Drepturile persoanelor cu handicap propunere de lege ferenda19.12.2011

DREPTURILE PERSOANELOR CU DIZABILITĂȚI ÎN LUMINA REGLEMENTĂRILOR INTERNAȚIONALE, EUROPENE ȘI NAȚIONALE

PROPUNERI DE LEGE FERENDA

Cuprins

I. Rezumat ........................................................................ 3

II. Introducere .................................................................. 6

III. Prezentarea legislației în materia protecției

drepturilor persoanelor cu handicap ............................. 7

A Instrumente juridice internaționale .............................................. 7 Convenția ONU cu privire la drepturile persoanelor cu dizabilități .................................... 9

C111 Convenția OIM privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și

exercitării profesiei ............................................................................................................ 12

C142 Convenția OIM privind dezvoltarea resurselor umane ............................................ 13

C159 Convenția OIM privind reabilitarea vocațională și angajarea persoanelor cu

handicap ............................................................................................................................ 13

Întreprinderi sociale internaționale .................................................................................. 15

B Instrumente juridice europene ..................................................... 16 Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene ........................................................ 17

Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene ............................................................... 18

Convenția ONU cu privire la drepturile persoanelor cu dizabilități .................................. 18

Directiva 2000/78/CE a Consiliului de creare a unui cadru general în favoarea

tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de muncă .................. 19

Regulamentul CE nr. 1107/2006 al Parlamentului European și al Consiliului privind

drepturile persoanelor cu handicap și ale persoanelor cu mobilitate redusă pe durata

călătoriei pe calea aerului ................................................................................................. 22

2


C Legislația statelor analizate ............................................................ 27

1) Marea Britanie ......................................................................................... 27 Legea Egalității ................................................................................................................... 28

Îmbunătățirea Șanselor la Viață a Persoanelor cu Handicap ............................................ 32

Strategia privind Traiul Independent ................................................................................ 33

Întreprinderi sociale .......................................................................................................... 34

2) Suedia ......................................................................................................... 35 Legea nr. 307/2003 privind interzicerea discriminării ...................................................... 36

Legea nr. 387/1993 privind sprijinul și serviciile pentru persoanele cu anumite deficiențe funcționale......................................................................................................................... 37

Legea nr. 132/1999 pentru persoanele cu handicap, privind interzicerea discriminării în viața profesională pe criteriul dizabilității ......................................................................... 41

Procedura Consiliului împotriva discriminării ................................................................... 44

Planul de acțiune nr. 79/1999-2000 al Guvernului Suedez ............................................... 44

Ordonanța Guvernului Suedez nr. 526/2001 .................................................................... 45

3) Statele Unite ale Americii ..................................................................... 46 Legea Reabilitării ............................................................................................................... 47

Legea Americanilor cu Dizabilități ..................................................................................... 50

Legea Accesului la Transportul Aerian .............................................................................. 52

Legea Educației Indivizilor cu Dizabilități .......................................................................... 52

Întreprinderi sociale .......................................................................................................... 54

D România ................................................................................................ 55 Legea nr. 448/2006 ........................................................................................................... 55

Pensia de invaliditate ........................................................................................................ 72

Program de interes național ”Formarea profesională în vederea integrării în muncă a persoanelor cu handicap ................................................................................................... 75

Legea asistenței sociale ..................................................................................................... 76

Proiectul de Lege a economiei sociale .............................................................................. 77

IV. Concluzii și propuneri de lege ferenda......... 79

V. Bibliografie ............................................................... 83

3


Contents

VI. Rezumat ........................................................................ 3

I. Rezumat

De-a lungul istoriei, datorită prejudecăților și a modului de organizare a societății, persoanele cu

dizabilități au fost excluse de la viața socială, fiind obligate să se confrunte cu sărăcia și să îndure nenumărate

umilințe. Persoanele cu dizabilități au fost percepute ca fiind neajutorate, acest stigmat social determinând două

tipuri de atitudini: fie o abordare bazată pe milă, fie ignorarea acestora. Cele două atitudini au avut o consecință

comună, respectiv încălcarea dreptului fundamental la demnitate.

În ultimii 10 ani s-au făcut progrese semnificative în ceea ce privește recunoașterea și protejarea

drepturilor persoanelor cu dizabilități. Aceste progrese se datorează efortului conjugat al organizațiilor și

indivizilor, efort ce s-a concretizat în adoptarea Convenției Organizației Națiunilor Unite privind Drepturile

Persoanelor cu Dizabilități în anul 2006. Această convenție este primul instrument juridic obligatoriu care vizează

în mod direct și nemijlocit drepturile și libertățile persoanelor cu dizabilități, oferind un nivel de protecție fără

precedent. Convenția stabilește standarde universale minime de acțiune precum și pași concreți meniți să creeze

premisele necesare pentru a asigura incluziunea persoanelor cu dizabilități în toate domeniile de activitate.

Această convenție internațională comprehensivă, ce și-a propus să promoveze și să protejeze drepturile

persoanelor cu dizabilități, a adus o contribuție semnificativă la redresarea dezavantajului social profund al

acestora și a facilitat participarea acestora, în condiții de egalitate, în domenii precum civil, politic, economic,

social, cultural etc., atât în țările în curs de dezvoltare, cât și în cele dezvoltate. Mai mult, deplina participare a

persoanelor cu dizabilități la viața socială nu se limitează la îmbunătățirea calității vieții acestora, ci are ca

rezultat și dezvoltarea semnificativă a societății în plan uman, social și economic precum și eradicarea sărăciei.

4


Cu toate acestea, lupta împotriva discriminării persoanelor cu dizabilități continuă, drepturile lor

fundamentale sunt în continuare încălcate, aceștia încă lovindu-se de bariere în participarea lor ca membri egali

ai societății.

Numărul mare de indivizi cu dizabilități reliefează importanța realizării obiectivului incluziunii lor sociale.

Statisticile arată că la nivel mondial aproximativ 650 de milioane de oameni suferă de o dizabilitate, iar la nivelul

Uniunii Europene acest număr se ridică la 80 milioane, sau o persoană din șase. De menționat este și faptul că în

rândul persoanelor cu dizabilități numărul de indivizi aflați sub pragul de sărăcie este cu 70% peste media

înregistrată.

Uniunea Europeană, conștientă de barierele cu care se confruntă persoanele cu dizabilități, depune

eforturi în vederea promovării și protejării drepturilor acestora, atât prin intermediul actelor normative existente

în materie la nivel comunitar, cât și prin elaborarea unor politici menite a favoriza incluziunea socială și

profesională a persoanelor cu handicap. Dintre politicile recent promovate la nivel european, o mențiune specială

trebuie facută: adoptarea de către Parlamentul European a Rezoluției din 19 februarie 2009 asupra economiei

sociale (2008/2250(INI)), prin care se consideră că economia socială, care deja reprezintă 10% din toate afacerile

europene, adică 2 milioane de întreprinderi cu 6% din totalul angajaților, trebuie să dispună de stimulente

speciale de dezvoltare. În cadrul unei astfel de economii, persoanele cu dizabilități ar dispune atât de servicii mai

bune de asistență socială, cât și de alternative de angajare în muncă, în limitele permise de o dizabilitate sau alta.

Statele europene au încă politici diferențiate în privința protecției sociale a persoanelor cu dizabilități.

Regatul Unit al Marii Britanii a fost printre primele state care au semnat atât Convenția ONU privind drepturile

persoanelor cu dizabilități în anul 2007, cât și Protocolul Opțional, în anul 2009. Marea Britanie a implementat

primul set de măsuri clare și cuprinzătoare de protecție a drepturilor și apărare împotriva discriminării

persoanelor cu handicap înainte de apariția Convenției ONU, prin Legea împotriva Discriminării Persoanelor cu

Dizabilități din 1995. Legea a fost revizuită ulterior în anul 2005 și apoi în anul 2006 a fost adoptată Legea

Egalității, revizuită în 2010, care a avut ca scop unificarea legislației țării privind discriminarea de orice tip și

pentru orice criteriu într-o singură lege, realizând astfel abrogarea Legii împotriva Discriminării Persoanelor cu

Dizabilități și înlocuirea completă a acesteia.

5


Viziunea suedeză asupra conceptului de egalitate se întemeiază pe principiul potrivit căruia toți oamenii

au valoare egală. De asemenea, dreptul la respect nu este condiționat de existența unei dizabilități și nici de

natura sau severitatea acesteia. Persoanele cu dizabilități nu vor fi privite ca niște simple ”obiecte ce necesită

măsuri speciale”, ci ca cetățeni care au aceleași drepturi și oportunități de auto-determinare și control asupra

propriilor lor vieți.

Din punct de vedere legislativ, Statele Unite ale Americii au întreprins demersuri pentru diminuarea

discriminării și a limitărilor în traiul cotidian datorate dizabilității. În acest sens, în 1973 a intrat în vigoare Legea

Reabilitării, aceasta fiind un puternic instrument legislativ pentru apărarea drepturilor și intereselor persoanelor

cu handicap. Legislația americană privind discriminarea persoanelor cu dizabilități a fost completată în 1990 de

Legea Americanilor cu Dizabilități, o lege a drepturilor civile de spectru larg, care interzice discriminarea pe

criteriu de dizabilitate.

România a ratificat majoritatea acordurilor internaționale cu dispoziții referitoare la drepturile

persoanelor cu dizabilități, iar Constituția României acordă întâietate legislației internaționale în detrimentul

legislației naționale, în cazul în care aceasta conține dispoziții mai favorabile decât legislația națională în materia

drepturilor fundamentale ale omului. Pe lângă recunoașterea constituțională a dreptului persoanelor cu

dizabilități la protecție specială, în ultimii ani România a adoptat o legislație cuprinzătoare împotriva

discriminării. Totodată, adoptarea recentei Legi a asistenței sociale și propunerea proiectului de Lege privind

economia socială sunt menite să creeze noi premise pentru re-construcția bazei legislative a protecției

persoanelor afectate de dizabilități.

Deocamdată, deși legislația în domeniu a evoluat, există totuși un număr de inadvertențe sau lipsuri ce

ar trebui revizuite. În acest scop, la finalul prezentei cercetări, am redactat o serie de recomandări prin care

urmărim îmbunătățirea legislației în materie, astfel încât persoanele cu dizabilități să aibă acces, în condiții de

egalitate, la mediul fizic, social, economic, cultural, la sănătate și educație și la informare și comunicare și să se

bucure pe deplin de toate drepturile și libertățile fundamentale ale omului.

6


II. Introducere

La nivel mondial, viața a sute de milioane de persoane este afectată de handicap. Astfel, în prezent, aproximativ 15% din populația lumii suferă de o anumită formă de handicap, iar între 140 și 280 de milioane de oameni întâmpină dificultăți majore în viața cotidiană.1

Multe persoane cu dizabilități nu au acces în condiții de egalitate la încadrarea în muncă, la sistemul de sănătate sau la educație. De asemenea, aceste persoane nu beneficiază de serviciile necesare pentru a duce o viață normală, confruntându-se în fiecare zi cu prejudecăți și fiind excluși de către societate. Ulterior intrării în vigoare a Convenției Națiunilor Unite privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități2, handicapul este privit din ce în ce mai des ca un aspect important de luat în seamă în lupta contra discriminării.

În ciuda magnitudinii acestui fenomen, atât conștientizarea problemelor pe care le ridică, cât și informațiile științifice cu privire la dizabilitate sunt insuficiente. Documentele internaționale care reglementează drepturile persoanelor cu dizabilități conțin definiții distincte a conceptului de ”handicap”, ceea ce poate duce la diminuarea efectelor măsurilor de protecție stabilite în favoarea lor. În plus, există puține documente care să ofere informații asupra modului în care statele și-au dezvoltat politicile în această materie, răspunzând astfel nevoilor persoanelor cu handicap.

Obiectivul prezentei cercetări este de a analiza principalele instrumente juridice existente atât la nivel internaţional şi european, cât şi nivel naţional, care instituie măsuri de protecţie în favoarea persoanelor cu handicap, punând accentul cu precădere pe aspectele ce ţin de integrarea acestora în muncă. În îndeplinirea acestui obiectiv am avut în vedere state cu o îndelungată tradiție legislativă în reglementarea drepturilor persoanelor cu handicap3. Experiența dobândită și realitățile constatate în decursul timpului au contribuit la dezvoltarea unor legislații care să confere garanțiile juridice necesare asigurării unui trai decent persoanelor cu handicap.

Scopul acestui demers este, pe de o parte, de a reliefa domeniile în care legislaţia română ar putea fi îmbunătăţită şi, pe de altă parte, propunerea unor soluţii legislative care să remedieze deficienţele existente.

Importanța cercetării este dată, în principal, de numărul mare de persoane afectate de diferite tipuri de handicap, așa cum rezultă din statisticile sus-menționate, cât și de necesitatea creării unor instrumente legale adecvate în vederea participării acestora la viața socio-profesională în condiții de egalitate cu restul persoanelor.

1 http://www.who.int/disabilities/world_report/2011/report/en/index.html (consultat la data de 28 noiembrie 2011); 2 Semnată în martie 2007 de către 82 de țări; 3 Statele avute în vedere sunt Marea Britanie, Suedia și Statele Unite ale Americii.

7


III. Prezentarea legislaţiei în materia

protecţiei persoanelor cu handicap

A. Instrumente juridice internaţionale

La nivel internațional, drepturile persoanelor cu handicap sunt protejate în primul rând prin intermediul convențiilor privind drepturile omului.

Principalele convenții pentru protejarea drepturilor omului sunt:

� Convenția internațională cu privire la drepturile civile și politice (engleză, International Covenant on Civil and Political Rights);

� Convenția internațională privind drepturile economice, sociale și culturale (engleză, International Covenant on Economic, Social and Cultural

Rights); � Convenția pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare

rasială (engleză, Convention on the Elimination of All Forms of Racial

Discrimination); � Convenția pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare

împotriva femeilor (engleză, Convention on the Elimination of All Forms of

Discrimination against Women); � Convenția împotriva torturii și altor pedepse ori tratamente

crude, inumane sau degradante (engleză, Convention against Torture and

other Cruel, Inhuman and Degrading Treatment or Punishment); � Convenția cu privire la drepturile copilului (engleză, Convention on

the Rights of the Child); � Convenția internațională privind protecția drepturilor tuturor

muncitorilor migranți și a membrilor familiilor acestora (engleză, International Convention on the Protection of the Rights of All Migrant Workers

and Members of their Families).

8


În plus față de convențiile menționate anterior, există și o serie de convenții internaționale sau regionale care apără în special drepturile persoanelor cu handicap sau conțin dispoziții privind persoanele cu handicap. Printre acestea se numără:

� C111 Convenția OIM privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei, 1958 (engleză, Discrimination

(Employment and Occupation) Convention); � C142 Convenția OIM privind Dezvoltarea Resurselor Umane,

1975 (engleză, Human Resources Development Convention); � C159 Convenția OIM privind reabilitarea vocațională şi angajarea

persoanelor cu handicap, 1983 (engleză, ILO Convention concerning

Vocational Rehabilitation and Employment (Disabled Persons)); � Convenția inter-americană privind eliminarea tuturor formelor

de discriminare împotriva persoanelor cu handicap (engleză, Inter-

American Convention on the Elimination of All Forms of Discrimination Against

Persons With Disabilities); � Convenția privind drepturile copilului (articolul 23) (engleză,

Convention on the Rights of the Child); � Carta africană a drepturilor omului și ale popoarelor (articolul

18(4)) (engleză, African Charter of Human and People's Rights (art. 18(4))); � Carta africană privind drepturile și bunăstarea copilului

(articolul 13) (engleză, African Charter on the Rights and Welfare of the Child

(article 13)); � Carta socială europeană (articolul 15) (engleză, European Social

Charter (article 15)).

Pe lângă instrumentele juridice sus-menționate, care au forță juridică obligatorie, există și câteva instrumente internaționale ce reglementează situația persoanelor cu dizabilități, dar care nu sunt obligatorii din punct de vedere juridic:

� Declarația privind Drepturile Persoanelor cu Retard Mental (engleză, Declaration of the Rights of Mentally-Retarded Persons);

� Declarația privind Drepturile Persoanelor cu Handicap (engleză, Declaration on the Rights of Disabled Persons);

� Programul Mondial de Acțiune cu privire la Persoanele cu Handicap (engleză, World Programme of Action concerning Disabled Persons);

� Principii Directoare de Acțiune în Dezvoltarea Resurselor Umane în Domeniul Dizabilității (Tallinn) (engleză, Tallinn Guidelines for Action on

Human Resources Development in the Field of Disability); � Principii pentru Protecția Persoanelor cu Boli Mentale și

Îmbunătățirea Asistenței Medicale Psihiatrice (engleză, Principles for the

Protection of Persons with Mental Illness and the Improvement of Mental Health

Care);

9


� Reguli Standard privind Egalizarea Oportunităților pentru Persoanele cu Handicap (engleză, Standard Rules on the Equalization of Opportunities for

Persons with Disabilities); � Recomandarea OIM privind Reabilitarea vocațională și Angajarea

Persoanelor cu Handicap (engleză, ILO Recommendation concerning

Vocational Rehabilitation and Employment (Disabled Persons)).

1. Convenția ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități

În data de 13 decembrie 2006, a fost adoptată Convenția ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități (engleză, Convention on the Rights of Persons with Disabilities) împreună cu Protocolul Opțional (engleză, Optional Protocol) al acesteia la sediul Națiunilor Unite din New York, aceasta devenind rapid principalul instrument juridic internațional de luptă împotriva discriminării persoanelor cu handicap, mai ales datorită numărului record de semnături de aderare. Astfel, inițial, Convenția a fost semnată de 82 de state, iar Protocolul Opțional a cumulat, în total, un număr de 44 de semnături.

Convenția a intrat in vigoare la 3 mai 2008.

Până la acest moment, Convenția a fost semnată de 153 de state, iar Protocolul Opțional de către 90 de state. Convenția a fost ratificată de 108 țări, printre care și România, iar Protocolul Opțional de 63 țări.

În viziunea Organizației Națiunilor Unite, conceptul de ”persoane cu dizabilități” include persoanele care au handicap fizic, mental, intelectual sau senzorial permanent, și care, în interacțiunea cu alte obstacole, pot fi împiedicați să participe eficient la viața socială, în aceeași măsură ca și alți cetățeni.

Pentru a putea evita discriminarea persoanelor cu dizabilități, trebuie întâi definit termenul de ”discriminare”. ONU definește discriminarea pe motiv de dizabilitate ca fiind ”orice diferenţiere, excludere sau restricţie pe criterii de dizabilitate, care are ca scop sau efect diminuarea sau prejudicierea recunoaşterii, beneficiului sau exercitării în condiţii de egalitate cu ceilalţi, a tuturor drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului în domeniul politic, economic, social, cultural, civil sau în orice alt domeniu. Termenul include toate formele de discriminare, inclusiv refuzul de a asigura o adaptare rezonabilă”.

Termenul de ”adaptare rezonabilă” este reprezentat de modificările şi ajustările necesare şi adecvate, care nu impun un efort disproporţionat sau nejustificat atunci când este necesar într-un caz particular, pentru a permite persoanelor cu dizabilităţi să se

10


bucure sau să-şi exercite, în condiţii de egalitate cu ceilalţi, toate drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.

Convenția ONU conține 8 principii generale ce dau expresie obiectivului Convenției, de a promova, proteja și asigura exercitarea deplină și în condiții de egalitate a tuturor drepturilor și libertăților fundamentale ale omului de către toate persoanele cu dizabilități și de a promova respectul pentru demnitatea lor intrinsecă.

Cele opt principii sunt:

• Respectul inerent al demnității, autonomiei individuale, independența persoanelor și libertatea de a alege;

• Nediscriminarea;

• Participarea deplină și eficientă la viața socială și includerea în societate;

• Respectul pentru diferențe și acceptarea persoanelor cu dizabilități ca parte integrantă a diversității umane;

• Oportunități egale;

• Accesibilitate;

• Egalitatea în drepturi a femeilor și a bărbaților;

• Respectul față de capacitățile copiilor cu handicap, aflate în curs de dezvoltare, și respectul față de dreptul copiilor cu dizabilități de a-și păstra identitatea.

Statele semnatare se obligă să adopte toate măsurile legislative, administrative precum și alte măsuri corespunzătoare pentru implementarea drepturilor recunoscute în Convenție și pentru abrogarea legilor, regulilor și obiceiurilor existente care implică discriminări ale persoanelor cu dizabilități. De asemenea, acestea trebuie să promoveze cercetarea și dezvoltarea și să încurajeze utilizarea de noi tehnologii, inclusiv tehnologiile informatice și de comunicații, dispozitive de suport pentru mobilitate, dispozitive și tehnologii de asistare, adecvate persoanelor cu dizabilități precum și să facă cunoscută oferta și să furnizeze informații accesibile persoanelor cu handicap referitoare la aceste dispozitive și tehnologii.

Statele membre trebuie să se consulte cu și să implice persoanele cu dizabilități, inclusiv copiii, în redactarea și implementarea legislației și politicilor elaborate în vederea punerii în aplicare a Convenției, precum și în alte procese de luare a deciziilor cu privire la problemele persoanelor cu handicap.

Pentru a da persoanelor cu dizabilităţi posibilitatea să trăiască independent şi să participe pe deplin la toate aspectele vieţii, statele membre vor lua măsurile adecvate pentru a asigura acestor persoane accesul la transport, informaţie şi mijloace de

11


comunicare, inclusiv la tehnologiile şi sistemele informatice şi de comunicaţii şi la alte facilităţi şi servicii deschise sau furnizate publicului, atât în zonele urbane, cât şi rurale.

În Convenția ONU este menționată și importanța creșterii gradului de conștientizare în societate, inclusiv la nivelul familiei, în legătură cu persoanele cu dizabilităţi şi a promovării respectării drepturilor şi demnităţii acestora, precum și importanța combaterii stereotipurilor, prejudecăţilor şi practicilor dăunătoare la adresa persoanelor cu dizabilităţi, inclusiv cele pe criterii de sex şi vârstă, în toate domeniile vieţii și promovarea recunoaşterii capacităţilor şi contribuţiilor persoanelor cu dizabilităţi.

Statele semnatare recunosc dreptul la viață, la egalitate în fața legii, accesul la justiție, libertate, securitate, protecție împotriva torturii, pedepselor sau a tratamentului crud, inuman și degradant, protecția împotriva exploatării, violenței și abuzului, dreptul de a-i fi respectată integritatea fizică și mentală, dreptul la liberă circulație și naționalitate, dreptul la viață independentă și de a fi inclus în societate, libertatea de exprimare și opinie și accesul la informație, dreptul la viața personală și la educație, să se bucure de cea mai bună stare de sănătate, dreptul la muncă și angajare, dreptul la standarde adecvate de trai și protecție socială, dreptul de participare la viața politică, publică și culturală precum și dreptul la distracție, odihnă și sport.

La momentul semnării Convenției, statele membre își iau angajamentul să adopte măsuri eficiente pentru a asigura mobilitatea personală, în cel mai înalt grad posibil de independență a persoanelor cu dizabilități, și pentru a elimina discriminarea împotriva persoanelor cu dizabilităţi în toate chestiunile referitoare la căsătorie, familie, statutul de părinte şi relaţiile interpersonale.

Statele membre vor organiza, consolida şi extinde servicii şi programe de abilitare şi reabilitare complexe, în special în domeniul sănătăţii, încadrării în muncă, educaţiei şi serviciilor sociale.

Conform art. 27 din Convenția ONU, ”Statele membre recunosc dreptul persoanelor cu dizabilităţi de a munci în condiţii de egalitate cu ceilalţi; aceasta include dreptul la oportunitatea de a-şi câştiga existenţa prin exercitarea unei activităţi liber alese sau acceptate pe piaţa muncii, într-un mediu de lucru deschis, incluziv şi accesibil persoanelor cu dizabilităţi. Statele Părţi vor proteja şi promova dreptul la muncă, inclusiv pentru cei care dobândesc o dizabilitate pe durata angajării, prin luarea de măsuri adecvate, inclusiv de ordin legislativ”. Astfel, statele membre se obligă să:

• Interzică discriminarea pe criterii de dizabilitate referitoare la toate aspectele şi formele de încadrare în muncă, inclusiv la condiţiile de recrutare, plasare, angajare şi menţinere în muncă, la progresul în carieră şi la condiţii de sănătate şi securitate la locul de muncă;

12


• Protejeze drepturile persoanelor cu dizabilităţi, din punct de vedere al condiţiilor corecte şi favorabile de muncă, inclusiv al oportunităţilor şi remuneraţiei egale pentru muncă egală, al condiţiilor de sănătate şi securitate la locul de muncă, al protecţiei împotriva hărţuirii şi prin reglementarea conflictelor;

• Asigure că persoanele cu dizabilităţi sunt capabile să-şi exercite dreptul la muncă şi drepturile sindicale în condiţii de egalitate cu ceilalţi;

• Permită persoanelor cu dizabilităţi accesul efectiv la programele generale de orientare tehnică şi vocaţională, la servicii de plasare şi formare profesională continuă;

• Promoveze, pe piaţa muncii, oportunităţile de angajare şi de progres în carieră pentru persoanele cu dizabilităţi şi să ofere asistenţă în căutarea, obţinerea şi menţinerea unui loc de muncă, inclusiv pentru revenirea la locul de muncă.

• Promoveze oportunităţile pentru activităţi independente, dezvoltarea spiritului antreprenorial, dezvoltarea de cooperative şi începerea unei afaceri proprii;

• Angajeze persoane cu dizabilităţi în sectorul public;

• Promoveze angajarea persoanelor cu dizabilităţi în sectorul privat prin politici şi măsuri adecvate, care să includă programe de acţiune pozitive, stimulente şi alte măsuri;

• Asigure oferirea unor adaptări adecvate persoanelor cu dizabilităţi, la locul de muncă;

• Încurajeze obţinerea, de către persoanele cu dizabilităţi, a unei experienţe în muncă, pe piaţa liberă a forţei de muncă;

• Promoveze reabilitarea vocaţională şi profesională, menţinerea locului de muncă şi programele de reintegrare profesională pentru persoanele cu dizabilităţi.

2. C111 Convenția OIM privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei, 1958

În data de 25 iunie 1958, a fost adoptată de către Organizația Internațională a Muncii Convenția privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei, aceasta fiind considerată una din convențiile fundamentale.

Prin semnarea Convenției, orice stat membru se angajează să elaboreze şi să implementeze o politică naţională care să urmărească promovarea, prin metode adaptate condiţiilor şi uzanţelor naţionale, a egalităţii de posibilităţi şi de tratament în materie de ocupare a forţei de muncă şi exercitare a profesiei, în scopul eliminării oricăror discriminări.

13


Această convenție a fost una din primele de acest tip, care fac referire directă la apărarea intereselor persoanelor cu handicap, menționând în art. 5 alin. (2) că orice stat membru poate să ”nu considere ca fiind nediscriminatorii orice alte măsuri speciale destinate să ţină seama de nevoile deosebite ale persoanelor faţă de care o protecţie sau o asistenţă specială este recunoscută în mod general ca necesară datorită sexului, vârstei, invalidităţii, sarcinilor familiale sau nivelului social ori cultural.”

3. C142 Convenția OIM privind Dezvoltarea Resurselor Umane, 1975

Convenția OIM privind Dezvoltarea Resurselor Umane (Îndrumarea Vocațională și Instruirea Vocațională) a fost adoptată în 23 iunie 1975. Prin semnarea acestei convenții, statele membre se obligă să adopte și să dezvolte politici și programe coordonate și cuprinzătoare de îndrumare și instruire vocațională, în strânsă legătură cu încadrarea în muncă, în special prin servicii publice de angajare. Aceste politici și programe trebuie concepute astfel încât să permită și să încurajeze toate persoanele, fără niciun fel de discriminare, să-și dezvolte și folosească capacitățile de a munci în interesul lor și în concordanță cu propriile aspirații.

Convenția face referire directă la nevoile persoanelor cu dizabilități, în art. 3 alin. (1) enunțând că fiecare membru trebuie să ”își sporească gradual sistemele de îndrumare

vocațională, incluzând informarea privind ocuparea continuă a forței de muncă, cu scopul de a

asigura că informații cuprinzătoare și cea mai bună îndrumare cu putință sunt disponibile tuturor

copiilor, persoanelor tinere și adulților, incluzând programe adecvate pentru toate persoanelor cu

handicap”.

4. C159 Convenția OIM privind reabilitarea vocațională şi angajarea persoanelor cu handicap, 1983

Convenția Organizației Internaționale a Muncii nr. 159 privind reabilitarea vocațională și angajarea persoanelor cu handicap a fost adoptată în data de 20 iunie 1983, în contextul dezvoltării Programului Mondial de Acțiune cu privire la Persoanele cu Handicap și a declarării anului 1981 ca fiind Anul Internațional al Persoanelor cu Dizabilități.

14


În cadrul Convenției, o ”persoană cu dizabilități” se definește ca fiind ”un individ ale cărui perspective de a obține, menține și a avansa într-un loc de muncă adecvat sunt reduse substanțial ca rezultat a unei dificultăți fizice sau mentale recunoscute în mod corespunzător”. Prin ”reabilitare vocațională” se înțelege permiterea unei persoane cu dizabilități să obțină, mențină și avanseze într-un loc de muncă adecvat și astfel să promoveze integrarea și reintegrarea în societate.

Plecând de la prevederile Recomandării privind Reabilitarea Vocațională a Persoanelor cu Dizabilități din 1955 a OIM, prezenta Convenție a fost concepută în scopul de a formula și implementa, în rândul statelor semnatare, legislație care să încerce să asigure că sunt făcute disponibile măsuri adecvate de reabilitare vocațională tuturor categoriilor de persoane cu dizabilități și să promoveze oportunități de angajare pentru persoanele cu handicap în cadrul pieței libere a muncii, mergând pe principiul de egalitate între lucrătorii cu dizabilități și între lucrători în general.

Statele membre ale Convenției trebuie să ia măsuri pentru a oferi îndrumare și instruire vocațională, plasarea în locul de muncă și alte servicii asemănătoare, precum și pregătirea și asigurarea punerii la dispoziție de consilieri și de alt personal calificat corespunzător pentru îndrumarea și instruirea vocațională, plasarea și angajarea persoanelor cu dizabilități în vederea obținerii, menținerii și avansării în locul de muncă, utilizându-se, unde este posibil și adecvat, serviciile existente pentru lucrători, cu adaptările necesare.

15


5. Întreprinderi sociale internaționale

La nivel internațional, există numeroase organizații și întreprinderi sociale, al căror scop îl reprezintă ajutorarea persoanelor cu handicap. Acestea pot avea, după caz, obiectivul de a ajuta persoanele cu handicap, indiferent de tipul handicapului sau se pot axa pe sprijinirea persoanelor care suferă de un anumit tip de handicap.

Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități prevede înființarea unui comitet (engleză, Committee on the Rights of Persons with Disabilities), constituit inițial din 12 (ulterior, după ce Convenția a ajuns la 80 ratificări, s-a extins la 18) experți independenți în domeniul drepturilor omului al cărui scop este de a monitoriza implementarea Convenției. Astfel, toate statele semnatare se obligă să trimită cu regularitate rapoarte care să prezinte politicile legislative, judiciare sau orice alte măsuri elaborate pentru implementarea drepturilor afirmate în Convenție.

Există numeroase întreprinderi sociale ce au drept scop ajutorarea persoanelor ce suferă de un anumit tip de dizabilitate. Dintre acestea, amintim:

� Autism Network International; � Action on Disability and Development; � Center for Independent Living; � Center for International Rehabilitation; � Committee on the Rights of Persons with Disabilities � Disability Rights Education and Defense Fund, Inc. (DREDF); � Disabled Peoples International; � Handicap International; � Inclusion International; � International Blind Sports Federation; � International Disability Alliance; � International Disability and Development Consortium (IDDC); � International Disability Rights Monitor (IDRM); � International Federation of Persons with Physical Disability; � International Ventilator Users Network; � Mental Disability Advocacy Center; � Mental Disability Rights International; � MindFreedom International; � Rehabilitation International; � The World Blind Union; � World Association of Persons with disabilities; � World Federation of the Deaf.

16


B. Instrumente juridice europene

În Uniunea Europeană (UE), o persoană din șase suferă de handicap4, de la o forma

usoara pana la o forma grava, iar, ın total, aproximativ 80 de milioane de persoane nu pot,

deseori, sa participe din plin la viata sociala si economica din cauza barierelor fizice și

comportamentale. Nivelul de sărăcie a persoanelor cu handicap este cu 70% superior

mediei înregistrate5, fapt care se datoreaza partial accesului lor limitat la integrarea ın

muncă.

Pentru ımbunatatirea situatiei sociale si economice a persoanelor cu handicap, Uniunea

Europeană și statele sale membre dispun de un mandat ferm.

Principalele acte normative în domeniu la nivel european sunt următoarele:

� Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene;

� Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene;

� Convenția Națiunilor Unite privind persoanele cu dizabilități;

� Directiva 2000/78/ CE a Consiliului de creare a unui cadru general în favoarea

tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de muncă;

� Regulamentul (CE) nr. 1107/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului privind

drepturile persoanelor cu handicap şi ale persoanelor cu mobilitate redusă pe durata

călătoriei pe calea aerului.

4 Modulul ad hoc referitor la încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap din ancheta UE asupra forței de muncă (LFS AHM), 2002; 5 Statisticile UE referitoare la venit și la condițiile de viață (UE-SILC), 2004;

17


1. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (Carta)

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene a fost adoptată la data de 7 decembrie 2000, sub auspiciile Consiliului European de la Nisa, de către Parlamentul European, Consiliul European și Comisia Europeană.

Scopul adoptării Cartei a fost acela de a consolida protecția drepturilor fundamentale și

de a crea un spațiu de libertate, securitate și justiție. Carta, în conținutul său, reunește totalitatea drepturilor civice, politice, economice și

sociale ale cetățenilor europeni. Astfel, aceasta cuprinde 54 de articole, grupate în 6 capitole: Demnitatea, Libertățile, Egalitatea, Solidaritatea, Cetățenia și Justiția.

În capitolul privind Demnitatea, sunt recunoscute drepturi inerente oricărei ființe umane, precum dreptul la viață, dreptul la demnitate umană, dreptul la integritate fizică și psihică. Încă din primul articol al Cartei se statuează că „Demnitatea umană este inviolabilă.

Aceasta trebuie respectată și protejată”.

În ceea ce privește celelalte capitole ale Cartei, acestea prezintă drepturile și libertățile fundamentale ale fiecărui individ. Printre acestea se numără și dreptul persoanelor cu handicap ”de a beneficia de măsuri care să le asigure autonomia, integrarea socială şi profesională,

precum şi participarea la viata comunitătii6”. De asemenea, aceștia se bucură de toate celelalte

drepturi și libertăți, recunoscute tuturor cetățenilor Uniunii, precum dreptul la libertate și la siguranță, respectarea vieții private și de familie, protecția datelor, dreptul la căsătorie și dreptul de a întemeia o familie, libertatea de gândire, de conștiință și de religie, libertatea de exprimare și de informare, libertatea de întrunire și de asociere, libertatea artelor și științelor, dreptul la educație, libertatea de alegere a ocupației și dreptul la muncă, libertatea de a desfășura o activitate comercială.

Potrivit dispozițiilor Cartei, este interzisă discriminarea bazată pe handicap7. Persoanele ce suferă de un handicap au dreptul de acces la prestațiile de securitate socială și la serviciile sociale, care se acordă în conformitate cu normele stabilite de dreptul Uniunii și de legislațiile și practicile naționale. În plus, în scopul combaterii marginalizării sociale şi a sărăciei, ”Uniunea recunoaşte şi respectă dreptul la asistenţă socială şi la asistenţă în ceea ce

priveşte locuinţa, destinate să asigure o viaţă demnă tuturor celor care nu dispun de resurse

suficiente8”.

6 Art. 26 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, adoptată la Nisa, la data de 7 decembrie 2000; 7 Art. 21 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, adoptată la Nisa, la data de 7 decembrie 2000; 8 Art 34 alin. (3) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

18


2. TratatulprivindfunctionareaUniuniiEuropene(TFUE)

Tratatulde laLisabona9, semnat la13decembrie2007și ratificatdeRomânia înanul2008, a avut drept scop înlocuirea tratatului prin care se urmărea adoptarea uneiConstituții Europene, ca urmare a respingerii acestui proiect de către Olanda și Franța.Tratatula intrat învigoarela1decembrie2009,fiindmenit saasigureraspunsulUniuniiEuropene la noile provocari globale şi la problemele care conteaza cel mai mult pentrucetateni, aducând Europamai aproape de aceştia.10 Printre obiectivele sale11 se numaraconstruireauneiEuropeadrepturilor,libertatii,solidaritatiişisigurantei,carepromoveazavalorile Uniunii, introduce Carta Drepturilor Fundamentale ın dreptul primar european,

prevede noi mecanisme de solidaritate şi asigura o mai buna protectie a cetateniloreuropeni.

Tratatul de la Lisabona modifică dispozițiile tratatelor existente. Astfel, TratatulinstituindComunitateaEuropeanăafostredenumit,înprezentacestanumindu-seTratatulprivindfuncționareaUniuniiEuropene.

TratatulprivindfuncționareaUniuniiEuropenedescrieregulileconcretedefuncționarea Uniunii Europene, dezvoltând prevederile conținute de Tratatul privind UniuneaEuropeană. Potrivitart.9și10dinactulnormativmenționat, îndefinireapoliticilorsale,Uniunea Europeană trebuie să țină seama de cerințele privind promovarea unui gradridicat al ocupării forței de muncă, garantarea unei protecții sociale corespunzătoare șicombatereaexcluziunii sociale. Înacest scop, estenecesar să seelimine toate formeledediscriminare,pemotivedesex,rasă,origineetnică,religiesauconvingeri,handicap,vârstă

sau orientare sexuală și, totodată și să se asigure un nivel ridicat de educație, formareprofesionalășideprotecțieasănătățiiumane.

3. ConventiaNatiunilorUniteprivinddrepturilepersoanelorcudizabilități

Convenția Națiunilor Unite este primul instrument obligatoriu din punct de vederejuridicîndomeniuldrepturiloromuluilacareUniuneaEuropeanășistatelemembresuntparte.Prevederileacesteiaaufostdezvoltatepelargîncadrulprimuluicapitol.

9 Denumirea oficială a acestui tratat este ”Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunității Europene.” 10 Art.10 din Tratatul privind Uniunea Europeană (modificat prin Tratatul de la Lisabona) „Orice cetățean are dreptul de a participa la viața democratică a Uniunii. Deciziile se iau în mod deschis şi la un nivel cât mai apropiat posibil de cetățean”. 11 Acestea se regăsesc în art. 1 alin. (4) din Tratatul de la Lisabona;

19


4. Directiva 2000/78/ CE a Consiliului de creare a unui cadru general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de

muncă și condițiile de muncă

Directiva a fost adoptată în scopul implementării principiilor enunțate atât în dreptul primar al Uniunii Europene, cât și în convențiile existente la nivel international. Astfel, ın expunerea de motive a Directivei sunt prezentate conventiile si tratatele care consfintesc principiul egalitatii si dreptul la protectie ımpotriva discriminarii (Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, prin Convenția Națiunilor Unite privind eliminarea tuturor formelor de

discriminare față de femei, prin Pactul Națiunilor Unite privind drepturile civile și politice și drepturile economice, sociale și culturale și prin Convenția europeană de apărare a drepturilor omului și libertăților fundamentale, Tratatul privind Uniunea Europeană etc).

De asemenea, este subliniata importanta promovarii unei piete a fortei de munca favorabile integrării sociale, prin redactarea unui ansamblu coerent de politici destinate combaterii discriminarii faţa de diferite grupuri de persoane, precum persoanele cu

handicap. Locul de muncă și funcția constituie elementele esențiale care creează premisele garantării egalității șanselor și contribuie într-o mare măsură la deplina participare a cetățenilor la viața economică, culturală și socială, precum și la dezvoltarea personală. Pe de altă parte, un element important în combatarea discriminărilor pe bază de handicap îl constituie conceperea unor măsuri care să țină cont de nevoile persoanelor cu handicap la locul de muncă. Astfel, măsurile menționate trebuie să aibă în vedere, în special, amenajarea localurilor sau adaptarea echipamentelor, a ritmului de lucru, repartiția obligațiilor sau oferirea unor mijloace de formare profesională adecvate.

Prin excepție, un tratament diferențiat ar putea fi justificat numai în ipoteza în care o caracteristică legată de handicap ”constituie o cerință profesională esențială determinantă, sub

condiția ca scopul să fie legitim, iar exigențele rezonabile”12.

Totodată, trebuie avut în vedere și faptul că persoanele ce au fost victimele unei discriminări trebuie să dispună de mijloace de protecție adecvate. În acest scop, în litigiile ce au un astfel de obiect, sarcina probei ar trebui să revină pârâtului, iar nu reclamantului. De asemenea, în ipoteza în care se dovedește că nu au fost respectate obligațiile ce decurg din principiul nediscriminării, statele membre ar trebui să aplice ”sancțiuni efective,

proporționale și disuasive”13.

12

Motivul 23, din Directiva 2000/78/ CE a Consiliului de creare a unui cadru general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de muncă; 13 Motivul 35 din Directiva 2000/78/ CE a Consiliului de creare a unui cadru general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de muncă.

20


Conceptul de discriminare

Directiva definește criteriile de discriminare, precum și noțiunile de ”discriminare directă” și ”discriminare indirectă”.

Astfel, potrivit art. 1, criteriile de discriminare sunt următoarele: apartenență religioasă sau convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală.

Discriminarea directa intervine atunci cand o persoana este tratata ıntr-o maniera mai putin favorabila decat este, a fost sau va fi tratata ıntr-o situatie asemanatoare o alta

persoana, pe baza unuia dintre criteriile mentionate, pe când discriminarea indirectă se

produce atunci când o dispoziție, un criteriu sau o practică aparent neutră poate avea drept

consecință un dezavantaj special pentru persoane de o anumită religie sau convingeri, cu

un anumit handicap, de o anumită varsta sau de o anumita orientare sexuala, ın raport cu

altă persoană.14

Este de menționat că în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (3) din Directivă și

hărțuirea reprezintă o formă de discriminare, atunci când se manifestă un comportament

indezirabil pe motive legate de apartenenta religioasa sau convingeri, handicap, varsta sau

orientare sexuala, care are ca obiectiv sau ca efect lezarea demnitatii unei persoane si

crearea unui mediu de intimidare, ostil, degradant, umilitor sau ofensiv.

Directiva menționată are un câmp larg de aplicare, cuprinzând următoarele domenii15:

• conditiile de acces la angajare, la activitati neretribuite sau la munca, inclusiv criteriile

de selectie şi conditiile de recrutare, oricare ar fi domeniul de activitate şi la toate nivelurile

ierarhiei profesionale, inclusiv în materie de promovare;

• accesul la toate tipurile şi la toate nivelurile de orientare şi de formare profesionala,

de perfectionare şi schimbare a orientarii profesionale, inclusiv acumularea unei

experiențe practice;

• conditiile de angajare şi munca, inclusiv conditiile de concediere şi salarizare;

• afilierea la și angajarea într-o organizație a lucrătorilor sau patronatului, sau orice

organizație ai cărei membri exercită o anumită profesie, inclusiv avantajele obținute de

acest tip de organizație.

14 Art. 2 din Directiva 2000/78 2000/78/ CE a Consiliului de creare a unui cadru general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de muncă; 15 Art. 3 alin.(1) din Directiva 2000/78 2000/78/ CE a Consiliului de creare a unui cadru general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de muncă;

21


În ceea ce privește cerințele profesionale, directiva dispune că există posibilitatea stabilirii unui tratament diferențiat bazat pe o caracteristică legată de unul din criteriile de discriminare precizate anterior, sub condiția ca această caracteristică să constituie o

cerință profesională esențială și determinantă în vederea exercitării unei anumite activități profesionale.

Amenajări corespunzătoare persoanelor cu handicap

Potrivit art. 5 din Directivă, în scopul garantarii principiului egalitaţii faţa de persoanele cu handicap, trebuie sa fie prevazute amenajari corespunzatoare. Astfel, angajatorul

trebuie să ia măsurile corespunzătoare, în funcție de nevoi și într-o situație concretă, în

vederea facilitării unei persoane cu handicap:

• a accesului la un loc de muncă;

• exercitării profesiei acestuia;

• avansării;

• accesului la formare profesională.

Totuși, statele membre trebui să ia măsurile necesare, astfel încât obligațiile impuse în sarcina angajatorilor să fie compensate corespunzător, prin elaborarea de politici adecvate în materie.

Apărarea drepturilor

În ceea ce privește apărarea drepturilor persoanelor susceptibile de a fi victime a unei forme de discriminare, Directiva conține o serie de măsuri de natură a facilita combatarea unor astfel de practici. Dintre acestea, le menționăm pe următoarele:

• procedurile judiciare și administrative să fie accesibile tuturor persoanelor care se consideră lezate prin nerespectarea principiului egalității, chiar dacă relațiile în cadrul cărora s-a produs discriminarea au încetat;

• recunoașterea calității procesuale active a asociațiilor sau organizațiilor ce justifică un interes legitim și care doresc sprijinirea reclamantului în cadrul proceselor ce au ca obiect încălcarea drepturilor ce derivă din principiul nediscriminării și cel al egalității de tratament;

• instituirea unor măsuri de protecție împotriva concedierilor sau a oricărui alt tratament defavorabil din partea angajatorului ce ar putea constitui o modalitate de ripostă la o reclamație formulată la nivelul întreprinderii sau la o acțiune în justiție vizând respectarea principiului egalității;

• dispozițiile legale în materia protecției persoanelor împotriva practicilor discriminatorii să fie ușor accesibile și să fie aduse la cunoștința persoanelor interesate

prin mijloace corespunzătoare.

22


5. Regulamentul (CE) nr. 1107/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului European privind drepturile persoanelor cu

handicap şi ale persoanelor cu mobilitate redusă pe durata călătoriei pe calea aerului

Regulamentul recunoaște dreptul persoanelor cu handicap sau cu mobilitate redusă, cauzată de un handicap, vârstă sau orice alt factor, la condiții de transport aerian comparabile cu cele ale celorlalte cetățeni. La rândul său, acest drept decurge din dreptul la liberă circulație, libertatea de alegere și tratamentul nediscriminatoriu.

În acest scop, persoanelor cu handicap ar trebuie să li se pună la dispoziție asistența necesară pentru a răspunde nevoilor lor, atât la aeroport, cât și la bordul aeronavei, prin angajarea personalului și utilizarea echipamentului necesar.

În accepțiunea regulamentului16, ”persoana cu handicap” reprezintă ”orice persoana a

carei mobilitate la calatoria cu un mijloc de transport este redusa ca urmare a unui handicap fizic

(senzorial sau locomotor, permanent sau temporar), handicap sau deficiente intelectuale sau cu

orice alta cauza de handicap sau vârsta si a carei situatie necesita atentia cuvenita si adaptarea

serviciilordisponibiletuturorpasagerilorlanece-sitatileparticularealeacesteia”.

Înscopulpreveniriirefuzului latransportapersoanelorcuhandicap,Regulamentul, înart. 3, dispune că transportatorii aerieni, agenții acestora sau operatorii de turism suntobligați:

• Sa accepte o rezervarepentruun zbor carepleacade la sau soseste la un aeroportpentrucareseaplicaprezentulregulament;

• Saımbarceopersoanacuhandicapsauopersoanacumobilitateredusalaunastfeldeaeroport,subconditiacapersoanarespectivasadetinaunbiletvalidsiorezervare.

Excepțiiledelaacestprincipiusepotjustificanumaiînurmătoarelesituații:17

• ın scopul respectarii cerintelor de siguranta aplicabile stabilite de legislatiainternationala, comunitara sau interna sau pentru a se supune cerintelor de sigurantastabilite de autoritatea care a eliberat certificatul de operare în domeniul transportuluiaeriantransportatoruluiaerianrespectiv;

• daca dimensiunile aeronavei sau ale usilor acesteia fac ımbarcarea sau transportulrespectiveipersoanecuhandicapsaupersoaneicumobilitateredusafizicimposibile.

16

Art. 2 lit. a) din Regulamentul (CE) nr. 1107/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului privind drepturile

persoanelor cu handicap şi ale persoanelor cu mobilitate redusă pe durata călătoriei pe calea aerului; 17

Art. 4 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 1107/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului privind drepturile persoanelor cu handicap şi ale persoanelor cu mobilitate redusă pe durata călătoriei pe calea aerului;

23


Este de menționat că la nivelul Uniunii Europene mai există o serie de documente care, deși nu au forță juridică obligatorie, prezintă o importanță deosebită pentru studiul de față. Astfel, atât Consiliul cât și Parlamentul European au redactat o serie de rezoluții, recomandări și comunicări, al căror scop este promovarea și protejarea drepturilor persoanelor cu handicap. Dintre acestea, le menționăm pe următoarele:

1) Rezoluţia Consiliului European nr. 2003/C39/03 referitoare la ”eAccesibilitatea - în vederea îmbunătăţirii accesului persoanelor cu handicap în societatea bazată pe cunoaştere", 6 februarie 2003

Prin această Rezoluție, Consiliul European solicită statelor membre și Comisiei să ia

măsurile necesare în vederea eliminării barierelor tehnice, juridice și a oricăror altor bariere ce stau în calea accesului persoanelor cu handicap la o societate bazată pe cunoaștere.

2) Rezoluţia Consiliului European nr. 2003/C175/01 referitoare la promovarea angajării în muncă şi integrarea socială a persoanelor cu handicap

Rezoluția urmărește, pe de o parte, identificarea problemelor cu care se confruntă persoanele cu handicap și, pe de altă parte, formularea unor propuneri în vederea îmbunătățirii legislației existente. Astfel, Consiliul European apreciază că s-ar impune luarea următoarelor măsuri:

• promovarea integrării și participării depline a persoanelor cu handicap la viața socială, recunoscând că aceștia au drepturi egale cu ceilalți cetățeni ai Uniunii Europene;

• depunerea unor eforturi suplimentare în vederea integrării persoanelor cu handicap pe piața muncii, prin asigurarea respectării principiului egalității de tratament și facilitarea accesului acestora la educație și formare profesională pe tot timpul vieții; în acest scop, persoanelor cu dizabilități trebuie să li se acorde accesul la informație, prin intermediul tehnologiilor de comunicare;

• aplicarea principiului ”design for all”;

• efectuarea mai multor studii care să aibă drept scop prezentarea problemelor cu care se confruntă persoanele cu dizabilități.

24


De asemenea, la nivelul Uniunii Europene, Comisia a elaborat ”Strategia europeană 2010-2020 pentru persoanele cu handicap: un angajament reînnoit pentru o Europă fără bariere”, al cărui obiectiv este ”de a oferi persoanelor cu handicap capacitatea de a se bucura de

drepturi depline si de a beneficia complet de participarea la viata socială sieconomicăeuropeană,

maialesprinintermediulpieteiunice”18.

Strategia se axează pe eliminarea barierelor pe care le întâmpină persoanele cu

handicapatâtînviațapersoanală,câtșiînceaprofesională.19.Comisia,cuocaziaelaborării

strategiei în discuție, a identificat opt domenii principale de actiune: accesibilitate,

participare, egalitate, ocuparea fortei de munca, educatie si formare, protectie sociala,

sanatate si actiune externa, considerand ca acestea au potentialul de a contribui la

”realizareaobiectivelor generale ale strategiei si aleConvenției Națiunilor Unite, a documentelor

politice aferente ale instituțiilor UE si ale Consiliului Europei, precum si a rezultatelor planului de

acțiune european 2003-2010 pentru persoanele cu handicap și a consultarii statelor membre, a

părților interesate și a publicului general20”.

Totodată, este de menționat că în cadrul instituțiilor Uniunii Europene a fost implementat un Cod de bună practică pentru încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap.

Prin intermediul acestui document, instituțiile europene se obligă să ”să promoveze

egalitatea de tratament, indiferent de sex, rasă, culoare, origini etnice sau sociale, caracteristici

genetice, limbă, religie, convingeri, opinii politice sau orice alte opinii, apartenenţă la o minoritate

naţională, avere, naştere, vârstă, handicap sau orientare sexuală, adoptând la locul de muncă norme,

politici, practici şi comportamente, care să asigure că toţi lucrătorii sunt apreciaţi şi respectaţi şi pot

să îşi dezvolte pe deplin potenţialul şi să urmeze cariera aleasă. Aceştia au dreptul la un mediu de

18

COMUNICAREA COMISIEI CĂTRE PARLAMENTUL EUROPEAN, CONSILIU, COMITETUL ECONOMIC ȘI SOCIAL

EUROPEAN ȘI COMITETUL REGIUNILOR. Strategia europeană 2010-2020 pentru persoanele cu handicap: un

angajament reînnoit pentru o Europă fără bariere, p. 5;

19 Eurobarometru 2006: 91 % consideră că ar trebui să se cheltuiască mai mult pentru eliminarea barierelor fizice

care complică viața persoanelor cu handicap. 20

COMUNICAREA COMISIEI CĂTRE PARLAMENTUL EUROPEAN, CONSILIU, COMITETUL ECONOMIC ȘI SOCIAL

EUROPEAN ȘI COMITETUL REGIUNILOR. Strategia europeană 2010-2020 pentru persoanele cu handicap: un

angajament reînnoit pentru o Europă fără bariere, p. 5;

25


lucru fără discriminare sau hărţuire, în care obstacolele în calea participării sunt identificate şi

eliminate. Aceste principii ajută instituţiile europene să atragă şi să reţină personalul cel mai bine

calificat pentru a furniza cetăţenilor europeni un serviciu de înaltă calitate”.

Codul se aplică persoanelor care prezintă un handicap în momentul procedurii de recrutare, celor care prezintă un handicap în momentul numirii iniţiale şi celor al căror

handicap apare în decursul carierei.

Politica instituţiilor europene este de a asigura amenajări corespunzătoare la locul de muncă pentru a răspunde nevoilor persoanelor cu handicap şi ale instituţiilor. Amenajările permit schimbarea locului de muncă şi pot include:

• redefinirea sarcinilor,

• cumpărarea sau modificarea echipamentului,

• organizare flexibilă a muncii.

3) Rezolutia Parlamentului European din 19 februarie 2009 asupra economiei sociale (2008/2250 (INI))

În 2009 a fost adoptată Rezoluția Parlamentului European din 19 februarie 2009 referitoare la economia socială (2008/2250(INI)), în care “reamintește că diversitatea

formelor de întreprinderi este recunoscută în Tratatul CE, precum și prin adoptarea statutului

societății cooperative europene”. Totodată, “consideră că Uniunea Europeană și statele membre ar

trebui să recunoască economia socială și părțile implicate în aceasta - cooperative, societăți

mutuale, asociații și fundații - în legislațiile și politicile lor şi sugerează ca aceste măsuri să cuprindă

accesul ușor la credite și la scutiri fiscale, dezvoltarea microcreditelor, crearea unor statute speciale

etc.”.21

4) Rezoluţia Consiliului European nr. 2003/C134/04 referitoare la oportunităţile egale pentru elevii şi studenţii cu dizabilităţi la educaţie şi formare

profesională, 5 mai 2003;

21

Pentru mai multe detalii oferim in Anexa 1 prevederi din aceasta Rezolutie.

26


5) Recomandarea Rec(2006) a Comitetului de Miniştri către Statele membre ale Consiliului Europei cu privire la Planul de Acţiune pentru promovarea

drepturilor şi a deplinei participări a persoanelor cu dizabilităţi în societate: îmbunătăţirea calităţii vieţii persoanelor cu dizabilităţi în Europa 2006-2015;

6) Comunicatul nr. 284 final "Spre o Europă fără bariere pentru persoanele cu handicap", 12 mai 2000.

În concluzie, se poate observa că Uniunea Europeană depune eforturi în vederea promovării și protejării drepturilor persoanelor cu handicap, atât prin intermediul actelor normative existente în materie la nivel comunitar, cât și prin elaborarea unor politici menite a determina conștientizarea importanței incluziunii sociale și profesionale a persoanelor cu handicap.

27


C. Legislaţia statelor analizate

1) Marea Britanie

Regatul Unit al Marii Britanii a fost printre primele state care a semnat atât ”Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități” (engleză, Convention on the Rights of Persons

with Disabilities) în anul 2007, cât și Protocolul Opțional, în anul 2009. Marea Britanie a ratificat cele două instrumente juridice în 2009. În plus, a ratificat convențiile Organizației Internaționale a Muncii C111 și C142, dar nu a ratificat Convenția C159 privind reabilitarea vocațională și angajarea persoanelor cu handicap din 1983.

Marea Britanie a implementat primul set de măsuri clare și cuprinzătoare de protecție a drepturilor și apărare împotriva discriminării persoanelor cu handicap înainte de apariția Convenției ONU, prin Legea împotriva Discriminării Persoanelor cu Dizabilități din 1995 (engleză, Disability Discrimination Act 1995). Legea a fost revizuită ulterior în anul 2005. Acest act normativ stabilește:

- dreptul la nediscriminare în ceea ce privește accesul pe piața muncii și condițiile de muncă;

- dreptul la educație; - accesul la produse și servicii, cumpărarea și închirierea de proprietăți; - răspunderea autorităților publice de a monitoriza și promova egalitatea persoanelor

cu dizabilități.

În anul 2006, a fost adoptată Legea Egalității (engleză, Equality Act 2006), revizuită în 2010, care a avut ca scop unificarea legislației țării privind discriminarea de orice tip și

pentru orice criteriu într-o singură lege, realizând astfel abrogarea Legii împotriva Discriminării Persoanelor cu Dizabilități și înlocuirea completă a acesteia, excepție fiind Irlanda de Nord, unde Legea împotriva Discriminării Persoanelor cu Dizabilități încă se aplică.

28


Marea Britanie a elaborat în 2005 un raport denumit ”Îmbunătățirea șanselor la viață a persoanelor cu handicap” (engleză, Improving the life chances of disabled people), urmat apoi, în 2008, de Strategia privind Traiul Independent (engleză, Independent Living Strategy).

Aceste documente nu produc efecte juridice.

1. Legea Egalității

Legea Egalității, adoptată în anul 2006 și revizuită în anul 2010, a avut drept scop crearea unui nou cadru legislativ, prin intermediul căruia să fie protejate drepturile indivizilor și să fie promovat principiul egalității de șanse pentru toți oamenii. Legea simplifică și reunește într-un singur document toate dispozițiile legale în materia interzicerii discriminării. Astfel, odată cu intrarea în vigoare a Legii Egalității, au fost abrogate următoarele legi:

� Legea privind salarizarea egală din anul 1970; � Legea privind discriminarea bazată pe sex din anul 1975; � Legea privind relațiile inter-rasiale din anul 1976; � Legea discriminării din anul 1995; � Legea Egalității din anul 2006; � Legea privind egalitatea în muncă (religie și credință), din anul 2003; � Legea privind egalitatea în muncă (orientare sexuală), din anul 2003, revizuită în

2007; � Legea privind egalitatea în muncă (vârsta), din anul 2006.

a. Caracteristici protejate

Legea Egalității prevede că este interzisă discriminarea pe unul sau mai multe dintre următoarele criterii:

o Vârstă; o Dizabilitate; o Schimbarea de sex; o Existența unei căsătorii sau a unui parteneriat civil; o Graviditate sau maternitate; o Rasă;

o Religie sau credință; o Sex; o Orientare sexuală.

29


Un individ poate fi calificat ca fiind o persoană cu handicap dacă:

o Se confruntă cu o deficiență fizică sau psihică și o Respectiva deficiență îi afectează, în mod substanțial și pe termen lung,

capacitatea de a întreprinde activități cotidiene.

b. Conduite interzise

1) Discriminarea directă

Potrivit Legii, situația în care o persoană, A, aplică unei alte persoane, B, un criteriu sau o practică ce este considerată discriminatorie în raport cu una din caracteristicile menționate mai sus, va fi calificată ca fiind discriminare directă.

De asemenea, Legea prevede că discriminarea pozitivă nu este interzisă. Astfel, este

permisă aplicarea unui tratament mai favorabil persoanelor ce suferă de un handicap. 2) Discriminarea indirectă

În conformitate cu dispozițiile legale în materie, situația în care o persoană, A, aplică unei alte persoane, B, un criteriu sau o practică ce este considerată discriminatorie în

raport cu una din caracteristicile menționate mai sus, va fi calificată ca fiind discriminare indirectă.

3) Discriminarea întemeiată pe mai multe criterii

Constituie discriminare fapta persoanei care, datorită mai multor caracteristici protejate pe care le întrunește un individ, îi aplică acestuia un tratament mai puțin favorabil decât ar aplica altei persoane care nu întrunește respectivele caracteristici.

Reamintim că următoarele caracteristici sunt protejate: vârstă, dizabilitate, schimbarea de sex, existența unei căsătorii sau a unui parteneriat civil, graviditate sau maternitate,

rasă, religie sau credință, sex, orientare sexuală.

30


4) Hărțuirea Constituie hărțuire fapta persoanei care:

o Are un comportament indezirabil, pe motive legate de existența uneia din caracteristicile protejate:

o Comportamentul indezirabil are drept scop sau efect:

− Încălcarea demnității persoanei care prezintă una din caracteristicile protejate;

− Crearea unui mediu ostil, degradant, umilitor sau jignitor pentru persoana care prezintă una din caracteristicile protejate.

5) Victimizarea Constituie victimizare fapta persoanei care cauzează altei persoane un prejudiciu,

datorită faptului că aceasta din urmă:

• Realizează un act protejat prin reglementările legale în materie, precum:

• Introduce o acțiune legală întemeiată pe prevederile Legii Egalității;

• Prezintă probe în legătură cu acțiunile legale întemeiate pe prevederile Legii Egalității;

• Susține că prevederile Legii Egalității au fost încălcate.

• Intenționează să efectueze un act protejat prin reglementările legale în materie.

O discriminare pe criteriul handicapului are loc atunci când:

• Unui individ i se aplică un tratament mai puțin favorabil datorită handicapului de care suferă;

• Persoana care a aplicat tratamentul nefavorabil nu poate dovedi că măsura luată de ea a avut un scop legitim.

Este de menționat faptul că aceste prevederi nu se vor aplica în cazul în care se dovește că autorul discriminării nu știa că persoana față de care a aplicat tratamentul mai puțin favorabil suferea de un handicap.

c. Interzicerea discriminării, hărțuirii și victimizării în cadrul raporturilor de

muncă

Legea prevede că angajatorilor le este interzis să discrimineze, să hărțuiască sau să victimizeze persoanele cu handicap, atât cu ocazia recrutărilor pe care le realizează, pe parcursul desfășurării raporturilor de muncă, cât și la încetarea acestor raporturi.

31


În ceea ce privește recrutarea, angajatorilor le este interzis să săvârșească acte discriminatorii:

• Cu ocazia alegerii persoanei ce va urma să ocupe locul de muncă scos la concurs;

• Prin oferirea unor condiții de muncă diferite persoanelor cu handicap;

• Prin refuzul angajării unei persoane cu handicap.

Angajatorilor le este interzis să discrimineze salariații cu handicap, prin săvârșirea uneia sau mai multora din următoarele acțiuni:

• Impunerea unor condiții de muncă neavanatajoase;

• Limitarea accesului la oportunitățile de promovare, transfer sau formare profesională sau la orice alte faciliăți acordate celorlalți salariați;

• Concedierea acestora;

• Cauzarea oricărui alt prejudiciu, material sau moral.

În plus, Legea impune angajatorilor obligația de a lua toate măsurile necesare în vederea asigurării condițiilor adecvate prestării muncii de către persoanele cu handicap.

De asemenea, potrivit Legii, agențiile de ocupare a forței de muncă trebuie să ia toate măsurile necesare în vederea încadrării în muncă a persoanelor cu handicap.

Totodată, Legea conține o serie de dispoziții cu privire la organizațiile sindicale, cărora le este interzis să refuze persoanelor cu handicap dreptul de a face parte dintr-un sindicat.

De asemenea, acestea nu pot impune în sarcina persoanelor cu dizabilități alte condiții de aderare decât cele prevăzute pentru persoanele fără dizabilități.

d. Educația

Legea interzice discriminarea în baza oricăreia dintre caracteristicile protejate, în ceea

ce privește admiterea și tratamentul copiilor în școli. Astfel, conducătorii școlilor nu pot discrimina o persoană:

• Cu ocazia stabilirii criteriilor în funcție de care se va decide admiterea elevilor;

• Prin impunerea unor condiții speciale de admitere;

• Prin refuzul admiterii sale în vederea urmării cursurilor oferite de respectiva școală.

De asemenea, conducătorii școlilor nu pot discrimina un elev ce prezintă una din caracteristicile protejate prin întreprinderea uneia sau mai multor acțiuni, precum:

• Exmatricularea elevului;

32


• Refuzul de a-i asigura acces la toate facilitățile oferite de școală, în condiții de egalitate cu ceilalți elevi;

• Refuzul de a-i respecta elevului dreptul la educație;

• Stabilirea unor modalități diferite de formare și educare a respectivului elev.

În plus, școlile au obligația de a lua măsurile necesare în vederea asigurării accesului la educație a persoanelor cu handicap.

2. Îmbunătățirea Șanselor la Viață a Persoanelor cu Handicap

Raportul ”Îmbunătățirea Șanselor la Viață a Persoanelor cu Handicap” a fost elaborat la solicitarea Premierului Tony Blair, în urma constatării neajunsurilor pe care le întâmpină persoanele cu dizabilități în viața cotidiană. Astfel, s-a dorit întocmirea unui raport cuprinzător, care să prezinte Guvernului opțiuni și posibilități de îmbunătățire a

calității vieții indivizilor cu handicap.

Raportul propune Guvernului să își seteze o viziune pentru îmbunătățirea oportunităților pentru un trai mai bun, astfel încât până în anul 2025, persoanele cu dizabilități din Marea Britanie să aibă opțiuni și șanse pentru a-și îmbunătăți calitatea vieții și vor fi respectați și incluși ca membri egali ai societății.

În acest raport au fost identificate patru obiective esențiale ca fiind cele mai importante determinante ale oportunităților pentru îmbunătățirea calității vieții persoanelor cu handicap:

• cetățeni împuterniciți cu opțiuni și control asupra modalității de satisfacere a nevoilor adiționale;

• sprijin pentru familiile copiilor mici cu dizabilități;

• tranziție lină în toate aspectele maturității;

• creșterea șanselor de ocupare a unui loc de muncă.

În oricare din aceste domenii, strategia Guvernului pentru realizarea viziunii este bazată pe înlăturarea barierelor pentru incluziune, satisfacerea nevoilor individuale și învestirea oamenilor cu puteri.

Întrucât, din punct de vedere istoric, persoanele cu dizabilități au fost tratate ca fiind dependente și cu nevoie de asistență, în loc să fie recunoscuți ca cetățeni cu drepturi depline, se identifică nevoia pentru o nouă abordare care să promoveze traiul independent.

33


Raportul recunoaște necesitatea progresului în materia transportului, a accesului copiilor cu dizabilități și a familiilor acestora la echipamentul necesar când și unde au nevoie de el, oferirea de asistență familiilor în ceea ce privește informații, comunicarea și

coordonarea cu diferitele agenții implicate, precum și îmbunătățirea sprijinului oferit persoanelor cu dizabilități în ceea ce privește ocuparea unui loc de muncă prin concentrarea pe servicii personalizate.

3. Strategia privind Traiul Independent

În anul 2008, Marea Britanie a realizat un pas înainte în vederea îndeplinirii obiectivelor naționale privind promovarea principiului egalității în drepturi a persoanelor cu dizabilități prin crearea ”Strategiei privind Traiul Independent” (engleză, Independent

living strategy). Această strategie conține un plan pe 5 ani, prin care se urmărește:

• oferirea mai multor opțiuni persoanelor cu handicap;

• sporirea accesului acestora la educație, muncă, locuințe, sănătate, transport, etc;

• participarea la viața în familie și comunitate.

Nevoia elaborării unei asemenea strategii a fost constatată odată cu realizarea faptului că există diferențe semnificative între legislație și experiențele reale ale persoanelor implicate. Este scopul Strategiei de a diminua aceste diferențe.

Această strategie națională a fost elaborată cu ajutorul persoanelor cu dizabilități consultate, conform principiilor statuate de Convenția ONU, pentru a asigura că reflectă cunoștințele și experiențele acestora privind barierele în traiul independent, în vederea urmăririi intereselor acestora și luarea în calcul a dorințelor reale ale acestora.

Strategia prevede noi investiții efectuate de Guvern, precum și utilizarea resurselor existente în noi modalități eficiente și eficace.

În accepțiunea Strategiei, termenul de trai independent ”NU înseamnă să faci lucruri pentru tine însuți și nici să locuiești de unul singur, ci înseamnă să ai opțiunea și controlul asupra asistenței și echipamentului necesar pentru viața de zi cu zi și să ai acces egal la

oportunitățile de transport, sănătate, locuințe, muncă, educație și instruire.”

Considerăm că este redundantă enunțarea obiectivelor în cadrul Strategiei, având în vedere că acestea au fost deja statuate în cadrul reglementărilor legale existente în materia drepturilor persoanelor cu dizabilități. Pe de altă parte, apreciem că ar fi fost mai utilă dezvoltarea unor proceduri concrete de realizare a acestor obiective, lipsa lor fiind demonstrată, la data redactării prezentei lucrări, de numărul relativ redus al proiectelor

derivate din angajamentele Strategiei.

34


4. Întreprinderi sociale

În Marea Britanie activează o serie de organizații ce au drept scop promovarea drepturilor persoanelor cu dizabilități, protejarea acestora împotriva discriminării și furnizarea de asistență în viața de zi cu zi. Dintre acestea amintim:

� National Centre for Independent Living (NCIL);

� British Deaf Association (BDA); � National Federation of the Blind of the UK; � People First; � ARC Association for Real Change; � Mencap; � Mind; � National Autistic Society; � RADAR (The Royal Association for Disability Rights); � RNIB (The Royal National Institute of Blind people); � RNID (The Royal National Institute for Deaf people); � Scope.

În plus față de organizațiile sus-menționate, în Marea Britanie activează ”Consiliul persoanelor cu dizabilități al Regatului Unit” (engleză, United Kingdom’s Disabled People’s

Council- UKDPC), ce susține interesele persoanelor cu dizabilități și care reprezintă peste 80 de organizații de acest tip. Acestea trebuie să aibă cel puțin 51% din membrii cu drept de vot sau cel puțin 75% din corpul executiv compus din persoane cu dizabilități.

În 2006, prin promulgarea Legii Egalității, s-a dizolvat autoritatea națională Disability

Rights Commission pentru a se constitui autoritatea Commission for Equality and

Human Rights, care monitorizează toate tipurile de discriminare incluzând și discriminarea persoanelor pe criteriul de dizabilitate.

35


2) Suedia

Viziunea suedeză asupra conceptului de egalitate se întemeiază pe principiul potrivit căruia toți oamenii au valoare egală. De asemenea, dreptul la respect nu este condiționat de existența unei dizabilități și nici de natura sau severitatea acesteia. Persoanele cu dizabilități nu vor fi privite ca niște simple ”obiecte ce necesită măsuri speciale”, ci ca cetățeni care au aceleași drepturi și oportunități de auto-determinare și control asupra propriilor lor vieți.

În vederea aplicării acestor principii, Suedia a adoptat o serie de legi cu privire la protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu dizabilități. Acestea sunt:

� Legea nr. 307/2003 privind interzicerea dicriminării (engleză, The Prohibition

of Discrimination Act 2003:307) (“Legea Împotriva Discriminării”); � Legea nr. 387/1993 privind sprijinul şi serviciile pentru persoanele cu

anumite deficienţe funcţionale (engleză, Act 1993-387 concerning Support and Service

for Persons with Certain Functional Impairments); � Legea nr. 132/1999 pentru persoanele cu handicap, privind interzicerea

discriminării în viaţa profesională pe criteriul dizabilităţii (engleză, Prohibition of

Discrimination in Working Life of People because of Disability Act 1999:132); � Planul de acţiune nr. 79/1999-2000 al Guvernului Suedez (engleză, Swedish

Government Bill 1999/2000:79); � Ordonanţa Guvernului suedez nr. 526/2001 privind responsabilitatea

autorităţilor naţionale în vederea implementării politicilor privind dizabilitatea (engleză, Swedish Ordinance 2001:526).

36


1. Legea nr. 307/2003 privind interzicerea discriminării

În delimitarea sferei de aplicare şi a clarificării noţiunii de „persoane cu handicap”, Legea Împotriva Discriminării defineşte „handicapul” după cum urmează:

„Handicapul reprezintă limitarea permanentă fizică, mentală sau intelectuală a capacităţii

funcţionale a unei persoane care, ca urmare a unui accident sau a unei boli prezente de la naştere, a

apărut sau poate fi de aşteptat să apară.”

Ne referim în cele ce urmează la aspectele principale referitoare la protecţia persoanelor cu handicap în domeniul angajării în muncă şi a prestării unei activităţi profesionale, ca mod de intregrare în viaţa socio-profesională.

În ceea ce priveşte integrarea în muncă a persoanelor cu handicap, conform art. 3 din Legea Împotriva Discriminării, discriminarea faţă de angajaţi sau persoane în căutare de loc de muncă este interzisă:

• în servicii de plasare de locuri de muncă oferite de oficiile publice a forţelor de muncă sau alte organizaţii sau partide care oferă servicii de ocuparea forţei de muncă;

• în legătură cu alte măsuri incluse în activităţile de politică privind piaţa forţei de muncă.

De asemenea, potrivit art. 6 din lege, discriminarea persoanelor cu handicap este interzisă în obţinerea suportului financiar, a permiselor, a înregistrărilor sau a aranjamentelor similare, care sunt necesare sau utile unei persoane să iniţieze sau să conducă o afacere.

Conform art. 7 din Legea Împotriva Discriminării, discriminarea persoanelor cu handicap este interzisă în ceea ce priveşte calificarea, certificarea, autorizarea, înregistrarea, aprobarea sau acordurile similare, care sunt necesare sau care pot prezenta o anumită importanţă pentru a-i permite exercitarea dreptului la muncă, respectiv în a asigura posibilitatea unui individ de a se angaja.

În ceea ce priveşte discriminarea persoanelor cu handicap, conform art. 8 din lege, aceasta este interzisă în legătură cu:

• calitatea de membru sau participarea la activităţi în organizaţii sindicale, organizaţii patronale sau organizaţii profesionale,

• beneficiile pe care orice astfel de organizaţie poate să le prevadă pentru membrii săi.

37


Discriminarea persoanelor cu handicap este interzisă în legătură cu furnizarea profesională de bunuri, servicii sau de locuinţe, conform art. 9 din Legea Împotriva Discriminării.

2. Legea nr. 387/1993 privind sprijinul şi serviciile pentru persoanele cu anumite deficienţe funcţionale

a. Domeniul de aplicare al legii

Facilitățile prevăzute de legea în discuție se vor acorda următoarelor categorii de persoane:

• Persoanelor care suferă de retard mintal, autism sau de o boală similară;

• Persoanelor adulte care au suferit o diminuarea a capacității intelectuale, cu consecințe permanente și de importanță considerabilă, ca urmare a unei leziuni cerebrale, deficiența fiind cauzată de forțe exterioare sau o boală fizică;

• Persoanelor care suferă de alte deficiențe, fizice sau mentale, care nu se datorează îmbătrânirii, sub condiția ca aceste deficiențe să fie substanțiale și să cauzeze dificultăți considerabile în desfășurarea activităților cotidiene și care, în același timp, să necesite asistență specială.

b. Obiectivele și orientarea generală a activităților

Principalul obiectiv al Legii privind sprijinul și serviciile pentru persoanele cu anumite

deficiențe funcționale este acela de a preveni orice discriminare pe motiv de handicap și de a promova incluziunea socială a persoanelor cu dizabilități. Astfel, se urmărește crearea premiselor necesare pentru ca acestea să ducă o viață normală.

Toate măsurile prevăzute în favoarea persoanelor cu handicap trebuie să respecte

criteriul calității. Măsurile ce urmează a fi întreprinse în temeiul legii trebuie să aibă la bază

respectul pentru dreptul individului la autodeterminare și la viața privată. Pe cât posibil, acesta va fi implicat în deciziile cu privire la măsurile ce se vor lua în favoarea sa.

Condițiile pe care trebuie să le întrunească măsurile în cauză pentru a fi considerate

proporționale cu scopul propus sunt următoarele:

• Să asigure condiții de viață decente;

• Să aibă efecte durabile;

• Să se adapteze la nevoile fiecărui individ;

• Să fie ușor accesibile și să creeze premisele necesare pentru a spori gradul de independență.

38


Drepturile prevăzute de lege nu vor fi acordate ex officio, ci la cererea persoanei îndreptățite să beneficieze de facilitățile prevăzute de lege în favoarea lor. Prin excepție, în ipoteza în care persoana în cauză are sub 15 ani sau este lipsită de discernământ, curatorul

poate solicita acordarea respectivelor drepturi în numele său.

c. Măsuri pentru acordarea de asistență și servicii speciale

Asistența și serviciile speciale pot consta în una sau mai multe din următoarele măsuri:

o Acordarea de consiliere specializată în legătură cu problemele ce țin de

anumite tipuri de handicap major; o Ajutarea persoanelor cu handicap de către asistenți personali sau acordarea

de sprijin finanicar în vederea acoperirii costurilor pe care le presupune angajarea unui asistent personal; o Ajutarea persoanelor cu handicap de către un membru al familiei din care

face parte; o Acordarea de sprijin în vederea adaptării locuinței persoanei cu handicap la

nevoile sale; o Supravegherea pe perioade scurte de timp a copiilor peste 12 ani, pe

perioada vacanțelor sau în timpul orelor de curs; o Asigurarea locuinţei într-un azil sau zone rezidenţiale cu servicii speciale

pentru copii şi persoane tinere pentru care este necesar să nu locuiască în locuinţa familială; o Activităţi zilnice pentru persoane aflate la vârsta la care au capacitate de

muncă, care nu obţin venituri din muncă şi nici nu urmează cursuri de pregătire profesională; o Asigurarea locuinţei într-o zonă rezidenţială cu servicii speciale pentru adulţi

sau aranjamente rezidenţiale pentru adulţi, adaptate în mod special. În măsura în care o persoană nu este capabilă să gestioneze susţinerea financiară oferită

de municipalitate, din cauza vârstei înaintate, morbidităţii, abuzul prelungit de substanţe care creează dependenţă sau pentru orice alt motiv similar, municipalitatea poate decide ca acest beneficiu să fie plătit unei alte persoane, însă pentru a fi folosit în acoperirea costurilor unui asistent personal, pentru persoana îndreptăţită la acest tip de susţinere financiară.

Rolul asistentului personal este acela de a asigura ajutorul unui număr limitat de

persoane, care suferă de deficienţe funcţionale majore şi de durată şi care au nevoie de asistenţă pentru menţinerea propriei igiene, hrănire, îmbrăcare, comunicare cu alte persoane sau orice ajutor ce presupune o bună cunoaştere a persoanei cu o deficienţă funcţională (nevoi de bază).

39


Orice persoană care are nevoie de asistenţă pentru nevoile sale de bază este de asemenea îndreptăţită la facilitatea unui asistent personal sau acordarea de sprijin financiar în vederea acoperii costurilor pe care le presupune angajarea unui asistent personal, pentru celelalte necesităţi care nu sunt satisfăcute în niciun alt mod.

Persoana care a împlinit vârsta de 65 de ani este îndreptăţită la facilitatea unui asistent

personal sau sprijin financiar corespunzător angajării acestuia, numai în următoarele situaţii:

• Facilitatea a fost acordată înainte ca acea persoană să împlinească vârsta de 65 de ani, sau

• O cerere pentru o asemenea facilitate este primită de către municipalitate nu mai târziu decât ziua anterioară aniversării de 65 de ani şi a fost acordată de la acel moment.

Cu toate acestea, există posibilitatea ca respectivele facilităţi să nu fie extinse ulterior

împlinirii vârstei de 65 de ani de către persoana îndreptăţită la aceasta. Îngrijirea, precum şi activităţile recreaţionale şi culturale sunt de asemenea incluse în

facilităţile menţionate mai sus, la punctele d-g. În sarcina municipalităţii sunt stabilite o serie de obligaţii, în vederea asigurării

respectării drepturilor prevăzute de lege după cum urmează:

• Realizează verificări în mod continuu, în vederea stabilirii persoanelor care se află sub incidenţa prezentei legi şi a nevoii acestora pentru asistenţă şi servicii;

• A face tot ceea ce este practic posibil pentru a asigura satisfacerea necesităţilor persoanelor ce cad sub incidenţa prezentei legi;

• Furnizarea de informaţii cu privire la obiectivele şi mijloacele relevante pentru activităţile ce sunt desfăşurate în temeiul prezentei legi;

• Stabilirea dacă persoanele ce cad sub incidenţa prezentei legi au acces la facilităţile privind munca şi studiul;

• Asigurarea, pe cât posibil, a accesibilităţii la activităţi recreative şi culturale pentru persoanele ce cad sub incidenţa prezentei legi;

• Înştiinţarea curatorului, în cazul în care se poate presupune că o persoană care cade sub incidenţa prezentei legi are nevoie de un reprezentant legal sau reprezentant personal, dar şi în cazul în care încetarea reprezentării prin intermediul unui asemenea reprezentant este necesară;

• Colaborarea cu organizaţiile ce reprezintă persoane cu deficienţe funcţionale extinse.

40


În ceea ce priveşte persoanele care beneficiază de pensie în temeiul legislaţiei suedeze

(spre exemplu, pensie pentru limită de vârstă, pentru invaliditate) sau au alte venituri în sume echivalente, se prevede posibilitatea pentru municipalitatea competentă de a stabili principiile în baza cărora se va efectua aplicarea unor taxe rezonabile pentru aranjamente rezidenţiale (locuinţă) şi pentru activităţi recreaţionale şi culturale. Totuși, asemenea taxe nu pot depăşi costurile reale acoperite de către municipalitate.

În cazul în care o persoană până în vârsta de 18 ani este îngrijită într-o locuinţă, alta decât domiciliul personal, părinţii acesteia sunt ţinuţi să contribuie într-un grad rezonabil la costurile determinate de îngrijirea acesteia şi acoperite de municipalitate.

d. Documentaţie

Procesarea informaţiilor cu privire la persoanele fizice şi la implementarea deciziilor referitoare la facilităţile prevăzute în lege va fi documentată. Documentaţia va evidenţia deciziile, precum şi facilităţile care au fost acordate în respectiva cauză, circumstanţele reale şi evenimente semnificative.

Se va asigura protecţia informaţiilor personale, respectiv documentele privitoare la

circumstanţele personale ale unui individ vor fi stocate în aşa fel încât accesul persoanelor neautorizate să nu fie posibil.

Documentaţia va fi redactată cu respectarea informaţiilor private referitoare la

respectivul individ. Se va asigura informarea persoanei în cauză cu privire la orice notări referitoare la persoana sa, accesul şi punerea la dispoziţie a unei copii din dosarul persoanei respective şi de asemenea va nota orice rectificare a informaţiilor existente.

e. Notificare cu privire la existenţa unei dizabilităţi

Fiecare dintre persoanele care îndeplineşte o funcţie în temeiul legii va asigura că

persoanelor care beneficiază de facilităţile mai sus menţionate li se vor garanta asistenţă şi servicii de calitate, precum şi faptul că trăiesc în condiţii sigure. De asemenea, Legea stabileşte o obligaţie în sarcina oricărei persoane care observă sau află despre existenţa unei dizabilităţi severe a unei persoane ce beneficiază de facilităţi, conform legii, de a notifica imediat acest aspect către autorităţile/instituţiile competente (comitetele stabilite prin lege).

41


f. Supraveghere

Legea creează o instituţie ce are rol de a superviza de la un nivel central activităţile desfăşurate cu privire la persoanele cu handicap, în temeiul legii, aceasta fiind Consiliul Naţional Pentru Sănătate şi Asistenţă Socială (engleză, The National Board of Health and

Welfare).

g. Sancţiuni

Legea stabileşte şi anumite sancţiuni pentru municipalitatea sau consiliul local pentru

cazul în care acestea acordă una dintre facilităţile prevăzute de lege cu o întârziere nerezonabilă, respectiv cu plata unei taxe speciale către bugetul de stat în cuantumul stabilit de o instanţa de judecată.

Se prevăd, de asemenea, pragul minim al acestei taxe speciale la suma de 10.000

coroane suedeze (echivalentul a aproximativ 1.10022 euro), cât şi pragul maxim la suma de 1.000.000 coroane suedeze (echivalentul a aproximativ 110.00023 euro).

3. Legea nr. 132/1999 pentru persoanele cu handicap, privind

interzicerea discriminării în viaţa profesională pe criteriul dizabilităţii

Scopul prezentei legi este de a combate discriminarea în viaţa profesională a persoanelor cu dizabilităţi.

Prin termenul „dizabilitate” se înţelege orice limitare permanentă fizică, psihică sau

intelectuală a capacităţii funcţionale a unei persoane, care, ca urmare a unei leziuni sau boli care au existat la naştere, au apărut ulterior, sau poate fi de aşteptat să apară.

22

La o rată de schimb de aproximativ 1 EURO = 9 SEK (coroane suedeze). 23

La o rată de schimb de aproximativ 1 EURO = 9 SEK (coroane suedeze).

42


Interzicerea discriminării

o Discriminarea directă

Un angajator nu are dreptul de a defavoriza un candidat sau un angajat tratându-l mai puţin favorabil decât tratează, a tratat sau ar fi tratat orice altă persoană într-o situaţie similară, în cazul în care defavoarea este legată la invaliditate.

o Discriminarea indirectă

Un angajator nu are dreptul de a defavoriza un candidat sau un angajat aplicând o dispoziţie, un criteriu sau o metodă de procedură care pare a fi neutră, dar care, în practică, defavorizează persoanele cu un astfel de handicap în comparaţie cu persoanele care nu au un astfel de handicap. Cu toate acestea, acest aspect nu se aplică în cazul în care furnizarea, criteriul sau metoda de procedură poate fi justificată de un obiectiv rezonabil sau în cazul în care mijloacele sunt adecvate şi necesare pentru atingerea obiectivului.

o Hărţuirea

Un angajator nu are dreptul de a discrimina un candidat pentru un loc de muncă sau un angajat prin hărţuire.

În acestă lege, termenul de „hărţuire” înseamnă un comportament în viaţa profesională care încalcă demnitatea unui candidat pentru un loc de muncă sau a unui angajat, privind dizabilitatea.

o Instigarea la discriminare

Un angajator nu are dreptul de a emite ordine sau instrucţiuni cu privire la discriminarea unei persoane cu dizabilităţi.

Domeniul de aplicare a interdicţiilor Interdicţiile de discriminare se aplică în cazul în care angajatorul:

• decide asupra unui litigiu legat de ocuparea forţei de muncă, selectează un candidat pentru un loc de muncă pentru un interviu de angajare sau pune în aplicare alte măsuri în cursul procedurii de ocupare a forţei de muncă;

• decide cu privire la promovarea unui angajat sau selectază un angajat care să urmeze un curs de formare profesională;

• decide cu privire la sau pune în aplicare alte măsuri privind formarea profesională;

43


• decide cu privire la sau pune în aplicare alte măsuri privind alte forme de instruire sau de consiliere profesională;

• decide cu privire la alte măsuri în ceea ce priveşte ocuparea forţei de muncă,

• gestionează şi distribuie de munca;

• aduce notificări de reziliere, respinge în mod sumar sau pune în aplicare alte măsuri importante împotriva unui angajat.

Informaţii în ceea ce priveşte calificările Un candidat pentru un loc de muncă care nu a fost angajat sau un angajat care nu a fost

promovat, are dreptul, la cerere, să obţină informaţii în scris din partea angajatorului cu privire la tipul de formare, experienţa profesională şi alte calificări pe care trebuie să le deţină pentru a ocupa acel loc de muncă.

Interzicerea de represalii Un angajator nu poate recurge la represalii împotriva unui angajat, pe motiv că acesta a

acuzat angajatorul pentru discriminare, s-a plâns de discriminare sau a participat la o investigaţie în temeiul acestei legi.

Obligaţia de a investiga şi de punere în aplicare a măsurilor împotriva hărţuirii Un angajator care devine conştient de faptul că un angajat îl consideră pe el sau se

consideră pe el însuşi ca fiind expus la hărţuire de un alt angajat va investiga împrejurările în care hărţuirea numită şi atunci când are loc punerea în aplicare a măsurilor care pot fi necesare pentru a preveni continuarea de hărţuire.

Sancţiuni

o Invaliditatea

Un contract este nul în măsura în care se prescrie sau permite o astfel de discriminare. Dacă un angajat este discriminat într-un contract cu un angajator, printr-o dispoziţie

care este interzisă în temeiul prezentei legi, prevederea va fi ajustată sau declarată nulă în cazul în care salariatul solicită acest lucru. În cazul în care dispoziţia este de o asemenea importanţă pentru contract încât să fie solicitată în mod rezonabil ar trebui să se aplice, în caz contrar, fără modificarea conţinutului, contractul poate fi adaptat în alte privinţe sau declarat nul în toate elementele sale.

44


În cazul în care un candidat pentru un loc de muncă sau un angajat este discriminat printr-o procedură sau o prevedere la locul de muncă, care este în orice fel interzisă în temeiul legii, este necesar ca acestea sa fie ajustate sau declarate nule în cazul în care

candidatul sau angajatul solicită acest lucru.

o Daune

În cazul în care un candidat pentru un loc de muncă sau un angajat este discriminat de către un angajator, acesta trebuie să plătească despăgubiri persoanei discriminate.

Dacă un angajat este discriminat de către un angajator, angajatorul va plăti daune persoanei discriminate.

În cazul în care un angajator nu îşi îndeplineşte obligaţiile, acesta trebuie să plătească despăgubiri salariatului pentru încălcările cauzate de omisiune.

4. Procedura Consiliului Împotriva Discriminării

Consiliul Împotriva Discriminării trebuie să se asigure că problemele sunt investigate în

măsura în care natura lor necesită.

În cazul în care este necesar, Consiliul va putea decide ca investigaţia să fie completată. Orice investigaţie inutilă poate fi respinsă.

Aspectele privitoare la ordinele pentru amenzile penalizatorii sunt determinate ca urmare a unei audieri orale, cu excepţia cazului în care Consiliul consideră că o asemenea audiere nu este necesară.

Consiliul poate ordona ca angajatorul şi reprezentantul legal al angajatului să participe

personal la aceste audieri sub sancţiunea unei amenzi penalizatorii.

5. Planul de acţiune nr. 79/1999-2000 al Guvernului Suedez

Planul de acţiune al Guvernului privind politica pentru persoanele cu handicap, „De la

Pacient la Cetăţean", a fost adoptat de către Parlamentul suedez din 2000. Acesta prevede ca produsele şi serviciile IT să fie accesibile şi folosite de către toată lumea, în măsura în care acest lucru este posibil, inclusiv de către persoanele cu handicap. Planul este aplicabil tuturor persoanelor din Suedia.

45


6. Ordonanţa Guvernului suedez nr. 526/2001

Ordonanţa Guvernului suedez nr. 526/2001 privind responsabilitatea autorităţilor naţionale în vederea implementării politicilor privind dizabilitatea, prevede faptul că agenţiile guvernamentale sunt responsabile să se asigurare ca activităţile, sediile şi informaţiile lor sunt accesibile cetăţenilor cu handicap. Acest lucru include efectuarea de inventare şi elaborarea de planuri de lucru.

46


3) Statele Unite ale Americii

Statele Unite ale Americii a semnat Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități în data de 30 iulie 2009. Până în prezent, SUA nu a semnat și Protocolul Opțional, nu a ratificat Convenția ONU și nu a ratificat convențiile C111, C142 sau C159 ale Organizației Internaționale a Muncii. Deși există o aparentă insuficiență în ceea ce privește legislația pentru protejarea drepturilor persoanelor cu handicap, Statele Unite ale Americii s-a implicat în acest domeniu încă din 1946 prin Legea Hill-Burton (engleză, Hill-Burton Act)

prin care se acordau fonduri pentru construcția de spitale și clinici pentru reabilitarea persoanelor cu dizabilități.

De-a lungul anilor, Statele Unite a întreprins demersuri pentru diminuarea discriminării și a limitărilor în traiul cotidian datorate dizabilității. În acest sens, în 1973 a intrat în vigoare Legea Reabilitării, aceasta fiind un puternic instrument legislativ pentru apărarea drepturilor și intereselor persoanelor cu handicap. Legislația americană privind

discriminarea persoanelor cu dizabilități a fost completată în 1990 de Legea Americanilor cu Dizabilități, o lege a drepturilor civile de spectru larg, care interzice discriminarea pe criteriu de dizabilitate.

În prezent, legislația Statelor Unite ale Americii, la nivel federal, împotriva discriminării și pentru protecția drepturilor persoanelor cu dizabilități este compusă din:

� Legea Reabilitării din 1973 (engleză, Rehabilitation Act of 1973) și apoi actualizată în 1998;

� Legea Americanilor cu Dizabilități din 1990 (engleză, Americans

with Disabilities Act of 1990, Title 42 and 47 of the U.S. Code) și apoi actualizată în 2008;

� Legea Educației Indivizilor cu Dizabilități (engleză, Individuals with

Disabilities Education Act) din 1990, actualizată în 2004 și apoi în 2006; � Legea Accesului la Transportul Aerian (engleză, Air Carrier Access

Act, Title 49, Section 41705 of the U.S. Code).

47


EEOC (engleză, Equal Employment Opportunity Commission) a emis în iunie 2011 propunerea finală de lege privind amendamentele Legii Americanilor cu Dizabilități, urmând ca aceasta să fie revizuită de Congresul American. Principalul scop al acestei

propuneri de lege este de a extinde domeniul de aplicare al termenului de ”dizabilitate”, pentru a ajuta persoanele cu dizabilități care sunt excluse de la drepturile și beneficiile garantate prin lege, datorită condițiilor restrictive de stabilire a handicapului.

În plus față de legile federale, fiecare stat poate avea reglementări suplimentare în acest domeniu. Spre exemplu, în Statul California există următoarele legi și reglementări în ceea ce privește protejarea drepturilor persoanelor cu dizabilități:

� Legea Drepturilor Civile Unruh (engleză, Unruh Civil Rights Act); � Codul Civil al Californiei, secțiunile 54-55.2 (engleză, California Civil

Code); � Titlul 24 din Codul de Standarde în Construcții al Californiei

(reglementări privind accesul fizic) (engleză, Title 24 California Building &

Standards Code (Physical Access Regulations)); � Codul Guvernamental al Californiei, secțiunile 11135-11138 (engleză,

California Government Code); � Legea Angajării și a Asigurării Locuințelor Corecte (engleză, Fair

Employment and Housing Act).

1. Legea Reabilitării

Legea Reabilitării din 1973 interzice discriminarea pe bază de dizabilitate în cadrul programelor derulate de agenții federale, în locurile de muncă federale, în programele care primesc asistență federală și în practicile de angajare a furnizorilor federali.

A fost redactată datorită realizării faptului că milioane de americani au un handicap fizic sau mental, aceștia constituind unul dintre cele mai dezavantajate grupuri din societate și a faptului că dizabilitatea este o parte naturală a experienței umane care nu trebuie să diminueze drepturile individului să trăiască independent, să facă propriile alegeri, să contribuie la societate, să urmărească o carieră și să se bucure de incluziune și integrare totală în ariile economice, politice, sociale, culturale și educaționale ale societății americane.

48


Obiectivele Legii sunt de a:

• Împuternici indivizii cu handicap să minimizeze șomajul, să maximizeze independența, inclusiv cea economică, precum și incluziunea și integrarea în societate prin:

- sisteme de investire în forța de muncă la nivel de stat care să includă, drept componente, programe de reabilitare vocațională cuprinzătoare și coordonate;

- centre și servicii pentru traiul independent; - cercetare; - instruire; - proiecte demonstrative;

- garantarea oportunității egale.

• Asigura că Guvernul Federal joacă un rol de lider în promovarea angajării indivizilor cu dizabilități, în mod special indivizii cu un handicap major.

În accepțiunea Legii Reabilitării, termenul de ”dizabilitate” înseamnă o incapacitate fizică sau mentală care cauzează un impediment substanțial în obținerea unui loc de muncă sau care limitează substanțial una sau mai multe activități de viață importante.

Conform secțiunii 102 a Legii, un individ este eligibil pentru asistență dacă acesta este o

persoana cu o dizabilitate conform definiției sus-menționate și are nevoie de servicii de reabilitare vocațională pentru a se pregăti pentru, a obține, a menține sau a reobține un loc de muncă. De asemenea, se presupune că un individ este eligibil pentru sau poate beneficia de servicii de reabilitare vocațională până în momentul în care unitatea desemnată de Stat implicată poate demonstra prin dovezi clare și convingătoare că dizabilitatea acestui individ nu se încadrează în definiția de mai sus sau, respectiv, că acest individ este incapabil de a beneficia de aceste servicii datorită severității dizabilității.

Aceeași secțiune 102, prevede că un individ considerat eligibil pentru servicii de reabilitare vocațională are dreptul de a primi, în scris, un plan individualizat pentru angajare, conținând informații privind disponibilitatea de asistență, o descriere a componentelor planului și orice informații pe care le cere persoana declarată eligibilă.

Conform secțiunii 103, serviciile de reabilitare vocațională includ:

• determinare a nevoilor de reabilitare efectuată de personal calificat, consiliere și îndrumare pentru a asista individul să facă o alegere informată;

• trimitere către ale servicii ale altor agenții;

• căutarea unui loc de muncă și asistență de plasament;

• servicii de instruire, cu excepția că nu sunt plătite din buget servicii de instruire efectuate în cadrul unei instituții de învățământ superior;

49


• plata pentru diagnoza și tratamentul unor deficiențe fizice sau mentale, dacă nu există suport financiar din alte surse;

• transport;

• asistență personală la locul de muncă;

• servicii de interpretare pentru persoanele cu surzime și servicii de citire pentru indivizii fără vedere;

• licențe, unelte, echipament și stocuri și materiale inițiale în funcție de ocupație;

• asistență tehnică și alte servicii de consultare pentru a efectua analize de piață, dezvolta planuri de afaceri și alte resurse adecvate pentru persoanele

eligibile care doresc să desfășoare activități independente;

• servicii pentru familia unei persoane cu dizabilități pentru a asista individul să obțină un loc de muncă;

• servicii specifice post-angajare necesare să ajute individul să rețină sau să avanseze în locul de muncă.

Secțiunea 503 stipulează că pentru orice contract ce depășește suma de 10.000 dolari pentru procurarea de proprietate personală sau pentru servicii pentru Statele Unite, partea contractantă trebuie să angajeze și să avanseze în muncă indivizi calificați cu handicap.

Dispozițiile principale privind nediscriminarea sunt prevăzute în secțiunea 504 a Legii

Reabilitării. Conform acesteia, ”niciun individ cu o dizabilitate calificat nu va fi exclus, doar pe baza dizabilității acestuia, din participarea în, nu i se vor respinge beneficiile și nu va fi supus discriminării în cadrul niciunui program sau activitate ce primește asistență financiară federală sau orice departament sau agenție a statului sau a guvernului local, inclusiv colegiile și universitățile.

Conform secțiunii 508 a Legii, orice departament sau agenție federală trebuie să asigure,

dacă acest lucru nu reprezintă o povară nejustificată asupra respectivului departament sau agenție, că în dezvoltarea și utilizarea tehnologiei electronice a informației, persoanele cu dizabilități care sunt angajați federali trebuie să aibă acces la informații într-o măsură comparabilă cu angajații care nu au dizabilități. Această prevedere menționează și că indivizii cu handicap care sunt membri ai publicului și care caută informații sau servicii în cadrul unei asemenea departament sau agenție trebuie să aibă acces la informații într-o măsură comparabilă cu membri ai publicului care nu au un handicap.

Secțiunea 611 dispune măsuri prin care să se creeze și mărească oportunitățile de muncă și carieră pentru persoanele cu dizabilități pe piața muncii prin implicarea industriilor private în procesul de reabilitare, să creeze programe de instruire și să ofere plasament în muncă și avansarea în carieră.

50


Scopul secțiunii 701 este de a promova o filozofie de trai independent ca să maximizeze independența, împuternicirea, productivitatea integrarea și deplina incluziune a indivizilor cu handicap în societatea americană.

Legea Reabilitării dispune stabilirea unor întreprinderi sociale care să monitorizeze și să aplice prevederile Legii. Aceste întreprinderi sociale sunt:

� Rehabilitation Services Administration, care lucrează în cadrul Office of the Secretary;

� National Council on Disability;

� State Rehabilitation Council; � National Institute on Disability and Rehabilitation Research; � Interagency Committee on Disability Research; � Rehabilitation Research Advisory Council; � Architectural and Transportation Barriers Compliance Board; � Interagency Disability Coordinating Council; � Statewide Independent Living Council.

2. Legea Americanilor cu Dizabilități

Legea Americanilor cu Dizabilități a fost adoptată în 26 iulie 1990 și a fost apoi

actualizată în 2008. Legea a fost introdusă pentru a institui măsuri de protecție pentru persoanele cu dizabilități care să fie permanente, care să nu poată fi inversate sau diminuate și care să interzică toate formele de discriminare.

Scopul Legii este de a ”îndeplini obiectivele de a oferi un mandat național clar și

cuprinzător pentru eliminarea discriminării și de a oferi standarde cu privire la discriminare clare,

puternice, consistente și susceptibile de a fi puse în aplicare, prin reinstaurarea unui domeniu de

protecție de aplicare larg”.

Legea Reabilitării și Legea Americanilor cu Dizabilități au o definiție similară pentru termenul de ”dizabilitate”, însă aceasta din urmă detaliază definiția pentru a extinde domeniul de aplicare a acestuia astfel încât să includă și categoriile de dizabilități excluse anterior datorită definiției ce avea un caracter restrictiv. Astfel, este considerată o dizabilitate acea deficiență fizică sau mentală care limitează în mod substanțial una sau mai multe activități esențiale de viață care includ, dar nu se limitează la, abilitățile de a vedea, auzi, se hrăni, dormi, merge, ridica, se apleca, vorbi, respira, citi, învăța, gândi, munci, comunica etc. Este considerat că o persoană are o asemenea dizabilitate dacă se stabilește că a fost supus discriminării interzise de Legea Americanilor cu Dizabilități datorită unei

deficiențe fizice sau mentale reale sau percepute indiferent dacă această deficiență a limitat

51


sau a fost percepută ca limitând o activitate esențială de viață. Nu sunt incluse deficiențele minore și temporare, prin acestea înțelegându-se acele deficiențe cu o durată reală sau prefigurată de 6 luni sau mai puțin.

Conform secțiunii 12112 a Legii, este interzisă discriminarea unui individ pe baza dizabilității în ceea ce privește procedurile de aplicare la un loc de muncă, angajare, avansare, demitere, compensările primite de angajați, instruirea la locul de muncă și alți termeni, condiții și beneficii ale unui loc de muncă. Prin discriminare se înțelege:

• limitarea, segregarea sau clasificarea unui aplicant la un loc de muncă sau unui angajat, într-un mod care afectează în mod negativ oportunitățile acestora datorită handicapului respectivului individ;

• excluderea sau respingerea unor beneficii sau locuri de muncă egale unui individ calificat datorită dizabilității acestuia;

• refuzul de a face amenajări rezonabile pentru o persoană cu dizabilități sau negarea oportunităților de angajare unei persoane cu dizabilități dacă se bazează pe necesitatea realizării de amenajări rezonabile;

• folosirea de standarde de calificare, teste pentru angajare sau alte criterii de selecție care elimină sau tind să elimine persoanele cu dizabilități sau persoane cu o

categorie de dizabilități.

Subcapitolul 2, secțiunea 12132 prevede ca niciun individ cu handicap să nu fie exclus de la participarea la sau să-i fie negate beneficiile date de servicii, programe sau activități ale unei entități publice sau să fie supus discriminării din partea respectivei entități.

Subcapitolul 2 a capitolului 126, titlul 42, conține numeroase prevederi în ceea ce

privește utilizarea mijloacelor de transport prin care obligă transportatorii să întreprindă demersuri pentru oferirea unor standarde de accesibilitate adecvate persoanelor cu dizabilități. Similar, subcapitolul 3 reglementează măsuri anti-discriminatorii pentru persoanele cu dizabilități, în ceea ce privește utilizarea de produse și servicii oferite de orice local public (hotel, motel, cinematograf, restaurant, magazin, bancă, muzeu, parc, etc).

Titlul 47 al Legii prezintă dispuneri pentru a asigura că orice companie de telecomunicații care operează in Statele Unite ale Americii ia măsuri pentru a oferi servicii persoanelor cu handicap (în special de auz și vorbire) echivalente cu cele oferite persoanelor fără dizabilități.

52


3. Legea Accesului la Transportul Aerian

Legea Accesului la Transportul Aerian din 1986 a fost adoptată pentru a elimina posibilitatea discriminării pe caz de dizabilitate a companiilor aeriene dată de o interpretare strictă a secțiunii 504 a Legii Reabilitării din 1973 prin care companiile

aeriene puteau fi excluse din domeniul de aplicare a Legii deoarece nu primeau în mod direct finanțare federală.

4. Legea Educației Indivizilor cu Dizabilități

Legea Educației Indivizilor cu Dizabilități, adoptată în 1990 și apoi revizuită substanțial în 2004 și final în 2006, a avut ca rol înlocuirea și modernizarea Legii Educației pentru Toți Copiii cu Handicap din 1975, pentru a se concentra pe individ, în locul dizabilității, pentru a promova cercetarea și tehnologia și programe de educare a copiilor în școlile locale și nu în școli separate.

Obiectivele Legii sunt de a:

• asigura că toți copiii cu dizabilități au la dispoziție o educație publică adecvată și gratuită care să pună accent pe educația specială și serviciile asociate nevoilor unice ale acestora pentru a îi pregăti pentru educație viitoare, muncă și traiul independent;

• asigura că drepturile copiilor cu dizabilități și a părinților acestora sunt respectate;

• ajuta statele, localitățile, agențiile de servicii educaționale să implementeze sisteme coordonate, cuprinzătoare și multidisciplinare de furnizare a serviciilor educaționale pentru toți copiii cu dizabilități;

• asigura că toți educatorii și părinții au uneltele necesare pentru a îmbunătăți rezultatele educaționale ale copiilor cu handicap.

Legea Educației Indivizilor cu Dizabilități definește termenul de ”copil cu dizabilitate” ca fiind ”un copil cu retard mental, deficiențe de auz (inclusiv surzimea), deficiențe de vorbire sau

de limbă, deficiențe de vedere (inclusiv orbirea), tulburări emoționale substanțiale, deficiențe

ortopedice, autism, leziuni cerebrale traumatizante, alte deficiențe de sănătate sau dizabilități de

învățare specifice, care, din această cauză, are nevoie de servicii de educație speciale”.

Copiii care se califică pentru educație specială conform definiției sus-menționate sunt protejați automat și de prevederile secțiunii 504 a Legii Reabilitării și ale Legii Americanilor cu Dizabilități. Dacă un copil nu se califică pentru servicii educaționale

53


speciale potrivit Legii Educației Indivizilor cu Dizabilități se pot califica pentru amenajări acordate de secțiunea 504 și Legea Americanilor cu Dizabilități.

Legea dispune obligativitatea școlilor publice de a crea un Program de Educație Individualizat pentru fiecare student care este considerat eligibil conform standardelor Legii. Acest program descrie serviciile de care beneficiază elevul, nivelul actual de performanță al elevului precum și modul în care dizabilitatea elevului îi afectează performanța școlară și menționează ce amenajări trebuie furnizate elevului.

Legea se bazează pe 6 principii. Aceste sunt următoarele:

• Zero respingeri, însemnând furnizarea de servicii educaționale pentru toți elevii eligibili cu dizabilități;

• Protecția în evaluare, însemnând realizarea unei evaluări pentru a determina dacă studentul are o dizabilitate acceptată de Lege și dacă are nevoie de servicii speciale de educație;

• Educație publică gratuită și adecvată, caracterizată prin dezvoltarea și livrarea unui program de servicii educaționale speciale individualizat care oferă beneficii educaționale semnificative;

• Mediul cel mai puțin restrictiv, însemnând educarea elevilor cu dizabilități împreună cu elevii fără dizabilități în capacitatea maximă considerată adecvată;

• Garanții procedurale;

• Participarea parentală, însemnând colaborarea cu părinții în dezvoltarea și livrarea programului special de educare a copiilor lor.

Legea prevede un set de garanții procedurale construite pentru a proteja drepturile copiilor cu dizabilități și a familiilor acestora și pentru a asigura că acești copii primesc o educație publică gratuită și adecvată. Aceste garanții procedurale includ posibilitatea părinților de a consulta foaia matricolă completă a copilului lor, participarea părinților în

întâlnirile cu privire la programul de educație individual al copilului, implicarea părinților în deciziile de plasament, termen de preaviz în scris, dreptul părinților de a cere evaluări educaționale independente din fonduri publice, notificări asupra garanțiilor procedurale, mediere imparțială din fondurile agenției educaționale de stat.

Legea Educației Indivizilor cu Dizabilități a primit o serie de critici, dintre care cea mai importantă fiind aceea că în urma politicii de zero respingeri, școlile sunt obligate să

furnizez servicii educaționale copiilor care nu au capacitatea de a se mișca, de a comunica și de a recunoaște propriul nume sau fețele părinților, inclusiv copiii care sunt într-o stare vegetativă permanentă, dar și critica privind obligația școlilor de a plăti din fonduri publice unele tipuri de tratamente medicale elevilor.

54


5. Întreprinderi sociale

În Statele Unite ale Americii există numeroase întreprinderi sociale menite să protejeze drepturile, să apere împotriva discriminării și/sau să ofere asistență persoanelor cu dizabilități. Dintre acestea poate cea mai importantă este National Council on Disability.

Fondat în 1978, National Council on Disability are obiectivul continuu de a garanta egalitatea șanselor pentru persoanele cu dizabilități. Astfel, trebuie să promoveze politici, practici și proceduri pentru a oferi tuturor persoanelor cu dizabilități egalitatea șanselor cu

scopul final de a deveni independenți economic și de a duce un trai independent.

Principalele întreprinderi sociale pentru persoanele cu dizabilități din Statele Unite ale Americii sunt:

� ADAPT; � Alexander Graham Bell Association for the Deaf and Hard of Hearing;

� American Network of Community Options and Resources; � American Parkinson’s Disease Association; � American Society for Deaf Children; � Assisted Living Federation of America; � American Association on Intellectual and Developmental Disabilities; � American Association of People with Disabilities; � American Coalition of Citizens with Disabilities;

� American Council of the Blind; � American Foundation for the Blind; � Autism National Committee; � Burton Blatt Institute; � Community Alliance for the Ethical Treatment of Youth; � Council of Parent Attorneys and Advocates; � Disabled American Veterans; � Disabled Children's Computer Group;

� Disabled in Action; � Dreams for Kids; � Equal Employment Opportunity Commission; � Muscular Dystrophy Association; � National Alliance on Mental Illness; � National Council on Disability; � National Federation of the Blind (United States); � National Mental Health Agency; � National Organization on Disability.

55


D. România

România a ratificat majoritatea acordurilor internaționale cu dispoziții referitoare la drepturile persoanelor cu dizabilități, iar Constituția României acordă întâietate legislației internaționale în detrimentul legislației naționale, în cazul în care aceasta conține dispoziții mai favorabile decât legislația națională în materia drepturilor fundamentale ale omului. Pe

lângă recunoașterea constituțională a dreptului persoanelor cu dizabilități la protecție specială, în ultimii ani România a adoptat o legislație cuprinzătoare împotriva discriminării.

1) Legea nr. 448/2006

La nivel naţional, în ceea ce priveşte legislaţia pentru persoanele cu handicap, principala reglementare legală este reprezentată de Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap24.

Prevederile Legii sunt detaliate în legislaţia secundară, care clarifică şi ajută la punerea efectivă în aplicare a acesteia, principalele acte fiind: Norma Metodologică de aplicare a prevederilor Legii nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea persoanelor cu handicap („Norma Metodologică”), Criteriu medico-psihosocial de încadrare în grad de handicap („Criteriu”), Procedura de acordare a drepturilor prevăzute la art. 12 alin. (1) lit. b), e)-g) şi la alin. (2) din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, cu modificările şi completările ulterioare („Procedură”).

În plus, există şi un program de interes naţional, „Formare profesională în vederea integrării în muncă a persoanelor cu handicap” („Program”), care are ca scop formarea profesională/reabilitarea persoanelor cu handicap neinstituţionalizate, care se află în căutarea unui loc de muncă.

24 Republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1 din 03/01/2008, aşa cum a fost ulterior completată şi modificată (“Legea”), pusă în aplicare prin Norma metodologică publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 233 din 04/04/2007

56


De asemenea, drepturile persoanelor cu handicap sunt menţionate şi în prevederile Cartei sociale europene revizuite, adoptată la Strasbourg la 3 mai 1996, ratificată prin Legea nr. 74/1999 („Carta Socială Europeană”), precum şi în alte acte interne şi

internaţionale în materie, la care România este parte. În vederea asigurării respectării şi aplicării Cartei Sociale Europene, Legea instituie obligaţia pentru autorităţile publice, furnizorii de servicii sociale, reprezentanţii societăţii civile, precum şi persoanele fizice şi juridice responsabile de aplicarea Legii de a promova, de a respecta şi de a garanta drepturile persoanelor cu handicap, stabilite în concordanţă cu prevederile Cartei Sociale Europene mai sus menţionate.

1. Definirea ariei de protecţie

Legea reglementează drepturile şi obligaţiile persoanelor cu handicap, acordate în scopul principal al integrării şi incluziunii sociale a acestora. Ca punct de pornire în prezenta cercetare, un element important în virtutea delimitării sferei de aplicare a protecţiei persoanelor cu handicap, în special în vederea unei analize comparative, ar fi însăşi definiţia acestei noţiuni de „persoane cu handicap”, noţiune care se regăseşte în Lege astfel:

”Persoanele cu handicap sunt acele persoane cărora mediul social, neadaptat deficienţelor lor

fizice, senzoriale, psihice, mentale şi/sau asociate, le împiedică total sau le limitează accesul cu

şanse egale la viaţa societăţii, necesitând măsuri de protecţie în sprijinul integrării şi incluziunii

sociale.”

Mai mult, Norma Metodologică prevede expres faptul că beneficiază de dispoziţiile Legii numai persoanele care posedă certificat de încadrare în grad de handicap sau o decizie eliberate de autorităţile legale competente, în termenul de valabilitate al acestor documente.

Astfel, această definiţie abstractă a persoanelor cu handicap este clarificată din punct de vedere practic prin Criteriu, care stabileşte modul de încadrare în grad de handicap şi obţinerea documentaţiei menţionate mai sus.

2. Principii generale, drepturi şi instituţii competente

Ca fundaţie pentru întreaga reglementare, Legea stabileşte anumite principii ce au fost avute în vedere şi dezvoltate în mod aplicat şi practic în instituţiile create de aceasta şi care se reflectă în fiecare prevedere a sa, precum: respectarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale omului, prevenirea şi combaterea discriminării, egalizarea şanselor, egalitatea de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă, solidaritatea socială etc.

57


Principalele drepturi de care beneficiază persoanele cu handicap, aşa cum sunt menţionate în art. 6 din Lege, sunt următoarele: ocrotirea sănătăţii; educaţie şi formare profesională; ocuparea şi adaptarea locului de muncă; orientare şi reconversie profesională; asistenţă socială, respectiv servicii sociale şi prestaţii sociale; locuinţă, amenajarea mediului de viaţă personal ambiental, transport, acces la mediul fizic, informaţional şi comunicaţional; petrecerea timpului liber, acces la cultură, sport, turism; asistenţă juridică; facilităţi fiscale; evaluare şi reevaluare prin examinarea la domiciliu a persoanelor nedeplasabile de către membrii comisiei de evaluare, la un interval de 2 ani.

În plus faţă de obligaţia generală de a respecta dispoziţiile Cartei Sociale Europene, în scopul conferirii unei protecţii reale şi a aplicării efective a principiului egalizării şanselor, Legea instituie obligaţia în sarcina autorităţilor publice competente să asigure resursele financiare necesare şi să ia măsuri specifice pentru ca persoanele cu handicap să aibă acces nemijlocit şi neîngrădit la servicii. Astfel de măsuri sunt detaliate în ceea ce priveşte fiecare domeniu de protecţie.

Instituţia care are obligaţia, împreună cu celelalte autorităţi publice centrale şi locale, de a asigura, potrivit art. 8 alin. (1) din Lege, condiţiile necesare pentru integrarea şi incluziunea socială a persoanelor cu handicap este Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap, care are ca principale atribuţii elaborarea de politici şi asigurarea monitorizării şi controlului respectării drepturilor persoanelor cu handicap.

3. Drepturile persoanelor cu handicap – domenii specifice de aplicare

Legea tratează domenii variate, încercând o acoperire cât mai vastă a tuturor aspectelor vieţii ce pot fi relevante pentru o persoană din perspectiva existenţei unui handicap, în vederea asigurării unei reale protecţii şi a creării instrumentelor necesare pentru atenuarea dificultăţilor ce pot fi întâmpinate de către persoanele cu handicap.

a. Domeniul sănătăţii

În ceea ce priveşte domeniul sănătăţii, persoanele cu handicap beneficiază de asistenţă medicală gratuită, inclusiv de medicamente gratuite, atât pentru tratamentul ambulatoriu, cât şi pe timpul spitalizării, în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate, în condiţiile stabilite prin Contractul-cadru privind condițiile acordării asistenţei medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate.

58


În vederea protecţiei sănătăţii fizice şi mentale a persoanelor cu handicap, autorităţile publice au obligaţia să ia anumite măsuri specifice, după cum urmează:

• Să includă nevoile persoanelor cu handicap şi ale familiilor acestora în toate politicile, strategiile şi programele de dezvoltare regională, judeţeană sau locală, precum şi în programele guvernamentale de ocrotire a sănătăţii;

• Să creeze condiţii de disponibilitate, respectiv de transport, infrastructură, reţele de comunicare, a serviciilor medicale şi sociomedicale;

• Să înfiinţeze şi să susţină centre de reabilitare specializate pe tipuri de handicap;

• Să creeze condiţii pentru asigurarea tehnologiei asistive şi de acces;

• Să dezvolte programe de prevenire a apariţiei handicapului;

• Să sprijine accesul la tratamentul balnear şi de recuperare;

• Să includă şi să recunoască sportul ca mijloc de recuperare, dezvoltând programe specifice.

Printre drepturile persoanelor cu handicap se numără dreptul acestora, a familiilor lor sau a reprezentanţilor lor legali la toate informaţiile referitoare la diagnosticul medical şi de recuperare/reabilitare, la serviciile şi programele disponibile, în toate stadiile acestora, precum şi la drepturile şi obligaţiile lor în domeniu.

În cazul în care familia sau reprezentantul legal al persoanei cu handicap nu poate asigura exercitarea drepturilor persoanelor cu handicap, această sarcină va reveni autorităţilor administaţiei publice locale.

Principiul stabilit în privinţa protecţiei sănătăţii persoanelor cu handicap este cel al promovării programelor de intervenţie timpurie, pentru a evita agravarea respectivei forme de handicap.

Beneficiile de care dispun persoanele cu handicap în domeniul sănătăţii sunt în principal (a) asistenţă medicală, inclusiv medicamente, atât pentru tratamentul ambulatoriu, cât şi pe timpul spitalizării, cât şi (b) bilete gratuite pentru tratament balnear pentru persoanele adulte cu handicap.

Documentaţia necesară pentru obţinerea biletului gratuit de tratament balnear este menţionată în Norma Metodologică.

De asemenea, prin Norma Metodologică se stabileşte că persoana cu handicap se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, în cazul în care decizia ori aprobarea de plată pentru dispozitivele medicale solicitate nu este emisă în termen de maximum 30 de zile de la data depunerii documentaţiei necesare.

59


b. Domeniul educaţiei

În ceea ce priveşte domeniul educaţional, persoanele cu handicap au acces liber şi egal la orice formă de educaţie, indiferent de vârstă, în conformitate cu tipul, gradul de handicap şi nevoile educaţionale ale acestora.

Potrivit art. 15 alin. (2) din Lege, persoanelor cu handicap li se asigură dreptul la educaţie permanentă şi formare profesională de-a lungul întregii vieţi.

Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului coordonează sistemul naţional de educaţie, din care face parte şi educaţia persoanelor cu handicap.

Unităţile de învăţământ special sunt formate din: şcoală specială, cantină şi, după caz, internat şcolar, în condiţiile legii.

Mai mult, studenţii cu handicap grav sau accentuat beneficiază de reducerea cu 50% a taxelor pentru cazare şi masă la cantinele şi căminele studenţeşti, iar preşcolarii şi elevii pot beneficia de un loc gratuit în tabere de odihnă.

Metoda prin care se pot obţine aceste facilităţi se regăseşte în Norma Metodologică.

c. Transport

În ceea ce priveşte transportul, potrivit art. 23 alin. (1) din Lege, o facilitate acordată persoanelor cu handicap grav şi accentuat este reprezentată de gratuitatea pe toate liniile de transport urban cu mijloacele de transport în comun de suprafaţă şi cu metroul.

Legea instituie şi obligaţii corelative în sarcina autorităţilor administraţiei publice locale, respectiv obligaţia de a lua anumite măsuri specifice în vederea asigurării transportului în comun al persoanelor cu handicap, după cum urmează:

• Să achiziţioneze mijloace de transport în comun adecvate;

• Să adapteze mijloacele de transport în comun aflate în circulaţie în limitele tehnice posibile, conform reglementărilor în vigoare; şi

• Să realizeze, în colaborare ori în parteneriat cu persoanele juridice, publice sau private, programe de transport al persoanelor cu handicap.

De asemenea, persoanele cu handicap grav beneficiază şi de gratuitatea transportului interurban.

60


d. Venituri neimpozabile

Potrivit art. 42 lit. s) din Codul fiscal25, veniturile reprezentând avantaje în bani și/sau în natură primite de persoane cu handicap sunt scutite de la plata impozitului pe venit.

e. Împrumuturi

Printre facilităţile de care dispun persoanele cu handicap grav sau accentuat, se numără, potrivit art. 27 alin. (1) din Lege, şi posibilitatea de a contracta un credit a cărui dobândă se suportă din bugetul de stat.

f. Asistenţă socială

În ceea ce priveşte serviciile sociale, dreptul la asistenţă socială se acordă, potrivit art. 31 alin (1) din Lege, la cerere sau din oficiu, după caz, pe baza actelor doveditoare menţionate în Norma Metodologică, în condiţiile prevăzute de lege.

Conform Normei Metodologice, serviciile sociale sunt acordate, în condiţiile legii, persoanelor cu handicap de către furnizorii de servicii sociale acreditaţi, pe perioada valabilităţii documentului care atestă încadrarea în grad de handicap. Mai mult, potrivit art. 32 alin (1) din Lege, persoanele cu handicap beneficiază de servicii sociale acordate: la domiciliu, în comunitate, în centre de zi şi centre rezidenţiale, publice sau private.

De asemenea, se stabileşte faptul că serviciile sociale destinate persoanelor cu handicap sunt proiectate şi adaptate conform nevoilor individuale ale persoanei.

Potrivit art. 33 alin. (1) din Lege, autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia de a organiza, administra şi finanţa servicii sociale destinate persoanelor cu handicap, în condiţiile legii.

Persoanele cu handicap beneficiază şi de îngrijiri specializate acordate la domiciliu, în baza evaluării nevoilor individuale. Îngrijirile specializate la domiciliu se pot acorda chiar şi în situaţia în care persoana cu handicap grav beneficiază de asistent personal.

Instituţiile care evaluează nevoile individuale ale persoanei cu handicap sunt direcţiile generale de asistenţă socială şi protecţia copilului judeţene, respectiv locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti.

25

Legea 573/2003, publicată în M. Of. Al României, Partea I, nr. nr. 927 din 23 decembrie 2003,

cu modificările și completările ulterioare.

61


În ceea ce priveşte dreptul la asistent personal, potrivit art. 35 din Lege, persoana cu handicap grav are dreptul în baza evaluării sociopsihomedicale, la un asistent personal. De asemenea, adultul cu handicap vizual grav poate opta pentru asistent personal sau

indemnizaţie de însoţitor.

Mai mult, în cazul în care într-o familie există două sau mai multe persoane cu handicap grav cu drept la asistent personal, fiecare dintre acestea beneficiază de asistent personal.

Persoanele cu handicap grav, care au calitatea de pensionari de invaliditate gradul I, pot opta pentru indemnizaţia pentru însoţitor prevăzută de Legea nr. 263/2010 sau pentru asistent personal.

În plus, părinţii sau reprezentanţii legali ai copilului cu handicap grav, adulţii cu handicap grav ori reprezentanţii legali ai acestora, cu excepţia celor cu handicap vizual grav, pot opta între asistent personal şi primirea unei indemnizaţii lunare. Acest drept de opţiune operează numai în condiţiile în care documentul care atestă încadrarea în grad de handicap cuprinde menţiunea: „cu asistent personal”.

Indemnizaţia lunară este în cuantum egal cu salariul net al asistentului social debutant cu studii medii din unităţile de asistenţă socială din sectorul bugetar. Plata indemnizaţiei se face pe perioada valabilităţii certificatului de încadrare în grad de handicap, emis de comisiile de protecţie a copiilor sau de comisiile de evaluare a persoanelor adulte cu handicap, după caz.

Autorităţile administraţiei publice locale, şi anume primăriile în a căror rază teritorială îşi are domiciliul ori reşedinţa persoana cu handicap grav, au obligaţia:

• de a angaja şi salariza asistentul personal al persoanei cu handicap grav, în condiţiile legii;

• de a asigura şi garanta plata indemnizaţiei lunare, în cazul în care persoana cu handicap grav sau reprezentantul ei legal a optat pentru aceasta.

Potrivit art. 45 alin. (1) din Lege, adultul cu handicap grav sau accentuat care nu dispune de spaţiu de locuit, nu realizează venituri ori realizează venituri de până la nivelul salariului mediu pe economie poate beneficia de îngrijirea şi protecția unui asistent personal profesionist.

În ceea ce priveşte centrele pentru persoanele cu handicap, potrivit art. 51 alin. (1) din Lege, persoana cu handicap poate beneficia de servicii sociale acordate în centre de zi şi centre rezidenţiale de diferite tipuri, publice, public-private sau private.

Centrele de zi sau centrele rezidenţiale reprezintă locaţii în care serviciile sociale sunt acordate de personal calificat şi care dispun de infrastructura adecvată furnizării acestora.

62


Centrele publice pentru persoane cu handicap se înfiinţează şi funcţionează ca structuri cu sau fără personalitate juridică, în subordinea consiliilor judeţene, respectiv a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, în structura direcţiilor generale de asistenţă socială şi protecţia copilului, cu avizul şi sub îndrumarea metodologică a Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap.

Centrele private pentru persoanele cu handicap se înfiinţează şi funcţionează ca structuri cu sau fără personalitate juridică, cu avizul şi sub îndrumarea metodologică a Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap.

De asemenea, Legea prevede posibilitatea pentru furnizorii de servicii sociale acreditaţi de a înfiinţa, administra şi finanţa centre-pilot, pentru o durată de maximum 2 ani, în vederea desfăşurării unui tip de activităţi cu caracter inovator în domeniul protecţiei persoanelor cu handicap.

În plus, potrivit art. 53 alin. (1) din Lege, într-un centru de zi sau rezidenţial serviciile sociale pot fi furnizate în sistem integrat cu serviciile medicale, de educaţie, de locuire, de ocupare a forţei de muncă şi altele asemenea.

În ceea ce priveşte evaluarea activităţilor cu caracter inovator aceasta se face de către serviciul public descentralizat competent teritorial al Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, în colaborare cu Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap.

Conform art. 54 alin. (1) din Lege, persoana cu handicap are dreptul să fie îngrijită şi protejată într-un centru din localitatea/judeţul în a cărei/cărui rază teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa.

Finanţarea centrelor publice se face din bugetele proprii ale judeţelor, respectiv ale sectoarelor municipiului Bucureşti, pe teritoriul cărora funcţionează acestea.

În cazul în care nevoile personale ale persoanei cu handicap nu pot fi asigurate în astfel de centre, persoana cu handicap poate fi îngrijită şi protejată într-un centru aflat în altă unitate administrativ-teritorială.

Personalul din cadrul centrelor are obligaţia respectării standardelor specifice de calitate, precum şi a prevederilor legale privind drepturile persoanelor cu handicap.

63


g. Prestaţii sociale

În ceea ce priveşte prestaţiile sociale, Legea stabileşte diferite tipuri de prestaţii sociale în funcţie de, între altele, vârsta, afecţiunea sau tipul de handicap al persoanei în cauză.

În ceea ce priveşte acordarea prestaţiilor sociale pentru persoanele cu handicap, potrivit art. 57 alin. (1) din Lege, dreptul la asistenţă socială sub formă de prestaţii sociale se acordă la cerere sau din oficiu, după caz, pe baza actelor doveditoare, în condiţiile prevăzute de lege.

În cazul persoanelor cu handicap care au în îngrijire, supraveghere şi întreţinere un copil şi care nu realizează alte venituri, Procedura prevede că acestea beneficiază de indemnizaţie pentru creşterea copilului în cuantum de 450 lei până la împlinirea de către copil a vârstei de 2 ani şi de un ajutor lunar pentru creşterea copilului în cuantum de 150 lei pentru copilul cu vârsta cuprinsă între 2 şi 7 ani.

Potrivit art. 58 alin. (1) din Lege, copiii cu handicap, inclusiv copiii cu handicap de tip HIV/SIDA, beneficiază de alocaţie de stat în condiţiile şi în cuantumul prevăzut de lege, majorat cu 100%. În art. 58 alin. (2) din Legea nr. 448/2006 se specifică faptul că toţi copiii cu handicap de tip HIV/SIDA beneficiază de o alocaţie lunară de hrană, calculată pe baza alocaţiei zilnice de hrană stabilite pentru consumurile colective din unităţile sanitare publice.

Pentru persoanele cu handicap grav şi accentuat beneficiare de prestaţii sociale, acordarea prestaţiilor sociale acestora se face din oficiu. Modalităţile de obţinere a asistenţei sociale sub formă de prestaţii sociale sunt menţionate în art. 36 din Norma Metodologică.

Se menţionează în art. 58 alin. (4) din Lege faptul că adultul cu handicap beneficiază, în condiţiile numitei Legi, de următoarele prestaţii sociale:

• Indemnizaţie lunară, indiferent de venituri;

• Buget personal complementar lunar, indiferent de venituri.

De asemenea, beneficiază de buget personal complementar lunar şi familia sau reprezentantul legal al copilului cu handicap grav, accentuat ori mediu pe perioada în care îl are în îngrijire, supraveghere şi întreţinere.

În plus, Procedura prevede faptul că pot beneficia de indemnizaţii şi concedii medicale şi unul dintre părinţi, persoana căreia i s-a încredinţat copilul în vederea adopţiei, persoana care a fost numită tutore sau care are copilul în plasament ori în plasament în regim de urgenţă. Acestea trebuie să îndeplinească cumulativ anumite condiţii, menţionate în art. 1 alin. (1) din Procedură.

64


Drepturile prevăzute mai sus se acordă persoanelor îndreptăţite pentru copilul pe care îl au în creştere şi îngrijire, dacă acesta nu a împlinit încă vârsta de 2 ani, 3 ani şi respectiv, 7 ani, după caz.

Prin excepție, potrivit art. 51 alin. (1) lit. a) din Codul muncii, salariații pot beneficia de concediu pentru îngrijirea copilului cu handicap, pentru afecțiuni intercurente, până la împlinirea vârstei de 18 ani. În această ipoteză, contractul lor de muncă se va suspenda pe durata concediului.

h. Accesibilitatea în spaţii publice

Conform art. 61 din Lege, autorităţile publice au obligaţia de a lua anumite măsuri specifice, în vederea asigurării accesului persoanelor cu handicap la mediul fizic, informaţional şi comunicaţional, precum:

• Să promoveze şi să implementeze conceptul Acces pentru toţi, pentru a împiedica crearea de noi bariere şi apariţia unor noi surse de discriminare;

• Să sprijine cercetarea, dezvoltarea și producţia de noi tehnologii de informare şi comunicare şi tehnologii asistive;

• Să recomande şi să susţină introducerea în pregătirea iniţială a elevilor şi studenţilor a unor cursuri referitoare la problematica handicapului şi a nevoilor acestora, precum şi la diversificarea modalităţilor de realizare a accesibilităţii;

• Să faciliteze accesul persoanelor cu handicap la noile tehnologii;

• Să asigure accesul la informaţiile publice pentru persoanele cu handicap;

• Să asigure interpreţi autorizaţi ai limbajului mimico-gestual şi ai limbajului specific persoanelor cu surdocecitate;

• Să proiecteze şi să deruleze, în colaborare sau în parteneriat cu persoanele juridice, publice sau private, programe de accesibilitate sau de conştientizare asupra importanţei acesteia.

În sensul prevederilor mai sus menţionate, Norma Metodologică explică conceptul Acces pentru toţi. Astfel, prin acesta se înţelege proiectarea şi executarea produselor, programelor şi serviciilor, astfel încât să poată fi utilizate de orice persoană, fără a necesita lucrări de adaptare.

Potrivit art. 62 alin. (1) din Lege, clădirile de utilitate publică, căile de acces, clădirile de locuit construite din fonduri publice, mijloacele de transport în comun şi staţiile acestora, taxiurile, vagoanele de transport feroviar pentru călători şi peroanele principalelor staţii, spaţiile de parcare, străzile şi drumurile publice, telefoanele publice, mediul informaţional şi comunicaţional vor fi adaptate conform prevederilor legale în domeniu, astfel încât să permită accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap.

65


Conform art. 63 alin. (1) din Lege, autorităţile prevăzute de lege au obligaţia să elibereze autorizaţia de construcţie pentru clădirile de utilitate publică numai în condiţiile respectării prevederilor legale în domeniu, astfel încât să fie permis accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap. Mai mult, aceste prevederi se aplică şi pentru clădirile de locuit care se construiesc ori pentru care se realizează lucrări de consolidare, de reabilitare, de extindere şi/sau de modernizare, cu finanţare din fonduri publice.

Potrivit art. 65 alin. (1) din Lege, în spaţiile de parcare de pe lângă clădirile de utilitate publică, precum şi în cele organizate vor fi adaptate, rezervate şi semnalizate prin semn internaţional cel puţin 4% din numărul total al locurilor de parcare, dar nu mai puţin de două locuri, pentru parcarea gratuită a mijloacelor de transport pentru persoanele cu handicap.

Pentru a asigura accesibilitatea persoanelor cu handicap la informare şi documentare, autorităţile centrale şi locale publice, precum şi instituţiile centrale şi locale publice sau de drept privat, potrivit art. 70 alin. (1) din Lege, au obligaţia de a asigura servicii de informare și documentare, adecvate persoanelor cu handicap.

i. Încadrarea în muncă

Ca o primă facilitate, în ceea ce priveşte orientarea, formarea profesională, ocuparea şi angajarea în muncă, orice persoană cu handicap care doreşte să se integreze sau să se reintegreze în muncă are acces gratuit la evaluare şi orientare profesională, indiferent de vârstă, tipul şi gradul de handicap.

Legea stabileşte anumite condiţii pentru ca o persoană cu handicap să beneficieze de orientare profesională, după caz, persoana cu handicap care (a) este şcolarizată şi are vârsta corespunzătoare în vederea integrării profesionale, (b) nu are un loc de muncă, (c) nu are experienţă profesională sau cea care, deşi încadrată în muncă, doreşte reconversie profesională. De asemenea, se stabileşte modul în care se realizează formarea profesională a persoanelor cu handicap, respectiv prin programe de iniţiere, calificare, recalificare, perfecţionare şi specializare.

Evaluarea şi orientarea profesională a adulţilor cu handicap se realizează de comisia de evaluare a persoanelor adulte cu handicap, în condiţiile legii.

Potrivit art. 75 alin. (1) din Lege, persoanele cu handicap au dreptul să li se creeze toate condiţiile pentru a-şi alege şi exercita profesia, meseria sau ocupaţia, pentru a dobândi şi menţine un loc de muncă, precum şi pentru a promova pe plan profesional.

66


Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului stabileşte măsuri privind egalitatea de şanse pentru persoanele cu handicap şi iniţiază programe de educaţie permanentă a adulţilor cu handicap şi asigură sprijin privind implementarea lor.

Pentru claritate, Legea stabileşte faptul că persoanele cu handicap au dreptul de a munci şi de a realiza venituri în conformitate cu prevederile legislaţiei muncii, consacrând astfel, expres, aplicarea prevederilor generale din domeniu, precum şi cu dispoziţiile speciale din Lege.

De asemenea, un alt element ce va fi luat în considerare pentru încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap este dat de pregătirea lor profesională şi capacitatea de muncă, atestate prin certificatul de încadrare în grad de handicap.

Un aspect important, menţionat în art. 78 alin. (2) din Lege, îl reprezintă faptul că autorităţile şi instituţiile publice, persoanele juridice, publice sau private, care au cel puţin 50 de angajaţi, au obligaţia de a angaja persoane cu handicap într-un procent de cel puţin 4% din numărul total de angajaţi. Angajatorii care și-au îndeplinit această obligație, precum și cei care nu au această obligație legală, dar încadrează în muncă pe durată nedeterminată persoane cu handicap și le mențin raporturile de muncă sau de serviciu cel puțin 2 ani, beneficiază de:

• scutirea, pe o perioadă de 12 luni, de la plata contribuțiilor datorate la bugetul asigurărilor pentru șomaj, pentru fiecare persoană cu handicap angajată;

• o sumă egală cu valoara indicatorului social de referință în vigoare.

Menționăm că indicatorul social de referință reprezintă unitatea exprimată în lei la nivelul căreia se raportează prestațiile bănești suportate din bugetul asigurărilor pentru șomaj, acordate atât în vederea asigurării protecției persoanelor în cadrul sistemului asigurărilor pentru șomaj, cât și în vederea stimulării anumitor categorii de persoane pentru a se încadra în muncă, precum și a angajatorilor pentru a încadra în muncă persoane în căutarea unui loc de muncă. La data redactării prezentei cercetări, valorea indicatorului social de referință este de 500 de lei.

O alternativă pentru autorităţile şi instituţiile publice, persoanele juridice, publice sau private, care nu angajează persoane cu handicap în condiţiile menţionate mai sus, este de a opta pentru îndeplinirea uneia dintre următoarele obligaţii:

• Să platească lunar către bugetul de stat o sumă reprezentând 50% din salariul de bază minim brut pe ţară înmulţit cu numărul de locuri de muncă în care nu au angajat persoane cu handicap;

• Să achiziţioneze produse sau servicii realizate prin propria activitate a persoanelor cu handicap angajate în unităţile protejate autorizate, pe bază de parteneriat, în sumă echivalentă cu suma datorată la bugetul de stat.

67


În plus, există o serie de acte normative prin intermediul cărora le sunt acordate un număr de facilități angajatorilor care încadrează în muncă persoane cu handicap. Astfel, potrivit art. 80 din Legea șomajului26, angajatorii care încadrează în muncă pe durată nedeterminată absolvenți din rândul persoanelor cu handicap primesc lunar, beneficiază, pentru o perioadă de 18 luni, pentru fiecare absolvent de:

o O sumă egală cu valoarea indicatorului social de referință în vigoare la data încadrării în muncă, pentru absolvenții ciclului inferior al liceului sau ai școlilor de arte și meserii;

o O sumă egală cu de 1,2 ori valoarea indicatorului social de referință în vigoare la data încadrării în muncă, pentru absolvenții de învățământ secundar superior sau învățământ postliceal;

o O sumă egală cu de 1,5 ori valoarea indicatorului social de referință în vigoare la data încadrării în muncă, pentru absolvenții de învățământ superior.

Beneficiile sus-menționate nu vor fi acordate în perioada în care raporturile de muncă sau de serviciu sunt suspendate27.

Angajatorii care beneficiază de aceste facilități au obligația de a menține raporturile de muncă sau de serviciu ale absolvenților din rândul persoanelor cu handicap pe o perioadă de cel puțin 3 ani. În caz contrar, aceștia vor fi obligași să restituie, în totalitate, agențiilor pentru ocuparea forței de muncă sumele încasate pentru fiecare absolvent, plus dobânda de referință a Băncii Naționale a României în vigoare la data încetării raporturilor de muncă sau de serviciu, dacă încetarea acestora a avut loc din următoarele motive:

o Ca urmare a acordului părților; o Ca urmare a admiterii cererii de reintegrare în funcția ocupată de salariat a

unei persoane concediate nelegal sau pentru motive neîntemeiate, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de reintegrare;

o Ca urmare a condamnării la executarea unei pedepse privative de libertate, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești;

o Concedierea a avut loc pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, determinată de desființarea locului de muncă ocupat de salariat;

o Ca urmare a constatării nulității absolute a actului administrativ de numire în funcția publică de la data la care nulitatea a fost constatată prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă;

26

Legea nr. 76/2002, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 740/2002, cu modificările și

completările ulterioare; 27

Pentru detalii cu privire la suspendarea contractului individual de muncă, a se vederea art. 49

și urm. din Legea nr. 53/2003, Codul muncii, republicat în M. Of. al României, Partea I, din 18

mai 2011;

68


o Autoritatea sau instituția publică și-a încetat activitatea ori a fost mutată într-o altă localitate, iar funcționarul public nu este de acord să o urmeze;

o Autoritatea sau instituția publică își reduce personalul, ca urmare a

reorganizării activității prin reducerea postului ocupat de funcționarul public.

În plus, angajatorii care mențin raporturile de muncă sau de serviciu ale absolvenților cu handicap, primesc, pentru fiecare an de continuare a raporturilor de muncă sau de serviciu, un ajutor financiar egal cu o sumă aferentă contribuțiilor sociale datorate și virate de angajatori pentru aceste persoane. Acest ajutor va fi acordat pe o perioadă de cel mult 2 ani

de la expirării termenului de 3 ani în care angajatorii erau obligați să păstreze raporturile de muncă.

Angajarea persoanei cu handicap în muncă se realizează în următoarele forme:

• Pe piaţa liberă a muncii;

• La domiciliu;

• În forme protejate.

În ceea ce priveşte persoanele cu handicap angajate la domiciliu, acestea beneficiază din partea angajatorului, de transportul la şi de la domiciuliu al materiilor prime şi materialelor necesare în activitate, precum şi al produselor finite realizate.

Un aspect relevant îl constituie drepturile de care beneficiază persoanele cu handicap în căutarea unui loc de muncă sau încadrate în muncă:

• Cursuri de formare profesională;

• Adaptare rezonabilă la locul de muncă;

• Consiliere în perioada prealabilă angajării şi pe parcursul angajării, precum şi în perioada de probă, din partea unui consilier specializat în medierea muncii;

• O periodă de probă la angajare, plătită, de cel puţin 45 de zile lucrătoare;

• Un preaviz plătit, de minimum 30 de zile lucrătoare, acordat la desfacerea contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului pentru motive neimputabile acestuia;

• Posibilitatea de a lucra mai puţin de 8 ore pe zi, în condiţiile legii, în cazul în care beneficiază de recomandarea comisiei de evaluare în acest sens.

69


j. Încadrarea în grad şi tip de handicap

Pentru clarificarea sferei de aplicare a prevederilor sus-menţionate, Legea de asemenea menţionează aspectele principale pentru încadrarea în grad şi tip de handicap.

În ceea ce priveşte încadrarea în grad şi tip de handicap a adulţilor, conform art. 85 alin. (3) din Lege, aceasta se realizează de către comisia de evaluare a persoanelor adulte cu handicap. De asemenea, încadrarea în grad şi tip de handicap a copiilor se face de comisia pentru protecţia copilului.

Criteriile medicopsihosociale pe baza cărora se stabileşte încadrarea în grad şi tip de handicap sunt aprobate prin ordin comun al ministrului muncii, familiei şi protecţiei sociale şi al ministrului sănătăţii.

De asemenea, încadrarea sau respingerea încadrării în grad şi tip de handicap se atestă prin certificat emis de către comisiile de evaluare.

Odată cu emiterea certificatului de încadrare în grad şi tip de handicap, comisia de evaluare are obligaţia de a elabora programul individual de reabilitare şi integrare socială a adultului cu handicap.

Evaluarea persoanelor adulte cu handicap este un proces complex şi continuu, prin care sunt estimate şi recunoscute particularităţile de dezvoltare, integrare şi incluziune socială a acestora. Conform Normei Metodologice, procesul presupune colectarea de informaţii cât mai complete şi interpretarea acestora în scopul orientării asupra deciziei şi intervenţiei.

Un aspect important în ceea ce priveşte evaluarea persoanelor cu handicap îl reprezintă faptul că aceasta este subordonată principiului interesului persoanei cu handicap, potrivit căruia orice decizie sau măsură este luată numai în interesul acestei persoane, fiind inacceptabile abordările întemeiate pe milă şi pe percepţia persoanelor cu handicap ca fiind neajutorate.

Caracteristicile procesului de evaluare a persoanei cu handicap, regăsite în Norma Metodologică, sunt următoarele:

• este axată pe potenţialul de dezvoltare, integrare şi incluziune socială al adultului, evidenţiază ce ştie şi ce poate face adultul cu handicap, ce abilităţi şi deprinderi are sau poate dezvolta;

• este bazată pe modelul social al abordării dizabilităţii, presupunând o abordare integratoare a elementelor relevante: sănătate, grad de adaptare psihosocială, nivel de educaţie, grad de dezvoltare a abilităţilor profesionale;

• este unitară, în sensul că operează cu aceleaşi obiective, criterii, metodologii;

• este efectuată în echipă, toţi membrii echipei sunt implicaţi activ, fiecare lucrând complementar cu celălalt;

70


• respectă drepturile şi demnitatea persoanei cu handicap, precum şi principiul „Nimic pentru noi, fără noi!” care constituie baza oricărei decizii luate în ceea ce priveşte persoana cu handicap.

În ceea ce priveşte domeniile obligatorii în care se desfăşoară evaluarea, acestea sunt:

o evaluarea socială, asigurată de asistenţi sociali; o evaluare medicală, asigurată de medici de specialitate; o evaluarea psihologică, asigurată de psihologi; o evaluarea vocaţională sau a abilităţilor profesionale, asigurată de

psihopedagogi, instructori de educaţie ori pedagogi de recuperare; o evaluarea nivelului de educaţie, asigurată de psihologi, psihopedagogi,

pedagogi de recuperare sau asistenţi sociali.

Serviciul de evaluare complexă va fi format din persoane care vor avea cel puţin următoarele specializări: asistent social cu studii superioare, medic de specialitate, psiholog, psihopedagog, kinetoterapeut, instructor de educaţie, pedagog de recuperare.

Principalele atribuţii ale serviciului de evaluare complexă a persoanelor adulte cu handicap sunt specificate în Norma Metodologică.

De asemenea, revizuirea programului de reabilitare şi integrare socială se efectuează ori de câte ori este nevoie.

k. Parteneriate

În ceea ce priveşte protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, potrivit art. 91 din Lege, Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap şi autorităţile administraţiei publice centrale şi locale întreţin relaţii de dialog, colaborare şi parteneriat cu organizaţiile neguvernamentale ale persoanelor cu handicap sau care reprezintă interesele acestora, precum şi cu instituţiile de cult recunoscute de lege cu activitatea în domeniu.

Pe lângă Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap se înfiinţează Consiliul de analiză a problemelor persoanelor cu handicap, cu rol consultativ. Componenţa, precum şi atribuţiile Consiliului sunt menţionate în art. 92 din Lege.

Mai mult, la nivelul judeţelor şi sectoarelor municipiului Bucureşti se vor înfiinţa, pe lângă direcţiile generale de asistenţă socială şi protecţia copilului judeţene, respectiv locale ale sectoarelor municipiului Bucuresti, comitete de analiză a problemelor persoanelor cu handicap.

71


l. Finanţarea sistemului de protecţie a persoanelor cu handicap

Sursele prin care se finanţează protecţia persoanelor cu handicap, conform art. 94 alin. (1) din Lege, sunt:

• Bugetul local al comunelor, oraşelor şi municipiilor;

• Bugetele locale ale judeţelor, respectiv ale sectoarelor municipiului Bucureşti;

• Bugetul de stat;

• Contribuţii lunare de întreţinere a persoanelor cu handicap care beneficiază de servicii sociale în centre;

• Donaţii, sponsorizări şi alte surse, în condiţiile legii.

Pentru a garanta primirea de către persoanele cu handicap a sumelor reprezentând prestaţii sociale, acestea vor fi constituite numai din sume provenind de la bugetul de stat şi vor fi gestionate de Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse prin direcţiile teritoriale de muncă şi protecţie socială.

De asemenea, se pot percepe taxe pentru anumite servicii sociale furnizate persoanelor cu handicap, în condiţiile stabilite de furnizorii de servicii sociale publici sau privaţi acreditaţi, cu avizul Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap.

Produsele şi serviciile realizate de centrele pentru persoanele cu handicap, aflate în coordonarea Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap, pot fi valorificate către persoane fizice şi juridice.

În plus, Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap poate finanţa sau, după caz, cofinanţa programe de interes naţional care au ca scop integrarea, incluziunea socială şi profesională a persoanelor adulte cu handicap, precum şi creşterea calităţii vieţii acestora.

Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap finanţează proiecte proprii, proiecte ale organizaţiilor neguvernamentale cu activitate în domeniul protecţiei persoanelor cu handicap, precum şi proiecte ale unităţilor protejate autorizate.

72


2. Pensia de invaliditate

a. Beneficiari

Sunt îndreptățiți să primească această pensie asigurații care și-au pierdut în totalitate sau jumătate din capacitatea de muncă ca urmare a (art 68 alin.(1) din Legea nr. 263/2010):

o accidentelor de muncă și bolilor profesionale; o neoplaziilor, schizofreniei și SIDA; o bolilor obișnuite;

o accidentelor care nu au legatură cu munca.

Au dreptul la pensie de invaliditate și elevii, ucenicii și studenții care și-au pierdut total sau cel puțin jumătate din capacitatea de muncă, ca urmare a accidentelor de muncă sau bolilor profesionale, survenite în timpul și din cauza practicii profesionale (art 68 alin.(3) din Legea nr. 263/2010).

b. Gradul de invaliditate

Pensia de invaliditate se acordă în raport de gradul de invaliditate. În raport cu gradul de reducere a capacității de muncă, invaliditatea este profesionale (art 69 din Legea nr. 263/2010):

a) de gradul I, caracterizată prin pierderea totală a capacității de muncă și a capacității de autoîngrijire;

b) de gradul II, caracterizată prin pierderea totală a capacității de muncă, cu păstrarea capacității de autoîngrijire;

c) de gradul III, caracterizată prin pierderea a cel puțin jumătate din capacitatea de muncă, invalidul putând să presteze o activitate profesională, corespunzatoare a cel mult jumătate din timpul normal de muncă.

Criteriile și normele pe baza cărora se face încadrarea în gradele I, II și III de invaliditate se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.

Decizia de încadrare în grad se eliberează de medicul expert al asigurărilor sociale, pe baza expertizei medicale. Decizia medicală asupra capacității de muncă poate fi contestată, în termen de 30 de zile de la comunicare, la comisiile medicale de contestații. Contestația de soluționează în termen de 45 de zile de la înregistrare și se comunică în termen de 5 zile de la data soluționăeii. Decizia comisiei medicale de contestații poate fi, la rândul ei, atacată la instanța judecătorească, în termen de 30 de zile de la comunicarea acesteia (art 71 alin.(1), alin.(6), (8) și (9) din Legea nr. 263/2010).

73


c. Stagiul de cotizare

Asigurații au dreptul la pensie de invaliditate în raport cu stagiul de cotizare, astfel:

o asigurații care și-au pierdut capacitatea de muncă din cauza unui accident de muncă, a unei boli profesionale, neoplaziilor, SIDA, schizofreniei, elevii, ucenicii și studenții care și-au pierdut total sau cel puțin jumătate din capacitatea de muncă, ca urmare a accidentelor de muncă sau bolilor profesionale survenite în timpul și din cauza practicii profesionale, persoanele care și-au pierdut total sau cel puțin jumătate din capacitatea de muncă și marii mutilați, ca urmare a participării la lupta

pentru victoria Revoluției din Decembrie 1989 ori în legatură cu evenimentele revoluționare din decembrie 1989, cei care au satisfăcut serviciul militar ca militari în termen sau militari cu termen redus, pe durata legal stabilită, au fost concentrați, mobilizați sau în prizonierat beneficiază de pensie de invaliditate, indiferent de stagiul de cotizare realizat (art 75 din Legea nr. 263/2010);

o asigurații care și-au pierdut capacitatea de muncă din cauza unei boli obișnuite sau accident în afara muncii, beneficiază de pensie de invaliditate dacă îndeplinesc un anumit stagiu de cotizare („stagiu necesar”) prevăzut expres în raport cu vârsta (art. 73 alin.(1) din Legea nr. 263/2010);

Legea prevede posibilitatea ca și asigurații care au realizat un stagiu de cotizare în condiții de handicap preexistent calității de asigurat și nevăzătorii să poată accesa o pensie de invaliditate, dacă au realizat pana la ivirea invalidității cel puțin jumătate din stagiul de cotizare necesar prevăzut de lege (art 73 alin.(2) din Legea nr. 263/2010).

d. Stabilirea pensiei – stagiul potențial

În vederea stabilirii cuantumului pensiei de invaliditate, asiguraţilor care nu îndeplinesc stagiul de cotizare li se acordă un stagiu potenţial, determinat ca diferenţă între stagiul complet de cotizare şi stagiul de cotizare realizat efectiv până la data acordării pensiei de invaliditate. Pentru asigurații care au realizat un stagiu de cotizare în condiții de handicap preexistent calitatii de asigurat și pentru nevăzători, stagiul de cotizare se determină ca diferență ăntre stagiul cerut pentru accesarea pensiei pentru limită de vârstă și stagiul realizat efectiv până la data acordării pensiei de invaliditate (art 75 alin.(1) din Legea nr. 263/2010).

Cu toate acestea, stagiul potențial rezultat nu poate fi mai mare decât stagiul de cotizare pe care asiguratul l-ar fi putut realiza de la data acordării pensiei de invaliditate și până la împlinirea vârstei standard de pensionare, vârsta la care poate solicita o pensie pentru limită de vârstă (art 75 alin.(2) din Legea nr. 263/2010).

74


În situația pensionarilor încadrați în gradul III de invaliditate, stagiul de cotizare se acordă numai persoanelor care și-au pierdut cel puțin jumătate din capacitate de muncă ca urmare a accidentelor de muncă și bolilor profesionale, neoplaziilor, schizofreniei, SIDA,

celor care au satisfăcut serviciul militar ca militar în termen sau militar cu termen redus, iar pe durata legal stabilită a fost concentrat, mobilizat sau în prizonierat sau au fost elevi ai unei școli militare, școli de agenți de poliție, sau studenți ai unei instituții de învățământ din sistemul de apărare națională, ordine publică și siguranță națională pentru formarea cadrelor militare, polițiștilor și funcționarilor publici cu statul special din sistemul administrației penitenciare, cu excepția liceului militar, precum și elevilor și ucenicilor care și studenților, care și-au pierdut jumătate din capacitatea de muncă ca urmare a

accidentelor de muncă sau bolilor profesionale, survenite în timpul și din cauza practicii profesionale (art 76 alin.(1) din Legea nr. 263/2010).

e. Indemnizația de însoțitor

Pensionarii cu invaliditate de gradul I au dreptul, pe lângă pensie, și la o indemnizație de însoțitor în cuantum fix (80% din valoarea unui punct de pensie). Această indemnizație se suportă de la bugetul de stat (art 77 din Legea nr. 263/2010)

f. Evaluarea medicală (art 78 din Legea nr. 263/2010)

Legea instituie regula potrivit căreia pensionarii de invaliditate sunt supuși revizuirii medicale, periodic, la intervale cuprinse între 1 an și 3 ani, până la împlinirea vârstelor standard de pensionare (art 78 alin.(1) din Legea nr. 263/2010). După fiecare revizuire, medicul expert al asigurărilor sociale emite o nouă decizie prin care se stabilește, după caz(art 78 alin.(2) din Legea nr. 263/2010):

a) menținerea în același grad de invaliditate;

b) încadrarea în alt grad de invaliditate;

c) redobândirea capacității de muncă.

Neprezentarea, din motive imputabile pensionarului, la revizuirea medicală atrage suspendarea plății pensiei începând cu luna următoare celei în care era prevazută revizuirea medicală sau, după caz, încetarea plății pensiei.

Dreptul la pensie de invaliditate se modifică sau încetează începând cu luna următoare celei în care s-a emis decizia medicală asupra capacității de muncă, emisă în urma revizuirii medicale (art 78 alin.(3) din Legea nr. 263/2010).

75


Prin excepție, nu sunt supuși revizuirii medicale periodice pensionarii de invaliditate care (art 79 alin.(1) din Legea nr. 263/2010):

• prezintă invalidități care afectează ireversibil capacitatea de muncă; • au împlinit vârstele standard de pensionare prevăzute de lege ; • au vârsta mai mică cu până la 5 ani față de vârsta standard de

pensionare și au realizat stagiile complete de cotizare.

g. Dreptul de cumul (art 82 alin.(1) din Legea nr. 263/2010)

Legea prevede expres posibilitatea pensionarului pentru invaliditate de gradul III de a cumula pensia cu veniturile din activități profesionale.

La data îndeplinirii condițiilor pentru acordarea pensiei pentru limită de vârstă, pensia de invaliditate devine pensie pentru limită de vârstă și se acordă persoanei în cauză cuantumul cel mai avantajos. Indemnizația pentru însotițor se menține și pe durata acordării pensiei pentru limită de vârstă.

3. Program de interes naţional „Formare profesională în vederea integrării în muncă a persoanelor cu handicap” („Program”)

În ceea ce priveşte încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap, Guvernul României a elaborat un program de interes naţional „Formare profesională în vederea integrării în muncă a persoanelor cu handicap”, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 195 din 01/03/2006, intrat în vigoare la data de 1 martie 2006.

Scopul acestui program îl reprezintă formarea profesională sau reabilitarea persoanelor cu handicap neinstituţionalizate, care se află în căutarea unui loc de muncă.

În ceea ce priveşte obiectivele programului, acestea sunt:

• Evaluarea persoanei cu handicap sub aspectul abilităţilor profesionale;

• Identificarea tipului de handicap, a profesiilor şi meseriilor care pot fi practicate de persoanele din grupul-ţintă – formarea în meseriile care oferă cele mai mari şanse de angajare pe termen scurt şi mediu;

76


• Consilierea persoanelor cu handicap în ceea ce priveşte drepturile acordate de lege pentru persoanele cu handicap angajate în muncă;

• Consilierea familiilor persoanelor cu handicap în ceea ce priveşte sprijinul acordat deplasării la locul de muncă şi importanţa activităţii pentru persoana cu handicap;

• Prospectarea pieţei muncii sub aspectul oportunităţilor de angajare şi al disponibilităţii operatorilor economici de a angaja persoane cu handicap;

• Informarea operatorilor economici cu privire la facilităţile legale acordate de lege la angajarea în muncă a unei persoane cu handicap;

• Întărirea colaborării cu agenţiile judeţene de ocupare a forţei de muncă în vederea identificării de oportunităţi de angajare.

Indicatorii de performanţă vizaţi sunt:

o Creşterea oportunităţilor de angajare în muncă a persoanelor cu handicap; o Creşterea numărului de persoane cu handicap formate în profesii căutate pe

piaţa muncii; o Creşterea numărului de persoane cu handicap angajate în muncă cu contract

de muncă pe perioadă nedeterminată; o Dezvoltarea unei reţele de informare şi consultanţă pentru persoanele cu

handicap şi pentru operatorii economici; o Reducerea ratei de inactivitate în rândul persoanelor cu handicap

neinstituţionalizate.

În ceea ce priveşte indicatorii fizici, se urmăreşte îmbunătăţirea pregătirii profesionale a unui număr de minimum 300 de persoane cu handicap care pot desfăşura activitate salarială.

Acest program de interes naţional se derulează pe o perioadă de un an, iar bugetul său este de 300 mii lei.

4. Legea asistenței sociale

Legea asistenţei sociale, adoptată în luna noiembrie a anului 2011, este relevantă pentru analiza noastră din cel puţin două puncte de vedere.

Mai întâi, în termeni generali, este ilustrativă prin caracterul său sintetic și ordonat, în sensul că a reușit să introducă ordine normativă într-un domeniu care până acum s-a confruntat cu multiple ambiguităţi ce au făcut posibile abuzuri, cheltuieli exagerate și

77


lipsuri în acordarea de asistenţă și protecţie celor care realmente ar fi avut nevoie. Din acest punct de vedere, Legea asistenţei sociale ar putea fi luată ca model pentru elaborarea unui nou proiect de lege privitor la protecţia și promovarea drepturilor persoanelor cu

handicap. Din păcate, Legea Nr 448/2006 a devenit deja, în destule privințe, depășită de prevederile Legii asistenţei sociale și de noul proiect de Lege a economiei sociale. Mai mult, întrucât aceasta este asociată cu peste 100 de acte normative secundare de tip aplicativ, a devenit atât de greoaie și de confuză în aplicare încât o nouă versiune ar trebui să devină o urgenţă legislativă.

În al doilea rând, normele Legii asistenţei sociale privind evaluarea, orientarea,

formarea și reconversia profesională a persoanelor cu dizabilitaţi28 pun accentul pe dezvoltarea de “servicii sociale integrate cu servicii și măsuri specifice de stimulare a ocupării”

(art. 91 alin. (1)). Piaţa liberă a muncii ar urma să devină cât mai deschisă și pentru persoanele cu dizabilităţi, în cadrul unei economii sociale a competitivităţii , dar și a solidarităţii sociale, iar ocuparea unui loc de muncă protejat în unităţi economice ar deveni complementară cu prima, datorită introducerii unor facilităţi fiscale și a acordării altor drepturi speciale.

Noua Lege a asistenţei sociale introduce și alte instituţii specifice, de la centre speciale de evaluare la Observatorul social, toate acestea având implicaţii directe asupra normelor juridice care reglementează protecţia si promovarea drepturilor persoanelor cu dizabilităţi.

5. Proiectul de Lege a economiei sociale

Acest proiect de lege a fost redactat în contextul adoptării de către Parlamentul European a Rezoluţiei din 19 februarie 2009 asupra economiei sociale (2008/2250 (INI)). În ţara noastră , economia socială a ajuns explicit în atenţia autorităţilor publice odată cu includerea sa ca domeniu eligibil pentru finanţarea din Fondul Social European, domeniu major de intervenţie POSDRU, aprobat prin Ordinul comun al Ministrului muncii, familiei și egalităţii de șanse și al Ministrului economiei și finanţelor 254/1169/2008. Ca domeniu major de finanţare în cadrul POSDRU, acest program este menit să contribuie la dezvoltarea economiei sociale ca “model inovator pentru promovarea incluziunii active a persoanelor defavorizate” și pentru creșterea oportunităţilor de ocupare a persoanelor afectate de riscul excluziunii sociale. Proiectul de Lege a economiei sociale este profund inovator. Pe de o parte, se referă la tipurile de entităţi – cooperative, asociaţii, fundaţii și societăţi de ajutor reciproc, întreprinderi sociale – care aparţin celui de-al “treilea sector” sau sectorului economic al

28

Legea asistenţei sociale, Cap IV – Măsuri integrate de asistenţă socială, Secţiunea a 3-a –

Asistenţa socială a persoanelor cu dizabilităţi (Art. 80-92).

78


solidarităţii sociale ce ar urma să funcţioneze în cadrul economiei sociale, iar, pe de altă parte, la cadrul economic de funcţionare a acestora. Fiecare entitate ce ar urma să funcţioneze în acest nou cadru ar trebui sa fie acreditată pentru obţinerea unei “mărci sociale” , periodic reînnoite, și ar trebui incluse într-un registru distinct, similar registrului comerțului. Pe de altă parte, Legea oferă facilităţi fiscale speciale în condiţii de re-investire a 60% din profit și stimulente speciale pentru angajarea de persoane afectate de dizabilităţi. Cea mai importantă contribuţie a proiectului de Lege privind economia socială rezidă în îmbinarea iniţiativei de inovare și creștere a calităţii serviciilor sociale cu antreprenoriatul social. Este însă vorba de un antreprenoriat distinct, în care cerinţele unei pieţe a economiei sociale s-ar îmbina cu cerințe legitime ale solidarităţii sociale cu persoanele afectate pe termen lung sau scurt de dizabilităţi.

Mai mult, trebuie avut în vedere că normele de drept oferă doar un cadru pentru acţiunile specifice unei economii sociale. Configurarea acestei economii nu s-ar putea realiza decat în condiţiile în care:

(a) legislaţia privind protecţia persoanelor cu dizabilităţi ar fi actualizată și armonizată cu noile prevederi ale Legii asistenţei sociale și ale proiectului de lege a economiei sociale;

(b) economia socială ar constitui obiect de monitorizare a autorităţilor într-un mod pe cât de similar cu cel al economiei de piaţă, pe atât de specific cu cerinţele solidarităţii sociale cu persoanele cu nevoi speciale.

79


IV. Concluzii și propuneri de lege ferenda

România a ratificat majoritatea acordurilor internaționale cu dispoziții referitoare la drepturile persoanelor cu dizabilități, iar Constituția României acordă întâietate legislației internaționale în detrimentul legislației naționale, în cazul în care aceasta conține dispoziții mai favorabile decât legislația națională în materia drepturilor fundamentale ale omului. Pe lângă recunoașterea constituțională a dreptului persoanelor cu dizabilități la protecție specială, în ultimii ani România a adoptat o legislație cuprinzătoare împotriva discriminării.

Deși legislația în domeniu a evoluat, există totuși un număr de inadvertențe sau lipsuri ce ar trebui revizuite. În acest scop, am redactat o serie de recomandări prin care urmărim îmbunătățirea legislației în materie, astfel încât persoanele cu dizabilități să aibă acces, în condiții de egalitate, la mediul fizic, social, economic, cultural, la sănătate și educație și la informare și comunicare și să se bucure pe deplin de toate drepturile și libertățile fundamentale ale omului.

A. Recomandări cu caracter general

1) Ratificarea de către România a Convenției OIM nr. 142, cu privire la Îndrumarea și Instruirea Vocațională în Dezvoltarea Resurselor Umane din anul 1975, precum și a Convenției OIM nr. 159 privind Reabilitarea Vocațională și Angajarea Persoanelor cu Dizabilități din anul 1983.

2) Propunem actualizarea terminologiei folosite pentru a descrie persoanele cu handicap și dizabilitățile lor. De asemenea, identificăm nevoia de a defini acești termeni într-o manieră clară, concisă și corectă. Conform Legii nr. 448/2006, persoanele cu handicap sunt acele persoane cărora mediul social, neadaptat deficiențelor lor fizice, senzoriale, psihice, mentale și/sau asociate, le împiedică total sau le limitează accesul cu șanse egale la viața societății, necesitând măsuri de protecție în sprijinul integrării și incluziunii sociale. Astfel, definiția persoanelor cu handicap ar trebui să se raporteze la realitatea obiectivă și nu la atitudinea pe care societatea o are față de aceștia.

3) Considerăm că s-ar impune adoptarea unei legi de unificare a tuturor actelor normative care în prezent reglementează protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu dizabilități. Astfel, la momentul redactării prezentei cercetări există o lege-cadru care reglementează principalele drepturi ale persoanelor cu handicap și o multitudine de acte normative emise fie în scopul interpretării și aplicării legii, fie în scopul completării dispozițiilor sale. Pe lângă toate acestea există și alte acte normative prin care se urmărește combaterea tuturor formelor de discriminare. Abundența tuturor acestor dispoziții legale disparate îngreunează accesibilitatea informațiilor cu privire la drepturile persoanelor cu handicap și determină imposibilitatea aplicării principiului nemo censetur ignorare legem.

80


4) Totodată, o nouă lege ar fi impusă atât de Legea asistentei sociale, nou adoptată, cât și de proiectul Legii economiei sociale. Deocamdată, Legea nr. 448/2006 nu numai că este asociată cu o multitudine de acte normative secundare, dar este în decalaj terminologic și de concepție față de noile acte normative. Ne aflăm în stadiul în care dispozițiile legale privind protecția persoanelor cu dizabilități trebuie sa devină compatibile cu prevederile celorlalte legi ale asistenței și economiei sociale.

5) Propunem dezvoltarea de mecanisme pentru o mai bună cooperare între instituțiile implicate în elaborarea și implementarea programelor de reabilitare și integrare socială pentru persoanele cu dizabilități: Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap, Ministerul Sănătății, Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, Ministerul Finanțelor Publice și organizațiile neguvernamentale cu activitate relevantă în domeniul promovării și protecției drepturilor persoanelor cu handicap.

B. Acces pentru toți

6) Dezvoltarea conceptului ”Acces pentru toți” prin elaborarea unor norme care să instituie standarde minime de accesibilitate și amenajări corespunzătoare, pe categorii de dizabilitate, prin care să se asigure utilizarea nelimitată a produselor și serviciilor oferite de instituțiile publice, entitățile private și al oricărui contribuitor la mediul de viață al persoanelor cu handicap.

7) Accesul la educație ar trebui să fie neîngrădit. În acest sens, în sarcina școlilor ar trebui să se impună obligația de a accepta elevii cu dizabilități.

În acest scop conducătorii școlilor nu vor discrimina o persoană:

o Cu ocazia stabilirii criteriilor în funcție de care se va decide admiterea elevilor;

o Prin impunerea unor condiții speciale de admitere; o Prin refuzul admiterii sale în vederea urmării cursurilor oferite de

respectiva școală.

De asemenea, conducătorii școlilor nu vor discrimina un elev cu handicap prin întreprinderea uneia sau mai multor acțiuni, precum:

o Exmatricularea elevului; o Refuzul de a-i asigura acces la toate facilitățile oferite de școală, în condiții

de egalitate cu ceilalți elevi; o Refuzul de a-i respecta elevului dreptul la educație; o Stabilirea unor modalități diferite de formare și educare a respectivului elev.

Accesul în condiții nediscriminatorii în școlile normale creează premisele necesare în vederea incluziunii sociale a persoanei cu handicap la maturitate.

81


8) Proiectarea locuințelor destinate persoanelor cu handicap ar trebui să țină cont de principiul Acces pentru Toți, asigurând amenajări adecvate diferitelor categorii de dizabilitate.

C. Facilități fiscale și prestații sociale

9) Propunem modificarea art. 26 și 28 din Legea nr. 448/2006, în vederea nediscriminării pe categorii de dizabilitate. În prezent, aceste articole prevăd că doar deținătorii de autovehicule adaptate handicapului sunt scutiți de la plata taxei asupra autoturismelor, motocicletelor cu ataș și mototriciclurilor și de la plata tarifului de utilizare a rețelelor de drumuri naționale. Or, în vederea respectării principiului nediscriminării, toate persoanele cu handicap ce dețin autovehicule ar trebui să beneficieze de aceste facilități.

10) În plus, recomandăm scutirea persoanelor cu handicap de la plata taxelor de autostradă, taxelor de poduri, a taxei de poluare a autovehiculelor și a impozitului anual pe autovehicule.

11) Propunem modificarea art. 27 din Legea nr. 448/2006, potrivit căruia persoanele adulte cu handicap grav și accentuat pot beneficia de credit a cărui dobândă se suportă din bugetul de stat, pentru achiziționarea unui singur mijloc de transport și pentru adaptarea unei locuințe conform nevoilor individuale de acces, sub condiția plății la scadență a ratelor creditului. Considerăm ca fiind oportună includererea unei prevederi conform căreia persoanele adulte cu handicap grav și accentuat să beneficieze de credite a cărui dobândă se suportă din bugetul de stat, în scopuri antreprenoriale. Această prevedere ar da expresie principiului statuat în Convenția ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități, potrivit statele membre își asumă angajamentul de a promiva oportunitățile pentru activități independente, dezvoltarea spriritului antreprenorial, dezvoltarea de cooperative și începerea unei afaceri proprii.

12) Potrivit dispozițiilor Legii nr. 448/2006, persoanele adulte cu handicap beneficiază de prestații sociale sub forma indemnizațiilor lunare și a bugetului personal complementar lunar, indiferent de venituri. Cu toate acestea, cuantumul în care se acordă aceste indemnizații este insuficient pentru acoperirea nevoilor primare a persoanelor cu handicap. Astfel, propunem majorarea acestui cuantum cel puțin la nivelul salariului minim brut pe economie, garantat în plată.

D. Traiul independent

13) Mergând pe modelul Strategiei pentru Traiul Independent din Marea Britanie, propunem dispunerea de măsuri care să ofere persoanelor cu dizabilități opțiuni și control asupra modalității de satisfacere a nevoilor adiționale. De asemenea, ar trebui acordată o mai mare importanță implicării persoanelor cu handicap sau a reprezentanților legali ai acestora în dezvoltarea unui plan individualizat de incluziune, reabilitare medicală și socială, de educație și de încadrare în muncă.

82


E. Condiții de muncă

14) Potrivit art. 83 din Legea nr. 448/2006, persoanele cu handicap aflate în căutarea unui loc de muncă sau încadrate în muncă beneficiază de posibilitatea de a lucra mai puțin de 8 ore pe zi, în condițiile legii, în cazul în care beneficiază de recomandarea comisiei de evaluare în acest sens. Considerăm că dispozițiile legale citate ar trebui completate, în scopul evitării creării de confuzii în practică. Astfel, ar fi util să se prevadă în mod expres atât tipul de contract de muncă care se încheie, respectiv contract individual de muncă cu normă întreagă sau cu timp parțial, cât și metoda de stabilire a remunerației la care este îndreptățit salariatul care beneficiază de dispozițiile legale sus-menționate. Recomandăm să se statueze ca drepturile salariale să fie acordate proporțional cu timpul efectiv lucrat, raportat la drepturile stabilite pentru programul normal de lucru. 15) Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale prin agențiile sale specializate trebuie să elaboreze coduri de bună practică în scopul creării de condiții adecvate în vederea prestării muncii de către persoanele cu handicap. În acest sens, un exemplu demn de urmat îl constituie Codul de Practică pentru Încadrare în Muncă a Persoanelor cu Handicap, ce se aplică la nivelul instituțiilor Uniunii Europene. Codul se aplică persoanelor care prezintă un handicap în momentul procedurii de recrutare, celor care prezintă un handicap în momentul numirii iniţiale şi celor al căror handicap apare în decursul carierei.

Politica instituţiilor europene este de a asigura amenajări corespunzătoare la locul de muncă pentru a răspunde nevoilor persoanelor cu handicap şi ale instituţiilor. Amenajările permit schimbarea locului de muncă şi pot include:

• redefinirea sarcinilor,

• cumpărarea sau modificarea echipamentului,

• organizare flexibilă a muncii.

F. Sancțiuni

16) Sancțiunile prevăzute de Legea privind drepturile persoanelor cu handicap pentru nerespectarea dispozițiilor sale, constă în amenzi contravenționale. Considerăm că pentru anumite acțiuni discriminatorii de o gravitate semnificativă ar trebui prevăzute sancțiuni mai aspre. Astfel, încălcarea repetată a drepturilor fundamentale a persoanelor cu handicap ar trebui pedepsită în conformitate cu dispozițiile legii penale. Cu toate acestea, accentul ar trebui sa cadă asupra certitudinii aplicării sancțiunilor, iar nu asupra cuantumului lor. În acest scop, instituțiile abilitate să aplice sancțiunile ar trebui să ia toate măsurile necesare în vederea realizării unui control adecvat privind obligațiile ce decurg din dispozițiile legale în materie, în caz contrar, instituindu-se posibilitatea antrenării răspunderii juridice a acestora pentru nerespectarea obligațiilor impuse de lege.

83


V. Bibliografie

A. Instrumente juridice internaționale

1) Convenția ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități; 2) C111 Convenția OIM privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și

exercitării profesiei, 1958 (engleză, Discrimination (Employment and Occupation) Convention);

3) C159 Convenția OIM privind reabilitarea vocațională şi angajarea persoanelor cu handicap, 1983 (engleză, ILO Convention concerning Vocational Rehabilitation and Employment (Disabled Persons));

4) Convenția inter-americană privind eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva persoanelor cu handicap (engleză, Inter-American Convention on the Elimination of All Forms of Discrimination Against Persons With Disabilities);

5) Convenția privind drepturile copilului (articolul 23) (engleză, Convention on the Rights of the Child);

6) Carta africană a drepturilor omului și ale popoarelor (articolul 18(4)) (engleză, African Charter of Human and People's Rights (art. 18(4)));

7) Carta africană privind drepturile și bunăstarea copilului (articolul 13) (engleză, African Charter on the Rights and Welfare of the Child (article 13));

8) Carta socială europeană (articolul 15) (engleză, European Social Charter (article 15));

9) Declarația drepturilor persoanelor retardate mental (engleză, Declaration of the Rights of Mentally-Retarded Persons);

10) Declarația privind drepturile persoanelor cu handicap (engleză, Declaration on the Rights of Disabled Persons);

11) Programul mondial de acțiune cu privire la persoanele cu handicap (engleză, World Programme of Action concerning Disabled Persons);

12) Principii directoare de acțiune în dezvoltarea resurselor umane în domeniul dizabilității (Tallinn) (engleză, Tallinn Guidelines for Action on Human Resources Development in the Field of Disability);

13) Principii pentru protecția persoanelor cu boli mentale și îmbunătățirea asistenței medicale psihiatrice (engleză, Principles for the Protection of Persons with Mental Illness and the Improvement of Mental Health Care);

14) Reguli standard privind egalizarea oportunităților pentru persoanele cu handicap (engleză, Standard Rules on the Equalization of Opportunities for Persons with Disabilities);

15) Recomandarea OIM privind reabilitarea vocațională și angajarea persoanelor cu handicap (engleză, ILO Recommendation concerning Vocational Rehabilitation and Employment (Disabled Persons)).

84


B. Instrumente juridice europene

1) Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene; 2) Tratatul privind functionarea Uniunii Europene;

3) Conventia Natiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu handicap;

4) Directiva 2000/78/ CE a Consiliului de creare a unui cadru general în favoarea

tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de muncă;

5) Regulamentul (CE) nr. 1107/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului

privind drepturile persoanelor cu handicap şi ale persoanelor cu mobilitate redusă pe

durata călătoriei pe calea aerului;

6) Rezoluţia Consiliului European nr. 2003/C39/03 referitoare la "eAcesibilitatea -

în vederea îmbunătăţirii accesului persoanelor cu handicap în societatea bazată pe

cunoaştere", 6 februarie 2003;

7) Rezoluţia Consiliului European nr. 2003/C175/01 referitoare la promovarea

angajării în muncă şi integrarea socială a persoanelor cu handicap, 15 iulie 2003;

8) Rezoluţia Consiliului European nr. 2003/C134/04 referitoare la oportunităţile

egale pentru elevii şi studenţii cu dizabilităţi la educaţie şi formare profesională, 5 mai

2003;

9) Recomandarea 1592 (2003) a Adunării Generale a Parlamentului Consiliului

Europei "Dreptul la incluziune socială a persoanelor cu handicap";

10) Recomandarea Rec(2006)5 a Comitetului de Miniştri către Statele membre ale

Consiliului Europei cu privire la Planul de Acţiune pentru promovarea drepturilor şi a

deplinei participări a persoanelor cu disabilităţi în societate: îmbunătăţirea calităţii

vieţii persoanelor cu disabilităţi în Europa 2006-2015;

11) Comunicatul nr. 284 final "Spre o Europă fără bariere pentru persoanele cu

handicap", 12 mai 2000;

12) Comunicarea comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul

Economic și Social European și Comitetul Regiunilor. Strategia europeană 2010-2020

pentru persoanele cu handicap: un angajament reînnoit pentru o Europă fără bariere.

85


C. Legislaţia statelor analizate

• Marea Britanie

1) Legea împotriva Discriminării Persoanelor cu Dizabilități din 1995, revizuită în 2005; 2) Legea Egalității din 2006, revizuită în 2010; 3) Raport privind ”Îmbunătățirea șanselor la viață a persoanelor cu handicap”; 4) Strategia pentru Traiul Independent.

• Suedia

1) Legea nr. 307/2003 privind interzicerea dicriminării (engleză, The Prohibition of Discrimination Act 2003:307)

2) Legea nr. 387/1993 privind sprijinul şi serviciile pentru persoanele cu anumite deficienţe funcţionale (engleză, Act 1993-387 concerning Support and Service for Persons with Certain Functional Impairments)

3) Legea nr. 132/1999 pentru persoanele cu handicap, privind interzicerea discriminării în viaţa profesională pe criteriul dizabilităţii (engleză, Prohibition of Discrimination in Working Life of People because of Disability Act 1999:132)

4) Planul de acţiune nr. 79/1999-2000 al Guvernului Suedez (engleză, Swedish Government Bill 1999/2000:79), Ordonanţa Guvernului suedez nr. 526/2001 privind responsabilitatea autorităţilor naţionale în vederea implementării politicilor privind dizabilitatea (engleză, Swedish Ordinance 2001:526)

• Statele Unite ale Americii

1) Legea Reabilitării din 1973 (engleză, Rehabilitation Act of 1973); 2) Legea Americanilor cu Dizabilități din 1990 (engleză, Americans with Disabilities Act of

1990) și apoi revizuită în 2008; 3) Legea Accesului la Transportul Aerian (engleză, Air Carrier Access Act).

86


D. Legislaţia naţională: România • Legi

1) Lege nr. 448/2006 din 06 decembrie 2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor

persoanelor cu handicap;

2) Legea nr. 343 din 12 iulie 2004 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a

Guvernului nr. 102/1999 privind protecţia specială şi încadrarea în muncă a persoanelor cu

handicap;

3) Legea asistentei sociale, 2011.

4) Codul fiscal;

5) Codul muncii;

6) Legea nr. 76/2002.

7) Proiectul Legii economiei sociale, 2011.

8) Ordonanţă de urgenţă nr. 85 din 2010, privind modificarea art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a

Guvernului nr. 116/2009 pentru instituirea unor măsuri privind activitatea de înregistrare în

registrul comerţului;

• Acte normative date în aplicare legilor

9) Anexa Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului şi Adopţie din 26 februarie 2003

privind Ghidul metodologic pentru evaluarea copilului cu dizabilităţi şi încadrarea într-un grad

de handicap;

10) Hotărâre nr. 1175 din 14 octombrie 2005 privind aprobarea strategiei naţionale pentru

protecţia, integrarea şi incluziunea socială a persoanelor cu handicap în perioada 2006-2013;

11) Hotărâre nr. 1764 din 22 decembrie 2005, privind actualizarea alocaţiei sociale cuvenite

adulţilor nevăzători cu handicap grav şi accentuat, precum şi a indemnizaţiei lunare cuvenite

adulţilor cu handicap grav şi accentuat, alţii decât nevăzătorii;

12) Hotărârea nr. 197 din 9 februarie 2006 privind aprobarea programelor de interes naţional în

domeniul protecţiei drepturilor persoanelor cu handicap, precum şi în domeniul asistenţei

sociale a persoanelor vârstnice, persoanelor fără adăpost şi persoanelor victime ale violenţei

în familie şi a finanţării acestor programe;

13) Hotărâre nr. 268/2007 din 14 martie 2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de

aplicare a prevederilor Legii nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor

persoanelor cu handicap;

14) Instrucţiuni Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap din 2008 pentru aplicarea

art. 78 din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu

handicap;

87


15) Ordin nr. 762/1992 din 31 august 2007, pentru aprobarea criteriilor medico-psihosociale pe

baza cărora se stabileşte încadrarea în grad de handicap;

16) Ordin Autoritatea Nationala pentru Persoanele cu Handicap nr. 205/2005 din 17 iunie 2005,

privind aprobarea standardelor minime de calitate pentru centre rezidenţiale pentru

persoane adulte cu handicap, centre de zi pentru persoane adulte cu handicap şi locuinţe

protejate pentru persoane adulte cu handicap;

17) Ordin Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap nr. 175/2006 din 12 iulie 2006

privind aprobarea standardelor minime de calitate pentru serviciile sociale la domiciliu pentru

persoane adulte cu handicap;

18) Ordin nr. 432 din 14 mai 2007 pentru aprobarea Procedurii de acordare a drepturilor

prevazute la art. 12 alin. (1) lit. b), e) - g) si la alin. (2) din Legea nr. 448/2006 privind protecţia

şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, cu modificările şi completările ulterioare;

Drepturile persoanelor cu handicap propunere de lege ferenda19.12.2011

Documents

Transcript of Drepturile persoanelor cu handicap propunere de lege ferenda19.12.2011