorii săi reprezentativi.

PREAMBUL IICe caută sănătatea mintală într-o revistă de cultură. Este

evident că atitudinile noastre față de boală dar și față de bolnavi sunt mediate de educație, de clișee culturale și de experiența directă față de fenomen. Odată cu “deschiderea” mai mult sau mai puțin aproximativă a instituțiilor de profil, sau măcar transparentizarea lor, publicul a fost pus în fața a două realități șocante:

- Bolnavii mintali există, și sunt exact ca noi, au două mâini, două picioare, o față, iar “nebunia” nu o poți vedea nici pe față, nici în ochi și nici măcar nu este genetică. Deci cum putem să ne apărăm de ei?

- Spitalele de psihiatrie sunt niște locuri înfiorătoare, niște închisori medicale, locuri ale torturii și terorii, dar reprezintă un rău necesar pentru că vin să răspundă nevoii comunității de a izola “nebunia” pe termen lung.

Puși în fața indubitabilei realități, prima reacție a fost cea comună de apărare. Așa ceva li se întamplă altora, cel mult vecinului cel ciudat, sau nici măcar nu se întâmplă în orașul/cartierul meu. Din păcate, această reacție de apărare, a fost distrusă de media care prezintă, aproape zilnic, tragedii cu nebuni. Concluzii: Ei sunt printre noi. Sunt periculoși.

.....................................................................

AZILculturalcultural

Minoritari în majoritate

Despre sănătatea mintală, altfel “A fi într-o minoritate, chiar şi o minoritate de unul, nu te face nebun.” (George ORWELL)

Mi se pare evident că România se străduiește cu greu, încă, să facă trecerea spre etapa a treia, iar județul Suceava reprezintă un exemplu fericit și destul de unic în peisajul serviciilor de specialitate. Însă întâmplări precum cele de la Poiana Mare din a doua jumătate a anilor 2000, sau chiar secția de pediatrie unde sunt copii legați de pat, ne fac să ne întrebăm dacă am sărit de prima etapă.

Este observabil, la o lectură superficială, că accentul se mută dinspre cei patru pereți ai azilului, către familie și apoi către întreaga comunitate. Dacă acest shift este absolut normal și mai mult decât eficient și redirecționează resursele dinspre instituție/specialist către beneficiar, întrebarea reală este dacă și comunitatea, adică fiecare dintre noi este dispus să treacă prin același shift, de la spectator pasiv, protejat, către actor activ, implicat. De bine de rău, beneficiarul învață să iasă din spital cu fruntea sus, să vină la centre de zi, să participe la grupuri terapeutice sau de self help. Noi, cei din afara sistemului, trebuie să învățăm să trecem de la starea de toleranță condescendentă către cea de acceptare activă. Nu de alta, dar v-am spus ca unul din trei ….

Caravana jurnaliștilor Una din acțiunile proiectului transfrontalier “Depășind frontierele. Dezvoltarea turismului

montan” implementat de către Centrul de Afaceri din Cernăuți în parteneriat cu fundația umanitară

“Clopot” din Suceava și asociația “Bukvița” din Cernăuți, a luat sfârșit. Proiectul este finanțat de către

Uniunea Europeană în cadrul Programului Operațional Comun Ro-Ua-Md, scopul fiind acela de

promovare a potențialului turistic din zona Bucovina, dar și de dezvoltare a relațiilor culturale, sociale

și economice între țările implicate.

Relatăridin cele două Românii(Ioan MATEICIUC)

10.................................................................................................................................................2013/ianuarie - martie

Nord sau Sud? O singură țară. O Românie frumoasă pe care din păcate nu o preţuim. Am terminat de ascultat măicuţele Domnului care, dacă te prind cu aparatul foto, te blesteamă, am terminat sarmalele. Toate. Am terminat energiile negative. Şi pozitive. Relatări despre o Românie bolnavă, nepansată, relatări despre miracolele nefăcute, despre hotelurile cu pretenţii dar fără oameni. Succes. România lui Andrei e şi a noastră dar şi a lor, mai mult a lor. De la Dorna la Vișnița și gata. Muzeul oului, garaje cu sculptori celebri a căror nume stau pe afişele marilor festivaluri din Europa, muzeele poporului, mânăstirile galbene, roşii şi albastre - toate verzi, peripeţiile din Rarău, cu lopeţi, cu piatră de râu, cu nisip de sub poduri fără cărare, cu îngheţ fizic dar cu spirit pozitiv şi sincer - nu am făcut altceva decât să le dăm autorităţilor posibilitate să se laude în ziare că au făcut şi sunt salvatori. Sunt neînsemnaţi. Asta doar de amintit. Restul a fost plăcerea care ne-a apropiat. Român din nord cu român din sud.

Respirăm în România din Ucraina ca în România noastră. Povestea abia aici începe. Basmul se trăiește live. Destul de bine înfipţi în realitate, cu ochii mari deschiși, respirăm istoria.

E peste tot, în clădiri, în piatră cubică, în oameni. Nu facem compromisuri, nu promovăm mediocritatea, facem din Bucovina din cele două Românii - din zona ei de munte - un brand real, nemutilat, matur.

Cântecul de la Cernăuţi, unde străzile par triste fără primar, unde Eminescu este preţuit în egală măsură cu Taras Shevchenko, unde blocurile au locul loc şi istoria locul ei. Istoria, da. Mai apoi am văzut splendoare de cetăţi, Hotin (una din cele șapte minuni ale Ucrainei) şi Kamenet - Podolsk, am fost pe la Boian, mânăstirea Sfânta Ana de la Văşcăuţii lor, şi am terminat la Cosiv într-un muzeu de meşteşug popular, interesant, pentru că am găsit şi istoria răsculaţilor din Ucraina într-o cameră bine ascunsă.

Reușim noi să avem grijă de ele, cu oameni și cu locuri?

AZILcultural

AZILcultural

caravana jurnaliștilorîn cele două Românii

2013/ianuarie - martie..................................................................................................................................................11

Obiective turistice în UcrainaStrada Olga Kobyleanska din Cernăuți, Primăria Orașului Cernăuți, Universitatea Națională Yuriy Fedkovych Cernăuți, Cetatea Hotin, Castelul Camenița, Kleopatra Hotel Camenița, Hotel 7dniv Camenița, Gala Hotel Camenița, Complexul Turistic Sunny Valley, Muzeul Colegiului de Artă Populară V. Șkribleak Vijnița, Muzeul Artei Populare Huțule Kosiv, Complexul Turistic Migovo, Parcul Național Berehomet, Teatrul Olga Kobyleanska Cernăuți, Administrația Regională de Stat Cernăuți, Centrul pentru Educație Estetică Tineretul Bucovinei Cernăuți.

Obiective turistice în RomâniaMuzeul Etnografic Vatra Dornei, Sala Oglinzilor din cadrul Primăriei Vatra Dornei, Fabrica Rio Bucovina Vatra Dornei, Pârtia Veverița Vatra Dornei, Telescaun Vatra Dornei, Pârtia Dealul Negru Vatra Dornei, Pârtia Parc Vatra Dornei, Pârtia Bucovina Vatra Dornei, Muzeul de Științele Naturii și Cinegetică Vatra Dornei, Muzeul Arta Lemnului Câmpulung Moldovenesc, Atelierul de sculptură a artistului Ion Maftei, Muzeul Oului Vama, Păstrăvăria Izvor din comuna Pojorâta, Hotel Alpin Rarău, Pensiunea Casa Baciu Fundu Moldovei, Biserica de lemn și mormântul lui Traian Popovici din satul Colacu, comuna Fundu Moldovei, Sala Muzeu Traian Popovici din satul Colacu, comuna Fundu Moldovei, Mănăstirea Moldovița, Mănăstirea Sucevița, Pensiunea Casa Rareș Sucevița, Muzeul Etnografic Marginea, Salina Cacica, Mănăstirea Bogdana, The Gerald’s Hotel Rădăuți, Muzeul Obiceiurilor Populare din Bucovina Gura Humorului, Catedrala Nașterea Maicii Domnului Gura Humorului, Mănăstirea Voroneț, Mănăstirea Dragomirna, Cetatea de Scaun a Sucevei, Muzeul Satului Bucovinean Suceava, Mănăstirea Sfântul Ioan Cel Nou de la Suceava, Grupul Ecologic de Colaborare (GEC) Bucovina.

12.................................................................................................................................................2013/ianuarie - martie

AZILcultural

azil poetic Nu știu cât nume, dar o ființă sigur, una care lucrează la numele

acesta. Despre vocație mi-e greu să spun. Simt uneori că treaba pe care o

fac în lume ar fi exact ceea ce-mi doream. Cu bucurie, cu patimă, cu chin.

Cu siguranță, sunt unele structuri ale minții mele care s-ar putea numi

artistice. Oricum, și definiția artistului a suferit serioase modificări în

anii din urmă. Dacă asta înseamnă însă onestitate, talent, curaj, atunci

cred că e bine.

O parte din vină e a mea. O alta a contextelor de

tot soiul. Remarc, deasupra de toate, un interes din ce în

ce mai scăzut pentru cei care stau pe scenă singuri, cu

doar o ghitară în brațe, încercând să ajungă la mințile și

inimile celorlalți, cu numai un vers, cu numai un refren.

Destul de zgomotos uneori, suficient de liniștitor

alteori. Decorat cu temeri, cu îngândurări, cu porniri copilărești,

cu idei de o noapte, cu proiecte grave, cu convorbiri telefonice

nesfârșite, cu lacrimi, cu pagini nenumărate acoperite de

fulgerări poetice, frânturi din viitoare cântece, ale mele sau ale

altora.

Nu s-ar mai încheia lista vreodată. De la foarte

cunoscuți la foarte bine necunoscuți. Cu osebire i-am apreciat

pe cei care au reușit să-și scrie și poeziile. De la cei foarte

șlăgăroși până la cei întorși adânc în sine. De la cei cu un singur

cântec până la cei cu nenumărate. De la glumeți până la profund

serioși, de la cei care sunt impecabili vocal și intrumental până

la cei care abia acum învață tainele. La unii am apreciat spiritul

ludic, spontaneitatea, freamătul, la alții echilibrul, tenacitatea.

Întâlnirile față în față cu toți oamenii aceștia, mai tineri sau mai

puțin, au fost cele care au contat până la urmă. Nu prea am

plecat cu mâna goală niciodată, dacă vrei altfel spus.

Provocator, desigur. Binefăcător, sper, și pentru mine și

pentru ei. Atunci când am avut posibilitatea să adaug ceva bun,

să sporesc într-un fel sau altul mesajul lor, am făcut-o fără rest.

Nu de puține ori, cu dificultate. Nu după puține încercări uneori,

așa cum alteori din prima silabă. Experiențe pe care le doresc

oricui. Nu dăunează, ba dimpotrivă, îmbogățesc pentru

totdeauna. Eu am făcut-o cu teamă și cu bucurie în același timp,

fără orgolii și fără prosteli de circumstanță. Am înțeles în timp cu

mult mai bine diferențele, cum, deopotrivă, și afinitățile dintre

noi.

I-aș supăra pe zei dacă aș declara una singură. Au fost

atâtea. Și nopți. Cu deasupra de măsură.

Poate, cu titlul unui cântec, “nu vrei să fii tu fratele meu”. Sau,

cine știe, dacă nu ar fi mai nimerit “n-ai nevoie de foarte multe ca să fii

fericit”. Ele, cântecele acestea, nu vor altceva decât să povestească

despre viața mea și viețile altora, despre singurătatea și frumusețea

lumii pe care o locuim, așa, în grabă. Despre iluziile și împlinirile mele,

despre neajunsurile și strălucirile vieții. Cu sinceritate, cu inspirație,

atâta cât am avut, cu gândul că toate se vor așeza, într-un final, în rostul

lor. Liniile acestea imaginare au țesut covorul pe care l-am întins între

mine și ceilalți, ca pe o punte.

Dinu Olărașu – un nume, o vocație, un artist?

............................................Cum arată interiorul acustic al lumii tale?

............................................

............................................

............................................

............................................

Apari destul de rar. De ce?

Cum e să colaborezi la construcția proiectelor altor artiști?

Cea mai frumoasă zi din viața ta?

Care sunt folkiștii tăi preferați? Muzicieni români preferați?

Dacă ar fi să trasezi între tine și ascultătorii tăi o linie imaginar-muzicală, cum s-ar numi aceasta?

............................................

dinu olărașu

(Anca UNGURIANU)

PoesisIonela Mădălina Grosu

odată cu toata furia taai dat fail cu viaţacu banii şi chefulţi se întâmplă chestii ciudate

familia din stomacul meu îţi vorbeşte în francezăte speriitrânteştiîţi schimbi vocea mai mereuşi fugi la strigoii abia treziţi din liftul blocat.

omul se visează vitrină

cu fluturi de gheață cu poveştile chinezeşti ale medicului de gardă

ca în mâinile peşterii staulumile domnișoareicumpără lapte degresatcopilul/ fetița cu ochi mari cu magazine alăturate cu ţigări la bucată

domnuleexistă o scară de individualitate7 vitrine-ecouri-concerte-bisericiale oamenilor trişti din oraşe cu tumori ale oaselor de sticlă și ale parcărilor subteraneîn care țiganca ioana alăptează al șaptelea sân

aici locuiesc preoţi aici sunt animale și amintirise rostogolesc își fac vânt se dezlipesc din propriile brațechinul are senssunt liberi pe retina societății 2013se-ntind scrisorile despre trupcu trup scheletic de oraş

maxi taxi spre todirești femei însărcinate călcate în picioare90% din cei care au loc sunt bărbaținu trec prin chinurile facerii miros a fumători a filozofia grădina buniciia zâmbet vertical doar

vitrina se pierde în vârtejul roșiatic secundele scad travaliul începecopilul se desprinde de trup omul se visează peşte.

............................................................................................................................................................

Născută pe 30 ianuarie 1994, este elevă a Colegiului Național “Petru Rareș” din Suceava, fiind unul din membrii de bază ai Cenaclului “Săgetătorul”. Este multilaureată a festivalurilor de poezie din țară, cel mai recent premiu obținut datează chiar din anul 2013, când Mădălina a reușit să câștige Marele premiu la festivalul concurs de poezie “Nichita în luna lui Marte” de la Vatra Dornei. Creaţiile sale au apărut în revistele „Luceafărul de dimineață”, “Poesis International”, “Bucovina Literară”, “Dacia literară”, “Convorbiri literare”, “Zona Literară”, “Poezia”, “Hyperion” şi în revista de atitudine culturală ALECART.

Ionela Mădălina Grosu

începe să guste din anonimat

mă macină până în cerul gurii până în fundul sticlei de bere caldăzdrang!

fiecare mască se apleacă spre rugăciune se scurge în chiuveta cu resturi de pește frica de goliciunede a fi dezgolităca o femeie epuizată/ o femeie bună

mai ia din ciocolățica rom devii mai pletosmai fascinat de coloana ei pe care o privești printre gratiile dușului

nu-mi amintesc de sutienul negru ci de preamult fum prea multe insomniiprea mulți bărbați aşezaţi pe coada lopeţii

cineva aprinde becul se scufundă în cadă ca într-o spumă cu frustrări. în oglinda aburită

un chip caraghios și nicio picătură de sângepe mustața tăiată din carne.

mi-l amintesc şi acum într-un cearşaf

aşa cum se ghemuieşte rufus în braţele mari şi recidin când în când adoarme

aici e vorba de banicâţi bani s-au dat pe tine/ cu cât te-au vândut în orfelinatulca o căsuţă de chibrituribărbatul şi-a cumpărat mănuşile-tutunun păr mare netuns din vânzarea ta

încă e frică de comunişti/ într-o ţară se mai fac cartofi prăjiţi în spitaleşi se desenează valuri/ în capacul borcanului se fumează

mereu mă întrebi cât e ceasul te grăbeşti să prinzi prohodulsoţia ta e moartă/ a dispărut din fotografiearuncă trandafirii uscaţi/ aproape negriaruncă-i în tramvaiul morţii de pe lipscani

2013/ianuarie - martie.................................................................................................................................................13

versuriAZILcultural

AZIL

....

....

....

....

....

....

....

....

.

...............

Vlad A. Gheorghiu. Născut pe data de 14 ianuarie 1992 la Piatra Neamț, Vlad este student al Facultății de Litere din Iași. Debutul literar îl așază pe Vlad între paginile Revistei “Tribuna” din Cluj Napoca la recomandarea poetului Ion Mureșan care zice așa: “Mi se pare cã Vlad A. Gheorghiu și-a aflat drumul. Treaba lui cã preferã sã cãlãtoreascã pe un tãiș de cuțit! În viziune ardeleneascã, îi doresc sã fie cuțitul lung cât ecuatorul!”. Creaţiile sale au apărut în revistele “Convorbiri literare”, “Conta”, “Familia” și “Hyperion”.

versuri

pervertirea unei lăzi cu gloanțe în a crede că e o mireasă perfectă

...și nimeni nu-țiîmbracă trupul mai bineca imaginile din război căratede vântpe culmi.

raw

lucruri magice se întâmplă încămară pereții îmbrăcați în coji de ouși foi de plastico râmă pune un copil în cârlig și-l aruncăîn lume poate schimbăceva.

paie în oglindă

pisica neagră a spart oglinda.

pansează-mi rănile cu

frunze de măr și

zahăr. intens.

un om normal încearcă să-mi

spargă pielea să

iasă.

afară. în frig.

cu capul gol. omul de paie

mă urmărește când alimentez

mașina. febra cumpărăturilor

de noapte. boala subtilă și

caldă se așează în locul meu.

în fotoliu. au crescut buruieni din covor de când

nu am mai trecut prin casă ca un

om. pereții-mi spun să fug.

să prind următoarea viață (de paie)

înainte să mor a 3-a oară de

frig.

korea

sparg statui. viața batecuie în tablouri. muzeulmeu...picturi cu var alb pealb pe verdeși iar pe alb.natașa capsează viațade mine.când voi fi mic din noumă voi naște în korea.prietenul meu e o găleată devopsea. în korea mă voi naștefrumos. pe lumină. ***

sparg statui. parcul nu a maiajuns la timp.viața bate un tablou devânătoare în pădure.îmi capsez ochiideschiși.uite-o! nu e!Natașa macină cafea.ora cea mai grea e...crede-măkorea doarmesub statui.***

sparg statui. viața bate cuciocanul în tablouricuie. piuneze.natașa capsează viațaîn noi.viața merge înkorealaolaltă.

un perete care nu ia viața în serios

un perete care nu ia viața înserios și

banda deurgențe e plină defugari

nu e mare lucru săhipnotizezi înecatul dinfântână

lanurile de porumb, astăzi,făceau autostopul peM83.

14.................................................................................................................................................2013/ianuarie - martie

Vlad A. Gheorghiu

cultural

AZILcultural

2013/ianuarie - martie.................................................................................................................................................15

autograf

Intrasem ca în sevraj. Eram ușor debusolată. Momentul creației este ceva ce nu se poate explica în cuvinte, dar dacă l-aș explica este foarte posibil ca unora să li se pară că sunt ușor într-o ureche, sau că vorbesc aiureli, dar cei ca mine cu siguranță ar înțelege. Uneori, pentru momentul acela, îmi aleg muzică, lucrul care mă influențează foarte mult, locul unde creez e și el foarte important. Și atunci mă desprind total de realitate și totul din jur începe să dispară, ușor, sunetele nu mai există, sunt doar eu cu personajele mele, care încep să apară pe rând, unul câte unul. Intru într-o altă lume.

Aș picta toate blocurile urâte din Suceava, cu personaje colorate și zâmbărețe. Dar cu siguranță n-aș câștiga proba, fiindcă mi-ar lua o veșnicie să pictez atâtea blocuri.

Dacă s-ar inventa un MasterChef al picturii și graficii cu probă sub presiune, cu ce i-ai surprinde pe chefi?

Refuzând de la bun început pictura, ce ai alege în locul ei?

Raluca Ioniță descrisă de Raluca Ioniță în 5 cuvinte.

Să spunem că Dali te-ar invita la cină și te-ar ruga, preluând modelul muzical, să faceți cea mai frumoasă pictură în doi. Te-ar însărcina să alegi tu o piesă muzicală pentru ambianță. Ce ai alege?

Nu sunt o mare fană a lui Salvador Dali, dar dacă ar fi să fie așa cum este întrebarea, aș fi tare încântată să aleg Ravel cu celebra lui piesă Bolero!

Dacă n-ar fi fost vorba de artă, cred că acum aș fi fost medic sau agricultor.

Visătoare, dezorganizată, sufletistă, zâmbăreață, uneori foarte serioasă.

Cum arată primii tăi pași către artă și când au fost făcuți?

Raluca Ioniță se poate detașa total de fenomenul artistic atunci când își împarte sarcinile vieții și prioritățile?

Cât la sută e stare de spirit și cum se poate descrie momentul creației?

Aveam în jur de 4-5 ani când mama mea lucra într-un atelier de pictură în cadrul fabricii de sârmă din Buzău. Obișnuia să mă ia des pe acolo când nu puteam merge la grădiniță sau nu avea cu cine să mă lase acasă. Ea lucra acolo grafică publicitară, raportându-ne la cum se numește în ziua de astăzi. Scria firme și lozinci (pentru Ceaușescu), reclame pentru geamurile alimentarelor, magazinelor, plăcuțe de atenționare de genul: “Atenție, câine rău, mușcă pe furiș”, cruci și panglici memoriale, fel de fel de etichete și alte ambalaje și de restul nici ea nu-și mai aduce aminte. Aveam în atelier chiar și un pătuț, într-un vestiar, în care intram perfect! Și dacă mă străduiesc puțin și închid ochii, simt și acum mirosul ăla de vopseluri care se foloseau la pictare și scriere.

Toate mișcările mamei mele în acel atelier. Când ea picta, era urmărită cu mare atenție de mine și mă fascina grozav de tare. Asta mi-am dorit și am știu că am să fac artă pentru totdeauna. Să desenez și să pictez!

Sincer, mi-e foarte greu sa răspund la această întrebare. Sunt o persoană ușor dezorganizată, uneori visătoare și m-am surprins de multe ori în situația în care aveam ceva foarte important de făcut, care nu avea nicio legătură cu arta. Totuși, mă opream din activitatea respectivă și începeam să desenez ceva ce mi s-a părut mie interesant în momentul respectiv. Nu e un obicei sănătos, nici pentru mine și nici pentru cei din jur, dar când există lucruri cu adevărat importante, în afara activităților artistice, încerc să mă concentrez și să le rezolv cu adevărat.

Starea de spirit, pentru mine, contează foarte mult. Dar uneori poate fi NU. S-a întâmplat desigur, să lipsească cu desăvârșire și câteva luni, un an, ceea ce m-a cam chinuit.

Raluca Veronica Ioniță, născută la data de 30 iulie 1985, în orașul Buzău. Este a ă ă din ă î anul

ț de ă ă și absolventă ățș din ș î anul ț de ă ă

ș Ș . Se bucură de un număr de trei expoziții personale și cinci expoziții colective. Se implică în nenumărate proiecte de creație și colaborări cu reviste de benzi desenate.

bsolvent a Liceului de Art “Margareta Sterian” Buz u n 2004 - sec ia Art Monumental a Facult ii de Arte Plastice i Decorative Ia i n 2008 - sec ia Grafic Publicitar i de evalet

(Cristi MATEI)

AZILcultural

...................................................

Pe cei de la Robyn and the Backstabbers i-am descoperit, ca alte un million de lucruri, la emisiunea “Garantat 100%”. M-a atras numele formației, și recunosc că încă nu știu care a fost sursa lor de inspirație, și faptul că ei cântă în română reușind să spună versuri inteligente. Apoi, sat dupa sat a devenit un fel de imn în grupul restrâns de prieteni, iar albumul a fost o supriză majoră. Originari din Harghita, au ca motto pe pagina de FB “shake off the wires, run like a river, glow like a beacon fire” iar sound-ul este unul mai mult decât atractiv, un rock urban, deși etichetările nu cred că sunt pe placul acestei trupe. Albumul se cheamă Bacovia Overdrive vol.1: Stalingrad, iar ei au declarat că putea la fel de bine să se numească Eminescu Delay, iar titlul nu vrea să spună decât că este important să duci lucrurile dincolo de limită, de contingent, de cotidian. Dacă nu mă credeți, căutați, dacă nu ați făcut-o deja, videoclipul la Spnzrtr. Este evident că baieții se iau și ne iau în serios ca și consumatori de muzică, iar creația este creație și sound-ul este sound. I-am ascultat live și acustic pe Radio Guerrila și au fost minunați. Dacă îi știți din ceea ce se mai aude pe la noi în afara mainstream-ului (BestFest, Radioguerrila, etc.), ascultați și “Când te-am cunoscut Cristina” ca să vedeți ce înseamnă ironia made by Robyn and the gang. Ca să închei, așa cum se poartă o să vă citez prima strofă din Soare cu dinți: Să fugim care încotro/ Cântând pe gheaţa crăpată/ Să ne luăm viaţa la mişto/ Un pian pe calea ferată/ Am moştenit/ Un fitil aprins/ Şi gloanţe de argint/ Dar le-am uitat dinadins/ A doua zi lumină/ Ne zâmbeam stânjeniţi/ Lacrimi de crocodil/ Soare cu dinţi.

ce vedem

Fiind un cinefil destul de înrăit în esență, dar amator în substanță, îmi împart experiența împărtășită pe marele ecran în două mari epoci: a copilăriei și a tinereții în care zeii erau Lucas și Spielberg, iar nimic nu se putea compara cu Războiul Stelelelor, Întâlnirea de Gradul III și ET, iar a doua, epoca tinereții spre maturitate, când l-am descoperit pe Tarantino. Atunci când am văzut pentru prima dată Pulp Fiction m-am reîntors în copilărie și mi s-a părut că mă uit pentru prima dată la un film, că sunt pentru prima dată la un cinematograf. Deși aveam temele făcute și îl văzusem pe clasicul Kurosawa spunând aceiași poveste din mai multe unghiuri, modul fresh, voit-tendențios și violent în care spunea povestea Tarantino, m-a determinat să reprivesc cinema-ul. În cercul restrâns de prieteni Pulp Fiction a ajuns cult-object, motiv interminabil de discuții și de admirație. Evident că după Pulp m-am întors la Reservoir Dogs, pe care nu îl văzusem și care m-a fascinat și apoi m-am îndrăgostit iremediabil de Uma la fiecare Kill Bill, mai ales că urmează al III-lea. Este evident că vrea să se distreze după munca de la Django. După această introducere interminabilă am ajuns și la subiect: încă nu ați văzut Django Unchained? Nu pot să cred. Filmul este opera de vreo 4 ani a lui Quentin, care a muncit la scenariu cu minuțiozitatea și perfecționismul ce îl caracterizează, a făcut vreo două crize depresive, și până la urmă a ieșit o capodoperă. Este un film ca o ceapă, are strat după strat, îți trebuie răbdare, puțină cultură cinematografică și dragoste față de această artă, ca să îl accepți ca atare, cu dialoguri savuroase, actori care fac o treabă excelentă și, nu în ultimul rând, o coloană sonoră de milioane. Singurul lucru pe care nu l-au înghițit majoritatea, este finalul. Eu vă spun doar uitați-vă la TV sau la tabloide și să îmi spuneți unde vedeți mai multă mizerie. Mergeți la Django și mai vorbim după…

16.................................................................................................................................................2013/ianuarie - martie

ce ascultăm(Tiberiu ROTARU)

urechi

ochi

2013/ianuarie - martie.................................................................................................................................................17

AZILcultural

Radu Cosaşu Exerciţii de supravieţuire. Realitate, ironie şi ficţiune

Ni l-am putea imagina pe Radu Cosaşu faţă în faţă cu istoria, ce devine un mediu, un habitat dar şi un ţap ispăşitor care va absorbi obsesiile şi frustrările într-o tentativă de recuperare. Şi cum se va face aceasta dacă nu prin scris, prin crearea acelui timp interior, populat cu fantomele născute din cuvinte, la graniţa dintre istorie şi cotidian, revoluţie şi destin individual, gravitate şi bufonerie. Astfel, scrisul devine ceremonie de supravieţuire în care accentele confesive, ironia şi manipularea gingaşă a planurilor narative sunt oglinzi care derutează şi fascinează concomitent.

Pentru Radu Cosaşu nu există neapărat real şi livresc (să fie asta o iluzie?), el pledând pentru desfiinţarea acestor graniţe şi aşa de o consistenţă precară, mărturisind pe urmele lui Don Quijote : „…mult mai târziu am înţeles că dacă nu voi trăi ca în cărţi, viaţa nu va avea sens”. Aşadar, ca în cărţi, dar şi printre cărţi, care pot fi revelatoare însă şi criminale. În August pe un bloc de gheaţă ni se oferă un exemplu de un tragi-comic involuntar. O persoană, fascinată de ştiri, care colecţionase în micuţa locuinţă blocuri întregi de ziare, moare accidental, sub greutatea unuia care se răstoarnă. Sufocată de propriile obsesii… ironie dar şi parabolă a scrisului, a literaturii văzute ca sabie cu două tăişuri care te proiectează din senzaţii de maximă vitalitate până în zona nefertilă a izolării. În ciclul Supravieţuiri eroul-narator îşi povesteşte viaţa din anii obsedantului deceniu, însă nu e vorba numai de naivitatea pe care tinerii scriitori o aveau, ci mai degrabă de o voioşie a angajării, de nevoia unei revoluţii cu ecouri de fond. Dacă pe aşa-zişii supravieţuitori din perioada interbelică i-am putea acuza de afiliere la noua ordine din alte motive decât convingerea, în cazul lui Radu Cosaşu (şi nu numai) lucrurile stau cu totul altfel. Nevoia de adevăr absolut cerută cu agresivitate este ca un lup care urlă în nopţile cu lună plină. Intelectualismul (şi acesta intrat în reflex) este privit absurd ca reminiscenţă mic- burgheză. Unchiul Marcel, despre care nu se ştiu prea multe detalii, este tot un fel de fantomă a trecutului de care nu se poate scăpa ca de o boală moştenită genetic. Tânărul activist este şi un caz de psihanaliză foarte interesant în nevoia lui de a eradica micile comodităţi burgheze. Dinamica interioara este dată de această vină moştenită căreia refuză să i se supună. Şi de aici conflictele cu tatăl său în care vede fatalitatea căreia nu i te poţi sustrage fără consecinţe. Tânărul nu participă la înmormântarea tatălui său preferând să meargă la o şedinţă de partid, într-un fel de răzbunare, de „paricid simbolic”: „Îmi omorâsem tatăl, dacă nu prin anumite fapte, atunci prin orânduirea socială pe care o construisem împotriva lui şi a educaţiei date de el”, sau pentru a nu-şi demasca umanismul mic-burghez care i-ar fi trădat din nou originea nesănătoasă. Şi bineînţeles, nu se cădea să aduci vorba despre doliu, despre moartea tatălui în aşa cadru, tocmai pentru că, după cum ne mărturiseşte autorul, „toţi eram fiii unui om fără de moarte”.

De la dramă la ironie, autorul ştie să brodeze cu vocaţie realistă episoade pline de vitalitate. Incapabil să îşi găsească locul în societate şi dezamăgit că, oricum şi-ar demonstra fidelitatea, tovarăşii îl vor judeca tot după arborele genealogic defavorabil lui, Radu Cosaşu devine ulterior un personaj de tip bumerang ce-şi va dinamita convingerile. Şi ce poate fi mai purificator decât ironia, prinsă în jocul conştiinţei şi al limbajului, riscând uneori să fie înşelată de propriul ei joc.

E până la urmă o confruntare cu limita sau chiar o tentativă de depăşire a ei. Reversul medaliei este însă oricând valabil, dat fiind faptul că partida se joacă respectându-se regulile contextului. La Radu Cosaşu ironia alunecă vizibil pe panta autoironiei, fiind favorizaţi mai degrabă opresorii decât victima, într-un discurs oarecum detaşat în care orgoliile sunt date la o parte. Într-o societate ale cărei noi reguli frizează absurdul, cel mai potrivit exerciţiu ar fi acela al descoperirii firescului, într-o stare de transă hipnotică ce mimează naivitatea.

Lucian Raicu vede în primul volum al Supravieţuiri-lor o ironie în plin sens, în faptul că ultimul episod, intitulat Primul amor, înfăţişează copilăria îndepărtată, în fapt copilăria eternă, de nedepăşit în chip fundamental, un fel de paradigmă generală grefată pe ideea imposibilei depăşiri.

Într-un articol din volumul Prezent, Mircea Iorgulescu încearcă să dezlege sensul titlului celei de-a patra cărţi din seria Supravieţuiri, şi anume Ficţionarii. Ce va fi însemnând ficţionar? Creator de ficţiuni sau profesionist, funcţionar la biroul ficţiunii? Explicaţia ne-o dă autorul în nuvela Viaţa frazei în care protagonistul - un tânăr reporter - este alungat din toaleta unei reviste literare de către femeia de serviciu. Aceasta îi reproşează că acolo e numai pentru redactori „nu pentru toţi ficţionarii de pe stradă”. Exemplul prezentat naşte însă o întrebare: Este Radu Cosaşu un profesionist al ficţiunii? Ficţiunea devine la el mai degrabă o realitate literaturizată, cosmetizată, trecută prin toate etapele biologice şi etice necesare dezvoltării unui individ. Legat de ficţiune sau (non)ficţiune, la Radu Cosaşu s-a invocat de multe ori termenul sinceritate, după formula baudelaireană conform căreia „sinceritatea e cea mai bună sursă a originalităţii. […] Sinceritatea nu este un act spontan ci mai degrabă procesul dificil de fabricare a unui adevăr-coerenţă”. Problema care apare este dacă termenul acesta acoperă întregul fond al operei lui Radu Cosaşu. Nu trebuie ignorat faptul că avem de-a face cu un histrion, „o natură funciarmente echivocă” (Virgil Podoabă), în care unul ce-şi scrie experienţa autobiografică cedează constant locul celuilalt, responsabil cu îmblânzirea monstrului imaginaţiei. Supravieţuirile nu pot fi nici memorii, întrucât nu respectă succesiunea cronologică a evenimentelor, nici creaţii ficţionale în totalitate pentru că rădăcinile sunt înfipte prea adânc în realitate, în biografism.

......................................(Vlad SIBECHI)

18.................................................................................................................................................2013/ianuarie - martie

AZILcultural

Radu Cosaşu

Dacă Okakura Kakuzo vorbeşte despre o filosofie a

ceaiului, al cărui mod de preparare poate fi asociat chiar cu

succesiunea curentelor de gândire, de ce nu ar găsi şi Radu

Cosaşu în ziare aceeaşi voluptate în a asocia ştirile cu stările

de spirit, de a-l găsi pe farseorul Crowhurst în fiecare din noi?

Toate acestea poate chiar din dorinţa ziaristului, consemnat

pe nedrept „în cazarma cotidianului cenuşiu şi a faptului de

două parale”, de a se răzbuna pe prozator, cel care îşi permite

luxul evadării în spaţiul de multe ori paradisiac al ficţiunii.

Ironia înconjoară textul ca o aureolă şi e drept că fără ea

spaţiul acesta balcanic ar părea un scenariu coşmaresc, în

care Radu Cosaşu nu ar mai fi un supravieţuitor caragialean,

ci ar merge orbeşte pe urmele personajelor camilpetresciene,

privind la orizont morile de vânt ale Absolutului.

Se pare că Radu Cosaşu este condamnat să stea între realitate şi ficţiune ca între ciocan şi nicovală. Experienţele din tinereţe: sfidarea, revolta, angajamentul cu ochelari de cal, trecute prin filtrul maturităţii, par acum jocuri gratuite asupra cărora gravitează un soi de melancolie ce ia forma revelaţiei: „Până la Braşov m-am legănat în dulcea sfidare a celui ce fusesem cândva”. Poate că acesta este şi unul din marile atuuri ale lui Radu Cosaşu, de a fi mereu altul, de a fi pacient şi psihanalist în acelaşi timp. De la micul- burghez la tânărul activist, trecând ulterior pe poziţia lucidă şi ludică a supravieţuitorului, ne putem întreba ce alte chipuri va mai lua Radu Cosaşu în acest spectacol al obsesiilor şi sincerităţilor în care imprevizibilul nu are culoare politică, însă are ecouri atât de puternice. Ironia ţine aici de echilibrarea structurilor interioare şi exterioare ale sinelui şi a lumii, astfel luând naştere o derută foarte fertilă ce va impune analiza textuală pe mai multe niveluri. Realitatea şi ficţiunea se susţin reciproc, atingând ce îşi doreşte fiecare autor: spontaneitatea şi implicit autenticitatea. Desigur, ironia e euristică, însă în cazul de faţă revelaţiile rămân la nivelul subconştientului, într-un amestec omogen de implicare şi gratuitate, de înstrăinare în scopul regăsirii de sine. Se simte detaşarea şi surâsul cald al omului care îşi schimbă perspectiva însă nu o acuză vehement pe cealaltă, ci îi găseşte circumstanţe atenuante. Ironia mai aduce în prim-plan derizoriul, dar mai ales absurdul realităţii cotidiene, privite în ciclul Supravieţuiri-lor cu un grad de implicare mai mare faţă de În jungla unui bloc de gheaţă, unde totul stă sub semnul contemplaţiei de la distanţă. Decupajele din ziare sunt fragmente de realitate care cer a fi ordonate în căutarea unei coerenţe. Rămân unele suspiciuni legate de veridicitatea lor, dar, cum de multe ori realitatea e pură ficţiune şi viceversa, nu văd ce rost ar avea să inventăm instrumente ce vor face delimitări clare în acest sens.

REGULAMENTULFESTIVALULUI INTERNAŢIONAL DE MUZICĂ FOLK ȘI POEZIE

“FOLKEVER”Ediţia a V-a

Siret – Cernăuți 28,29,30 iunie 2013

I. OBIECTUL ŞI SCOPUL FESTIVALULUI

Festivalul „Folkever” este conceput ca o manifestare artistică şi culturală care se adresează tinerilor cantautori de muzică folk și tinerilor poeți români, din ţară și străinătate.

Festivalul are drept scop descoperirea şi promovarea de noi talente interpretative şi de creaţie ale muzicii folk și ale poeziei.

II. ORGANIZAREA ŞI DESFĂŞURAREA FESTIVALULUI

Festivalul Naţional de Muzică Folk și Poezie FOLKEVER, Ediţia a V-a, se va desfăşura anul acesta în perioada 28, 29, 30 iunie şi este organizat de către Asociaţia pentru Cultură şi Solidaritate “Peter Tomaschek” din Siret, în parteneriat cu Centrul Bucovinean de Artă pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Românești din Cernăuți, cu sprijinul Consiliului Județean Suceava, Primăriei oraşului Siret şi al Consiliului Local Siret.

III.CONDIŢII DE PARTICIPARE

Concursul de muzică folk „Folkever” din acest an nu va avea loc. Fiind ediția a V-a, va avea loc o gală aniversară Folkever 5 ani unde vor fi invitați tinerii câștigători din anii precedenți. În vederea participării la secțiunea de poezie, cei interesaţi vor trimite până la data de 20 iunie 2013, pe adresa de e-mail , următoarele:

¤ Un număr de 5 creații personale, tehnoredactate cu font Times New Roman, caracter de 12; pe fiecare pagină se va trece un moto reprezentativ pentru concurent ;

¤ Un CV al participantului;¤ Copie după cartea de identitate/ pașaport;

Concursul se va desfășura online. Creațiile vor fi dezbătute de un juriu de specialitate. Câștigătorul trofeului pentru poezie va fi invitat la Siret pentru a lua parte la toate acțiunile din cadrul festivalului și își va prezenta creațiile în fața tuturor celor prezenți. Concurenţilor câștigători li se va comunica telefonic rezultatul preselecţiei, până la data de 25 iunie 2013. Prezenţa la Siret se va face în ziua de 29 iunie 2013, cel târziu ora 12.00 la Siret. Se vor asigura condiţii de masă şi cazare.

IV. JURIUL ŞI PREMIILE FESTIVALULUI

Juriul are în componenţa sa personalităţi ale muzicii de gen și poeți consacrați. Deciziile juriului sunt inatacabile. Juriul se va afla sub directa coordonare a preşedintelui juriului de concurs. Clasamentele finale sunt confidenţiale şi vor fi făcute publice numai pe scena galei laureaţilor. Pe baza punctajelor finale va fi atribuit Trofeul Folkever pentru poezie.

Şi la această ediţie a festivalului pot apărea premii din partea sponsorilor sau a partenerilor. Valoarea premiilor este cea efectivă, care rezultă după aplicarea coeficientului de impozitare.

Premiile vor fi înmânate de către preşedintele juriului, în prezenţa organizatorilor, în cadrul unei festivităţi care va fi urmată de o gală a laureaţilor şi, separat, de recitaluri extraordinare susţinute de invitaţi.

Fiecare participant în concurs va primi o diplomă de participare.

folkever@gmail.com

AZILcultural

recomandăm

Proiect susținut de