Ec.Europeana

Fosztó Mónika Economie europeană

I. INFORMAŢII GENERALE

Date de identificare a cursului

Date de contact ale titularului de curs:

Nume: Lect. univ. dr. Fosztó MónikaBirou: Sala Profesorală, sediul extensieiTelefon: 0267-352805Fax: 0267-352805E-mail: [email protected]ţii: Miercuri, 18-20

Date de identificare curs şi contact tutori:

Numele cursului: Economie europeanăCodul cursului: EBE0002Nr. de credite: 4Anul, Semestrul: Anul I, semestrul 1Tipul cursului: obligatoriuE-mail: [email protected]: Lect. univ. dr. Fosztó Mónika Ec. Kiss András István Ec. Vaszi MónikaAdresa e-mail tutori:[email protected]@[email protected]

Descrierea cursului

Cursul de „Economie europeană” face parte din pachetul de discipline fundamentale ale specializării ştiinţei economice, nivel licenţă, din cadrul Facultăţii de Ştiinţe Economice şi Gestiunea Afacerii a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Disciplina continuă familiarizarea studenţilor cu conceptul de integrare şi formele integrării, instituţiile Uniunii Europene şi politicile U.E (politica comercială, agrară, educaţională). Conceptele de „integrare europeană” şi „economie europeană”.

1

mailto:[email protected]




Aspectele teoretico-metodologice au menirea de a-i introduce pe studenţi în domeniul integrării europene. Prezentarea instituţiilor europene are ca scop înţelegerea şi aprofundarea sistemului instituţional-politic al Uniunii Europene care joacă rolul fundamental al deciziei politice şi economice. Studenţii trebuie să parcurgă şi să înţeleagă mecanismele de funcţionare ale politicilor economice europene şi să încerce să prevadă noile evoluţii instituţional economice din acest domeniu.

Organizarea temelor în cadrul cursului

Cursul este structurat pe 10 module şi anume: - Modulul I. - Conceptul de integrare ( integrare în sens

general, integrare economică, integrare economică internaţională);

- Modulul II. - Formele integrării economice (colaborarea economică, cooperarea economică, clubul de comerţ preferenţial, zona de comerţ liber, uniunea vamală, uniunea economică şi monetară, piaţa unică, piaţa comună, integrarea economică completă);

- Modulul III. - Istoricul formării Uniunii Europene; - Modulul IV. – Tratatele Uniunii Europene;- Modulul V. – Statele membre ale Uniunii Europene, state

candidate la U.E. şi simbolurile Uniunii Europene;- Modulul VI. – Instituţiile Uniunii Europene (Consiliul Uniunii

Europene, Comisia Europeană, Parlamentul European, Curtea de Justiţie, Curtea de Conturi, Comitetul Economic şi Social European, Comitetul Regiunilor, Banca Centrală Europeană, Banca Europeană de Investiţii, Ombudsmanul European şi Controlorul European pentru Protecţia Datelor);

- Modulul VII. – Politica comercială a Uniunii Europene; - Modulul VIII. – Uniunea economică şi monetară;- Modulul IX. – Politica agricolă comună;- Modulul X. – Educaţie şi cercetare.

Nivelul de înţelegere şi, implicit, utilitatea informaţiilor pe care le regăsiţi în fiecare modul vor fi sensibil optimizate dacă, în timpul parcurgerii suportului de curs, veţi consulta sursele bibliografice recomandate. De altfel, rezolvarea tuturor lucrărilor de verificare impune, cel puţin, parcurgerea referinţelor obligatorii, menţionate la sfârşitul fiecărui modul în parte. În situaţia în care nu veţi reuşi să accesaţi anumite materialele bibliografice, sunteţi invitaţi să contactaţi tutorii disciplinei.

Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

2


Consultaţiile, pentru care prezenţa este facultativă, reprezintă un sprijin direct acordat dumneavoastră din partea titularului şi a tutorilor. Pe durata acestora vom recurge la prezentări contrase a informaţiilor neclare aferente fiecărui modul dar mai cu seamă vă vom oferi, folosind mijloace auditive şi vizuale explicaţii alternative, răspunsuri directe la întrebările pe care ni le veţi adresa. În ceea ce priveşte activitatea individuală, aceasta o veţi gestiona dumneavoastră şi se va concretiza în parcurgerea tuturor materialelor bibliografice obligatorii, rezolvarea proiectului de semestru. Reperele de timp şi implicit perioadele în care veţi rezolva fiecare activitate sunt monitorizate de către noi prin intermediul calendarului disciplinei. Predarea şi prezentarea proiectului de semestru la ultima oră ( 13 decembrie 2008). Modalitatea de notare şi, respectiv, ponderea acestor activităţi obligatorii, în nota finala sunt următoarele: 50% proiectul de semestru şi 50% examenul final.

Materiale bibliografice obligatorii

Sursele bibliografice sunt prezentate la sfârşitul fiecărui modul şi au fost astfel stabilite încât să ofere posibilitatea adâncirii nivelului de analiză si, implicit, comprehensiunea fiecărei teorii.

Materiale şi instrumente necesare pentru curs

Echipamentele, instrumentele, materialele suplimentare care sunt necesare pentru a participa la un nivel optim la activităţile cursului:

folosirea videoproiectorului şi retroproiectorului; calculator conectat la internet; acces la resursele bibliografice (ex: la Biblioteca Extensiei

Universitare Sfântu Gheorghe) acces la echipamente de fotocopiere.

Calendar al cursului

Pe parcursul semestrului I, în care se studiază disciplina de faţă, sunt programate 2 întâlniri faţă în faţă (consultaţii) cu toţi studenţii; ele sunt destinate soluţionării, nemediate, a oricăror nelămuriri de conţinut sau a celor privind sarcinile individuale. Pentru prima întâlnire se recomandă lectura atentă a celor 10 module; iar la ultima sunt prezentate de către studenţi proiectul

3


de semestru şi se realizează o secvenţă recapitulativă pentru pregătirea examenului final. De asemenea în cadrul celor 2 întâlniri studenţii au posibilitatea de solicita titularului şi/sau tutorilor sprijin pentru rezolvarea anumitor lucrări de verificare sau a proiectului de semestru, în cazul în care nu au reuşit singuri. Pentru a valorifica maximal timpul alocat celor 2 întâlniri studenţii sunt atenţionaţi asupra necesităţii suplimentării lecturii din suportul de curs cu parcurgerea obligatorie a cel puţin a uneia dintre sursele bibliografice de referinţă. Datele celor 2 întâlniri sunt precizate în orarul afişat în incinta extensiei universitare. Sunt afişate de asemenea şi termenele la care trebuie transmise/depuse lucrările de verificare aferente fiecărui modul precum şi dat limită pentru depunerea proiectului de semestru.

Politica de evaluare şi notare

Nota finală este compusă din:- 50% - proiectul de semestru; - 50% - examenul final.

Instrucţiuni suplimentare privind modalităţile de elaborare, redactare, dar şi criteriile de notare ale proiectului, vă vor fi furnizate de către titularul de curs sau tutori în cadrul întâlnirilor faţă în faţă.

Pentru predarea proiectului se vor respecta cu stricteţe cerinţele formatorilor. Orice abatere de la acestea aduce după sine penalizări sau pierderea punctajului corespunzător acelei lucrări.

Evaluarea acestor lucrări se va face imediat după preluare, iar afişarea pe site a notelor acordate se va realiza la cel mult 2 săptămâni de la data depunerii/primirii lucrării. Dacă studentul consideră ca activitatea sa a fost subapreciată de către evaluatori atunci poate solicita feedback suplimentar prin contactarea titularului sau a tutorilor prin e-mail.

Elemente de deontologie academică

Se vor avea în vedere următoarele detalii de natură organizatorică:- orice material elaborat de către studenţi pe parcursul activităţilor va face dovada originalităţii. Studenţii ale căror lucrări se dovedesc a fi plagiate nu vor fi acceptaţi la examinarea finală;- orice tentativă de fraudă sau fraudă depistată va fi sancţionată prin acordarea notei minime sau, în anumite condiţii, prin exmatriculare;

4


- rezultatele finale vor fi puse la dispoziţia studenţilor prin afişaj electronic (internet) şi la aviziere;- contestaţiile pot fi adresate în maxim 24 de ore de la afişarea rezultatelor iar soluţionarea lor nu va depăşi 48 de ore de la momentul depunerii.

Studenţi cu dizabilităţi

Titularul cursului şi echipa de tutori îşi exprimă disponibilitatea, în limita constrângerilor tehnice şi de timp, de a adapta conţinutul şi metodelor de transmitere a informaţiilor precum şi modalităţile de evaluare (examen oral, etc.) în funcţie de tipul dizabilităţi cursantului. Altfel spus, avem în vedere, ca o prioritate, facilitarea accesului egal al tuturor cursanţilor la activităţile didactice şi de evaluare.

Strategii de studiu recomandate

Date fiind caracteristicile învăţământului la distanţă, se recomandă studenţilor o planificare foarte riguroasă a secvenţelor de studiu individual, colaborată cu secvenţe de dialog, mediate de reţeaua net, cu tutorii şi respectiv titularul de disciplină. Lectura fiecărui modul şi rezolvarea la timp a lucrărilor de evaluare garantează nivele înalte de înţelegere a conţinutului tematic şi totodată sporesc şansele promovării cu succes a acestei discipline.

Includerea unei părţi detaşabile cu următorul conţinut:

Subsemnatul/Subsemnata .................................................................. am luat la cunoştinţă modul de desfăşurare a cursului/seminariului/lucrării practice.............................................................. şi sunt de acord cu condiţiile de participare, respectiv cu modalitatea şi criteriile de evaluare ............................................................ .

5


MODULUL I.

CONCEPTUL DE INTEGRARE

Concepte de bază: integrare în sens, integrare economică, integrare economică internaţională.

Obiective urmărite: predarea acestui modul are ca scop familiarizarea studenţilor cu conceptele de integrare şi aspectele teoretico-metodologice au menirea de a-i introduce pe studenţi în domeniul integrării europene.

Recomandări privind studiul: Studenţii pot consulta pentru acest domeniu o bibliografie vastă, preocupările de definire a integrării economice putând fi regăsite într-o serie mare de studii şi cercetări cuprinse în cărţi sau reviste de specialitate. Se recomandă studiul individual, organizat în funcţie de bibliografia indicată. A se aprofunda in mod special:

6


- Mihaela Luţaş, Integrare economică europeană, Ed. Economică, 1999, - Mihaela Luţaş, Uniunea Europeană - Mecanismul Integrării, Ed. Dacia, 2005.

Rezultate aşteptate: studenţii să cunoască noţiunile teoretice ale integrării economice.

INTEGRARE ÎN SENS GENERAL

În sens general, integrarea reprezintă ajustarea reciprocă a elementelor constitutive ale unui sistem, permiţându-i acestuia să formeze un nou echilibru sau “combinarea părţilor dintr-un întreg în procesul de atingere a stadiului de uniune, iar uniunea este un întreg rezultat din combinarea unor părţi sau a unor membri”.

Prima mărturie a definirii, într-o sursă scrisă, a cuvântului “integrare“ datează din anul 1620, când, în prima ediţie a “The Oxford English Dictionary“ integrarea este definită prin

“combinarea părţilor dintr-un întreg”.

În limba română, ca de altfel şi în limbile germană, engleză, franceză, sau italiană, cuvântul integrare este preluat din limba latină, unde “integratio- integrationis “ era utilizat în limbajul uzual cu sensul de a renova, a restabili, a întregi, a completa.

INTEGRARE ECONOMICĂ

În sens economic, termenul a fost iniţial utilizat la microscară pentru a reflecta legăturile stabilite în cadrul activităţi economice între diferitele compartimente ale unei firme sau între firme diferite care participă, în cadrul unul flux tehnologic, la obţinerea unui produs.

7


Ulterior, cu sensul de integrare economică, dar fără a utiliza acest concept (înlocuit de cooperare sau unificare) a fost descris procesul de combinare a economiilor naţionale în cadrul unei regiuni economice de dimensiuni mari, respectiv de formare a blocurilor economice.

Definiţiile date integrării economice la macroscară au câteva elemente comune. Primul este acela ca integrarea economica semnifica ”crearea unor spaţii economice de mari dimensiuni, care permit, prin exploatarea economiilor la scară şi a specializării ca urmare a creşterii dimensiunilor pieţei, obţinerea unor preţuri scăzute şi implicit a unor profituri ridicate. Elementele definitorii ale integrării sunt, din acest punct de vedere:

diviziunea muncii - la nivel local, sectorial, de ramură, naţional, regional sau global;

principiul discriminării sau al non-discriminării ; mobilitatea factorilor de productie, a bunurilor si serviciilor;

Cel de-al doilea este acela prin care integrarea economică trebuie abordata din perspectiva duala: ca proces si ca o stare de fapt.

Privita ca proces, integrarea reprezinta “crearea şi menţinerea unor modele de interacţiuni economice, sociale şi politice, intense şi diverse, între unităţi anterior autonome”. Când, procesul este unul continuu, fără impulsul deciziilor politice, ca urmare a dinamicii pieţelor, tehnologiilor, reţelelor de comunicare şi a schimbărilor sociale, vorbim de integrare informală şi non-instituţională. Când procesul este unul continuu, coordonat şi structurat şi constă în schimbarea cadrului legislativ care încurajează sau inhibă fluxurile informale, vorbim de integrare formală.

Pentru Bela Balassa, conceptul de integrare defineşte “un proces economic care constă în aplicarea unor măsuri care să conducă la eliminarea discriminărilor între entităţi economice aparţinând unor state naţionale diferite”. Jan Tinbergen numeşte această latură a procesului drept “integrare negativă”, si crearea unor instituţii permanente fără de care forţele integrative ale pieţei sunt prea slabe - integrare pozitivă.

Privită ca o stare de fapt, stare la care se ajunge prin intermediul procesului descris anterior, integrarea reprezintă absenţa diferitelor tipuri de discriminări între economiile naţionale sau situaţia în care componentele naţionale ale unei economii mai mari nu sunt separate prin frontiere economice, ci funcţionează împreună ca o entitate.

INTEGRAREA ECONOMICĂ INTERNAŢIONALĂ

8


Integrarea economică internaţională îmbracă, în esenţă, două forme, cea a globalizării şi respectiv cea a regionalizării.

TESTE DE AUTOEVALUARE

1.) Definiţi noţiunea de integrare.2.) Care sunt elementele definitorii ale integrării?3.) Care sunt cele două forme ale integrării economice internaţionale?

BIBLIOGRAFIE

1. BÂRSAN, MARIA, Integrarea economica europeana, Ed. Carpatica, Cluj-Napoca, 1995;

2. LUŢAŞ, MIHAELA, Integrare economică europeană, Ed. Economică, 1999;

3. LUŢAŞ, MIHAELA, Uniunea Europeană - Mecanismul Integrării, Ed. Dacia, 2005.

MODULUL II.

FORMELE INTEGRĂRII

Concepte de bază: colaborarea economică, cooperarea economică, clubul de comerţ preferenţial, zona de comerţ liber, uniunea vamală, piaţa unică, piaţa comună, uniunea economică şi monetară,

9


integrarea economică completă.

Obiective urmărite: care sunt formele integrării economice – definiţia şi prezentarea lor.

Recomandări privind studiul: Studenţii pot consulta pentru acest domeniu o bibliografie vastă, preocupările de definire a integrării economice putând fi regăsite într-o serie mare de studii şi cercetări cuprinse în cărţi sau reviste de specialitate. Se recomandă studiul individual, organizat în funcţie de bibliografia indicată. A se aprofunda in mod special:- Mihaela Luţaş, Integrare economică europeană, Ed. Economică, 1999, - Mihaela Luţaş, Uniunea Europeană - Mecanismul Integrării, Ed. Dacia, 2005.

Rezultate aşteptate: studenţii să cunoască noţiunile teoretice ale formelor integrării economice.

Aşa cum noţiunea de integrare economică interstatală este una complexă, reflectând multitudinea de relaţii care se stabilesc între două sau mai multe state care îşi conjugă eforturile spre atingerea unui obiectiv comun, tot aşa şi formele pe care le îmbracă aceasta sunt determinate în funcţie de complexitatea acestor relaţii. În literatura de specialitate bogată în delimitări ale conceptului de integrare, autori de prestigiu în domeniu au distins, în funcţie de o serie de criterii economice, politice, geografice, structurale, etc. următoarele forme /grade/ ale integrării economice corespunzătoare unei tendinţe mai intense sau mai restrânse de egalizare a coordonatelor economice, sociale şi politice.

1. COLABORAREA ECONOMICĂ - cuprinde totalitatea raporturilor economice dintre state, stabilite în plan bi şi multilateral, regional şi global, pe toate direcţiile principale ale relaţiilor economice internaţionale.

2. COOPERAREA ECONOMICĂ considerată, în sens general, drept o formă primară, preliminară de armonizare a intereselor şi de ajutor între doi sau mai mulţi participanţi la o acţiune economică.

10


Între cooperare şi integrare există atât deosebiri de fond cât şi de formă, diferenţieri de natură cantitativă şi calitativă. În timp ce cooperarea include acţiuni care au drept scop diminuarea discriminărilor pornind de la complementaritatea şi convergenţa intereselor, integrarea economică conţine măsuri care au drept rezultat eliminarea unor forme de discriminare în relaţiile dintre entităţile integrate şi crearea şi aplicarea unui set de discriminări în relaţiile cu terţii. Din acest punct de vedere, acordurile de cooperare economică internaţionale pot fi considerate forme ale cooperării internaţionale, în timp ce eliminarea barierelor tarifare sau non-tarifare în schimburile comerciale reprezintă un act de integrare economică.

3. CLUBUL DE COMERŢ PREFERENŢIAL format din două sau mai multe ţări care îşi reduc taxele la importul reciproc al tuturor bunurilor, deci practic atunci când realizează un schimb de preferinţe tarifare între ele. Ţările membre îţi păstrează tarifele vamale iniţiale faţă de ţările terţe. Exemplul clasic de club de comerţ preferenţial îl constituie Sistemul de Preferinţe al Commonwealthului, creat în anul 1932, între Marea Britanie şi 48 de ţări asociate din Commonwealth.

4. ZONA DE COMERŢ LIBER reprezintă acea formă a integrării prin care două sau mai multe ţări convin să înlăture barierele tarifare şi netarifare dintre ele, pe baza unui acord preferenţial de comerţ, dar fiecare ţară îşi menţine propriile bariere comerciale în comerţul cu ţările nemembre. Unii autori consideră zonele de comerţ liber ca fiind o etapă de bază, în mod obligatoriu premergătoare creării uniunilor vamale.

În spaţiul european s-au format, de-a lungul timpului, o serie de forme integrative simple de tipul zonei de comerţ liber dintre care cea mai cunoscută este Asociaţia Economică a Liberului Schimb (AELS). Aceasta a luat naştere pe baza Convenţiei de la Stockholm din 21 iulie 1959 încheiată între Austria, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia, Elveţia şi Marea Britanie, cărora li s-au alăturat în timp şi alte state europene care nu făceau parte din celelalte structuri integrative aflate în Europa în perioada respectivă. În prezent AELS-ul este format din Islanda, Lichtenstein, Norvegia şi Elveţia. Cu excepţia Elveţiei, toate celelalte state membre ale AELS sunt şi componente ale Spaţiului Unic European. Alte forme reprezentative de zone de liber schimb sunt NAFTA (North Atlantic Free Trade Area) formată din Statele Unite, Canada şi Mexic în spaţiul nord american, CEFTA (Central European Free Trade Area) în spaţiul est european, MERCOSUR (format din Argentina, Brazilia, Uruguay şi Paraguay) în spaţiul Americii Centrale şi ASEAN (Association of South East Asian Nations) în spaţiul asiatic.

11


5. UNIUNEA VAMALĂ este forma de integrare prin care ţările membre înlătură toate barierele în comerţul desfăsurat între ele şi adoptă un tarif vamal extern comun faţă de terţi. Prima uniune vamală (Zollverein) a fost înfiinţată în anul 1834, prin ridicarea barierelor vamale, iniţial între 18 state prusace a căror numar a fost extins ulterior la 25. În timp, uniunea vamală s-a transformat într-o comunitate economică confederativă care, alături de transformările de natură politică a condus la formarea, în 1871 a statului german.

Formarea unei uniuni vamale va modifica preţurile relative ale bunurilor de pe pieţele interne ale statelor membre, cu repercursiuni asupra fluxurilor de comerţ, producţiei şi consumului.

6. PIAŢA COMUNĂ , care reprezintă o uniune vamală în cadrul căreia, liberalizarea mişcării bunurilor şi a serviciilor este acompaniată de liberalizarea mişcării fluxurilor de factori între ţările membre. O serie de dezvoltări de natură instituţională completează măsurile de integrare pozitivă, conducând la crearea unui spaţiu economic în interiorul căruia are loc o tendinţă de relativă apropiere a nivelului preţurilor bunurilor şi a factorilor. O piaţă comună se poate forma numai între economii de acelaşi tip. Un prim exemplu de piaţa comună îl constituie etapa a treia în cadrul dezvoltării Comunităţilor Economice Europene (între 1969-1986) când liberalizarea fluxurilor de bunuri finite a fost acompaniată de liberalizarea mişcării factorilor de producţie. Evoluţia favorabilă a formei integrative numită Piaţa Comună a condus în timp la formarea pieţei interne unice.

Un al doilea exemplu de piaţă comună, de data această între economii de comandă, este dat de CAER realizată (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc).

7. PIAŢA UNICĂ , presupune, în afara realizării unei pieţe comune pentru libera circulaţie a bunurilor şi serviciilor, aplicarea unor măsuri comune privind liberalizarea achiziţiilor guvernamentale, armonizarea şi recunoaşterea mutuală a standardelor tehnice din producţia şi distribuţia bunurilor, eliminarea controlului asupra mişcării capitalurilor, etc.

8. UNIUNEA ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ , care se formează, pornind de la piaţa unică, în cadrul căreia are loc creşterea gradului de armonizare a politicilor economice naţionale, în special a celor vizând sfera monetar financiară, până la adoptarea unei monede unice şi a unor instituţii comune de gestionare a chestiunilor monetar financiare la nivel comunitar.

9. INTEGRAREA ECONOMICĂ COMPLETĂ (sau totală) reprezintă stadiul ultim al integrării în cadrul căruia unificarea politicilor economice este întregită prin stabilirea unei unităţi

12


supranaţionale ale cărei decizii sunt obligatorii pentru statele membre.


1.) Prezentaţi noţiunea de colaborare economică.2.) Prezentaţi noţiunea de cooperare economică.3.) Definiţi noţiunea clubul de comerţ preferenţial.4.) Definiţi noţiunea zona de comerţ liber.5.) Definiţi noţiunea uniunea vamală.6.) Prezentaţi noţiunea de piaţă unică.7.) Prezentaţi noţiunea de piaţă comună.8.) Prezentaţi noţiunea uniunea economică şi monetară.9.) Prezentaţi noţiunea integrarea economică completă.

BIBLIOGRAFIE

1.) BÂRSAN, MARIA, Integrarea economica europeana, Ed. Carpatica, Cluj-Napoca, 1995;

2.) LUŢAŞ, MIHAELA, Integrare economică europeană, Ed. Economică, 1999;

3.) LUŢAŞ, MIHAELA, Uniunea Europeană - Mecanismul Integrării, Ed. Dacia, 2005.

MODULUL III.

ISTORICUL FORMĂRII UNIUNII EUROPENE

13


Concepte de bază: istoricul formării Uniunii Europene – date cronologice.

Obiective urmărite: prezentarea unor date mai importante din istoricul formării Uniunii Europene.

Recomandări privind studiul: Studenţii pot consulta pentru acest domeniu o bibliografie vastă în cărţi sau reviste de specialitate, web-site-uri.

Rezultate aşteptate: studenţii să cunoască datele mai importante din istoricul formării Uniunii Europene.

- 1950, 9 mai: Robert Schuman, ministrul de externe al Frantei, inspirat de Jean Monnet, propune planul ce va sta la baza Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului sau CECO ("Declaratia Schuman");- 1951, 18 aprilie: Este semnat Tratatul de la Paris pentru constituirea CECO, de catre Belgia, Franta, Germania, Italia, Luxemburg si Olanda;- 1953, 10 februarie: Piata Comuna a carbunelui si otelului devine functionala. Cele sase state fondatoare inlatura barierele vamale si restrictiile cantitative cu privire la materiile prime

14


mentionate;- 1957, 25 martie: Sunt semnate tratatele care instituie Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (EURATOM) si Comunitatea Economica Europeana (CEE) de catre cele sase tari - Belgia, Franta, Germania, Italia, Luxemburg si Olanda; tratatele de infiintare sunt cunoscute sub numele de Tratatele de la Roma si au intrat in vigoare la 1 ianuarie 1958;- 1987, 1 iulie: Intra in vigoare Actul Unic European (AUE), care adauga cooperarea politica celei economice;- 1997, 16 iulie: Este adoptata "Agenda 2000 - pentru o Europa mai puternica si mai extinsa", care trateaza reforma institutionala a UE, prezinta viziunea asupra extinderii Uniunii si opiniile Comisiei cu privire la cererile de aderare la UE ale celor zece tari central europene;- 1999, 1 ianuarie: Lansarea monedei unice europene in 11 state europene care au indeplinit criteriile de convergenta (Franta, Germania, Olanda, Belgia, Luxemburg, Austria, Italia, Spania, Portugalia, Finlanda, Irlanda);- 1999, 1 mai: intra in vigoare Tratatul de la Amsterdam;- 2000, 15 ianuarie: Sesiunea inaugurala a Conferintei ministeriale interguvernamentale pentru negocieri de aderare cu Malta, Romania, Slovacia, Letonia, Lituania si Bulgaria are loc la Bruxelles, Belgia- 2000, 9 mai: Institutiile europene celebreaza a 50-a aniversare a "Declaratiei Schuman";- 2001, 2 ianuarie: Grecia devine cel de al 12-lea membru al zonei euro;- 2001, 26 februarie: Tratatul de la Nisa a fost adoptat de catre guvernele Statelor Membre. Tratatul va intra in vigoare dupa ratificarea sa de catre toate parlamentele nationale;- 2002, 1 ianuarie: monedele si bancnotele euro intra in circulatie in cele 12 state participante la zona euro: Austria, Belgia, Finlanda, Franta, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia si Spania;- 2004, 1 mai: Ziua Extinderii. 10 tari adera la Uniunea Europeana (Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia si Ungaria) - 2005, 13 aprilie, Parlamentul European a dat unda verde aderarii Romaniei si Bulgariei la Uniunea Europeana. Cu 497 voturi pentru, 93 impotriva si 71 de abtineri, a fost adoptata rezolutia referitoare la aderarea Romaniei la Uniunea Europeana in 2007. - 2005, 25 aprilie, in cadrul unei ceremonii oficiale, desfasurate la Abatia de Neumunster din Luxemburg, presedintele Romaniei, Traian Basescu, a semnat Tratatul de Aderare la Uniunea Europeana ca si primul ministru al Bulgariei, Simeon de Saxa Coburg, alaturi de reprezentantii celor 25 de state membre.

15


Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO)Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO):

înfiinţată în 1951 prin Tratatul de la Paris cu scopul de a crea o piaţă comună în sectorul cărbunelui şi oţelului.

Comunitatea Economică Europeană (CEE)Comunitatea Economică Europeană (CEE): Comunitate

înfiinţată în 1957 prin Tratatul de la Roma, având ca obiectiv principal crearea unei Pieţe Comune pentru Statele Membre. De-a lungul anilor, activităţile s-au extins către alte domenii, astfel că CEE şi-a pierdut caracterul sectorial. Tratatul de la Maastricht a luat act de această nouă dimensiune, subliniind că este nu numai o organizaţie economică, ci şi una cu dimensiune politică.

EURATOMEURATOM: înfiinţată în acelaşi timp cu Comunitatea

Economică Europeană (CEE) prin Tratatul de la Roma, având menirea de a elabora o politică comună de utilizare a energiei atomice în scopuri paşnice.

Pilonii Uniunii EuropenePilonii Uniunii Europene: cei trei piloni ai Tratatului UE sunt:

- primul pilon – dimensiunea comunitară, compusă din aranjamentele stabilite prin Tratatele celor trei comunităţi (CE, CECO, EURATOM), ex. cetăţenia europeană, politicile comune, UEM, etc.;- al doilea pilon – politica externă şi de securitate comună;- al treilea pilon – cooperarea poliţiei şi a justiţiei în combaterea criminalităţii.


1.) Definiţi Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO).2.) Definiţi Comunitatea Economică Europeană (CEE).3.) Ce este Euratom-ul?4.) Care sunt cele 3 piloni ale Uniunii Europene?

BIBLIOGRAFIE




16


MODULUL IV.

TRATATELE UNIUNII EUROPENE

Concepte de bază: tratate de bază, tratate care modifică tratatele de bază, tratate care reglementează domenii specifice ale Uniunii Europene.

Obiective urmărite: clasificarea tratatelor Uniunii Europene.


Rezultate aşteptate: studenţii să cunoască tratatele Uniunii Europene.

17


Tratatele pot fi clasificate astfel: a.) tratate de bază: Tratatul de la Roma şi cel de la Maastricht; b.) tratate care modifică tratatele de bază: Actul Unic European, Tratatul de la Amsterdam, Tratatul de la Nisa; c.) tratate care reglementează domenii specifice: Tratatul privind Constituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (Tratatul de la Paris), respectiv Tratatul de Constituirea Comunităţii Europene a Energiei Atomice.

TRATATUL DE LA PARIS PRIVIND CREAREA CECO

Primul tratat semnat la Paris la 18 aprilie 1951 a pus bazele Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). A intrat în vigoare la 23 iulie 1952, principalul obiectiv fiind eliminarea barierelor din calea comerţului şi crearea unei pieţe comune pe care cărbunele şi oţelul produs în statele membre să poată circula liber pentru a satisface nevoile tuturor membrilor comunităţii.

TRATATUL DE LA ROMA PRIVIND CREAREA EURATOM

Tratatul privind crearea Comunităţii Europene a Energiei atomice a fost semnat la 25 martie 1957 şi a intrat în vigoare la 1 august 1958, răspunzând nevoii de a suplimenta sursele de energie tradiţionale. Punctele forte ale tratatului vizau crearea unei pieţe unice pentru materialele şi echipamentele nucleare, stabilirea legislaţiei nucleare comune, introducerea unui sistem de supraveghere a folosirii energiei nucleare în scopuri paşnice.

ACTUL UNIC EUROPEAN

Semnat la 17 şi la 28 februarie 1986, intră în vigoare pe 1 iulie 1986, modificând tratatele de bază ale Comunităţii. El relansează construcţia europeană care are nevoie de un nou imbold, atât economic, cât şi instituţional.

TRATATUL DE LA MAASTRICHT

Semnat la 7 martie 1992, cu următoarele obiective: susţinerea progresului economic şi social care poate fi

susţinută în particular prin crearea unei arii fără bariere interne, prin întărirea coeziunii economice şi sociale şi prin crearea uniunii economice şi monetare culminând cu moneda unică;

întărirea protecţiei drepturilor şi interese-lor naţionale ale cetăţenilor din ţările membre prin introducerea cetăţeniei unionale;

18


dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniul justiţiei şi afacerilor interne.

TRATATUL DE LA AMSTERDAM

La 17 iunie 1997, la Amsterdam şefi de stat şi de guvern din cele 15 ţări membre au semnat tratatul.

Tratatul de la Amsterdam stabilea 4 obiective principale: plasarea drepturilor cetăţenilor şi a ocupării forţei de

muncă în centrul Uniunii; depăşirea ultimelor obstacole din calea libertăţii de

circulaţie a cetăţenilor; acordării Europei o poziţie mai puternică în sfera

economică prin responsabilizarea Consiliului European pentru definirea strategiilor comune care urmează să fie administrate de statele membre;

eficientizarea structurii instituţiilor unionale în perspectiva lărgirii Uniunii în special spre ţările Europei de Est.

TRATATUL DE LA NISA

Consiliul European de la Nisa (7-9 decembrie 2000) întrunit în cadrul Conferinţei Interguvernamentale a adoptat un nou Tratat care a adus modificări importante în 4 probleme instituţionale:

mărimea şi compoziţia Comisiei Europene; ponderea voturilor în Consiliu; înlocuirea unanimităţii în cadrul procedurilor decizionale cu

majoritatea calificată; intensificarea cooperării.

BIBLIOGRAFIE




19


MODULUL V.

STATELE MEMBRE ALE UNIUNII EUROPENESTATE CANDIDATE LA U.E.

SIMBOLURILE UNIUNII EUROPENE

Concepte de bază: statele membre ale Uniunii Europene şi statele candidate la U.E., simbolurile U.E.

Obiective urmărite: prezentarea statelor membre ale U.E. cu anul aderării, statele candidate le U.E. şi prezentarea simbolurile U.E.


Rezultate aşteptate: studenţii să cunoască statele membre ale Uniunii Europene cu anul aderării, care sunt statele candidate la U.E, şi nu în ultimul rând simbolurile U.E.

20


"[…] Uniunea se bazează pe valorile respectării demnităţii umane, libertăţii, democraţiei, egalităţii, statului de drept şi a respectării drepturilor omului, inclusiv drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranţa, justiţie, solidaritate şi egalitate între bărbaţi şi femei.[...]".

Uniunea Europeană este rezultatul efortului de cooperare între ţările europene, început după cel de-al doilea război mondial. De-a lungul deceniilor postbelice, Uniunea Europeană a devenit o organizaţie care îşi propune crearea unei Europe unite din punct de vedere politic, economic, social, cultural, păstrând, în acelaşi timp, valorile şi identitatea naţională a statelor componente.

CE ESTE UNIUNEA EUROPEANĂ? Uniunea Europeană este rezultatul unui proces de

cooperare şi integrare; Misiunea Uniunii Europene este de a organiza relaţiile

dintre statele membre şi între popoarele acestora, într-o manieră coerentă, având drept suport solidaritatea.

5.1. STATELE MEMBRE ALE UNIUNII EUROPENE

Începând cu data 1 mai 2004, Uniunea Europeană are 25 de state membre (Austria, Belgia, Cehia, Cipru, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Marea Britanie, Olanda, Polonia, Portugalia, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Ungaria), care formează împreună un spaţiu de peste 4 milioane km2, cu o populaţie totală de aproximativ 460 milioane de locuitori.

1.) AUSTRIA

Anul aderarii: 1995Forma de guvernamant: Republica parlamentaraCapitala: VienaSuprafata: 83.858 km2

Populatia: 8,18 milioane locuitori

21


2.) BELGIA

Anul aderarii: Membru fondatorForma de guvernamant: Monarhie constitutionalaCapitala: BruxellesSuprafata: 30.510 km2


3.) BULGARIA

Anul aderarii: 2007Forma de guvernamant: Republica parlamentaraCapitala: SofiaSuprafata: 110.994 km2


4.) CIPRU

Anul aderarii: 2004Forma de guvernamant: RepublicaCapitala: NicosiaSuprafata: 9.250 km2

Populatia: 771.651 locuitori

5.) DANEMARCA

Anul aderarii: 1973Forma de guvernamant: Monarhie constitutionalaCapitala: CopenhagaSuprafata: 43.094 km2


6.) ESTONIA

Anul aderarii: 2004Forma de guvernamant: Republica parlamentaraCapitala: TallinnSuprafata: 45.226 km2


7.) FINLANDA

22


Anul aderarii: 1995Forma de guvernamant: RepublicaCapitala: HelsinkiSuprafata: 337.030 km2


8.) FRANŢA

Anul aderarii: Membru fondatorForma de guvernamant: RepublicaCapitala: ParisSuprafata: 547.030 km2


9.) GERMANIA

Anul aderarii: Membru fondatorForma de guvernamant: Republica FederalaCapitala: BerlinSuprafata: 357.021 km2


10.) GRECIA

Anul aderarii: 1981Forma de guvernamant: Republica parlamentaraCapitala: AtenaSuprafata: 131.940 km2


11.) IRLANDA

Anul aderarii:1973Forma de guvernamant: RepublicaCapitala: DublinSuprafata: 70.280 km2


12.) ITALIA

Anul aderarii: Membru fondatorForma de guvernamant: RepublicaCapitala: Roma

23


Suprafata: 301.230 km2


13.) LETONIA

Anul aderarii: 2004Forma de guvernamant: Republica parlamentaraCapitala: RigaSuprafata: 64.589 km2


14.) LITUANIA

Anul aderarii: 2004Forma de guvernamant: Republica parlamentaraCapitala: VilniusSuprafata: 65.200 km2


15.) LUXEMBURG

Anul aderarii: Membru fondatorForma de guvernamant: Monarhie constitutionalaCapitala: LuxembourgSuprafata: 2.586 km2


16.) MALTA

Anul aderarii: 2004Forma de guvernamant: RepublicaCapitala: VallettaSuprafata: 316 km2


17.) MAREA BRITANIE

Anul aderarii: 1973Forma de guvernamant: Monarhie constitutionalaCapitala: Londra

24


Suprafata: 244.820 km2

Populatia: 60,09 mil.loc.

18.) OLANDA

Anul aderarii: Membru fondatorForma de guvernamant: Monarhie constitutionalaCapitala: AmsterdamSuprafata: 41.526 km2


19.) POLONIA

Anul aderarii: 2004Forma de guvernamant: RepublicaCapitala: VarsoviaSuprafata: 312.685 km2


20.) PORTUGALIA

Anul aderarii: 1986Forma de guvernamant: RepublicaCapitala: LisabonaSuprafata: 92.391 km2


21.) REPUBLICA CEHĂ

Anul aderarii: 2004Forma de guvernamant: Republica parlamentaraCapitala: PragaSuprafata: 78.866 km2


22.) ROMÂNIA

Anul aderarii: 2007Forma de guvernamant: RepublicaCapita: BucurestiSuprafata: 237.500 km2

25



23.) SLOVACIA

Anul aderarii: 2004Forma de guvernamant: Republica parlamentaraCapitala: BratislavaSuprafata: 48.845 km2


24.) SLOVENIA

Anul aderarii: 2004Forma de guvernamant: Republica parlamentaraCapitala: LjubljanaSuprafata: 20.273 km2

Populatia: 1,93 mil.loc.

25.) SPANIA

Anul aderarii: 1986Forma de guvernamant: Monarhie constitutionalaCapitala: MadridSuprafata: 504.782 km2


26.) SUEDIA

Anul aderarii: 1995Forma de guvernamant: Monarhie constitutionalaCapitala: StockholmSuprafata: 449.964 km2


27.) UNGARIA

Anul aderarii: 2004Forma de guvernamant: Republica parlamentaraCapitala: BudapestaSuprafata: 93.030 km2

26



5.2. STATE CANDIDATE LA U.E.

1.) CROAŢIA

Forma de guvernamant: RepublicaCapitala: ZagrebSuprafata: 56.542 km2


2.) TURCIA

Forma de guvernamant: Republica parlamentaraCapitala: AnkaraSuprafata: 773.452 km2


5.3. SIMBOLURILE UNIUNII EUROPENE

Simbolurile Uniunii Europene sunt: drapelul, imnul, deviza, moneda unică Euro şi Ziua Europei.

Drapelul - cu cele 12 stele, aşezate în cerc, pe un fond albastru, înseamnă unitatea şi identitatea popoarelor Europei. Cercul reprezintă solidaritatea şi armonia, iar stelele, în număr de 12, reprezintă

perfecţiunea (şi nu numărul statelor membre UE cum s-ar putea crede). Istoria steagului începe în 1955. Întâi, el a fost folosit de Consiliul Europei, organizaţie internaţională apărătoare a drepturilor omului şi valorilor culturale europene. În anul 1985, statele membre UE l-au adoptat ca steag al Comunităţilor Europene (CEE), începând cu 1986 el este utilizat de către toate instituţiile Uniunii Europene.

Imnul - tot Consiliul Europei a fost cel care a decis, în 1972, ca “Oda bucuriei” (ultima parte a Simfoniei a IX-a de Beethoven) să devină imnul său, iar în 1985, Statele Membre UE l-au adoptat, şi ele, ca imn oficial al Uniunii Europene. Uniunea Europeană nu a urmărit, prin această decizie, să înlocuiască imnurile naţionale ale Statelor Membre. Alegerea acestei melodii

27


ca imn subliniază aspiraţia spre valorile comune, unitatea în diversitate şi idealurile de libertate, pace şi solidaritate care stau la baza Uniunii Europene.

Deviza - din mai 2000, Europa are şi o deviză – „Unitate în diversitate” -, rodul unui concurs la care au participat, cu propuneri, 80.000 de tineri, între 10 şi 20 de ani.

Moneda unică EURO - la originea conceptului de monedă unică se află tratatele care stau la baza Uniunii Europene. Tratatul de la Roma (1957) declară că piaţa comună este unul dintre obiectivele Comunităţii Europene ce va contribui la o “uniune mai

strânsă între popoarele Europei”. Tratatul Uniunii Europene (1992 - Maastricht) introduce Uniunea Economică şi Monetară şi pune bazele monedei unice. Iar în decembrie 1995, Consiliul European de la Madrid decide ca moneda unică să poarte numele de “euro”. Începând cu 1 ianuarie 2002, Euro a intrat propriu-zis în circulaţie şi în buzunarele cetăţenilor europeni. În acel moment, doar 12 din cele 15 state membre au adoptat-o, ulterior li s-a alăturat Grecia. Euro a devenit un simbol al Uniunii Europene. Monedele şi bancnotele naţionale ale statelor din Zona Euro au fost scoase din circulaţie pe 28 februarie 2002.Reprezentarea grafică a monedei unice a fost inspirată de litera grecească epsilon, ea trebuind să facă legătură atât cu leagănul civilizaţiei şi democraţiei europene, cât şi cu prima litera din cuvântul “Europa”. Cele două linii paralele din simbolul grafic sunt un indicator al stabilităţii euro.

Ziua Europei – 9 mai: Ziua de 9 mai 1950 a reprezentat primul pas către crearea a ceea ce este astăzi Uniunea Europeană. În acea zi, la Paris, Ministrul de Externe al Franţei, Robert Schuman, a citit presei internaţionale o declaraţie prin care chema Franţa, Germania şi

celelalte popoare ale Europei să îşi unească producţiile de oţel şi cărbune, ca “prima fundaţie concretă a unei federaţii europene”. Propunerea lui avea ca scop crearea unei comunităţi în cadrul căreia membrii să îşi pună sub control comun producţia de oţel şi

28


cărbune – ca baza a puterii lor militare -, în scopul evitării izbucnirii unui nou război. Ţările cărora li se adresa în primul rând această provocare – Franţa şi Germania – fuseseră în război timp de aproape 100 de ani, iar cel de-al doilea război mondial aproape că le distrusese. În 1985, când proiectul construcţiei europene era deja clar conturat, cele zece state membre care formau la acea dată Comunitatea Europeană, au hotărât ca ziua de 9 mai să devină Ziua Europei.

MODULUL VI.

INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE

29


Concepte de bază: Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană, Parlamentul European, Curtea de Justiţie, Curtea de Conturi, Comitetul Economic şi Social European, Comitetul Regiunilor, Banca Centrală Europeană, Banca Europeană de Investiţii, Ombudsmanul European, Controlorul European pentru Protecţia Datelor.

Obiective urmărite: prezentarea instituţiilor europene are ca scop înţelegerea şi aprofundarea sistemului instituţional-politic al Uniunii Europene care joacă rolul fundamental al deciziei poltice şi economice.

Recomandări privind studiul: problemtica predată trebuie aprofundată prin studiul individual care necesită selectarea materialului bibliografic cel mai potrivit racordat la realităţile contemporane ale Uniunii Europene. Se recomandă şi folosirea informaţiilor de pe site-urile oficiale ale Uniunii Europene.

Rezultate aşteptate: studenţii trebuie să acumuleze informaţia necesară în domeniul funcţionării instituţionale a economiei europene şi trebuie să aplice informaţiile obţinute în coroborare cu ultimele evoluţii ale Uniunii Europene.

INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE sunt:

Consiliul Uniunii Europene Comisia Europeană Parlamentul European Curtea de Justiţie Curtea de Conturi

30


Comitetul Economic şi Social European Comitetul Regiunilor Banca Centrală Europeană Banca Europeană de Investiţii Ombudsmanul European Controlorul European pentru Protecţia Datelor.

6.1. CONSILIUL UNIUNII EUROPENE

Funcţie: Organul legislativ al UE; reprezintă statele membre.Membri: Un ministru din fiecare stat membru UEPreşedinţie:Prin rotaţie, o dată la şase luni

În anul 2008, semestrul II – preşedintele – Nicolas Sarkozy

Reuniuni: La Bruxelles (Belgia), cu excepţia lunilor aprilie, iunie şi octombrie (Luxemburg).

Consiliul este principalul organ de decizie al UE. La fel ca Parlamentul European, Consiliul a fost înfiinţat prin tratatele fundamentale în anii ′50. Consiliul reprezintă statele membre, iar la reuniuni participă un ministru din fiecare guvern al statelor UE.

În funcţie de subiectele de pe agenda de lucru, la reuniuni participă diferiţi miniştri. Spre exemplu, dacă în Consiliu se vor discuta probleme de mediu, la reuniune va participa ministrul de resort din fiecare stat membru UE şi reuniunea va avea titlul „Consiliul pentru Mediu”.

Relaţiile UE cu restul lumii sunt administrate de „Consiliul pentru Afaceri Generale şi Relaţii Externe”. Însă această configuraţie a Consiliului este responsabilă pentru o gamă variată de probleme de politică generală şi, în consecinţă, la reuniunile sale participă oricare ministru sau secretar de stat pe care îl numeşte guvernul ţării respective.

În total există nouă configuraţii („formaţiuni”) diferite ale Consiliului: Afaceri Generale şi Relaţii Externe, Afaceri Economice şi Financiare (Ecofin), Justiţie şi Afaceri Interne, Forţă de muncă, Politică Socială, Sănătate şi Protecţia

Consumatorilor, Competitivitate, Transport, Telecomunicaţii şi Energie, Agricultură şi Pescuit, Mediu, Educaţie, Tineret şi Cultură.

31


Ce face Consiliul?

Consiliului îi revin şase responsabilităţi esenţiale:1. Să adopte legi europene – în colaborare cu Parlamentul

European, în multe domenii de politici publice.2. Să coordoneze politicile economice şi sociale generale ale statelor membre.3. Să încheie acorduri internaţionale între UE şi alte ţări sau

organizaţii internaţionale.4. Să aprobe bugetul UE, în colaborare cu Parlamentul European.5. Să definească şi să pună în aplicare politica externă şi de

securitate comună a UE (PESC) pe baza orientărilor prevăzute de Consiliul European.

6. Să coordoneze cooperarea între instanţele naţionale şi autorităţile poliţieneşti în materie penală.

Câte voturi are fiecare ţară?

Deciziile în cadrul Consiliului se adoptă pe bază de vot. Cu cât populaţia ţării este mai numeroasă, cu atât mai multe voturi are ţara respectivă, dar numerele sunt ponderate în favoarea ţărilor cu o populaţie mai redusă:Franţa, Germania, Italia şi Regatul Unit

29Polonia şi Spania 27România 14Ţările de Jos 13Belgia, Grecia, Portugalia, Republica Cehă şi Ungaria

12Austria, Bulgaria, Suedia 10Danemarca, Finlanda, Irlanda, Lituania şi Slovacia

7Cipru, Estonia, Letonia, Luxemburg şi Slovenia 4Malta 3Total 345

Cum este organizată activitatea Consiliului?

Preşedinţia Consiliului

Preşedinţia Consiliului este asigurată prin rotaţie, la fiecare şase luni. Cu alte cuvinte, fiecare stat membru UE preia controlul agendei Consiliului şi prezidează toate reuniunile pentru o perioadă de şase luni, promovând deciziile legislative şi politice şi

32


negociind pentru realizarea unui compromis între statele membre.

Secretariatul General

Preşedinţia este asistată de Secretariatul General, care pregăteşte şi asigură funcţionarea optimă a activităţii Consiliului la toate nivelurile.

În 2004, Javier Solana a fost reales Secretar General al Consiliului. Dl Solana este şi Înaltul Reprezentant pentru politica externă şi de securitate comună (PESC) şi, în această calitate, contribuie la coordonarea acţiunilor UE la nivel mondial.

Secretarul General este asistat de un Secretar General Adjunct, responsabil pentru administrarea Secretariatului General.

Coreper

În Bruxelles, fiecare stat membru UE are o echipă permanentă („birou de reprezentare”) care îl reprezintă şi care îi apără interesele naţionale la nivelul UE. Şeful fiecărui birou de reprezentare este, de fapt, ambasadorul ţării respective în UE.

Aceşti ambasadori sunt cunoscuţi ca „reprezentanţi permanenţi” şi se reunesc săptămânal în cadrul Comitetului Reprezentanţilor Permanenţi (Coreper). Rolul acestui comitet este de a pregăti lucrările Consiliului, cu excepţia majorităţii problemelor legate de agricultură, care sunt administrate de un Comitet special pentru agricultură. Coreper este asistat de un număr de grupuri de lucru, la care participă oficiali din cadrul birourilor de reprezentare sau al administraţiilor naţionale.

Securitate şi apărare

Consiliul este asistat de o structură separată pe probleme de securitate şi apărare:

Comitetul Politic şi de Securitate (CPS), care reprezintă pentru această cooperare ceea ce reprezintă Coreper pentru alte tipuri de decizii;

Comitetul Militar al Uniunii Europene (CMUE), alcătuit din Şefii Statului Major Militar ai statelor membre;

Statul Major Militar al Uniunii Europene (SMMUE), alcătuit din experţi militari şi civili trimişi de statele membre la Secretariatul Consiliului;

Comitetul pentru Aspectele Civile ale Gestionării Crizelor.

6.2. COMISIA EUROPEANĂ

33


Funcţie: Organul executiv al UE şi iniţiatorul propunerilor legislative

Membri: 27: unul din fiecare stat membruDurata mandatului: Cinci ani (2004-2009)

Comisia este independentă de guvernele naţionale. Misiunea ei este să reprezinte şi să susţină interesele UE ca tot unitar. Comisia elaborează propuneri de legi europene noi, pe care le prezintă Parlamentului European (PE) şi Consiliului.

De asemenea, Comisia este organul executiv al UE – cu alte cuvinte, este responsabilă pentru aplicarea deciziilor Parlamentului şi Consiliului. Prin aceasta se înţelege administrarea cotidiană a afacerilor Uniunii Europene: aplicarea politicilor, derularea programelor şi alocarea fondurilor.

La fel ca PE şi Consiliul, Comisia Europeană a fost înfiinţată în anii ′50 în temeiul Tratatelor fundamentale ale UE.

Ce este Comisia?

Termenul „Comisie” are două sensuri. În primul rând, termenul denotă echipa de bărbaţi şi femei – câte unul sau una din fiecare stat membru UE – care a fost constituită pentru a conduce instituţia şi a adopta deciziile acesteia. În al doilea rând, termenul „Comisie” se referă la instituţia în sine şi la personalul ei.

La nivel informal, membrii numiţi ai Comisiei sunt cunoscuţi sub denumirea de „comisari”. În general, aceştia au ocupat poziţii politice în ţările lor de origine şi mulţi dintre ei au fost miniştri în guvern, dar în calitate de membri ai Comisiei ei şi-au luat angajamentul de a acţiona în interesul Uniunii ca tot unitar şi de a nu se supune eventualelor recomandări venite din partea guvernelor naţionale.

La un interval de cinci ani este numită o nouă Comisie, în termen de şase luni de la alegerile pentru Parlamentul European. Procedura este următoarea:

guvernele statelor membre convin asupra persoanei pe care o vor desemna ca nou preşedinte al Comisiei;

persoana desemnată ca preşedinte al Comisiei este aprobată de Parlament;

persoana desemnată ca preşedinte al Comisiei alege ceilalţi membri ai Comisiei prin discuţii cu guvernele statelor membre;

noul Parlament intervievează fiecare persoană propusă în calitate de comisar şi îşi dă avizul cu privire la întreaga

34


echipă. După aprobare, noua Comisie îşi poate începe activitatea în mod oficial.

Mandatul Comisiei actuale durează până la 31 octombrie 2009. Preşedintele Comisiei este José Manuel Barroso.

Comisia răspunde politic în faţa Parlamentului, care deţine puterea de a demite întreaga Comisie prin adoptarea unei moţiuni de cenzură. Membrii individuali ai Comisiei au obligaţia de a demisiona la solicitarea Preşedintelui, susţinută de ceilalţi comisari.

Comisia este reprezentată în toate sesiunile Parlamentului, unde are obligaţia de a clarifica şi justifica politicile pe care le derulează. De asemenea, Comisia răspunde periodic la întrebările scrise şi verbale adresate de MPE.

Activitatea cotidiană a Comisiei este desfăşurată de funcţionari administrativi, experţi, traducători, interpreţi şi personal cu atribuţii de secretariat. Numărul acestor funcţionari publici europeni este de circa 23 000. Numărul poate părea impresionant, dar este mai mic decât numărul personalului angajat într-un consiliu municipal de talie medie din Europa.

Unde se află sediul Comisiei?

„Sediul” Comisiei se află la Bruxelles (Belgia), dar Comisia mai are birouri la Luxemburg, birouri de reprezentare în toate statele membre UE şi delegaţii în multe capitale ale lumii.

Ce face Comisia?

Comisiei Europene îi revin patru funcţii principale:

1. să propună proiecte legislative Parlamentului şi Consiliului;2. să administreze şi să aplice politicile UE şi bugetul;3. să asigure respectarea legislaţiei UE (împreună cu Curtea de Justiţie);4. să reprezinte Uniunea Europeană la nivel internaţional, spre

exemplu prin negocierea acordurilor între UE şi alte ţări.

6.3. PARLAMENTUL EUROPEAN

35


Funcţie: Organul legislativ al UE ales prin vot direct Următoarele alegeri: Iunie 2009Reuniuni: Sesiuni plenare lunare la Strasbourg, reuniuni

ale comisiilor parlamentare şi sesiuni suplimentare la Bruxelles.

Parlamentul European (PE) este ales de cetăţenii Uniunii Europene pentru a le reprezenta interesele. Îşi are originea în anii ′50 şi are la bază tratatele fundamentale. Din 1979, membrii Parlamentului European sunt aleşi prin vot direct de către cetăţenii UE.

Alegerile au loc o dată la cinci ani şi fiecare cetăţean UE are dreptul de a vota şi de a candida, indiferent unde locuieşte în UE. Astfel, Parlamentul exprimă voinţa democratică a celor aproximativ 500 de milioane de cetăţeni ai Uniunii şi le reprezintă interesele în discuţiile cu alte instituţii UE.

Cele mai recente alegeri au avut loc în iunie 2004. Parlamentul are 785 de membri din toate cele 27 de state membre UE.

Membrii Parlamentului European (MPE) nu sunt grupaţi în funcţie de ţările de origine, ci de afinităţile politice la nivelul UE. La nivelul grupurilor politice de care aparţin, ei reprezintă toate punctele de vedere cu privire la aspectele politice şi integrarea europeană, de la adepţii convinşi ai federalismului până la euroscepticii fervenţi.

Hans-Gert Pöttering a fost ales preşedinte al PE în 2007 şi va ocupa această funcţie până la alegerile din 2009.

Unde se află sediul Parlamentului?

Parlamentul European îşi desfăşoară activitatea în trei sedii: Bruxelles (Belgia), Luxemburg şi Strasbourg (Franţa).

La Luxemburg se află sediul administrativ („Secretariatul General”). Reuniunile întregului Parlament, cunoscute sub denumirea de „sesiuni plenare”, au loc la Strasbourg şi uneori la Bruxelles. Reuniunile comisiilor parlamentare au loc tot la Bruxelles.

36


Număr de locuri pentru grupurile politice la 1 septembrie 2007

Grup politic Abreviere Nr. de locuri

Grupul Partidului Popular European (Creştin-Democrat) şi al Democraţilor Europeni

PPE-DE 278

Grupul Socialist din Parlamentul European

PSE 216

Grupul Alianţei Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa

ALDE 104

Grupul Uniunea pentru Europa Naţiunilor

UEN 44

Grupul Verzilor/Alianţa Europeană Liberală

Verts/ALE 42

Grupul Confederal al Stângii Unite Europene /Stânga Verde Nordică

GUE/NGL 41

Grupul Independenţă şi Democraţie ID 24Grupul Identitate, Tradiţie, Suveranitate ITS 23

37


Independenţi şi locuri vacante temporar IN 13Total 785

Număr de locuri pentru fiecare ţară

Austria 18 Luxemburg 6Belgia 24 Malta 5Bulgaria 18 Polonia 54Cipru 6 Portugalia 24Danemarca 14 Regatul Unit 78Estonia 6 Republica

Cehă24

Finlanda 14 România 35Franţa 78 Slovacia 14Germania 99 Slovenia 7Grecia 24 Spania 54Irlanda 13 Suedia 19Italia 78 Ţările de Jos 27Letonia 9 Ungaria 24Lituania 13 Total 785

Ce face Parlamentul?

Parlamentul îndeplineşte trei funcţii principale.1. Adoptă legile europene – în colaborare cu Consiliul, în multe

domenii de politici publice. Faptul că PE este ales prin vot direct de către cetăţenii UE reprezintă o garanţie a legitimităţii democratice a legislaţiei europene.

2. Parlamentul exercită controlul democratic asupra celorlalte instituţii UE, în special asupra Comisiei. Parlamentul deţine puterea de a aproba sau de a respinge comisarii nominalizaţi şi are dreptul de a cere întregii Comisii să demisioneze.

3. Controlul finanţelor publice. Împreună cu Consiliul, Parlamentul deţine autoritatea asupra bugetului UE şi poate influenţa cheltuielile UE. Parlamentul adoptă sau respinge întregul proiect de buget.

6.4. CURTEA DE JUSTIŢIE

Funcţie: Să se pronunţe în cazurile care îi sunt prezentate spre soluţionare.

Curtea de Justiţie: Un judecător din fiecare stat membru UE; opt avocaţi generali.

Tribunalul de Primă Instanţă: Cel puţin un judecător din fiecare stat membru UE (27 în 2007).

38


Tribunalul Funcţiei Publice: Şapte judecătoriDurata mandatului: Mandate de şase ani care pot fi reînnoite

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (pentru care se foloseşte frecvent prescurtarea „Curtea”) a fost instituită în temeiul primului Tratat UE, Tratatul CECO din 1952. Sediul se află la Luxemburg.

Misiunea Curţii este să se asigure că legislaţia UE este interpretată şi aplicată în mod uniform în toate statele membre UE, astfel încât legile să se aplice în mod egal tuturor cetăţenilor. Spre exemplu, Curtea se asigură că instanţele naţionale nu pronunţă sentinţe diferite în acelaşi caz.

Curtea se asigură şi că statele membre şi instituţiile UE aplică prevederile legislative. Curtea are puterea de a soluţiona litigiile care apar între state membre UE, instituţii UE, operatori economici şi persoane fizice.

Curtea are în alcătuire un judecător din fiecare stat membru, astfel încât toate sistemele juridice naţionale din cadrul UE sunt reprezentate. Cu toate acestea, din motive de eficienţă, Curtea funcţionează rar în structură completă. De obicei, Curtea se întruneşte în „Marea Cameră” cu numai 13 judecători sau în camere de cinci sau trei judecători.

Curtea este asistată de opt „avocaţi generali”. Rolul acestora este să îşi susţină punctele de vedere în cazurile înaintate Curţii spre soluţionare. Pledoariile trebuie susţinute public şi trebuie să fie imparţiale.

Judecătorii şi avocaţii generali sunt persoane a căror imparţialitate nu poate fi pusă la îndoială. Ei deţin calificările sau competenţele necesare pentru a fi numiţi în cele mai înalte funcţii juridice din ţările lor de origine. Aceştia sunt numiţi la Curtea de Justiţie prin acordul comun al guvernelor statelor membre UE. Fiecare este numit pentru un mandat de şase ani, care poate fi reînnoit.

Pentru a ajuta Curtea de Justiţie să facă faţă numărului mare de cazuri înaintate spre soluţionare şi pentru a oferi protecţie juridică sporită cetăţenilor, în 1988 a fost creat un Tribunal de Primă Instanţă. Acest tribunal (care funcţionează pe lângă Curtea de Justiţie) este responsabil pentru pronunţarea sentinţelor în anumite cazuri, în special acţiuni intentate de persoane fizice, companii şi unele organizaţii, şi cazuri care se încadrează în dreptul concurenţei. Acest tribunal are în alcătuire câte un judecător din fiecare stat membru UE.

Tribunalul Funcţiei Publice al Uniunii Europene se pronunţă în litigiile apărute între Uniunea Europeană şi funcţionarii acesteia. Acest tribunal este alcătuit din şapte judecători şi funcţionează pe lângă Tribunalul de Primă Instanţă.

Curtea de Justiţie, Tribunalul de Primă Instanţă şi Tribunalul Funcţiei Publice au câte un preşedinte ales de judecători pentru

39


un mandat de trei ani care poate fi reînnoit. Vassilios Skouris a fost ales preşedinte al Curţii de Justiţie în 2003. Marc Jaeger este actualul preşedinte al Tribunalului de Primă Instanţă. Paul J. Mahoney este preşedintele Tribunalului Funcţiei Publice din 2005.

Ce face Curtea?

Curtea pronunţă sentinţe în cazurile care îi sunt înaintate spre soluţionare. Cele cinci tipuri de cazuri întâlnite frecvent sunt:1. acţiuni pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare;2. acţiuni intentate pentru neîndeplinirea obligaţiilor;3. acţiuni în anulare;4. acţiuni în constatarea abţinerii de a acţiona;5. acţiuni în despăgubiri.

6.5. CURTEA DE CONTURI

Funcţie: Controlează dacă fondurile UE sunt utilizate corespunzător

Membri: Unul din fiecare stat membru UEDurata mandatului: Membrii sunt numiţi pentru un mandat de

şase ani care poate fi reînnoit

Curtea de Conturi a fost înfiinţată în 1975. Sediul este la Luxemburg. Misiunea Curţii este de a verifica dacă fondurile UE sunt administrate corespunzător, astfel încât cetăţenii Uniunii să obţină valoare maximă în schimbul banilor. Curtea are dreptul de a verifica orice persoană sau organizaţie care lucrează cu fonduri UE.

Curtea are un membru din fiecare stat membru UE, numit de Consiliu pentru un mandat de şase ani care poate fi reînnoit. Membrii îl aleg pe unul dintre ei ca preşedinte pentru un mandat de trei ani care poate fi reînnoit. Vitor Manuel da Silva Caldeira (din Portugalia) este preşedinte al Curţii de Conturi, secretarul general Michel Herve (din Franţa).

Ce face Curtea?

Rolul principal al Curţii este de a verifica dacă bugetul UE este aplicat corect – cu alte cuvinte, dacă veniturile şi cheltuielile UE sunt obţinute, cheltuite şi înregistrate legal şi de a asigura un management financiar sănătos. Prin urmare, activitatea curţii reprezintă o garanţie a faptului că sistemul UE funcţionează în

40


mod economic, eficient, efectiv şi transparent. Pentru a-şi îndeplini atribuţiile, Curtea poate investiga documentele aparţinând oricărei persoane sau organizaţii care lucrează cu veniturile sau cheltuielile UE. Curtea efectuează frecvent controale la faţa locului. Constatările sale sunt consemnate în rapoarte, care aduc orice problemă existentă în atenţia Comisiei şi a guvernelor statelor membre UE.

Pentru a-şi îndeplini activitatea în mod eficient, Curtea de Conturi trebuie să rămână complet independentă de celelalte instituţii, păstrând, în acelaşi timp, legătura cu acestea.

Una dintre funcţiile esenţiale ale Curţii de Conturi este de a susţine activitatea Parlamentului European şi a Consiliului prin prezentarea anuală a unui raport de audit pentru anul financiar anterior. Parlamentul examinează acest raport în detaliu înainte de a hotărî dacă aprobă sau nu modul în care Comisia a gestionat bugetul. În caz afirmativ, Curtea de Conturi trimite Consiliului şi Parlamentului şi o declaraţie prin care confirmă că banii contribuabililor europeni au fost utilizaţi în mod adecvat.

În sfârşit, Curtea informează cetăţenii cu privire la rezultatele activităţii sale prin rapoarte care tratează subiecte de interes deosebit.

Cum este organizată activitatea Curţii?

Curtea de Conturi are aproximativ 800 de angajaţi, inclusiv traducători şi administratori, precum şi auditori. Auditorii sunt împărţiţi în „grupuri de audit”. Aceştia pregătesc rapoarte preliminare pe baza cărora Curtea adoptă decizii.

Auditorii efectuează frecvent controale la sediul altor instituţii UE, în statele membre şi în orice ţară care primeşte ajutoare din partea UE. De fapt, deşi activitatea curţii are legătură în cea mai mare măsură cu banii de care este responsabilă Comisia, peste 80 % din cheltuielile UE sunt administrate de autorităţile naţionale.

Curtea de Conturi nu deţine puteri legale. Dacă auditorii descoperă fraude sau nereguli, aceştia informează OLAF – Oficiul European de Luptă Antifraudă. OLAF este un departament al Comisiei Europene cu un statut special, care îi asigură o autonomie totală.

6.6. COMITETUL ECONOMIC ŞI SOCIAL

Funcţie: Reprezintă societatea civilă organizatăMembri: 344Durata mandatului: Patru aniReuniuni: Bruxelles, lunar

41


Înfiinţat în 1957 prin Tratatul de la Roma, Comitetul Economic şi Social European (CESE) este un organ consultativ care le furnizează reprezentanţilor grupurilor de interese din Europa, precum organizaţiile patronale şi sindicatele, şi altor organisme ale „societăţii civile organizate”, precum asociaţiile de consumatori, o platformă formală pentru exprimarea punctelor lor de vedere asupra problemelor UE.

CESE are 344 de membri – numărul membrilor din fiecare stat membru nu reprezintă neapărat mărimea populaţiei din ţara respectivă. Numărul de membri din fiecare ţară este următorul:Franţa, Germania, Italia şi Regatul Unit

24Polonia şi Spania 21România 15Austria, Belgia, Bulgaria, Grecia,Portugalia, Republica Cehă, Suedia, Ţările de Jos şi Ungaria

12Danemarca, Finlanda, Irlanda, Lituania şi Slovacia

9Estonia, Letonia şi Slovenia 7Cipru şi Luxemburg 6Malta 5Total 344

Membrii sunt numiţi de guvernele UE, dar beneficiază de independenţă politică totală. Ei sunt numiţi pentru un mandat de patru ani care poate fi reînnoit.

Comitetul se reuneşte în adunare plenară, iar discuţiile comitetului sunt pregătite de şase subcomitete denumite „secţiuni”, fiecare ocupându-se de domenii de politică specifice. Comitetul îşi alege preşedintele şi doi vicepreşedinţi pentru un mandat de doi ani. Dimitris Dimitriadis a devenit preşedinte al CESE în octombrie 2006.

Ce face CESE?

Comitetul Economic şi Social European îndeplineşte trei roluri principale: asigură consultanţă pentru Parlamentul European, Consiliul

Uniunii Europene şi Comisia Europeană, la solicitarea acestora sau la iniţiativa Comitetului;

încurajează societatea civilă să se implice în mai mare măsură în procesul de elaborare a politicilor publice la nivelul UE;

susţine rolul societăţii civile în statele nemembre UE şi contribuie la înfiinţarea structurilor consultative.

42


Avizele Comitetului sunt transmise instituţiilor de talie mai mare – Consiliul, Comisia şi Parlamentul European. Se impune consultarea Comitetului înainte de adoptarea unor decizii de politică economică şi socială, regională şi de mediu. Prin urmare, Comitetul îndeplineşte un rol esenţial în procesul decizional din cadrul Uniunii. CESE este o punte între Uniune şi cetăţenii săi, promovând o societate mai activă, mai receptivă şi, prin urmare, mai democratică în Europa.

Cine sunt membrii CESE?

Membrii CESE îşi desfăşoară activitatea preponderent în ţările lor de origine şi formează trei grupuri care reprezintă angajatorii, angajaţii şi diferite alte interese economice şi sociale.

Grupul Angajatorilor are membri din sectorul industrial public şi privat, întreprinderi mici şi mijlocii, camere de comerţ, comerţ cu ridicata şi cu amănuntul, sectorul bancar şi al asigurărilor, transport şi agricultură.

Grupul Salariaţilor reprezintă toate categoriile de angajaţi, de la muncitori necalificaţi la directori executivi. Membrii grupului provin din sindicatele naţionale.

Grupul Activităţi diverse reprezintă organizaţiile neguvernamentale (ONG), organizaţiile de agricultori, întreprinderile mici, atelierele şi profesiile meşteşugăreşti, cooperativele şi asociaţiile nonprofit, organizaţiile de consumatori şi de protecţia mediului, comunităţile ştiinţifice şi academice şi asociaţiile care reprezintă familia şi persoanele cu dizabilităţi.

6.7. COMITETUL REGIUNILOR

Funcţie: Reprezintă autorităţile regionale şi localeMembri: 344Durata mandatului: Patru aniReuniuni: Bruxelles, cinci sesiuni plenare în fiecare an

Înfiinţat în 1994 prin Tratatul de instituire a Uniunii Europene, Comitetul Regiunilor (CoR) este un organ consultativ alcătuit din reprezentanţi ai autorităţilor regionale şi locale europene. Se impune consultarea CoR înainte de adoptarea unor decizii la nivelul UE în domenii precum politica regională, mediul, cultura, educaţia şi transportul – care sunt, fără excepţie, domenii de interes local şi regional.

Comitetul are 344 de membri. Numărul de membri din fiecare stat membru UE reflectă cu aproximaţie mărimea populaţiei ţării respective, după cum urmează:

43


Franţa, Germania, Italia şi Regatul Unit24

Polonia şi Spania 21România 15Austria, Belgia, Bulgaria, Grecia, Republica Cehă,Portugalia, Suedia, Ţările de Jos şi Ungaria

12Danemarca, Finlanda, Irlanda, Lituania şi Slovacia

9Estonia, Letonia şi Slovenia 7Cipru şi Luxemburg 6Malta 5Total 344

Membrii Comitetului sunt membri aleşi sau factori de decizie în cadrul autorităţilor locale sau regionale din regiunea din care provin. Ei sunt nominalizaţi pentru Comitet de către guvernele naţionale şi sunt numiţi de Consiliul Uniunii Europene pentru patru ani. Mandatul lor poate fi reînnoit. Fiecare ţară îşi alege membrii după cum consideră potrivit, dar componenţa trebuie să respecte reprezentarea politică şi geografică. Dacă îşi pierd mandatul electoral în regiunea de origine, va trebui ca membrii să demisioneze din Comitet.

Există patru grupuri politice: Partidul Popular European, Partidul Socialiştilor Europeni, Alianţa Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa şi Uniunea pentru o Europă a Naţiunilor –Alianţa Europeană.

Preşedintele CoR este ales pentru un mandat de doi ani dintre membrii comitetului - Luc van den Brande.

Ce face Comitetul?

Rolul Comitetului Regiunilor este de a prezenta punctele de vedere locale şi regionale cu privire la legislaţia UE. În acest sens, comitetul emite rapoarte sau „avize” cu privire la propunerile Comisiei.

Comisia şi Consiliul au obligaţia de a consulta CoR înainte de adoptarea unor decizii la nivel UE în probleme care sunt de interes pentru guvernul local şi regional. Acestea pot fi politica forţei de muncă, mediul, educaţia, cultura, formarea profesională şi tineretul, energia, transportul, telecomunicaţiile şi sănătatea publică.

Lista nu este exhaustivă. Comisia, Consiliul şi Parlamentul European au libertatea de a se consulta cu CoR şi în alte probleme. În ceea ce priveşte Comitetul, acesta poate adopta avize din proprie iniţiativă şi le poate prezenta Comisiei, Consiliului şi Parlamentului.

44


Cum este organizată activitatea Comitetului?

În fiecare an, Comitetul Regiunilor se întruneşte în cinci sesiuni plenare în care defineşte politica generală a comitetului şi adoptă avize. Există şase „comisii” care examinează diferite domenii de politică şi pregătesc avizele care urmează să fie dezbătute în sesiunile plenare.

6.8.BANCA EUROPEANĂ DE INVESTIŢII

Funcţie: Finanţează dezvoltarea economicăMembri: Statele membre UE

Consiliul Director – 28, Comitetul Administrativ – 9Internet: www.eib.org

Banca Europeană de Investiţii (BEI) a fost înfiinţată în 1958 prin Tratatul de la Roma. Rolul principal al băncii este de a împrumuta fonduri pentru proiectele de interes european, precum căile de comunicaţie rutieră şi feroviară, aeroporturile sau programele de mediu. Banca finanţează, de asemenea, investiţiile întreprinderilor mici în UE şi dezvoltarea economică din ţările candidate şi ţările în curs de dezvoltare.

Philippe Maystadt a fost ales preşedinte al BEI în ianuarie 2000.

Ce face banca?

BEI este o instituţie nonprofit, care se autofinanţează şi este independentă de bugetul UE. Banca este finanţată prin împrumuturi pe pieţele de capital. Acţionarii băncii – statele membre ale Uniunii Europene – subscriu colectiv la capitalul băncii, iar contribuţia fiecărei ţări reflectă puterea economică a acesteia în Uniune.

Prin susţinerea statelor membre, BEI beneficiază de cel mai bun rating de credit (AAA) de pe pieţele de capital, de unde poate ridica sume foarte mari de capital în condiţii foarte avantajoase. La rândul ei, banca poate să investească în proiecte de interes public pentru care nu s-ar putea găsi fonduri din alte surse – sau pentru care ar trebui efectuate împrumuturi costisitoare.

Proiectele în care banca investeşte sunt selectate atent. Priorităţile băncii la nivelul UE sunt de a susţine:

coeziunea şi convergenţa; întreprinderile mici şi mijlocii;

45

http://eib.org/


durabilitatea mediului; inovaţia, dezvoltarea reţelelor de transport transeuropene şi sursele de energie durabile, competitive şi sigure.

În exteriorul UE, BEI susţine politicile UE de dezvoltare şi cooperare în ţările candidate şi potenţial candidate, în ţările din regiunea Mării Mediterane şi din estul Europei (inclusiv Rusia) care se încadrează în sfera politicii de vecinătate a UE, şi în ţările din Africa, Caraibe, Pacific, Asia şi America Latină. Împrumuturile acordate acestor ţări se concentrează asupra următoarelor domenii: dezvoltarea sectorului privat; dezvoltarea infrastructurii; securitatea surselor de energie şi durabilitatea mediului.

În final, BEI este acţionarul majoritar al Fondului European de Investiţii, alături de care formează „Grupul BEI”. Fondul investeşte în capitalul de risc şi oferă garanţii pentru întreprinderile mici şi mijlocii. Fondul nu împrumută şi nu investeşte în mod direct. În schimb, Fondul îşi desfăşoară activitatea prin intermediul băncilor şi al altor intermediari financiari, oferindu-le garanţii pentru acoperirea împrumuturilor pe care le acordă întreprinderilor mici.

Fondul este activ în toate statele membre ale Uniunii Europene şi în ţările candidate în vederea aderării.

Cum este organizată activitatea băncii?

BEI este o instituţie autonomă. Banca adoptă deciziile de împrumut şi de creditare pe baza punctelor forte ale fiecărui proiect şi a oportunităţilor oferite de pieţele financiare. În fiecare an, banca prezintă un raport cu privire la toate activităţile sale.

BEI cooperează cu instituţiile UE. De exemplu, reprezentanţii săi participă în comitetele Parlamentului European, iar Preşedintele BEI participă la reuniunile Consiliului atunci când se întâlnesc miniştrii economiei şi finanţelor din statele membre UE.

Deciziile băncii sunt adoptate de următoarele organisme: Consiliul Guvernatorilor este alcătuit din miniştri (în mod

normal, miniştrii de finanţe) din toate statele membre. Acesta defineşte politica generală de împrumuturi a băncii, aprobă bilanţul contabil şi raportul anual, autorizează banca să finanţeze proiecte în exteriorul UE şi ia hotărâri cu privire la creşterile de capital.

46


Consiliul Director aprobă operaţiunile de creditare şi de împrumut şi se asigură că BEI este administrată corespunzător. Consiliul este alcătuit din 28 de directori – unul nominalizat de fiecare stat membru UE şi unul nominalizat de Comisia Europeană.

Comitetul Administrativ este organul executiv permanent al băncii. Acesta administrează activităţile zilnice ale BEI şi are nouă membri.

6.9. BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ

Funcţie: Să menţină stabilitatea preţurilor în zona euro şi să aplice politica monetară

Membri: Consiliul Guvernatorilor – 19, Consiliul General – 29, Comitetul Executiv – 6

Internet: www.ecb.eu

Banca Centrală Europeană (BCE) a fost înfiinţată în 1998. Sediul băncii este la Frankfurt (Germania). Misiunea băncii este să administreze moneda euro – moneda unică a UE şi să păstreze stabilitatea preţurilor pentru cele peste două treimi din cetăţenii UE care utilizează moneda euro. BCE este responsabilă şi pentru crearea şi implementarea politicii monetare în zona euro.

Pentru a-şi îndeplini rolul, BCE lucrează cu „Sistemul European al Băncilor Centrale” (SEBC). Ţările care au adoptat moneda euro până în prezent alcătuiesc „zona euro”. Băncile centrale ale acestor ţări, împreună cu Banca Centrală Europeană, alcătuiesc ceea ce se numeşte „Eurosistemul”.

BCE îşi desfăşoară activitatea în condiţii de independenţă totală. BCE, băncile centrale naţionale ale SEBC sau alt membru al organismelor lor de decizie nu pot solicita sau primi instrucţiuni de la niciun alt organism. Instituţiile UE şi guvernele statelor membre UE trebuie să respecte acest principiu şi au obligaţia de a nu încerca să influenţeze BCE sau băncile centrale europene.

Jean-Claude Trichet a fost numit preşedinte al BCE în noiembrie 2003.

Ce face banca?

Una dintre atribuţiile principale ale BCE este de a menţine stabilitatea preţurilor în zona euro, astfel încât puterea de cumpărare să nu fie erodată de inflaţie. BCE are ca obiectiv să

47


asigure o creştere anuală a preţurilor de consum mai mică, dar aproape egală cu 2 % pe termen mediu.

Pentru a face acest lucru, BCE stabileşte praguri pentru ratele dobânzilor în urma analizei evoluţiilor economice şi monetare. Banca măreşte ratele dobânzilor dacă doreşte să controleze inflaţia şi le reduce în cazul în care consideră că riscul de inflaţie este limitat.

Cum este organizată activitatea băncii?

Comitetul Executiv al BCE este responsabil pentru aplicarea politicii monetare stabilite de Consiliul Guvernatorilor (a se vedea în continuare) şi pentru transmiterea instrucţiunilor către băncile centrale naţionale. De asemenea, Comitetul pregăteşte reuniunile Consiliului Guvernatorilor şi este responsabil de administrarea activităţilor zilnice ale BCE.

Comitetul este alcătuit din preşedintele BCE, vicepreşedintele şi alţi patru membri, toţi fiind numiţi de comun acord de către preşedinţii sau prim-miniştrii ţărilor din zona euro. Membrii Comitetului Executiv sunt numiţi pentru un mandat de opt ani care nu poate fi reînnoit.

Consiliul Guvernatorilor este organul de decizie la cel mai înalt nivel din cadrul Băncii Centrale Europene. Acesta este alcătuit din cei şase membri ai Comitetului Executiv şi guvernatorii băncilor centrale din zona euro. Consiliul este condus de preşedintele BCE. Misiunea fundamentală a acestui Consiliu este să definească politica monetară a zonei euro şi, în special, să fixeze ratele dobânzilor pentru băncile comerciale care doresc să împrumute fonduri de la BCE.

Consiliul General este alcătuit din preşedintele şi vicepreşedintele BCE şi guvernatorii băncilor centrale naţionale din toate cele 27 de state membre UE. Consiliul General contribuie la activitatea consultativă şi de coordonare a BCE şi contribuie la pregătirile în vederea extinderii zonei euro.

6.10. OMBUDSMANUL EUROPEAN

Funcţie: Să descopere cazurile de administrare defectuoasă şi să propună soluţii

Durata mandatului: Cinci ani; poate fi reînnoitInternet: ombudsman.europa.eu

48


Poziţia de Ombudsman European a fost înfiinţată prin Tratatul de instituire a Uniunii Europene în 1992. Ombudsmanul acţionează ca intermediar între cetăţean şi autorităţile UE. El are dreptul de a primi şi investiga plângerile trimise de cetăţenii, companiile şi organizaţiile din UE şi de orice persoană cu domiciliul sau sediul într-un stat membru UE.

Ombudsmanul este ales de Parlamentul European pentru un mandat de cinci ani, care poate fi reînnoit; coincide cu mandatul legislativ al Parlamentului. Nikiforos Diamandouros a preluat postul de Ombudsman European în aprilie 2003 şi a fost reales în ianuarie 2005 pentru un mandat de cinci ani.

Ce face Ombudsmanul?

Ombudsmanul investighează „administrarea defectuoasă” la nivelul instituţiilor şi organismelor Uniunii Europene. „Administrarea defectuoasă” înseamnă administrare incorectă sau incompletă – cu alte cuvinte, o instituţie nu acţionează în conformitate cu legislaţia sau nu respectă principiile de bună administrare sau încalcă drepturile omului. Iată câteva exemple: nedreptate; discriminare; abuz de putere; necomunicarea sau refuzul de a comunica informaţii; întârzieri nejustificate; proceduri incorecte.

Ombudsmanul începe investigaţiile ca urmare a unei plângeri primite sau din proprie iniţiativă. El îşi desfăşoară activitatea independent şi imparţial. Ombudsmanul nu solicită şi nu primeşte instrucţiuni de la niciun guvern sau organizaţie.

Cum pot să trimit o plângere la Ombudsmanul European?

Dacă doriţi să trimiteţi o plângere despre administrarea defectuoasă constatată la nivelul unei instituţii sau al unui organism european, primul lucru pe care trebuie să îl faceţi este să contactaţi instituţia sau organismul în cauză pe căile administrative obişnuite şi să încercaţi să îl determinaţi să remedieze situaţia.

Dacă această abordare nu dă rezultate, puteţi trimite o plângere Ombudsmanului European.

Este necesar să depuneţi plângerea la Ombudsman în termen de doi ani de la data la care aţi constatat actul de administrare defectuoasă. Trebuie să specificaţi cine sunteţi, care este instituţia sau organismul împotriva căruia faceţi

49


plângerea şi care este problema dumneavoastră. Puteţi solicita ca plângerea să rămână confidenţială.

Pentru sfaturi practice referitoare la redactarea plângerii, accesaţi site-ul internet al Ombudsmanului: ombudsman.europa.eu.

Ce rezultate pot aştepta?

În cazul în care nu poate trata plângerea dumneavoastră — de exemplu, dacă problema reclamată a făcut deja obiectul unui proces în instanţă — Ombudsmanul va depune toate eforturile necesare pentru a vă recomanda o altă instituţie care vă poate fi de ajutor.

Pentru a soluţiona problema dumneavoastră, Ombudsmanul poate informa instituţia sau organismul în cauză. Dacă problema nu este clarificată în timpul investigaţiilor, Ombudsmanul va încerca să identifice o soluţie amiabilă pentru remedierea situaţiei, pe care dumneavoastră să o consideraţi satisfăcătoare.

În caz contrar, Ombudsmanul poate face recomandări pentru rezolvarea problemei. Dacă instituţia respectivă nu acceptă recomandările sale, Ombudsmanul poate întocmi un raport special pe care îl trimite Parlamentului European pentru ca acesta să poată întreprinde acţiunile politice ce se impun.

În fiecare an, Ombudsmanul prezintă Parlamentului European un raport în care îşi prezintă întreaga activitate.

6.11. CONTROLORUL EUROPEAN PENTRU PROTECŢIA DATELOR

Funcţie: Să protejeze datele cu caracter personal prelucrate de instituţiile UE

Durata mandatului: Cinci ani; poate fi reînnoitInternet: edps.europa.eu

Poziţia de Controlor European pentru Protecţia Datelor (CEPD) a fost creată în 2001. Responsabilităţile CEPD sunt să se asigure că instituţiile şi organismele UE respectă dreptul la intimitate al cetăţenilor atunci când prelucrează datele cu caracter personal.

Ce face CEPD?

50


Atunci când prelucrează date cu caracter personal despre o persoană care poate fi identificată, instituţiile şi organismele UE au obligaţia de a respecta dreptul la intimitate al persoanei în cauză. CEPD se asigură că acest lucru se întâmplă.

„Prelucrarea” implică activităţi cum sunt colectarea datelor, înregistrarea şi arhivarea lor, identificarea lor în vederea consultării, transmiterea şi furnizarea lor către alte persoane, precum şi blocarea, ştergerea sau distrugerea lor.

Există reguli stricte cu privire la intimitate care se aplică acestor activităţi. De exemplu, în general, instituţiile şi organismele UE nu au permisiunea de a prelucra datele cu caracter personal care comuincă informaţii despre originea rasială sau etnică, opiniile politice, convingerile religioase sau filozofice sau calitatea de membru al unui sindicat.

CEPD lucrează cu funcţionarii cu atribuţii de protejare a datelor în fiecare instituţie sau organism UE pentru a se asigura că se aplică regulile cu privire la intimitate.

CEPD oferă recomandări privind toate aspectele prelucrării datelor cu caracter personal – atât cu privire la prelucrarea în cadrul instituţiilor şi organismelor UE, cât şi propuneri de legislaţie nouă. Acesta cooperează cu autorităţile naţionale de protecţie a datelor din statele membre UE, precum şi cu alte instituţii importante din acest domeniu.

În 2004, Peter Johan Hustinx a fost numit Controlor European pentru Protecţia Datelor.

Cum vă poate ajuta CEPD?

Dacă aveţi motive să consideraţi că dreptul dumneavoastră la intimitate a fost încălcat de o instituţie sau un organism UE, vă recomandăm să vă adresaţi, mai întâi de toate, persoanelor responsabile cu prelucrarea datelor. Dacă nu sunteţi mulţumit de rezultat, vă recomandăm să contactaţi funcţionarul pentru protecţia datelor (numele figurează pe site-ul internet al CEPD). Aveţi şi posibilitatea de a trimite o plângere Controlorului European pentru Protecţia Datelor, care va investiga plângerea dumneavoastră şi vă va informa despre rezultat cât mai curând posibil. Spre exemplu, CEPD poate dispune ca instituţia sau organismul în cauză să corecteze, să blocheze, să şteargă sau să distrugă datele cu caracter personal care au fost prelucrate într-un mod care contravine legii.

Dacă nu sunteţi de acord cu decizia Controlorului, puteţi apela la Curtea de Justiţie.

51


BIBLIOGRAFIE




4. DICK, LEONARD, Ghidul Uniunii Europene, Editura Teora, Bucureşti, 1998

5. www.europa.eu.int

MODULUL VII.

POLITICA COMERCIALĂ A UNIUNII EUROPENE

Prin Tratatul de la Roma (1957) sunt stipulate etapele formării Uniunii vamale: eliminarea barierelor tarifare şi non tarifare şi aplicarea unui tarif vamal comun.Art.10 din acelaşi tratat face referire la liberalizarea mişcării bunurilor şi serviciilor în relaţiile cu terţii. Art. 12 şi 13 reglementează ridicarea

52

http://www.europa.eu.int/


obstacolelor de natură cantitativă şi în general a celor de natură non-tarifară şi stabileşte o perioadă de tranziţie de 12 ani în care să se definitiveze crearea unei uniuni vamale.

Instrumentele utilizate au permis încheierea procesului de tranziţie cu doi ani înainte de perioada stabilită. Primii ani din cei 10 ai tranziţiei s-au caracterizat prin aplicarea instrumentelor integrării negative, adică a eliminării obstacolelor de orice fel din calea liberei circulaţii a bunurilor şi serviciilor. Ultima parte a procesului de tranziţie s-a caracterizat prin aplicarea instrumentelor integrării pozitive, adică prin crearea unor instituţii comune şi aplicării unor politici comune.

In cadrul instrumentelor integrării pozitive un rol important l-a jucat stabilirea tarifului extern comun calculat ca medie aritmetică a taxelor vamale aplicate în Benelux, Franţa, Italia şi Germania. Tarifele menţionate au fost în mod gradual ajustate în funcţie de tariful extern comun, ceea ce a însemnat pentru unele ţări o creştere a protecţionismului prin măsuri tarifare, iar pentru altele o liberalizare a schimburilor comerciale cu terţii.

În 1969 au fost eliminate şi restricţiile cantitative şi măsurile cu efecte similare în condiţiile în care pentru bunurile manufacturate aceste restricţii au fost eliminate în totalitate încă din 1961.

Ţările care au aderat ulterior Comunităţilor au înregistrat perioade mai scurte de tranziţie: Irlanda , Danemarca şi Marea Britanie, intrate în 1973 au avut o perioadă de tranziţie de cinci ani; Grecia, Spania şi Portugalia de şapte, respectiv nouă ani de tranziţie.

INSTRUMENTELE POLITICII COMERCIALE COMUNE

Tariful extern comun (CET) ; Nivelul şi structura CETIniţial, nivelul taxelor vamale stabilite prin CET a fost mai

scăzut decât cel aplicat de Statele Unite sau Japonia. El a continuat să scadă progresiv ca urmare a rundelor succesive ale GATT, ajungând în prezent la un nivel mediu de 3%. De-a lungul timpului, Uniunea Europeană a negociat o serie de tarife preferenţiale cu un număr de ţări sau grupuri cu care a dorit să întreţină relaţii privilegiate. Acestea sunt:

AELS- cu scopul evitării deturnării de comerţ apărută ca urmare a lărgirii UE prin aderarea fostelor state membre AELS la UE;

cu ţările din zona mediteraneană pentru a permite accesul liber al produselor provenind dinspre spaţiul mediteranean, în special materii prime sau semifabricate;

53


cu ţările ACP (Asia, Caraibe, Pacific) pentru a consolida relaţiile dintre aceste ţări şi UE, ca rezultat al poziţiei lor de foste colonii pe care aceste ţări le-au avut faţă de ţările membre UE;

cu ţările în curs de dezvoltare privind importul de materii prime şi semifabricate în unele domenii sensibile cum ar fi textilele sau produsele siderurgice;

cu ţări din Europa Centrală şi de Est, cu care au existat acorduri de importanţă nesemnificativă până în 1989 şi cu care au fost semnate Acorduri de Asociere

(acorduri care au un puternic caracter comercial ).În privinţa legislaţiei vamale comune s-au stabilit o serie de

prevederi a căror punere în practică s-a realizat cu ajutorul directivelor. Acestea au conţinut pe lângă instrumente ale integrării negative şi reglementări privind armonizarea procedurilor şi a metodelor de administrare a tarifelor naţionale.

Armonizarea s-a efectuat în concordanţă cu art. 27 din Tratatul de La Roma conform căruia înainte de încheierea perioadei de tranziţie, statele vor proceda la armonizarea reglementărilor administrative şi legislative. Pentru piaţa internă, acest lucru înseamnă eliminarea formalităţilor la frontieră, iar pentru cea externă stabilirea unor criterii comune de verificare a regulilor de origine, colectare a taxelor vamale sau reexportul mărfurilor.

Prima etapă în evoluţia Comunităţilor a fost cea a formării Uniunii Vamale, etapă importantă deoarece pentru fiecare din ţările comunitare bunurile tranzacţionate reprezentau surse considerabile de formare a veniturilor în cadrul PIB.(pentru Germania şi Marea Britanie ele reprezentau o pătrime din PIB), în timp ce pentru ţările mici (Belgia, Olanda sau Luxemburg) reprezentau 50-60% din PIB. La sfârşitul perioadei de tranziţie s-a înregistrat o transformare spectaculoasă atât în privinţa volumului cât şi a structurii şi dimensionării schimburilor comerciale comunitare.

Clauzele sau măsurile de salvgardare. Art. 24 al GATT permite membrilor semnatari ai Acordului

aplicarea unor măsuri de salvgardare în situaţiile în care importurile unei ţări aduc prejudicii importante producătorilor autohtoni. Acest articol permite, în scopul acoperirii clauzei de salvgardare, utilizarea barierelor netarifare şi doar ca excepţii aplicarea unor măsuri de natură tarifară.Procedurile antidumping - sunt aplicate prin legislaţia europeană în conformitate cu art. 6 din GATT şi cu procedurile Codului Antidumping din 1976. Conform documentelor prezentate anterior, taxele antidumping nu vor depăşi diferenţa dintre preţul de vânzare (mai mic) şi preţul mediu aplicat pe piaţa internă a

54


exportatorului(mai mare). Un sistem apropiat taxelor antidumping îl reprezintă taxele aplicate produselor ale căror preţuri au fost direct sau indirect subvenţionate de guvernele ţărilor producătoare. Aceste taxe nu pot depăşi nivelul subvenţiilor acordate pentru producerea bunurilor respective.

In ultimul deceniu s-au aplicat în jur de 150 de proceduri antidumping din care 50 au fost aplicate în mod direct împotriva ţărilor partenere. Per total, taxele antidumping au fost îndreptate spre China (23%), Turcia (18%), Japonia (19%) şi Coreea de Sud (12%).

Produsele pentru care au fost aplicate taxe anti-subvenţie au fost produsele de înalta tehnologie provenind din Japonia sau ţările nou industrializate sau orice tip de produs ce provine din ţări cu costuri scăzute ale forţei de muncă.

Noul instrument de politică comercială are drept scop aplicarea unei proceduri în situaţia în care UE observă că pe piaţa externă există parteneri care aplică politici comerciale ilicite. Acest nou instrument permite retragerea concesiilor vamale acordate partenerilor comerciali care pot fi dovediţi de practici comerciale ilicite.

Pentru schimburile comerciale cu produse de un anumit tip s-au încheiat o serie de acorduri şi tratate speciale, după cum urmează:schimburile comerciale cu produse agricole intră sub incidenţa politicii agricole comune;cele cu produse siderurgice intră sub incidenţa codului E.S.C.E.;cele cu produse textile intră sub incidenţa acordului multifibră ai cărei semnatari sunt toate ţările UE.SUA acoperă aproximativ 20 % din totalul tranzacţiilor efectuate de UE pe piaţa americană.

Australia, Noua Zeelandă şi Canada au înregistrat o reducere a schimburilor comerciale, reducere care se explică prin faptul că intrarea in 1973 a Marii Britanii a determinat deturnare de comerţ dinspre Canada, Australia şi Noua Zeelandă. Canada a fost cel mai puţin afectată deoarece principalul partener au fost şi au rămas SUA.

Ţările din Bazinul Mediteranean au menţinut acelaşi trend al relaţiilor comerciale cu UE până in 1990, când în urma semnării Acordului de Asociere cu ţările din centrul şi estul Europei a apărut deturnare de comerţ dinspre spaţiul mediteranean spre cel central şi est-european.

Schimburile comerciale cu ţările membre O.P.E.C. au înregistrat o scădere drastică începând cu anii 80 ca urmare a răcirii relaţiilor politice dintre lumea arabă şi Europa Occidentală, dar şi a descoperirii de noi surse de petrol în jurul ţărilor riverane ale UE.

55


MODULUL VIII.

UNIUNEA ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ

Uniunea Economică şi Monetară considerată a fi, dintr-un anumit punct de vedere, cel mai ambiţios dar şi cel mai riscant proiect al construcţiei europene este rezultatul unei decizii politice fundamentată pe o puternică componentă economică.

Dacă doar una din cele două componente (economică sau politică) ar fi stat la baza creării Uniunii Economice şi Monetare, aceasta nu s-ar fi realizat nici în prezent deoarece doar din punct de vedere economic sau doar din punct de vedere politic argumentele nu ar fi fost suficiente.

Din punct de vedere politic, formarea Uniunii Economice şi Monetare reprezintă cedare de suveranitate şi de control asupra deciziilor privind politica economică a statelor membre. Mai mult, introducerea şi utilizarea monedei unice ar presupune o singură conducere economică care ar necesita transferul de responsabilităţi şi chiar funcţionarea unei conduceri politice unice.

Nici strict din punct de vedere economic, uniunea economică şi monetară nu prezintă argumente suficiente pentru crearea ei. Spaţiul comunitar nu reprezintă o zonă monetară optimă. Statutul de zonă monetară optimă presupune un grad ridicat de mobilitate transfrontalieră a capitalului şi forţei de muncă, o flexibilitate înaltă a preţurilor şi salariilor, transferuri fiscale în condiţiile în care veniturile din impozite sunt redistribuite spre zone aflate în recesiune. În situaţia spaţiului comunitar, lucrătorii nu sunt dispuşi să se mute în alte state comunitare în căutarea unui loc de muncă, tot aşa cum, datorită unei protecţii sociale generoase nu sunt dispuşi să accepte locuri de muncă prost plătite. Pentru statele membre mai puţin competitive, creşterea concurenţei nu va determina nici scăderea salariilor nici migrarea lucrătorilor, iar, odată intrate în zona euro, autorităţile monetare naţionale nu vor putea utiliza devalorizarea, ceea ce va conduce la scăderea salariilor reale la niveluri la care aceste efecte adverse sunt reversibile. Efectul va fi creşterea şomajului în aceste state. UE nu are resurse bugetare suficiente şi nici un mecanism bine opus la punct la transferurilor fiscale dinspre statele bogate spre cele sărace. În esenţă, statele dintr-un grup sau care aderă la un grup pot câştiga reciproc din deţinerea unei monede comune doar atunci când structurile lor

56


economice sunt similare şi când nu există riscul ca şocurile asimetrice să lovească doar unele din aceste ţări.

Un al doilea argument, deosebit de important îl reprezintă faptul că între economiile statelor membre există diferenţe notabile între nivelurile de dezvoltare, fapt care va determina o reacţie diferită la şocurile venite din exterior. Astfel, pentru ţara exportatoare modificarea preţului mondial al unui produs va avea efecte opuse decât pentru ţara importatoare. În mod similar, consumatorii din unele state membre se împrumută mai mult, alţii mai puţin şi ca atare vor percepe în mod diferit fluctuaţiile ratelor dobânzilor. Mecanismul ratei de schimb nu va reuşi să atenueze şocurile asimetrice. Mai există apoi şi problema incompatibilităţii ciclurilor de afaceri, în sensul că unele state membre se pot afla în faza de creştere, altele în cea de declin sau stagnare, astfel încât o politică monetară unică nu va putea rezolva problemele tuturor statelor implicate.

În cadrul zonei euro, statele membre ale acesteia nu mai au posibilitatea de a-şi stabili propria rată a dobânzii sau de a utiliza cursul de schimb ca instrument al politicii economice. Mai mult, nici unul din mecanismele alternative de ajustare, cum ar fi migraţia, nivelul salariilor, mişcările de capital, politica fiscală, transferurile fiscale sau ajutoarele directe nu funcţionează la parametri optimi în spaţiul Euro. În acelaşi timp, există bariere culturale şi lingvistice legate de mobilitatea forţei de muncă. Rata dobânzii poate fi prea ridicată pentru unele state, în care există stagnare economică şi o rată ridicată a şomajului sau prea scăzută pentru economiile aflate în pericol de supraîncălzire.

Datorită acestor considerente, Uniunea Europeană reprezintă şi în prezent o zonă monetară suboptimă, fapt ce constituie un impediment în această etapă a integrării.

Tratatul de la Roma nu face referire în mod explicit la introducerea unei monede unice şi nici la un sistem de coordonare a politicilor monetare între statele membre. La sfârşitul anilor ’60 colapsul sistemului financiar de la Bretton Woods, coroborat cu şocurile petroliere ale deceniului opt au adus în discuţie crearea unui sistem monetar european. În 1969, Comisia a propus, prin Planul Barre creşterea cooperării şi asistenţa reciprocă în situaţii de criză financiară, iar în 1980, prin Raportul Werner, crearea unei uniuni economice şi monetare care urma să înceapă să funcţioneze din 1980, dar care a eşuat.

În urma Consiliului European de la Bruxelles din decembrie 1978, pe baza propunerii comune a cancelarului Helmut Schmit şi a preşedintelui Franţei, Valery Giscard d’ Estaing s-a creat Sistemul Monetar European, văzut ca un instrument de creare a unei zone de stabilitate monetară în spaţiul comunitar, dar şi ca o verigă de legătură între Bretton Woods şi Uniunea Economică şi Monetară..

57


Sistemul Monetar European, adoptat de către membrii Comunităţii Europene, care au devenit membri de facto ai acestuia are ca şi componente:

unitate de cont europeană (ECU) utilizată în decontările financiare

un fond de cooperare monetară, instituit în 1973 mecanismul ratei de schimb institutul monetar european. ECU a fost introdus în anul 1975 ca unitate oficială de cont

a Comunităţii Europene înlocuind Unitatea Europeană de Cont. Din punct de vedere a structurii, ECU a reprezentat o monedă nominală, de fapt un coş monetar constituit în funcţie de puterea economică a statelor membre participante la constituirea acestuia. Spre deosebire de mecanismul ratei de schimb, ECU a inclus toate statele comunitare care erau membre ale Sistemului Monetar European. Iniţial, paritatea ECU–Dolar american a fost de 1 la 1, iar ECU a fost utilizat în special pentru acoperirea tranzacţiilor financiar-monetare, (inclusiv a emisiunilor de obligaţiuni şi a altor titluri de creanţă), publice şi private de unde şi denumirile de ECU public şi respectiv ECU privat, şi mai puţin (aproximativ 1%) pentru acoperirea tranzacţiilor comerciale. Ulterior, funcţia de unitate de cont a fost lărgită prin utilizarea sa la elaborarea bugetelor comunitare. În 1995, ECU a primit denumirea de EURO iar din 1999 ECU şi-a încetat existenţa.

Fondul European de Cooperare Monetară, creat în aprilie 1973, reprezintă un fond comun creat din depunerile în aur şi dolari (fiecare în proporţie de 20%) din rezervele ţărilor ale căror monede erau cuprinse în ECU, chiar dacă nu făceau parte din mecanismul ratei de schimb. Fondul funcţiona pe principiul acordării de credite pe termen foarte scurt pe care şi le acordau băncile centrale între ele, credite pe termen scurt şi mediu pentru echilibrarea balanţei de plăţi şi mecanismul mobilizării de ECU. Pentru gestionarea facilităţilor acordate prin FECOM, a fost abilitată Banca Reglementelor Internaţionale. În conformitate cu prevederile legate de etapa a doua a Uniunii Economice şi Monetare, Fondul European de Cooperare Monetară s-a dizolvat şi atribuţiile acestuia au fost preluate de către Institutul Monetar European.

Institutul Monetar European, înfiinţat în 1994, cu sediul la Frankfurt, în Germania. Prin instrumente şi proceduri financiare specifice, Institutul Monetar European avea rolul de a întări cooperarea între Băncile Centrale Naţionale ale ţărilor comunitare, de a superviza funcţionarea Sistemului Monetar European şi de a întări coordonarea politicilor monetare ale statelor membre în scopul asigurării stabilităţii preţurilor.

58


Resursele s-au constituit din contribuţia băncilor centrale, calculate 50% în funcţie de populaţie şi 50% în funcţie de PIB.

Mecanismul ratei de schimb, introdus în 1979 pentru a reduce fluctuaţiile în valoarea nominală a monedelor statelor membre, pe baza susţinerii reciproce şi a acţiunilor colective ale băncilor centrale din statele membre. Băncile centrale au intervenit pe pieţele valutare, prin cumpărarea sau vânzarea de monede, pentru a le influenţa valoarea. Intervenţia s-a realizat pe baza principiului cererii şi al ofertei: atunci când valoarea unei valute scădea sub un anumit prag, stabilit de comun acord şi numit marjă sau culoar de fluctuaţie, băncile centrale au intervenit, restabilind valoarea de piaţă a respectivei monede. În momentul crizei din 1992, mecanismul ratei de schimb avea zece membri, Spania a intrat în acest aranjament în 1987, Marea Britanie în 1990 şi Portugalia în aprilie 1992. Grecia nu făcut parte din mecanism, datorită lipsei de performanţă a economiei, iar Luxemburgul avea legată moneda de francul belgian.

Mecanismul ratei de schimb avea la bază un sistem de parităţi care îi permitea fiecărei monede să fluctueze limitat în relaţia cu fiecare din valutele din sistem stabilindu-se, în acelaşi timp, o rată centrală de paritate în ECU. Iniţial, monedelor li s-a permis o fluctuaţie de +/-2,25% în jurul parităţii centrale, cu excepţia Italiei căreia i s-a permis o rată de fluctuare de 6% datorită unei rate ridicate a inflaţiei şi dificultăţilor politice interne.

Acest aranjament monetar a înregistrat o serie de trăsături particulare, in sensul că a fost primul sistem al ratelor de schimb în întregime european, fără a avea la bază o monedă de referinţă extraeuropeană . În acelaşi timp, el nu s-a constituit în jurul unei monede pivot ci pe baza unui mecanism de schimb bilateral. Criza din 1992-1993, în timpul căreia două monede (lire sterlină şi cea italiană) s-au retras din sistem, cinci dintre ele şi-au realiniat ratele de schimb (peseta spaniolă, escudo portughez, lira Irlandeză, coroana daneză şi francul francez) şi una dintre ele a atins marje de fluctuare de +/- 15% a demonstrat faptul că integrarea monetară cu mai multe monede aflate în circulaţie nu dă rezultatele scontate şi că singura cale pentru atingerea acestui deziderat o reprezintă moneda unică.

S-a pus astfel problema reconsiderării disciplinei monetar financiare în cadrul sistemului prin flexibilizarea operaţională şi crearea unor noi mecanisme care să permită integrarea monetară.

Din acest considerent, în 1999, când s-a adoptat moneda unică, a fost lansat un al doilea mecanism al ratei de schimb (numit MRS 2) în cadrul căruia sistemul multilateral a fost înlocuit cu unul bilateral, prin care fiecare monedă participantă are definită o paritate centrală comparativ cu euro. Acest mecanism

59


permite intervenţia de către Banca Centrală Europeană şi de către băncile centrale ale statelor membre atunci când cursul de schimb depăşeşte marja de +/- 15% faţă de cursul central. Din MRS 2 fac parte statele membre din zona euro şi Danemarca (aceasta din urmă optând pentru un culoar de fluctuaţie de +/- 2,25%.). Un obiectiv cel puţin la fel de important al MRS2 îl reprezintă ajutorul acordat statelor membre din afara zonei Euro în aplicarea unor politici de stabilizare macroeconomică cu scopul impulsionării acestora pentru a atinge convergenţa necesară intrării în zona Euro. Avantajele care au decurs din funcţionarea mecanismului ratei de schimb sunt:

creşterea stabilităţii mediului financiar prin utilizarea unui sistem de cursuri semi fixe care au permis reducerea riscurilor investiţionale şi de afaceri;

acţiuni colective care le-au permis statelor membre să se bazeze nu doar pe eforturile proprii de menţinere a valorii monedelor lor;

impunerea disciplinei financiare în lupta împotriva inflaţiei prin stabilirea unei marje permise de depreciere a unei monede;

mai bună alocare a resurselor, ca efect al eliminării incertitudinilor legate de fixarea cursului de schimb şi, prin aceasta, a utilizării mecanismului preţurilor ca instrument de alocare a resurselor;

stimularea sectoarelor manufacturiere prin stabilitatea cursului de schimb; în absenţa acestei stabilităţi, resursele se orientau spre sectoarele economice care nu aveau legătură cu exportul;

stimularea firmelor mici şi mijlocii mai puţin expuse riscului legat de cursul de schimb;

creşterea schimburilor comerciale la nivel intra-unional.

Dezavantajele care au făcut ca acest mecanism să nu poată evita o criză de proporţii cum a fost cea din 1992, au fost:

faptul că s-a pornit de la presupunerea că valoarea monedelor ar fi putut fi menţinută prin intervenţie guvernamentală, ceea ce înseamnă capacitatea limitată a guvernelor de a acoperi piaţa;

faptul că a plecat de la presupunerea, care s-a dovedit a fi eronată, că guvernele ar fi fost dispuse să intervină atunci când monedele altor state membre s-au depreciat, contribuind prin intervenţia lor la stabilitatea acestora;

60


mecanismul a funcţionat bine în condiţiile unor rate ale inflaţiei scăzute şi constante, dar a reacţionat violent şi negativ în momentul în care pe piaţă au apărut perturbările generate de reunificarea Germaniei sau de rezultatul respingerii, prin referendum, a ideii de uniune monetară sau monedă unică în unele din statele membre;

a încurajat speculanţii care au găsit un cumpărător garantat pentru monedele slabe din sistem în persoana băncilor centrale ale statelor membre;

pierderea, de către guvernele statelor membre, a suveranităţii monetare asupra economiilor naţionale cu toate implicaţiile care derivă din acest aspect.

Funcţionarea Sistemului Monetar European şi în special în cadrul acestuia a mecanismului ratei de schimb a implicat respectarea marjelor de fluctuaţie în limitele impuse, ceea ce a determinat, prin angajamentele luate, o scădere a independenţei băncilor centrale, generând aşa numita “trinitate imposibilă” adică, imposibilitatea de a avea, în acelaşi timp o politică monetară independentă, un sistem de cursuri fixe şi o mobilitate deplină a capitalului. În perioada funcţionării sistemului, membrii mecanismului ratei de schimb au optat, în general pentru stabilitatea ratei de schimb combinată cu un control riguros al mişcării capitalurilor. Independenţa monetară a permis statelor membre să opereze cu rate diferite ale inflaţiei însă şocurile petroliere din anii 70 au determinat o creştere a diferenţei dintre aceste rate ceea ce a obligat fie la o reglare a ratei inflaţiei prin renunţarea la sistemul de cursuri fixe, fie la o renunţare la independenţa în stabilirea ratei inflaţiei şi menţinerea sistemului cursurilor fixe. Soluţia aleasă a fost aceea a menţinerii divergenţelor între ratele inflaţiei şi ajustarea ratele de schimb ori de câte ori era necesar pentru a evita problemele legate de competitivitate în plan intern şi extern.

Funcţionarea Sistemului Monetar European a condus la reducerea impredictabilităţii cursului de schimb între monedele componente ale acestuia, introducerea şi creşterea gradului de convergenţă între ratele inflaţiei la nivelul statelor membre, încurajarea aplicării unor rate de creştere a ofertei de bani din ce în ce mai mici şi mai apropiate, reducerea variabilităţii ratelor naţionale ale inflaţiei, ale creşterii ofertei de bani şi ale dobânzilor.

Transformarea Comunităţii Europene în Uniune Economică şi Monetară, aşa cum a fost prevăzută prin Tratatul de la Maastricht, semnat în februarie 1992 şi intrat în vigoare în 1993 a fost conturată încă din 1988, o dată cu elaborarea Raportului

61


asupra Uniunii Economice şi Monetare, cunoscut şi sub numele de Raportul Delors.

Acest raport a prefigurat construcţia noii forme integrative în trei etape, recomandând crearea sistemului băncilor centrale europene, fără a recomanda însă în mod explicit utilizarea unei monede unice. Opoziţia Marii Britanii, argumentată prin pierderea de suveranitate pe care o presupunea noua fază integrativă, a întârziat începerea unificării monetare.

Tratatul de la Maastricht, cunoscut şi sub numele de Tratatul Uniunii Europene, a stabilit calendarul Uniunii Economice şi Monetare, cadrul instituţional necesar funcţionării acesteia, format din Banca Centrală Europeană şi sistemul băncilor centrale precum şi criteriile de convergenţă pentru economiile statelor membre. Prima etapă a calendarului cuprinsă între 1 iulie 1990 şi 31 decembrie 1993, ale cărei elemente centrale au fost stabilite înainte de Maastricht, a reprezentat etapa consolidării pieţei. În cadrul ei s-au realizat o serie de progrese legate de abolirea restricţiilor legate de mişcările de capital, consolidarea mecanismului ratei de schimb şi o întărire a cooperării între băncile centrale ale statelor membre. În cadrul acestei etape, în procesul de consolidare a pieţei Consiliul a stabilit un cadru de convergenţă al performanţelor economice din statele membre şi de monitorizare a progresului realizat, pe baza unor rapoarte periodice.

Cea de-a doua etapă, începută la 1 ianuarie 1994, de formare instituţională, a marcat alinierea şi convergenţa economiilor statelor membre dar a şi implicat transferul autorităţii monetare către Sistemul European al Băncilor Centrale şi crearea Institutului Monetar European.

Etapa a treia a impus trecerea spre sistemul irevocabil de cursuri fixe, utilizarea unei politici monetare unice pentru statele membre participante precum şi înlocuirea progresivă, până la eliminare, a monedelor statelor membre care au îndeplinit criteriile de convergenţă cu moneda unică Euro.

Tratatul de la Maastricht condiţionează participarea în cadrul Uniunii Economice şi Monetare de îndeplinirea unor criterii de convergenţă nominală, un fel de ţinte cantitative de referinţă, cunoscute şi sub numele de Criteriile de la Maastricht. Acestea sunt:

rată scăzută a inflaţiei, care să nu depăşească cu mai mult de 1,5 % cele mai bune performanţe ale statelor membre participante în anul dinaintea examinării;

dobânzi scăzute pentru creditele pe termen lung, care să nu depăşească cu mai mult de 2% dobânzile din cele mai performante state membre participante în anul dinaintea examinării;

62


un deficit real sau planificat care să nu depăşească 3% din PIB

datorie publică cumulată care să nu depăşească 60% din PIB;

stabilitatea cursului de schimb, în sensul menţinerii cursului naţional în limitele marjelor normale de fluctuaţie ale MRS2 pentru cel puţin doi ani înaintea intrării în zona euro. Criteriul de convergenţă a cursului de schimb reprezintă una din condiţiile Tratatului de la Maastricht care trebuie îndeplinită de către statele membre înainte de adoptarea monedei unice. Aceasta presupune participarea obligatorie la MRS2 cel puţin doi ani înainte de intrarea în zona euro, timp în care nu este permisă realinierea parităţii centrale în sensul devalorizării în cei doi ani de participare la MRS2.

În afara acestor criterii, au fost luate în calcul şi o serie de alţi factori, cum ar fi gradul de integrare al pieţelor, soldul balanţei de plăţi, costul unitar al forţei de muncă precum şi alte elemente relevante pentru stabilitatea pieţelor.

Alături de criteriile de convergenţă nominală, însă fără a face obiectul Tratatului de la Maastricht, au apărut, la iniţiativa Comisiei Europene şi a Băncii Centrale Europene o serie de criterii care merg pe asigurarea convergenţei şi coeziunii structurilor economice ale statelor membre şi ale celor candidate. Aceste criterii numite şi criteriile de convergenţă reală privesc:- gradul de deschidere a economiei, calculat ca pondere a schimburilor comerciale externe în PIB, - ponderea comerţului bilateral că ţările membre ale Uniunii Europene în totalul comerţului exterior, - structura economiei pe cele trei ramuri principale (industrie, agricultură şi servicii),- PIB-ul pe cap de locuitor, calculat fie în funcţie de paritatea puterii de cumpărare, fie la cursul nominal.

La summitul de la Bruxelles din mai 1998, Consiliul a decis că 11 din cele 15 state membre îndeplineau criteriile de convergenţă şi deci puteau participa la etapa a treia a procesului integrativ. În fapt, s-au făcut o serie de concesii dintre care le amintim pe cele legate de ponderea datoriei publice în PIB în cazul Italiei şi al Belgiei. Pentru a se evita controlul guvernelor asupra chestiunilor financiare ale statelor membre, s-a semnat Pactul de Stabilitate şi Creştere de la Dublin (1996) prin care era asigurată disciplina financiară prin evitarea unor deficite bugetare peste limitele stabilite.

Conform prevederilor Tratatului Uniunii Europene, statele care aderă la Uniunea Europeană obţin o derogare temporară în

63


ceea ce priveşte adoptarea monedei comune şi implicit intrarea în zona euro, ceea ce presupune ca, ulterior aderării, acestea să intre în MRS2.

Structura instituţională a Uniunii Economice şi Monetare este dată în principal de către Banca Centrală Europeană şi băncile centrale ale statelor membre formează Sistemul European al Băncilor Centrale. Din acest sistem mai fac parte şi băncile centrale ale statelor membre care nu fac parte din zona Euro, şi care nu participă la luarea deciziilor cu privire la politica monetară unică pentru zona Euro.

Obiectivul declarat al SEBC îl constituie menţinerea stabilităţii preţurilor alături de definirea şi implementarea politicii monetare unice, crearea şi deţinerea de rezerve valutare ale statelor participante şi asigurarea stabilităţii sistemului financiar. Începând cu 1 ianuarie 1999, politica monetară a Uniunii Europene nu a mai fost concepută la nivel naţional, ci la nivel comunitar de către Banca Centrală Europeană.

Instrumentele şi procedurile de politică monetară utilizate de către BCE sunt:

operaţiunile pe piaţa deschisă, din care fac parte operaţiunile de cesiune temporară, operaţiile ferme de vânzare de active de către SEBC, emisiunea de certificate de depozit, operaţiuni de schimburi de devize şi lichidităţi în alb;

facilităţi permanente care permit furnizarea sau retragerea de lichidităţi;

rezervele obligatorii; controlează dobânda la împrumuturile pe termen foarte

scurt, dar nu şi pentru cele pe termen lung, cu ajutorul cărora se finanţează datoria publică.

MODUL IX.

POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ

Considerată uneori drept “victimă a propriului succes”, Politica agricolă comună a reprezentat, încă de la crearea ei, una din cele mai controversate politici comunitare. Cu toate că în prezent agricultura utilizează doar 1,8 % din PIB-ul comunitar (spre deosebire de 12% în anii 60) şi acoperă doar 4% din totalul populaţiei active, ea continuă să constituie o sursă de conflicte

64


atât în cadrul Uniunii Europene, cât şi în relaţiile acesteia cu principalii săi parteneri comerciali.

Indiferent dacă e privită la nivel naţional, regional sau mondial, agricultura a reprezentat întotdeauna un segment sensibil al economiei şi a fost şi este privită, şi în prezent, ca o ramură de un tip special, care trebuie protejată şi subvenţionată. Argumentele în favoarea acestei afirmaţii sunt următoarele:

Produsele agricole sunt destinate acoperirii trebuinţelor vitale ale indivizilor; datorită acestui fapt ele reprezintă unul din elementele de bază ale securităţii economice şi, în ultimă instanţă, chiar al supravieţuirii unei economii.

Structurile agricole naţionale sunt legate de structurile sociale. Produsele agricole sunt materii prime într-o serie de ramuri ale industriei uşoare, ca atare existenţa lor determină buna funcţionare a acestor ramuri;

Privită din perspectiva ofertei, piaţa produselor agricole are un grad ridicat de volatilitate, determinat în principal de dependenţa acesteia de factori naturali.

Oferta volatilă se întâlneşte pe piaţă cu o cerere relativ rigidă, ceea ce face ca preţul produselor agricole, lăsat la jocul liber al pieţei, să fluctueze puternic chiar în intervale foarte scurte de timp. Pentru a asigura o relativă stabilitate în acoperirea nevoilor consumatorilor dar şi în veniturile producătorilor a fost nevoie de intervenţii în mecanismul pieţei, atât prin intermediul preţului cât şi prin alte pârghii şi instrumente specifice.

În ultima perioadă se pune accentul pe componenta ecologică a activităţii economice, ori, datorită veniturilor relativ scăzute obţinute în agricultură, comparativ cu cele obţinute în alte sectoare ale economiei, e nevoie de un ajutor din partea statului pentru a asigura componenta ecologică a acestei ramuri.

În privinţa spaţiului comunitar, trebuie menţionat faptul că agricultura a fost întotdeauna un sector protejat şi subvenţionat de către stat. După cel de-al doilea război mondial atenţia acordată agriculturii s-a intensificat în urma experienţei generate de lipsa alimentelor şi a foametei din timpul războiului.

Argumentele în favoarea unei politici agricole comune au fost:a).contrastele existente la nivelul celor şase state membre, în momentul constituirii structurilor comunitare, contraste datorate pe de-o parte unor cauze de natură geografică dar şi modului în care naţiunile europene au tratat de-a lungul timpului problema agriculturii;b). statele bogate au avut tendinţa de a-şi susţine fermierii prin acordarea de subvenţii şi prin preţuri ridicate, în timp ce statele sărace au încercat să atragă la bugetul de stat cât mai multe venituri dinspre sectorul agricol, în special prin pârghii fiscale;

65


c). faptul că, deşi la sfârşitul anilor 60 cei şase membrii fondatori aveau 65 milioane hectare de teren utilizat în agricultură, la o populaţie agricolă de 17,5 milioane de persoane, cu diferenţieri semnificative între statele membre, în sensul că ponderea populaţiei agricole era de 33% în Italia, 25% în Franţa, 20% în Belgia, în timp ce agricultura producea 36%din PIB-ul Italiei, 30% din cel al Franţei şi 15% din cel al Germaniei, producţia agricolă acoperea numai 85% din nevoia de hrană a celor şase;d). diferenţe semnificative atât din punct de vedere al dimensiunilor cât şi al randamentelor fermelor europene comparativ cu cele din Statele Unite; astfel, fermele din Statele Unite aveau o dimensiune medie de aproximativ 20 de ori mai mare decât cele europene; un fermier american hrănea 50 de locuitori, în timp ce unul european hrănea 10 locuitori.

Formarea pieţei unice s-a realizat sectorial, deci trebuia inclusă şi agricultura. Discuţiile iniţiale s-au purtat asupra includerii sau nu a agriculturii în procesul de integrare a pieţelor naţionale europene. Excluderea beneficia de argumente teoretice cum ar fi acela că o structură integrativă nou creată nu poate fi net avantajoasă decât atunci când, conform teoriei veneriene, e formată din economiile cu structuri concurenţiale şi niveluri comparabile de dezvoltare. Cum sectoarele agricole ale ţărilor europene erau caracterizate de o puternică eterogenitate lansarea lor într-un regim de liber schimb specific pieţelor comune fără o completare legislativ instituţională specifică ar fi accentuat disparităţile existente. Interese politice şi economice au determinat includerea agriculturii în procesul construcţiei europene şi aplicarea unei politici comune prin care agricultura avea să devină expresia cea mai fidelă a principiilor de funcţionare şi existenţă a unui sistem integrat.

Existenţa pieţei unice a lărgit sfera de desfacere a produselor în interior, obligând la specializarea producătorilor, cu efecte asupra creşterii producţiei concomitent cu ieftinirea produselor. Toate acestea au condus la nevoia de a utiliza instrumente comune de protecţie a fermelor şi fermierilor dar şi pentru a stimula desfacerea surplusului în exterior.

Din punct de vedere politic, Politica Agricolă Comună a fost “o afacere franco-germană,” în sensul că Germania şi-a deschis piaţa produselor agricole franceze, iar Franţa produselor industriale germane. Agricultorii din statele europene puternice au reprezentat dintotdeauna o forţă demnă de luat în considerare.

Politica Agricolă Comună a fost creată prin Tratatul de la Roma (art. 38-47, acum art. 32-37) iar principiile de operare au fost stabilite în cadrul Conferinţei de la Stresa, care a avut loc în 1958, şi ale cărei prevederi au fost puse în aplicare începând cu 1962. Această politică acoperă o gamă largă de activităţi

66


specifice dintre care amintim controlul schimburilor comerciale cu produse agricole, măsuri de susţinere prin preţuri, transferuri ale veniturilor, subvenţii de producţie, fonduri de investiţii nerambursabile, reglementări legate de standardele de sănătate, etc.

Obiectivele Politicii agricole comune, conform articolului 33 din Tratat, sunt:

creşterea productivităţii în agricultură prin promovarea progresului tehnic şi utilizarea optimă a factorilor de producţie, în special a forţei de muncă;

asigurarea unui standard de viaţă decent lucrătorilor agricoli;stabilizarea pieţelor agricole;asigurarea ofertei de hrană la nivel comunitar;asigurarea unor preţuri de consum rezonabile pentru

produsele agricole. Pentru atingerea acestor obiective s-au stabilit, la Stresa,

cele două tipuri de politici:A. politica de control a pieţei care conţine reglementări de

funcţionare a pieţei, organele de intervenţie, reglementări privind concurenţa şi comerţul exterior comunitar;

B. politica structurală, vizând modificări în factorii de producţie, condiţiile de producţie, formarea unor fonduri de finanţare a acestei politici la nivel comunitar.

9.1. POLITICA DE CONTROL A PIEŢEI

Principiul care stă la baza Politicii agricole comune este acela conform căruia pieţele agricole sunt administrate, instrumentele utilizate în acest sens fiind preţurile, cotele de producţie, subvenţiile şi barierele de import. Reformele recente ale Politicii Agricole Comune au introdus o serie de instrumente noi, cum ar fi suportul financiar direct acordat fermierilor, stimulentele financiare acordate agricultorilor pentru a renunţa la cultivarea pământului etc. Indiferent de natura instrumentelor utilizate, sistemul este, în esenţă, unul care distorsionează piaţa.

Cele trei principii fundamentale ale Politicii Agricole Comune

unitatea pieţei realizată prin liberalizarea mişcării produselor agricole în limitele spaţiului comunitar;

preferinţa comunitară realizată prin protecţia de importurile de produse agricole din afara spaţiului comunitar şi promovarea exporturilor comunitare; acest principiu, care favorizează producătorii, restrânge posibilitatea de alegere a consumatorilor comunitari;

solidaritatea financiară (responsabilitatea financiară comună) conform căruia costurile PAC sunt suportate de către toate statele membre, fără a lua în calcul în mod

67


direct contribuţia pe care au adus-o la bugetul comunitar .

Pentru ca politica de control a pieţei să funcţioneze se utilizează trei tipuri de sisteme de control al pieţei:schemele de garantare şi preţul de intervenţie, care se aplică la 70% din produsele agricole. Schemele de intervenţie garantează preţul minim la care agenţiile comunitare intervin şi cumpără produse pe care le stochează;formarea liberă a preţurilor pentru un număr limitat de produse;

Principalele instrumente utilizate în cadrul politicii de control a pieţei sunt :

sistemul de susţinere a preţurilor; subvenţiile directe; barierele de import; subvenţiile la export; existenţa unui sistem monetar propriu agriculturii

(agrimonetary system).

Instrumentul pivot utilizat în cadrul sistemului de control al pieţei îl constituie sistemul de susţinere a preţurilor. De menţionat că Uniunea Europeană a stabilit şi utilizează şi în prezent plafoane de preţ pentru aproape toate produsele agricole. De regulă, preţurile astfel stabilite sunt cu 50% până la 100% mai mari decât preţul mondial.

Sistemul de susţinere a preţurilor este format din: preţul de intervenţie, adică preţul la care agenţiile

comunitare cumpără şi stochează produsele de pe piaţă atunci când producţia este excedentară. Nu trebuie confundat preţul de intervenţie cu intervenţia în sine, care e un mecanism de stabilizare a pieţei. Este un preţ unic pentru spaţiul comunitar;

preţul ţintă e format din preţul de intervenţie + diferenţa dintre preţul de piaţă şi cel de intervenţie la care se adaugă costul transportului între zona cu producţia cea mai mare şi cea cu producţia cea mai mică din spaţiul comunitar. Acest preţ e unul care se fixează zilnic şi se speră să se obţină pe piaţa cu producţia cea mai mică;

preţul prag, utilizat pentru importurile de produse agricole atunci când preţul acestora este mai mic decât preţul la care se obţin produsele în spaţiul comunitar şi se calculează ca diferenţă între preţul ţintă şi costul depozitării la care se adaugă costul transportului.

Alături de preţurile menţionate anterior, există şi preţuri specifice unor produse , cum ar fi preţul orientativ (guide price)

68


pentru carnea neprelucrată, preţul de bază (basic price) pentru legume şi fructe, preţul de retragere de pe piaţă (withdrawla price) utilizat pentru legume şi fructe atunci când acestea ating un anumit grad de perisabilitate.

Prin crearea şi utilizarea unor preţuri distorsionate pentru anumite produse agricole s-a încurajat creşterea producţiei acestora, ajungându-se, pe această cale, la obţinerea de surplusuri. Ca atare, au apărut noi pârghii, de data aceasta pentru a reduce susţinerea financiară atunci când se ating ţintele propuse. Din această categorie menţionăm cantităţile maxime garantate, cotele maxime de producţie şi co-responsabilitatea producătorilor în susţinerea costului producţiei obţinute în surplus.

Subvenţiile directe reprezintă ajutoare suplimentar acordate unor produse agricole, de regulă produse marginale, cum ar fi măslinele, viermii de mătase sau anumite tipuri de seminţe.

Barierele de import reprezintă un sistem mixt de taxe vamale aplicate asupra importurilor combinat cu stabilirea unor cote de import asupra produselor agricole. Uniunea Europeană a încheiat, de-a lungul timpului, o serie de acorduri preferenţiale care permit accesul produselor agricole din statele în curs de dezvoltare în regim preferenţial, însă aceste produse, provenind în special din zona mediteraneană nu reprezintă un pericol pentru agricultura europeană.

Subvenţiile de export (sau restituirile la export) reprezintă un mod de a susţine exporturile de produse agricole comunitare pe piaţa externă atunci când costul obţinerii acestora la nivel comunitar e mai mare decât cel de pe piaţa mondială. Acordarea unor astfel de subvenţii este interpretată drept un mod de distorsionare a concurenţei şi penalizată de către Organizaţia Mondială a Comerţului, fapt care a determinat o reducere a cheltuielilor cu subvenţiile de export ale Uniunii de la 55% din totalul exporturilor de produse agricole în 1992 la mai puţin de 10% în 1998.

Sistemul monetar propriu agriculturii a apărut din nevoia de a asigura, şi prin pârghii monetare, stabilitatea preţurilor produselor agricole şi implicit a veniturilor producătorilor agricoli. În esenţă, sistemul se baza pe calculul unor rate de schimb speciale numite “ cursuri verzi” aplicate produselor agricole. Atunci când pe piaţă existau diferenţe între cursurile “verzi” şi cele ale pieţei, prin mecanismul numit compensări monetare (care reprezintă în fapt un sistem de impozite şi subvenţii) se acordau compensaţii producătorilor afectaţi de diferenţele de curs. Sistemul compensărilor monetare a fost înlocuit, în 1992, de aranjamente agro-monetare, prin care se fixau, periodic, ratele de schimb pentru preţurile de decontare

69


ale produselor agricole în interiorul spaţiului comunitar. Începând cu 1 ianuarie 1999, sistemul “banilor verzi “ a fost înlocuit cu mecanismul ratei de schimb, inclusiv pentru statele cele patru state membre care în acel moment nu făceau parte din zona Euro.

9.2. COSTURILE ŞI BENEFICIILE POLITICII AGRICOLE COMUNE

Dezvoltarea agriculturii comunitare a permis transformarea Uniunii Europene dintr-un importator net de produse agricole la mijlocul anilor 60, în cel de-al doilea exportator de produse agricole la nivel mondial. Acest lucru s-a realizat ca urmare a creşterii productivităţii dar şi ca urmare a susţinerii financiare puternice de care s-a bucurat sectorul agricol în spaţiul comunitar. Aceasta a făcut ca, pe fondul creşterii preţurilor alimentelor într-un ritm mai scăzut decât al preţurilor bunurilor de consum, să se înregistreze o creştere de patru ori a volumului bunurilor agricole tranzacţionate între statele membre.

CosturiControversele legate de Politica Agricolă Comună sunt

legate în principal de aspectele financiare legate de buna funcţionare a acesteia. Se spune că acesta este cea mai costisitoare, birocratică şi risipitoare dintre politicile comunitare dar şi politica cu cel mai puternic caracter protecţionist.Principalele critici aduse acestei politici sunt legate de faptul că:

Este o politică “scumpă” în sensul că utilizează între 45 şi 50% din bugetul comunitar. Dacă în 1965 cheltuielile legate de agricultură reprezentau 8% din bugetul comunitar, în 1969 ele ajunseseră la 80%. Ritmul anual de creştere al cheltuielilor bugetare a fost de aproximativ 90% în primii 15 ani de funcţionare ai Comunităţii, stabilizându-se, la nivelul anilor 90, la aproximativ 7%. Veniturile obţinute din taxele vamale aplicate importurilor sunt depăşite de sumele cheltuite pentru acordarea de subvenţii, achiziţionarea şi stocarea surplusului sau pentru alte cheltuieli legate de exportul produselor agricole;

Este o politică anacronică, în sensul că acele condiţii care existau în momentul creării ei nu mai există . Problema majoră a anilor 60, lipsa de produse agricole s-a transformat în problema surplusului de produse agricole, în condiţiile în care, începând cu 1973 consumul de produse agricole a înregistrat o creştere anuală de mai puţin de 0,5%, iar producţia agricolă în

70


aceeaşi perioadă a înregistrat o creştere de 2% pe an. Problema surplusului de produse agricole a ridicat o serie de probleme, printre care cele legate de stocare şi depozitare cu toate costurile aferente. Rezolvarea problemei surplusului a fost căutată în mai multe direcţii, dintre care exportul acestuia a fost una din alternative. Datorită faptului că preţurile din spaţiul comunitar se situează peste preţurile mondiale, Politica Agricolă Comună a introdus un nou instrument, provenit din sfera politicilor comerciale, numit “restituiri la export” prin care producătorilor agricoli comunitari li se acopere diferenţa dintre costul obţinerii produsului (mai mare) şi preţul cu care acesta putea fi vândut la export (mai mic).Prin acordarea de subvenţii mascate, UE încuraja practicarea dumpingului cu produse agricole comunitare. După Runda Uruguay a GATT aceste practici au fost interzise;

Consumatorii europeni sunt dezavantajaţi pe de o parte datorită impozitelor pe care le plătesc, din care o parte importantă sunt utilizate pentru susţinerea agriculturii, pe de altă parte datorită preţurilor ridicate ale produselor agricole comunitare comparativ cu cele din alte ţări. Cum între categoriile de consumatori europeni există diferenţa nu numai de la un stat membru la altul ci şi între clasele sociale, consumatorii cu venituri scăzute vor fi dezavantajaţi prin faptul că vor participa cu o pondere mai mare a veniturilor lor la formarea şi susţinerea fondurilor agricole prin faptul că cea mai mare parte a veniturilor lor sunt utilizate pentru hrana acoperită de produse agricole. Utilizarea plafoanelor de preţ determină în fapt o redistribuire a puterii de cumpărare dinspre familiile sărace spre fermierii bogaţi;

Este o politică generatoare de inechitate între categoriile sociale, în sensul că subvenţiile se acordă numai unor categorii profesionale şi nu şi altora din sectoare în care veniturile sunt reduse (cum ar fi mineritul sau industria oţelului);

Este o politică generatoare de inechitate, în sensul că producătorii mari sunt avantajaţi mai mult decât micii producători. Explicaţia constă în faptul că fermele de mari dimensiuni obţin, datorită economiilor la scară, produsele la costuri marginale mai scăzute decât cele ale fermelor de mici dimensiuni. Creşterea producţiei ca urmare a introducerii taxei vamale va determina o creştere a beneficiului marginal şi implicit a celui total, ca diferenţă între preţul intern ( egal cu preţul mondial plus taxa vamală) şi costul marginal. Conform

71


estimărilor Comisiei Europene, la nivelul anului 1994 aproximativ 20% din totalul fermierilor europeni au primit aproximativ 80% din beneficiile PAC,deoarece aproximativ 80% din producţia agricolă provine din fermele de mari dimensiuni;

Datorită caracterului puternic protecţionist, reprezintă o sursă de conflict cu alte state, în special cu Statele Unite;

A generat distrugerea mediului înconjurător prin încurajarea agriculturii intensive şi a supraproducţiilor.

BeneficiiAplicarea Politicii Agricole Comune a indus o serie de

costuri de natură economico-socială dar a şi generat o serie de efecte pozitive. Dintre acestea cele mai importante sunt următoarele:

utilizarea preţurilor prag a permis, prin intermediul preţurilor, creşterea veniturilor fermierilor şi prin aceasta atingerea unui grad de coeziune socială între Europa urbană şi cea rurală. Cu toate acestea, se menţin încă diferenţe semnificative între nivelul veniturilor medii obţinute în agricultură comparativ cu media UE. Astfel, la nivelul anului 1990 venitul mediu al unui lucrător din agricultură reprezenta mai puţin de 40% din venitul mediu al unui lucrător din UE;

creşterea preţurilor a determinat, pe căile menţionate anterior, o creştere a producţiei agricole, reducând prin aceasta dependenţa de importuri a spaţiului comunitar;

în perioada cuprinsă între 1950 şi 1960 s-a înregistrat o creştere a veniturilor medii mult mai accentuată decât cea înregistrată la nivelul preţurilor produselor agricole ceea ce a determinat o scădere a ponderii cheltuielilor cu alimentele din totalul veniturilor personale

aplicarea unor metode şi tehnologii moderne (inclusiv utilizarea pe scară largă a îngrăşămintelor chimice şi a hormonilor de creştere) a condus la creşterea producţiei dar şi a productivităţii terenurilor agricole. Această modificare a productivităţii nu a fost însoţită de o creştere corespunzătoare a consumului, în condiţiile în care cererea pentru bunuri de subzistenţă este relativ rigidă, motiv pentru care , după 1977, UE s-a transformat din importator net în exportator net de produse agricole.

72


MODUL X.

EDUCAŢIE ŞI CERCETARE

Ce este programul Leonardo da Vinci?

Programul “Leonardo da Vinci” a fost iniţiat şi lansat de UE în anul1994, ca un program comunitar de cooperare transnaţională în domeniul formării profesionale a forţei de muncă. Comisia Europeană coordonează şi cofinanţează acest program, care este operaţional începând cu anul 1995.

România participă la Programul “Leonardo da Vinci” ca partener cu drepturi depline, începând cu 1 septembrie 1997.

Obiectivele programului:a. dezvoltarea aptitudinilor şi competenţelor persoanelor, mai ales ale tinerilor aflaţi în formare profesională iniţială,b. ameliorarea calităţii formării profesionale şi încurajarea accesului la formarea profesională continuă şi la dobândirea de aptitudini şi competenţe pe tot parcursul vieţii;c. promovarea şi întărirea contribuţiei formării profesionale (FP) la procesul de inovare, pentru a ameliora competitivitatea şi spiritul antreprenorial, în scopul creării de noi locuri de muncă. Stimularea cooperării între instituţiile care se ocupă cu FP, inclusiv întreprinderile, în special întreprinderile mici şi mijlocii (IMM).

Obiectivele programului se realizează prin: mobilităţi transnaţionale, proiecte pilot, promovarea competenţelor lingvistice, dezvoltarea reţelelor de cooperare transnaţională, elaborarea sau actualizarea unor materiale de referinţă comunitare.

73


Care este vârsta până la care se poate aplica la programul Socrates?

Acţiunile SOCRATES se adresează unor beneficiari cu vârste foartediferite. De exemplu:

Acţiunea ARION – vizează schimbul de informaţii şi experienţă pentru factorii de decizie din domeniul educaţiei. Acţiunea constă în vizite de studiu cu durata de 5 zile, adresate factorilor de decizie din domeniul învăţământului preuniversitar. Poate participa personalul de conducere de la nivel local, regional sau naţional, din structura ministerului sau a departamentelor guvernamentale legate de educaţie, inspectori, directori, conducători de instituţii şi departamente, formatori, responsabili şi coordonatori de programe naţionale în domeniul educaţional. Profesorii nu fac parte din grupul ţintă al acţiunii Arion, pentru aceştia existând alte componente ale programului Socrates.

Acţiunea COMENIUS se adresează tot învăţământului preuniversitar. COMENIUS urmăreşte îmbunătăţirea calităţii şi consolidarea dimensiunii europene în educaţie, încurajarea învăţării limbilor străine şi a cooperării transnaţionale între şcoli, promovarea cunoaşterii diferitelor culturi şi a inovaţiei, în ceea ce priveşte metodele pedagogice şi tehnicile informaţionale. Acţiunea se adresează, cu precădere, învăţământului preuniversitar, de la grădiniţe până la şcoli post-liceale, întregii comunităţi educaţionale: elevilor, tuturor categoriilor de personal didactic, precum şi comunităţii locale, asociaţiilor non-guvernamentale sau de părinţi. Acţiunea sprijină iniţierea de parteneriate şcolare (Comenius 1), formarea personalului didactic (Comenius 2), reţele de cooperare (Comenius 3).

Acţiunea ERASMUS – se adresează învăţământului universitar şi urmăreşte dezvoltarea dimensiunii europene a studiilor universitare şi postuniversitare prin:

- lărgirea accesului la resursele educative şi promovarea egalităţii de şanse,- creşterea nivelului de cunoaştere a limbilor europene,- promovarea cooperării şi a mobilităţii studenţilor şi a cadrelor didactice,- armonizarea şi dezvoltarea programelor de învăţământ, programe intensive şi reţele tematice paneuropene.

Acţiunea GRUNDTVIG - urmăreşte educaţia adulţilor prin educaţia de-a lungul întregii vieţi. Grupul-ţintă cuprinde orice persoană de peste 16 ani, care nu se mai află în

74


sistemul formal de educaţie. Proiectele GRUNDTVIG se pot adresa şi celor care se află în sistemul formal de educaţie, dar numai dacă acestea oferă programe şi activităţi de educaţie informală sau non-formală.

Acţiunea LINGUA - urmăreşte promovarea predării şi a învăţării limbilor străine.

Acţiunea MINERVA - urmăreşte dezvoltarea învăţământului deschis şi la distanţă (IDD).

BIBLIOGRAFIE


2. CONSTANTINESCU, NICOLAE, Dileme ale tranzitiei la economia de piata, Ed. Ager Economistul, 1992;

3. DAIANU, DANIEL, Transformarea ca proces real, IRLI Bucuresti, 1996; 4. LA CACHEUX, JACQUES, Europe, la nouvelle vague, Perspectives economiques de l’elargissement, Presses de la Fondation Nationale des Sciences Politiques, Paris, 1996;

4. DENT, CHRISTOPHER M. The European Economy, The Global Context, Routledge 1997;

5. DICK, LEONARD, Ghidul Uniunii Europene, Editura Teora, Bucureşti, 1998

6. ERBES, ROBERT, L’integration economique internationale, Presses Universitaire de France, Paris, 1996;

7. FAWCETT, LOUISE; HURRELL, ANDREW, Regionalism in World Politics. Regional Organization and International Order, Oxford University Press, 1995

8. HOLLAND, MARTIN, European Integration: From Community to Union, Pinter Publishers, 1994.

9. IGNAT,ION, Uniunea economica si monetara europeana,Ed. Synposion, Iasi, 1994.

75


10. MIHAELA LUŢAŞ, Uniunea Europeană - Mecanismul Integrării, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2005.

11. NECHITA, VASILE, Integrarea europeana, Ed. Desteptarea, Bacau, 1996.

12. www.infoeuropa.ro 13. www.mie.ro 14. www.europa.eu.int

76

http://www.europa.eu.int/

http://www.mie.ro/

http://www.infoeuropa.ro/

Ec.Europeana

Documents

Transcript of Ec.Europeana