“Aş vrea să mor cu pintenii în picioare!”July 11th, 2009 | Diverse

După ce a cucerit “bronzul” la dresaj, la JO de la Moscova, Dumitru Velicu a fost întrebat de comunişti ce favoruri doreşte. A răspuns: “Pe epoleţii mei să fie trecută arma cavalerie, desfiinţată în urma cu 30 de ani!”Îşi înghiţise nodul din gît, salutase milităreşte şi acum aştepta. Nu-i era teamă, nu avea emoţii, dar în faţa lui se aflau mai marii Armatei Române, aşa că…”Tovarăşe colonel Dumitru Velicu, conducerea Ministerului te felicită pentru rezultatele extraordinare obţinute la Moscova. Chiar şi tovarăşii comunişti din URSS ne-au trimis telegrame de mulţumire pentru modul în care ai reprezentat scumpa noastră patrie, Republica Socialistă România. N-am vrea să ne înţelegi greşit, dar reprezentanţii PCUS ne-au sugerat să-ţi acordăm ceva favoruri. Cam ce-ai dori?”

Hait! Ce e asta? Nu ştia ce să creadă! E cumva vreo capcană? Vor să vadă ce lucruri imperialiste îi trec prin cap apoi să aibă “grijă” de el? Ce tip de glumă? Dar oamenii erau prea serioşi. Atunci, a tras aer în piept şi a spus totul, dintr-o suflare. “Tovarăşi, doresc ca din acest moment pe epoleţii mei să fie trecută arma cavalerie! Atît!” Apoi, a murmurat, doar pentru el: “Decebal”…Cu trei decenii în urmă, “tovarăşii” suspendaseră o tradiţie veche de fix 100 de ani!!!

Blajinul cu disciplină de fierSe născuse la Rîmnicu Vîlcea, cu 50 de ani înainte. Citise tot ce se putea citi, la acea vreme, despre cai şi cavalerie.

Ştia de prinţul Stirbey şi Şcoala sa de specialitate, de la 1847. Cunoştea că ea avea, la 1900, 2337 de cursanţi şi se mîndrea cu faptul că era sora mai mică a celebrului stabiliment de la Saumur, din Franţa. Îţi vorbea, liber, despre faimoasa şarjă de la Robăneşti, din timpul Primului Război Mondial, cînd cavaleria a atacat cu baioneta scoasă şi doar 18 soldaţi s-au mai întors. Iubea caii, erau viaţa lui. Îi iubea cu toată natura sa blîndă, blajină. Îi iubea şi cu formaţia de ofiţer. Ştia că trebuie să le dea zahăr, că trebuie să-i certe, că trebuie să le mîngîie grumazul, că trebuie să-şi lipească, uneori, capul de gîturile lor. Că la concursuri nu e singur, sînt doi. Şi că nu depinde numai de el dacă obstacolul e trecut sau nu. Cu armăsarul Decebal, la Moscova, îi uimise pe mulţi. Atît de mult, încît “tătucii” trimiseseră depeşe la Bucureşti cu mesajul: “Aveţi grijă de el!”. La propriu…Ar fi putut cere, totuşi, ceva. Ceva, cît de mic. O mărire de salariu, o pensioară liniştită, un postuleţ mai bun pentru o verişoară de a sa. Dar a renunţat la toate acestea.Povestea spune că ani buni după aceea, pe holurile Clubului Sportiv al Armatei Steaua, trecea un ofiţer, chipeş, cu mustăcioară tuşinată, încins cu centură, drept, cu nişte epoleţi strălucitori, cu arma “Cavalerie” trecută pe ei.S-a stins în 1997, dar unii jură că şi astăzi parcă i se mai aud paşii!