1

DREPTUL AFACERILOR cuprins

PARTEA I:

MEDIUL SOCIO-JURIDIC AL AFACERILOR Capitolul I. Introducere în sistemul român de drept I.Noţiuni socio-juridice introductive........................................................................................................................................... 4 1.Naţiunea şi suveranitatea naţională 2.Statul 3.Cetăţenia 4.Drepturile fundamentale ale cetăţenilor 5.Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor 6.Teritoriul 7.Sistemul administrativ în România 7.1.Parlamentul 7.2.Puterea executivă 7.3.Autoritatea judecătorească 7.4.Preşedintele României II. Dreptul ...................................................................................................................................................................................... 6 1.Definiţia dreptului 2.Factorii de configurare a dreptului 3.Categorii de drept 3.1.Dreptul privat 3.2.Dreptul public 4.Principii ale dreptului III. Norma de drept....................................................................................................................................................................... 7 1.Definiţia şi trăsăturile normei juridice 2.Clasificarea normelor juridice 3.Aplicarea normelor juridice 3.1.Aplicarea legii în spaţiu 3.2. Aplicarea legii în timp 3.3. Aplicarea legii asupra persoanelor IV. Izvoarele de drept ................................................................................................................................................................... 7 1.Izvoarele directe 2.Izvoarele indirecte V. Raportul de drept..................................................................................................................................................................... 8 1.Noţiuni generale, caractere, definiţie 2.Subiectelel raportului juridic 2.1.Calitatea de subiect de drept 2.2.Persoana fizică – subiect de drept 2.3.Persoana juridică – subiect de drept 3.Conţinutul raportului juridic 4.Obiectul raportului juridic

PARTEA A II-A ACTIVITATEA DE AFACERI

Capitolul II. Introducere în Dreptul afacerilor ........................................................................................................................... 10

1.Afacerea: concept şi realităţi moderne 2.Noţiunea de „comerţ“ 3.Conceptul de „Drept al afacerilor“ 4.Definiţia şi trăsăturile Dreptului afacerilor 5.Istoricul legislaţiei comerciale române 6.Izvoarele Dreptului afacerilor

Capitolul III. Afacerile ca fapte de comerţ .................................................................................................................................. 11 1.Faptele de comerţ în dreptul român

1.1.Actele şi faptele de comerţ 1.2.Noţiunea şi caracterele faptelor de comerţ

1.3.Clasificarea faptelor de comerţ 2.Faptele de comerţ obiective

2.1.Operaţiunile de interpunere în schimb 2.2.Operaţiunile de producţie 2.3.Operaţiunile conexe şi accesorii

3.Faptele de comerţ subiective 4.Faptele unilaterale sau mixte

PARTEA A III-A

PARTICIPANŢII ÎN AFACERI Capirolul IV. Subiectele dreptului afacerilor ............................................................................................................................. 13

1.Necomercianţii participanţi în afaceri 1.1.Reguli generale aplicabile necomercianţilor 1.2.Necomercianţii persoane fizice

2

1.3.Necoemrcianţii persoane juridice 2.Comercianţii participanţi în afaceri

2.1.Noţiunea de „comerciant 2.2.Categoriile de comercianţi 2.3.Calitatea de comerciant

2.3.1. Dobândirea calităţii de comerciant 2.3.1.1.Persoanele fizice 2.3.1.2.Societăţile comerciale

2.3.2.Situaţia altor persoane juridice 2.3.3.Dovada calităţii de comerciant 2.3.4.Încetarea calităţii de omerciant

2.4.Capacitatea cerută persoanei fizice pentru a fi comerciant 3.Auxiliarii comercianţilor

3.1.Noţiuni generale 3.2.Reprezentarea comercială

3.2.1.Definiţia reprezentării comerciale 3.2.2.Condiţiile reprezentării comerciale 3.2.3.Încetarea reprezentării comerciale

Capitolul V. Obligaţiile comercianţilor şi publicitatea comercială ........................................................................................... 18 1.Obligaţiile comercianţilor 2.Publicitatea comercială 2.1.Rolul publicităţii în Registrul comerţului 2.2.Efectele înregistrării Capitolul VI. Societăţile comerciale.............................................................................................................................................. 19 1. Specificul societăţilor comerciale 1.1.Diversitatea formelor asociative 1.2.Formele societăţilor comerciale 1.2.1.Societatea în nume colectiv 1.2.2.Societatea în comandită simplă 1.2.3.Societatea pe acţiuni 1.2.4.Societatea în comandită pe acţini 1.2.5.Societatea cu răspundere limitată 1.2.6.Societatea comercială bancară 1.2.7.Societatea comercială de ascigurări 1.2.8.Societatea cu participaţiune străină 2.Norme comune privind constituirea societăţilor comerciale 2.1.Actul constitutiv 2.1.1.Noţiunea actului constitutiv 2.1.2.Etapele constituirii societăţii comerciale 2.1.3.Condiţii de fond generale şi comune actelor constitutive 2.1.4.Condiţii de fond specifice actelor constitutive 2.1.5.Condiţii de formă obligatorii ale actului constitutiv 2.2.Statutul societăţii 2.3.Constituirea structurilor societare 2.3.1.Filiala 2.3.2.Sucursala 2.3.4.Reprezentanţa (Agenţia) 2.4.Clauzele contractuale 3.Organele de conducere şi control 3.1.Noţiuni introductive 3.2.Adunarea generală a asociaţilor 3.3.Administratorii societăţii 3.4.Controlul activităţii societăţii.Cenzorii 4.Dizolvarea şi lichidarea societăţii 4.1.Fazele încetării existenţei societăţii 4.2.Dizolvarea societăţii 4.2.1.Noţiune 4.2.2.Cauze generale de dizolvare 4.2.3.Efectele dizolvării 4.3.Lichidarea societăţii comerciale 5.Reorganizarea judiciară şi falimentul

PARTEA A IV-A OPERAŢIUNI ŞI INSTRUMENTE JURIDICE ÎN AFACERI

Capitolul VII. Proprietatea şi fondul de comerţ.......................................................................................................................... 32 1. Bunurile şi patrimoniul 1.1. Noţiunea şi clasificarea bunurilor 1.2..Patrimoniul: definiţie, caractere juridice 2.Principalele drepturi reale

1.Dreptul de proprietate 2.Formele dreptului de proprietate 3.Dezmembrămintele dreptului de proprietate

3. Fondul de comerţ 1.Noţiunea fondului de comerţ

3

2.Elementele fondului de comerţ 2.1.Elementele corporale ale fondului de comerţ 2.2.Elementele incorporale ale fondului de comerţ

4. Operaţiuni asupra fondului de comerţ 1.Vânzarea-cumpărarea fondului de comerţ 2.Gajul asupra fondului de comerţ

Capitolul VIII. Principalele tipuri de contracte în afaceri ......................................................................................................... 35 1.Elemente generale şi comune privind contractul

1.Noţiune, trăsături proprii, clasificare 2.Condiţii de existenţă şi validitate 3.Efectele şi desfiinţarea contractelor

2. Contracte principale utilizate în afaceri 1.Contractul de vânzare-cumpărare comercială

1.1.Noţiunea contractuluide vînzare-cumpărare 1.2.Comercialitatea contractului de vânzare-cumpărare 1.3.Trăsăturile caracteristice 1.4.Condiţiile de validitate 1.5.Încheierea contractului de vânzare-cumpărare 1.6.Efectele contractuli de vânzare-cumpărare

2.Contractul de mandat comercial 3.Contractul de comision 4.Contractul de agency 5.Contractul de consignaţie 6.Contractul de report 7.Contractul de cont curent 8.Contractul de gaj comercial 9.Contractul de factoring 10.Contractul de forfaiting 11.Contractul de leasing 12.Contractul de lease-back 13.Contractul de licenţă pentru brevet de invenţie 14.Contractul de transfer de know-how 15.Contractul de concesiune exclusivă 16.Contractul de franchising 17.Contractul de depozit 18.Contractul de navlosire 19.Contractul de consulting şi engineering 20.Contractul de reexport 21.Contractul de lohn 22.Contractul de turism

PARTEA A IV-A

RĂSPUNDEREA JURIDICĂ

Capitolul IX. Elemente generale prividn răspunderea juridică ................................................................................................ 47 1. Aspecte introductive 2. Noţiunea de răspundere juridică 3. Formele răspunderii juridice 4.Trăsături particulare ale formelor particulare ale răspunderii juridice

4.1. Răspunderea penală 4.2. Răspunderea civilă 4.3.Răspunderea materială 4.4. Răspunderea disciplinară 4.5. Răspunderea contravenţională

5. Elementele (condiţiile) răspunderii juridice 5.1. Subiectul răspunderii juridice 5.2. Fapta ilicită 5.3. Vinovăţia 5.4. Raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi rezultatul socialmente vătămător

6. Cauze de nerăspundere juridică 6.1. Cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei 6.2. Cauze care înlătură consecinţele răspunderii juridice

Bibliografie ...................................................................................................................................................................................... 50

4

PARTEA I MEDIUL JURIDIC AL AFACERILOR

CAPITOLUL I

INTRODUCERE ÎN SISTEMUL ROMÂN DE DREPT

I. NOŢIUNI SOCIO-JURIDICE INTRODUCTIVE Pentru înţelegerea locului şi importanţei dreptului în societate pe de o parte iar pe de altă

parte în sistemul general al ştiinţelor se impun clarificări, delimitări ale categoriilor şi termenilor avuţi în vedere în cadrul prezentului curs: societate, stat, drept, morală, categorii de drept (obiectiv, subiectiv), putere politică, instituţie politică, ştiinţa dreptului, administraţie publică etc.

1. Naţiunea şi suveranitatea naţională Dreptul reglementează relaţii umane care se formează în cadrul unei colectivităţi de oameni, ce

trăieşte de mai multe generaţii pe un acelaşi teritoriu, prin voinţa lor comună, reprezentând o naţiune. Noţiunea de suveranitate conţine, pe de o parte, supremaţia, adică însuşirea de a fi deplină,

nelimitată şi nesubordonată, iar pe de altă parte, independenţa, ceea ce semnifică neatârnarea faţă de orice putere străină şi se manifestă în relaţile externe. Pe plan politico-juridic, suveranitatea este expresia dreptului naţiunilor la autodeterminare.

2 Statul Statul este instituţia juridică voită şi creată de naţiune, investind-o cu putere suverană. Statul

este expresia puterii suverane a naţiunii, de unde rezultă că cele trei condiţii de existenţă a statului sunt : naţiunea, teritoriul şi puterea publică. Într-adevăr, statul ca instituţie juridică (“statul de drept”) este creat de naţiune, el exprimând în permanenţă voinţa naţiunii, iar puterea suverană cu care este investit statul de către naţiune se exercită asupra întregului teritoriu naţional.

3. Cetăţenia Cetăţenia este legătura politică şi juridică ce se stabileşte între un individ şi stat. Acestă

legătură este impusă individului de către stat, care este suveran în determinarea elementelor ce permit să se facă distincţie între “cetăţeni” şi “străini”. Articolul 1 din Legea nr. 21/1991 privind cetăţenia română precizează că : “cetăţenia română exprimă apartenenţa şi legătura unei persoane la statul român”. Cetăţenii români sunt egali în faţa legii (articolul 4 din Constituţie).

Cetăţenia română se poate dobâdi:prin naştere, prin repatriere , prin acordarea la cerere , Cetăţenia română se pierde: prin retragere , prin aprobarea renunţării la cetăţenie, în alte situaţii

speciale. Dovada cetăţeniei române se face cu buletinul de identitate, paşaport sau, în cazuri speciale,

prin certificat eliberat de reprezentanţele diplomatice române din străinătate. 4. Drepturile fundamentale ale cetăţenilor Drepturile fundamentale ale cetăţenilor sunt drepturi subiecive esenţiale pentru viaţa,

libertatea şi demnitatea acestora, pentru libera şi deplina dezvoltare a personalităţii umane, stabilite prin Constituţie şi prin Convenţiile Internaţionale la care România a aderat, şi garantate prin legi.

Drepturile şi libertăţile fundamentale prevăzute şi consacrate în acest mod, se pot grupa astfel : A.Drepturile şi libertăţile social-politice , la rândul lor se pot grupa în :

1. Drepturile şi libertăţile personale (inviolabilităţi) 2. Drepturile şi libertăţile democratice dintre care se evidenţiază : 3. Drepturile şi libertăţile politice din care fac parte:

B.Drepturile social–economice care se caracterizează prin prevederile constituţionale privind : dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii salariaţilor inclusiv inclusiv limitarea zilei de muncă la 8 ore şi interzicerea muncii forţate; dreptul la grevă pentru apărarea intereselor profesionale, economice şi sociale etc

C.Drepturile garanţii ale exercitării nestingherite a celorlalte drepturi şi libertăţi fundamentale: dreptul de petiţionare, acordat nu numai cetăţenilor individuali, ci şi „organizaţilor legal constituite” şi implică obligaţia autorităţilor publice sesizate de a răspunde; dreptul persoanelor vătămate de autoriţile publice de a obţine reparaţii

5

Constituţia României din 1991 cu modificările ulterioare, prevede de asemenea, ca o garanţie suplimentară pentru apărarea „drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti”, Instituţia Avocatului Poporului care, în acest scop, îşi poate exercita atribuţiile fie din oficiu, fie la cererea persoanei lezete în drepturile şi libertăţile sale.

5. Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor se referă la : fidelitatea faţă de ţară, care include şi

obligativitatea depunerii jurământului de către cetăţenii investiţi cu o funcţie publică; respectare Constituţiei şi a legilor, apărarea ţării incluzând şi obligativitatea serviciului militar pentru bărbaţi; contribuţia exclusiv financiară la cheltuieli publice în baza sistemului de taxe şi impozite stabilit prin lege ordinară şi exercitarea cu bună credinţă a drepturilor şi libertăţilor cetăţenesti fără a se încălca drepturile şi libertăţile celorlalţi.

6. Teritoriul Teritoriul statului este partea globului pământesc delimitată prin frontiera de stat, cuprinzând

solul, subsolul, apele şi coloana aeriană deasupra solului şi apelor, asupra căreia se exercită suveranitatea statului.

Din punct de vedere administrativ, teritoriul României este organizat în comune, oraşe, judeţe. Limitele unităţilor teritorial-administrative, precum şi constituirea de zone economice se prevăd prin legi organice. Articolul 3 din Constituţie stipulează că pe teritoriul României nu pot fi strămutate sau colonizate populaţii străine.

7. Sistemul administrativ în România Puterea de stat, puterea cu care statul este investit de naţiune, se exercită potrivit unor reguli,

care îi stabilesc întinderea şi modalităţile de exercitare. Se caracterizează prin următoarele atribute: o este o putere instituţionalizată o este o putere publică o este o putere de comandă şi constrângere,

În scopul exercitării puterii sale suverane, statul ca instituţie juridică, este dotat cu organe de expresie a acesteia denumite, în termenii Constituţiei „autorităţi publice”. În funcţie de domeniul în care acestea exercită puterea suverană de stat, se pot distinge: puterea legislativă; puterea executivă; puterea

Indiferent de forma de guvernământ (de conducere, de cârmuire a treburilor publice) în statele democratice, exercitarea puterii suverane a statului se bazează pe principiul separaţiei puterilor în stat, potrivit căruia fiecare dintre cele trei puteri (legislativă, executivă şi judecătorească) îşi are domeniul său propriu, pe care nici una din celelalte două nu trebuie să-l încalce.

Autoritatea publică, nedefinită de textul Constituţiei trebuie înţeleasă ca fiind organul de stat ce deţine puterea legitimă de a comanda, de a obliga pe toată lumea. În orice caz “autoritatea publică” nu coincide integral cu noţiunea de “organ de execuţie” şi nici cu cea de “putere a statului”.

Astfel, textul constituţional enumeră în ordine precizând totodată şi principalele lor atribuţii următoarele “autorităţi publice”:

A. Parlamentul Parlamentul este definit ca fiind “organ reprezentativ suprem al poporului român” şi “unică

autoritate legiuitoare”. Cu toate acestea puterea de a legifera nu aparţine în toată plenitudinea ei numai Parlamentului, deoarece art. 90 – Constituţie prevede şi procedura “referendumului” în “probleme de interes naţional” declanşată la iniţiativa Preşedintelui României (doar cu “consultarea” Parlamentului). Pe de altă parte, art. 114 Constituţie prevede şi posibilitatea “delegării legislative” adică obligarea temporar a Guvernului (autoritate executivă) de a emite “ordonanţe” în domeniul legilor ordinare.

B. Puterea executivă a) Guvernul, ca autoritate publică ce exercită puteri executive asigură „realizarea politcii interne

şi externea ţării potrivit programului de guvernare acceptat de parlament” , şi are conducerea generală a administraţiei publice. Este alcătuit din prim-ministru, miniştrii şi alţi membri stabiliţi prin lege organică (art. 101 - Constituţie).

b)Administraţia publică se compune din „Administraţia Centrală de Specialitate” (ministere şi alte orgnane de specialitate din subordinea Guvernului) şi „Administraţia publică locală” (autorităţile

6

comunale şi orăşeneşti, Consiliile locale, Prefectul), care funcţionează conform principiului autonomiei locale şi al descentralizării serviciilor publice ( art. 119 - Constituţie).

C.Autoritatea judecătorească Autoritatea judecătorească – puterea de a înfăptui justiţia, este „separată de celelalte puteri ale

statului având atribuţii proprii” ce sunt îndeplinite de către Instanţele judecătoreşti şi de Ministerul Public (art. 1 din Legea 92/1992).

a)Instanţele judecătoreşti soluţionează pricinile civile, penale şi orice alte pricini date în competenţa lor. Ele sunt organizate (potrivit Legii 92/1992) într-un sistem format din : Judecătorii; Tribunale; Tribunale militare; Curţi de Apel; Curtea Supremă de Justiţie.

b)Ministerul Public „reprezintă interesele generale ale socităţii”, apărând ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţiile cetăţenilor (Art. 130 - Constituţie) exercitându-si atribuţile prin procurori constituiţi în parchete pe lângă toate gradele de Instanţe Judecătoreşti. Procurorii îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea Ministerului Justiţiei, exercitarea atribuţiilor lor realizâdu-se numai în temeiul legii şi pentru asigurare respectării legii (Art. 30 Legea 92/1992).

c)Curtea Constituţională ca autoritate publică, „este unica autoritate de jurisdicţie constituţională în Romania” şi este „independentă faţă de orice autoritate publică”, scopul instituirii ei fiind „garantarea supremaţiei Constituţie”. Curtea Constituţională, pe lângă controlul constituţionalităţii legilor şi reglementăriilor Parlamentului şi al ordonanţelor Guvernului, se pronunţă şi asupra excepţilor de neconstituţionalitate a legilor ridicate în faţa Instanţelor de Judecată, avizează (consultativ) asupra propunirilor de suspendare din funcţie a Preşedintelui României, judecă contestaţiile care au ca obiect neconstituţionalitatea partidelor politice etc.

d)Curtea de Conturi – care potrivit art. 139 – Constituţie „exercită controlul asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financialre ale statului” are şi ea atribuţiuni privind exercitarea jurisdicţiei. Membrii Curţii de Conturi sunt numiţi de parlament şi sunt şi ei independenţi si inamovibili.

D.Preşedintele României Preşedintele României „reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale, al

unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării”. Veghind la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice, Preşedintele mediază „între puterile statului, precum şi între stat şi societate” (art. 80 - Constituţie). El este ales prin vot universal pentru un mandat de 5 ani, ce poate fi reînnoit o singură dată.

II. DREPTUL 1. Definiţia dreptului Dreptul reprezintă un ansamblu de reguli de comportare în relaţiile sociale, ale căror

principal caracter este obligativitatea (la nevoie impus) pentru membrii societăţii oranizate. El include totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile sociale dintr-un stat.

Ştiinţa dreptului are ca obiect modalităţile de elaborare, aplicare, control, modificare sau scoatere din uz a normelor juridice.

2. Factori de configurare a dreptului Factorii de configuarare a dreptului reprezintă cauzele sau forţele motrice care îl determină,

orientându-l să prevadă o reglementare sau alta. Aceşti factori care configurează dreptul pot fi grupaţi astfel : mediul natural cadrul social, istoric, etnic, naţional; cadrul social-economic; sistemul politic; cadrul cultural-ideologic; factorul internaţional

Încă din antichitate gânditori şi jurişti ca Protagoras, Aristotel, Cicero au demonstrat că dreptul natural este imuabil, veşnic şi decurgând din natura oamenilor (a societăţii ) şi a tuturor lucrurilor la nivel de Univers, pe când dreptul pozitiv (dreptul creat de oameni ) este schimbător şi de aceea trebuie să se bazeze pe dreptul natural.

3. Categorii de drept

a) Dreptul privat Dreptul privat cuprinde acele ramuri de drept care au ca obiectiv de reglementare raporturile

juridice în care părţile se înfăţişează pe poziţii de egalitate juridică. În aceste raporturi poate participa şi statul sau organele sale, dar numai în calitatea lor de persoane juridice.

7

În dreptul privat sunt incluse, în principal, următoarele ramuri de drept: dreptul civil, dreptul comercial, dreptul comerţului internaţional, dreptul internaţional privat, dreptul muncii, dreptul familiei, dreptul procesual civil, dreptul transporturilor etc

b) Dreptul public Dreptul public cuprinde relaţii privind tot interesele individuale, dar apărute între indivizi pe de

o parte şi întreaga comunitate ( statul ) pe de altă parte. Dreptul public are, deci, ca obiect de reglementare acele raporturi juridice stabilite între o autoritate aparţinând uneia dintre cele trei puteri separate în stat ( legislativă, executivă şi judecătorească ) şi o persoană fizică sau juridică situată pe o poziţie juridică de subordonareDin domeniul dreptului public ( de la „publicus” = comun, al tuturor) fac parte: dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul mediului, dreptul penal, dreptul procesual penal şi dreptul financiar şi fiscal.

4.Principiile dreptului

Studiul principiilor dreptului prezintă importanţă sub mai multe aspecte: sunt reguli călăuzitoare a sistemului de drept pragmatic; ori de câte ori există lacune legislative se recurge la principii pentru rezolvarea multitudinii şi diversităţii de situaţii apărute în societate şi cărora organele de stat competente trebuie să le dea o rezolvare; principiile proprii fiecărei ramuri din sistemul dreptului românesc sunt elaborate pe baza acestor principii generale, ele fiind o aplicaţie specifică a acestora.

În dreptul românesc contemporan cele mai cunoscute principii fundamentale sunt considerate: principiul exercitării suverane de către popor a puterii de stat; principiul pluralismului politic; principiul separaţiei puterilor în stat; principiul egalităţii juridice a tuturor cetăţenilor; principiul apărării ordinii de drept şi a libertăţii umane.

III. NORMA DE DREPT

1. Definiţia şi trăsăturile normei juridice Norma de drept reprezintă o regulă de conduită generală, impersonală şi obligatorie, instituită sau

sancţionată de autoritatea publică, aplicată din conştiinţa juridică a oamenilor şi, în caz de abatere, prin constrângerea ( forţa coercitivă ) asigurată de autoritatea publică.

2.Clasificarea normelor juridice Se poate face folosind mai multe criterii, dintre care cel mai important este caracterul conduitei

prescrise prin dispoziţie, potrivit căruia se disting: norme imperative; norme permise.. 3.Aplicarea normelor juridice

Din punct de vedere strict juridic, aplicarea normelor juridice ( în mod curent se foloseşte expresia „aplicarea legii”) constă în activitatea concretă a tuturor autorităţilor publice şi cu deosebire a autorităţilor judecătoreşti, de realizare (traducere în viaţă) a dispoziţiei şi eventual a sancţiunii cuprinse în norma juridică ce formează conţinutul tuturor categoriilor de acte normative. Pentru acestea însă, este necesar ca, în primul rând să se precizeze unde, pe ce teritoriu se aplică norma („aplicarea legii în spaţiu”), când se aplică norma („ aplicarea legii în timp) şi cui se aplică norma („căror subiecte de drept”)

IV. IZVOARELE DE DREPT

Prin izvoare ale dreptului, în sens juridic, ştiinţa juridică are în vedere, într-o formulare foarte

generală, formele de exprimare ale normelor juridice în cadrul unui sistem de drept în diferite epoci şi tări.

1.Izvoare directe Principalul izvor de drept este „actul normativ”, adică actul autorităţii publice componente

cuprinzând norme juridice. Prin actul normativ, autoritatea publică fie preia ( sancţionează”) o cutumă, un obicei, fie „instituie” o reglementare nouă. Sunt încadrate ca izvoare directe: legea şi actele juridice subordonate legii: decretul, ordonanţa de guvern şo actele administrative. De asememea tratatele internaţionale ratificate prin legile interne.

8

2.Izvoare indirecte Sunt acelea care pentru a căpăta forţa juridică şi a deveni izvoare de drept au nevoie de

recunoaşterea sau sancţioanarea lor de către autoritatea publică. În sistemul român de drept acestea sunt: cutuma (sau obiceiul), practica judiciară şi doctrina de specialitate.

V. RAPORTUL DE DREPT 1 Noţiuni generale, caractere, definiţie; condiţii Raportul juridic (de drept ) este o relaţie formată în baza unei norme de drept şi în care

participanţii apar ca titulari de drepturi şi obligaţiuni reciproce, a căror realizare este garantată la nevoie prin forţa materială publică de constrângere.

Pentru ca un raport juridic să se poată forma este necesar ca, în prealabil, să se găsească întrunite trei condiţii de existenţă ( premise): existenţa unei norme juridice; existenţa unor subiecte de drept, existenţa unor fapte juridice

Orice raport juridic cuprinde în structura sa trei elemente: sibiectele raportului juridic; conţinutul şi respectiv obiectul raportului juridic.

2. Subiectele raportului juridic A.Calitatea de subiect de drept Subiecte adică părţi ale raportului de drept pot fi numai oamenii, consideraţi ca indivizi sau în

colectivităţi constituite în condiţiile legii. Omul în sine, însă, nu este subiect de drept, ci numai dacă din punctul de vedere al dreptului ise recunoaşte şi i se atribuie această calitate; dacă i se dă capacitatea (posibilitatea) de a fi subiect de drept : capacitatea juridică. Aceasta înseamnă că însuşirea (calitatea) de subiect de drept a omului este condiţionată de recunoaşterea calităţii sale juridice.

Capacitatea juridică este deci, aptitudinea generală şi abstractă a persoanei de a avea drepturi şi obligaţii în cadrul raporturilor juridice manifestate în societate. Capacitatea juridică este determinată de lege, cu unele particularităţi pentru fiecare ramură de drept.

B.Persoana fizică – subiect de drept Persoana fizică este omul în individualitatea sa, căruia legea îi recunoaşte calitatea de subiect de

drepturi şi obligaţii în raporturile juridice. Capacitatea de folosinţă a persoanelor fizice este generală şi egală în sensul că o au toate

persoanele fizice în aceeaşi măsură şi se referă la toate drepturile prevăzute de Constituţie şi de alte legi. Ea se dobândeşte în momentul conceperii , dacă este în interesul copilului născut viu. Capacitatea de folosinţă încetează odată cu moartea persoanei sau prin declararea judecătorească a morţii.

Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice, deoarece este condiţionată şi de discernământul acesteia şi întrucât din cauze naturale discernământul nu este acelaşi la toate persoanele, nu se poate suprapune peste cea de folosinţă. Într-adevăr, legea (decretul nr. 31/ 1954) pentru a ocroti pe cei lipsiţi de discernământ, face o distincţie între persoanele fizice din punctul de vedere al capacităţii de exerciţiu stabilind trei categorii :

a)persoanele fizice având capacitatea de exerciţiu deplină b)persoanele fizice având capacitate de exerciţiu restrânsă c)persoanele fără capacitate de exerciţiu ( incapabile Individualizarea persoanei fizice în raporturile juridice se realizează prin anumite mijloace de

identificare denumite şi atribute de identificare, şi anume: numele, domiciliul , starea civilă C.Persoana juridică – subiect de drept Persoana juridică este un colectiv (grupare) de oameni care, constituită fiind în condiţiile legii

pentru dobândirea calităţii de subiect de drept, primeşte anumite drepturi şi obligaţii, putând deci să stea în justiţie ca reclamant sau pârât. Elementele constitutive (condiţiile stabilite de decretul nr. 31 / 1954 ) ale persoanei juridice sunt:

- organizare de sine stătătoare - independenţa patrimonială - scopul anumit

9

Capacitatea juridică a persoanei juridice este o capacitate specială, diferită de cea a persoanelor fizice. Astfel capacitatea de folosinţă se referă numai la drepturile şi obligaţiile care corespund scopului pentru care a fost înfiinţată (începe din momentul înfiinţării şi încetează la desfiinţarea ei), iar capacitatea de exerciţiu, deoarece nu se poate pune problema discernământului coincide în ceea ce priveşte conţinutul, cu cea de folosinţă. Capacitatea de exerciţiu începe în momentul constituirii organelor de conducere (voinţa persoanelor fizice membre ale acestor organe fiind considerată însăşi voinţa persoanei juridice) şi se poate prelungi şi după desfiinţarea persoanei juridice (pentru lichidarea patrimoniului persoanelor juridice dizolvate).

Persoana juridică are două atribute ocrotite de lege şi stabilite prin actul de înfiinţare : denumirea (posibilitatea de a fi individualizată prin denumire) şi sediul (locul unde îşi are sediul organul de conducere, servindu-i la individualizarea în spaţiu).

Înfiinţarea persoanei juridice poate avea loc prin : - emiterea unui act de înfiinţare al autorităţii publice competente organ al administraţiei

centrale sau locale de stat (pentru instiutuţile bugetare, Regiile autonome de stat şi Societăţile comerciale cu capital de stat)

- încheierea unui act de înfiinţare a constituienţilor aprobat de autoritatea publică competentă (pentru societăţiile comerciale, organizaţii cooperatiste etc.)

- încheierea unui act de înfiinţare a constituienţilor autorizat în prealabil de autoritatea prevăzută de lege, sau prin orice alt mod stabilit de lege. Desfiinţarea persoanei juridice poate avea loc prin :

- reorganizare, care poate avea forma unei comasări, absorbţii, fuziuni sau divizări; în toate cazurile activitatea persoanei juridice desfiinţate este continuată de alte persoane juridice rezultate din reorganizare

- dizolvare, ce poate fi la rândul său : •voluntară (decisă de constituienţi, datorită realizării scopului, imposibilităţii

realizării lui expirării termenului etc.) sau • silită (în cazul socităţilor comerciale declarate în stare de faliment); în ambele

cazuri încetează şi ativitatea persoanei juridice, iar patrimoniul său se lichidează. 3. Conţinutul raportului juridic

Totalitatea drepturilor şi obligaţilor subiecţilor între care se desfăşoară o relaţie socială formează conţinutul raportului juridic şi sunt prevăzute în norma juridică. Drepturile şi obligaţile nu sunt rupte unele de altele, ci se presupun şi se coordonează reciproc, astfel încât ceea ce poate pretinde subiectul activ este exact ceea ce constituie îndatorirea subiectului pasiv. Spunem aşadar că drepturile şi obligaţile în cadrul raportului juridic sunt corelative.

4. Obiectul raportului juridic Obiectul raportului juridic reprezintă conduita subiectelor prin care acesta stabilesc între ele

drepturi şi obligaţii prevăzute de normele juridice. Altfel spus, obiectul raportului juridic îl constituie acea acţiune sau acea inacţiune asupra căreia sunt îndreptate drepturile subiective şi obligaţiile participanţilor la raportul juridic.

Aşadar, obiectul raportului juridic îl formează acţiunea sau inacţiunea pe care titularul dreptului (subiectul activ) este îndreptăţit să pretindă şi pe care celălalt subiect (cel pasiv) este obligat să o săvârşească sau trebuie să se abţină de a o săvârşi.

10

PARTEA A II-A ACTIVITATEA DE AFACERI

CAPITOLUL II INTRODUCERE ÎN DREPTUL AFACERILOR

1. Afacerea: concept şi realităţi moderne

Nici un alt domeniu de activitate nu presupune o motivaţie mai profundă şi o finalitate mai complexă, o investiţie mai mare de profesionalism şi creativitate, o previziune mai realistă a efectelor sale, dar şi o trăire mai intensă a vieţii, precum domeniul afacerilor. În decursul timpului conceptul de afacer a cunoscut numeroase definiţii şi o evoluţie ocnstatntă regăsită în concepţia autorilo citaţi. În ceea ce ne priveşte, considerăm pentru cursul de faţă, definirea conceptului de “afacere” ca fiind ansamblul manifestărilor individuale şi colective, îmbrăcând forme juridice şi coordonate după principii economice, puse în slujba satisfacerii trebuinţelor umane fundamentale, în contextul raporturilor comunităţii în care aceasta se exprimă la un moment dat.

2. Conceptul de „comerţ”

În limbajul juridic, în accepţiunea Codului comercial român, termenul de “comerţ” are un înţeles complex, cuprinzând deopotrivă intreprinderile de producţie şi servicii, operaţiunile bancare, precum şi alte activităţi conexe. Această concluzie se desprinde din prevederile art. 3-6 şi urm. Din C. com., care enumeră aceste activităţi. De asemenea Codul civil extinde sfera de referinţă a conceptului în discuţie, la un înţeles mai larg: acela de circuit civil, care înglobează şi operaţiunile juridice cu lucruri imobile.

3. Conceptul de „drept al afacerilor” În literatura de specialitate, atât română cât şi străină, s-au vehiculat diverse propuneri de concepte

precum: “Drept al intreprinderii”, “Drept economic” ori Dreptul comerţului”1 În ceea ce ne priveşte, din considerente didactice şi având în vedere faptul că legislaţia română în

vigoare utilizează în mare parte conceptul de “comerţ/comercial”, stabilim pentru cursul de faţă accepţiunea utilizării acestui concept în sfera sa lărgită, echivalentă noţiunii de “afacere”, motiv pentru care vom folosi de fiecare dată sintagma de “Drept al afacerilor”, preferabilă oricărei alte variante, atunci când este vorba de sistemul juridic complex aplicabil acestui domeniu, şi, respectiv, sintagmele “comercianţi”, “cod comercial”, “activitate comercială” etc. utiliate încă de legislaţia română, cu sublinierea că acestea au o sferă de aplicabilitate extinsă, incluzând şi acoperind sectoare ale vieţii private şi publice multidimensionale în privinţa impactului: financiar-fiscale, de mediu, protecţia muncii şi protecţia consumatorului etc.

4. Definiţia şi trăsăturile Dreptului afacerilor A. Definiţie. Dreptul afacerilor reprezintă ansamblul normelor juridice reglementând raporturi sociale

ce vizează activitatea umană indivduală şi colectivă în domeniul relaţiilor economice şi în domeniile conexe acestora.

B. Trăsăturile definitorii ale Dreptului afacerilor În literatura de profil s-au purtat şi se poartă încă vii discuţii cu privire la autonomia şi la caracterul distinct, ca ramură de drept, a Dreptului afacerilor.2 Susţinând, alături de alţi autori3 deplina identitate a acestuia în cadrul sistemului român de drept, trebuie să precizăm, totodată, specificul aparte pe care îl dobândesc normele juridice ale Dreptului afacerilor, specific născut din chiar caracterul său de disciplină, ştiinţă şi tehnică prin excelenţă aplicativă.

În acest context trăsăturile Dreptului afacerilor sunt următoarele: rapiditatea, punctualitatea, creditul reciproc, securitatea, dinamismul, eficienţa, sensibilitatea la influenţele internaţionale

5. Istoricul legislaţiei comerciale române Legislaţia română în domeniul afacerilor, deşi tânără în comparaţie cu alte sisteme internaţionale,a cunoscut o evoluţie marcantă în timp, încadrată istoric şi ştiinţific în următoarele etape:

A. Perioada dreptului comercial de origine franceză (1840-1887) B. Codul comercial din 1887 de inspiraţie italiană C. Extinderea aplicării Codului comercial român în Ardeal, în Basarabia şi în Bucovina

6. Izvoarele Dreptului afacerilor Ca parte componentă a sistemului român de drept, Dreptul afacerilor îşi are sursa de existenţă şi dezvoltare în celeaşi categorii de izvoare generale prezentate în secşiunea anterioară.

1 Idem, p19-20. 2 A se vedea I. Turcu, op. cit.,p.23-25; O.Răducan, op.cit., p.6-7. 3 I.L.Georgescu, St.Cărpenaru, I.Turcu, O.Răducan, Yves Guyon.

11

CAPITOLUL III

AFACERILE CA FAPTE DE COMERŢ

I. FAPTELE DE COMERŢ ÎN DREPTUL ROMÂN 1. Actele şi faptele de comerţ Actul juridic civil este o manifestare de voinţă a uneia sau mai multor persoane fizice sau juridice,

săvârşită în scopul de a crea sau stinge raporturi juridice civile. Faptele juridice sunt evenimente şi acţiuni săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice.

Codul comercial român stabileşte în articolul 3 anumite acte şi operaţiuni pe care le califică drept "fapte de comerţ", prin săvârşirea cărora se nasc raporturi juridice ce sunt reglementate prin legile comerciale.

2. Noţiunea şi caracteristicile faptelor de comerţ

Codul comercial nu dă o definiţie a faptei de comerţ; el stabileşte numai o listă a actelor juridice şi operaţiunilor pe care le declară fapte de comerţ8. În doctrina de profil au fost exprimate mai multe puncte de vedere. Reţinem ca pertinentă definiţia dată în baza teoriei mixte şi care exprimă că faptele de comerţ sunt fapte juridice, acte juridice si operaţiuni economice prin care se realizează producerea de mărfuri, executarea de lucrări ori prestarea de servicii, sau o interpunere în circulaţie a mărfurilor, cu scopul de a obţine profit.4

Existenţa unei definiţii generale a faptei de comerţ prezintă interes practic sub mai multe aspecte5:

a) Întrucât unele acte juridice sunt bivalente - comerciale şi civile - este imperios necesar să se stabilească un criteriu de delimitare între actele comerciale şi actele civile, în scopul facilităţii tranzacţiilor comerciale şi întăririi creditului, actele comerciale fiind supuse unor reguli speciale, diferite de cele aplicabile actelor civile.

b) O definiţie generală a faptei de comerţ este necesară, deoarece, aşa cum am arătat, enumerarea faptelor de comerţ, făcută de art. 3 C.com., fiind enunţiativă şi nu limitativă, trebuie să existe anumite criterii de comercialitate, în temeiul cărora instanţa judecătorească să poată recunoaşte şi alte acte sau operaţiuni ca fapte de comerţ, chiar dacă ele nu sunt prevăzute expres de lege;

c) În sfârşit, o definiţie generală a faptei de comerţ serveşte, pe un plan mai general, la determinarea sferei dreptului comercial şi, implicit, la delimitarea acestuia de dreptul civil.

3. Clasificarea faptelor de comerţ Datorită caracterului eterogen al faptelor de comerţ reglementate de lege nu este posibil a fi

folosite criterii unitare de clasificare6. În doctrina clasică, faptele de comerţ au fost clasificate în două mari categorii: - fapte de comerţ obiective - fapte de comerţ subiective. - fapte de comerţ unilaterale (sau mixte) II. FAPTELE DE COMERŢ OBIECTIVE Aceste fapte, în majoritatea lor sunt operaţii economice, adică activităţi economice şi mai puţin

acte juridice, ele nu pot fi clasificate decât pe baza unor criterii economice, care au la bază obiectul şi funcţia economică a operaţiunilor respective, fiind deci fapte de comerţ obiective.

Ţinându-se seama de aceste criterii (economice) faptele de comerţ obiective pot fi împărţite în trei subgrupe:

a) operaţiunile de interpunere în schimb sau circulaţie; b) operaţiunile care privesc organizarea si desfăşurarea activităţii de producţie (adică activitatea

întreprinderilor) c) operaţiunile conexe ori accesorii (adică faptele care datorită legăturii lor cu operaţiile pe care

Codul comercial le consideră fapte de comerţ sunt si ele considerate fapte de comerţ).

4 A se vedea supra, precizările făcute cu ocazia discuţiei pe tema conceptului de “afacere” 5 Ibidem, p. 27. 6 A se vedea Vasile Pătulea, Corneliu Turuianu, Curs..., op. cit., p. 14-15.

12

III.FAPTELE DE COMERŢ SUBIECTIVE Art. 3 din C.com. enumera actele şi operaţiunile considerate, datorită conţinutului lor, fapte de

comerţ obiective. În art. 4 C.com. se prevede însă că sunt socotite ca fapte de comerţ şi "celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul"7

Prin urmare, pe lângă faptele de comerţ obiective (a căror comerciabilitate este independentă de calitatea persoanei care le săvârşeşte), Codul comercial consacră drept fapte de comerţ şi acele acte care dobândesc caracter comercial datorită calităţii de comerciant a persoanei care le săvârşeşte (este vorba de categoria faptelor de comerţ subiective).

IV. FAPTELE DE COMERŢ UNILATERALE SAU MIXTE Faptele de comerţ (obiective sau subiective) pot fi bilaterale (când actul sau operaţiunea are

caracterul unei fapte de comerţ pentru ambele părţi implicate în raportul juridic), unilaterale sau mixte (când actul sau operaţiunea are caracterul unei fapte de comerţ numai pentru una dintre părţi, pentru cealaltă putând fi un act de natură civilă; de exemplu, un contract încheiat între un comerciant şi un agricultor pentru cumpărarea unei cantităţi de legume).8

Art. 56 din C.com. prevede, în această privinţă, că "dacă un act este comercial numai pentru una din părţi, toţi contractanţii sunt supuşi, în ce priveşte acest act, legii comerciale". Soluţia se justifică prin aceea că, întrucât este vorba de un act juridic unic, el nu poate fi supus, simultan, la două reglementări: una comercială şi una civilă.

7 A se vedea Vasile Pătulea, Corneliu Turuianu, Cus..., op. cit., p. 19. "Ibidem, p. 20-21. 8 Ibidem, p. 20-21.

13

PARTEA A III-A PARTICIPANŢII ÎN AFACERI

CAPITOLUL IV

SUBIECTELE DREPTULUI AFACERILOR

I. NECOMERCIANŢII PARTICIPANŢI ÎN AFACERI A. Reguli aplicabile tuturor necomercianţilor Atât persoanele fizice cât şi persoanele juridice care nu au calitatea de comerciant pot intra sub

incidenţa normelor dreptului afacerilor dacă participă: a)la un act subiectiv de comerţ plasat în sfera de aplicare a prezumţiei create prin art. 4 al C.com.; b)la efectuarea unui act obiectiv de comerţ dintre cele enumerate de art. 3 al Codului comercial. În nici una din aceste situaţii participantul nu dobândeşte calitatea de comerciant, dar îi sunt

aplicabile normele privind obligaţiile comerciale. Această concluzie se desprinde cu claritate din textele Codului comercial: art 9, 56, 893, 945.

B. Persoanele fizice

Necomercianţii persoane fizice pot participa, la efectuarea unui act de comerţ, dacă au capacitatea de exerciţiu deplină, care se dobândeşte odată cu vârsta majoratului (art. 8 al Decretului nr. 31/1954) şi poate înceta prin punerea sub interdicţie (art. 142 al Codului familiei). Actele juridice ale minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă (14-18 ani) se încheie de către acesta, cu încuviinţarea prealabilă sau a tutorelui (art. 9 al Decretului nr. 31/1954). Tot calitatea de necomercianţi, participanţi în comerţ o au şi asociaţii sau acţionarii societăţilor comerciale, prepuşii şi reprezentanţii acestora, în toate aceste cazuri, calitatea de comerciant având-o persoana juridică, societatea comercială. C.Persoanele juridice

Persoanele juridice civile, asociaţiile şi fundaţiile, înregistrate conform prevederilor Ordonanţei nr. 26 din 30.01.2000, societăţile agricole ca şi sindicatele, partidele politice şi cultele pot participa la comerţ:

a) Efectuând acte de comerţ izolate sau accesorii, în cadrul limitat de principiul specialităţii capacităţii lor de folosinţă (art. 34 al Decretului nr. 31/ 1954; "Persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut. Orice act juridic care nu este făcut în vederea realizării acestui scop este nul".)

b) Participând ca partener al unui comerciant, la un act subiectiv de comerţ (art.4 C.com.) c) Înfiinţând societăţi comerciale, în legătură cu scopul principal prvăzut în statutul per-soanei

juridice. Problema determinării sferei de acţiune a acestei "legături" poate fi abordată restrictiv sau

extensiv. Statul săvârşeşte acte de comerţ prin societăţile comerciale cu capital integral de stat şi prin regiile

autonome, fără a dobândi el însuşi calitatea de comerciant (art. 8 Cod comercial: "Statul, judeţul şi comuna nu pot avea calitatea de comercianţi").

II. COMERCIANŢII 1. Noţiunea de comerciant şi categoriile comercianţilor Potrivit Codului comercial român, subiecte ale raporturilor comerciale pot fi atât comercianţii, cât

şi necomercianţii. Într-adevăr, dreptul comercial român are la bază sistemul obiectiv. Reglementarea sa se aplică oricărei persoane care săvârşeşte fapte de comerţ obiective (art. 3 C.com.), indiferent dacă persoana care le săvârşeşte are sau nu calitatea de comerciant. Ca expresie a concepţiei sale obiective, Codul comercial prevede că: "Sunt comercianţi aceia care fac fapte de comerţ, având comerţul ca profesiune obişnuită, [precum] şi societăţile comerciale" (art. 7). Deci, au calitatea de comerciant atât persoanele fizice care săvârşesc fapte de comerţ ca profesiune obişnuită (comercianţii individuali) cât şi persoanele juridice, adică societăţile comerciale (comercianţii colectivi).

14

Daca săvârşirea faptelor de comerţ are un caracter profesional, persoana în cauză devine comerciant (art. 7 C.com.). Odată dobândită calitatea de comerciant, toate actele şi faptele juridice ale acestei persoane sunt prezumate a fi comerciale (art. 4 C.com.).9

Dacă însă săvârşirea faptelor de comerţ obiective de către o persoană are caracter accidental, deşi raportul juridic care s-a născut este supus reglementării comerciale, totuşi persoana care le-a săvârşit păstrează calitatea de necomerciant (art. 9 C.com.). Situaţia este aceeaşi şi în cazul în care actul încheiat este o faptă de comerţ numai pentru una din părţile actului juridic; raportul juridic este supus reglementării dreptului comercial, fără ca, prin aceasta, persoana pentru care actul nu este faptă de comerţ să devină comerciant.

Interesul practic al distincţiei între comercianţi şi necomercianţi10 Deşi cu o singură distincţie – solidaritatea codebitorilor – regulile specifice obligaţiilor comerciale

se aplică şi necomercianţilor care participă la un actde comerţ, totuşi distincţia dintre necomercianţi şi comercianţi prezintă importanţă deoarece:

• efectuarea de acte de comerţ de natura celor prevăzute de C. comercial sau de alte acte normative, în mod repetat, ca o profesiune ( art.7 C.com.) fără a fi dobândit legal calitatea de comerciant prin înmatriculare în registrul comerţului, constituie activitate comercială ilicită şi atrage răspunderea contravenţională sau penală, după caz;

• din calitatea de comerciant decurge prezumţia de comercialitate a tuturor actelor şi faptelor licite sau ilicite ale acestuia ( art.4 C.com.)

• comerciantul are îndatoriri profesionale specifice: înmatricularea în registrul comerţului înainte de a începe activitatea comercială; înscrierea în acelaşi registru a unor menţiuni ulterioare; ţinerea registrelor contabile etc.

• comercianţii sunt datori să se abţină de la acte şi fapte de concurenţă neloială ( Legea nr. 82/1991, legea nr. 21/1996 )

• numai insolvenţa comercianţilor poate antrena aplicarea procedurii reorganizării şi falimentului ( Legea nr. 64/1995)

• comercianţii pot dobândi calitatea de membru al Camerei de Comerţ şi Industrie (D.-L. nr.139/1990)

• comercianţii sunt supuşi obligaţiei de plată a impozitului pe profitul obţinut din activitatea comercială.

2. Categoriile de comercianţi Potrivit art. 7 C.com., comercianţii se împart în două categorii: comercianţii persoane fizice

(comercianţii individuali) şi societăţile comerciale (comecianţii colectivi). Acestea sunt principalele categorii de comercianţi, dar nu sunt singurele categorii, în temeiul art. 1 alin. 2 din Legea nr. 26/1990, la acestea se adaugă regiile autonome şi organizaţiile cooperatiste. O situaţie aparte o au micii comercianţi11.

a) Comercianţii persoane fizice. Persoanele fizice au calitatea de comerciant dacă săvârşesc fapte de comerţ cu caracter profesional. În concepţia Codului comercial, comerciantul persoană fizică este definit nu prin apartenenţa sa la un anumit grup profesional, ci prin actele şi operaţiunile, adică prin faptele de comerţ pe care le săvârşeşte în mod profesional. De remarcat că persoana fizică are calitatea de comerciant, atât în cazul când săvârşeşte fapte de comerţ cu caracter profesional în mod in-dependent, cât şi în cazul când realizează această activitate în cadrul unei asociaţii familiale, în condiţiile Legii 507/2002, sau al unei societăţi în participaţiune, în condiţiile art. 251. C.com.

b) Societăţile comerciale. In privinţa societăţilor comerciale, Codul comercial se mul-ţumeşte să precizeze că ele au calitatea de comerciant.Într-adevăr, prin însuşi obiectul lor comercial, societăţile comerciale sunt recunoscute în calitate de comerciant. În concepţia Codului comercial, prin societăţile comerciale trebuie să înţelegem atât societăţile comerciale constituite în condiţiile Legii nr. 31 / 1990 cât şi societăţile comerciale cu capital de stat înfiinţate în temeiul Legii nr. 15/1990.

c) Regiile autonome. Aceste entităţi au luat fiinţă prin reorganizarea unităţilor economice de stat, în temeiul Legii nr. 15/1990, în ramurile strategice ale economiei naţionale. Regiile autonome desfăşoară o activitate comparabilă cu cea a societăţilor comerciale. Ele sunt persoane juridice şi funcţionează pe bază de gestiune economică şi autonomie financiară.

9 A se vedea Viorel Daghie, Răducan Oprea, Doina Mihăilă, Drept..., op. cit., p. 55-57. 10 I.Turcu, Tratat…., op.cit.,p.192 11 Ibidem, p. 61-62.

15

d) Organizaţiile cooperatiste. Potrivit legilor lor organice, organizaţiile cooperatiste desfăşoară o activitate de producere şi desfacere de mărfuri şi prestări de servicii. Organizaţiile cooperatiste îşi desfăşoară activitatea pe baza principiilor gestiunii economice şi beneficiază de personalitate juridică conform legilor proprii.

3. Calitatea de comerciant A. Dobândirea calităţii de comerciant În temeiul Codului comercial, calitatea de comerciant se dobândeşte în mod diferit, după cum este

vorba de o persoană fizică sau o societate comercială (persoana juridică).29 Deosebirea se explică prin caracterele specifice celor două categorii de subiecte parti-cipante la

raporturile comerciale. a) Dobândirea calităţii de comerciant de către persoana fizcă

Potrivit art. 7 C.com. "sunt comercianţi aceia care fac fapte de comerţ având comerţul ca profesiune obişnuită"... Din textul legal rezultă că, pentru a dobândi calitatea de comerciant, persoana fizică trebuie să îndeplinească două condiţii: săvârşirea faptelor de comerţ, pe de o parte, iar pe de alta, efectuara acestui lucru ca o profesiune obişnuită.

Pentru dobândirea calităţii de comerciant sunt necesare trei condiţii: săvârşirea de fapte de comerţ obiective; săvârşirea faptelor de comerţ ca profesiune; săvârşirea faptelor de comerţ în nume propriu.

b) Dobândirea calităţii de comerciant de către societăţile comerciale Potrivit art. 7 C. com. pe lângă persoanele fizice, au calitatea de comerciant şi societăţile

comerciale. În prezent, trebuie să admitem că sunt avute în vedere societăţile comerciale reglementate de Legea nr. 31/1990: societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă, societatea pe acţiuni, societatea în comandită pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată. Societăţile comerciale dobândesc această calitate de comerciant din chiar momentul naşterii lor. Aşa cum s-a spus, deosebit de plastic, persoanele fizice "devin" comercianţi, în timp de societăţile comerciale "se nasc" comercianţi12.În calitatea sa de comerciant, societatea comercială are toate obligaţiile profesionale prevăzute de lege pentru comercianţi.

c) Calitatea de comerciant a altor persoane juridice Statul şi unităţile sale administrativ-teritoriale. Art. 8 C.com. prevede că "Statul, judeţul şi

comuna nu pot avea calitatea de comercianţi". Această concepţie a Codului comercial era pe deplin justificată la data adoptării sale, când activitatea statului şi a unităţilor sale administrativ-teritoriale privea numai serviciile publice. De multă vreme însă, statul a intervenit în activitatea economică, mai ales acolo unde iniţiativa particulară s-a dovedit mai puţin fructuoasă (transporturi, poştă, telefon, telegraf etc.). Mai mult, statul a monopolizat exploatarea unor bogăţii sau industrii. În toate aceste activităţi, statul se manifestă ca orice agent economic, în raporturile juridice la care participă.

Regiile autonome. Potrivit art. 135 din Constituţie, proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor sale administrativ teritoriale. Bogăţiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicaţie, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil şi acelea ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi platoul continental, precum şi alte.bunuri stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice. Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate sau închiriate.

Organizaţiile cooperatiste. Potrivit legii, organizaţiile cooperatiste desfăşoară o activitate de producere şi desfacere de mărfuri, de prestări de servicii etc. întrucât prin desfăşurarea acestei activităţi se urmăreşte obţinerea de profit, această activitate are caracter comercial, în consecinţă, organizaţiile cooperatiste au calitatea de comerciant13. Art. 1 alin. 2 din Legea nr. 26/1990 menţionează şi organizaţiile cooperatiste în categoria comercianţilor, care au obligaţia de a se înmatricula în registrul comerţului. Organizaţiile cooperatiste dobândesc calitatea de comerciant de la data înfiinţării lor în condiţiile legii.

Asociaţiile şl fundaţiile. Potrivit legii, scopul înfiinţării asociaţiilor şi fundaţiilor este desfăşurarea unei activităţi dezinteresate (activitate culturală, sportivă, caritabilă etc.), iar nu obţinerea unui profit. Deci, asociaţiile şi fundaţiile nu au calitatea de comerciant14.

12 O. Răducan, op.cit. p.39 13 A se vedea în acest sens Caş. S. Unite, dec.'nr. 19/1930, în Practica judiciară în materie comercială, voi. l, p. 128. 14 A se vedea Viorel Daghie, Răducan Oprea, Doina Mihăilă, Drept..., op. cit., p. 73.

16

B.Dovada calităţii de comerciant In cazul unui litigiu, se poate pune problema existenţei calităţii de comerciant al uneia dintre părţile litigante. Potrivit legii, sarcina probei revine părţii care formulează anumite pretenţii (onus probandi incumbit actori). Deci, cel care invocă ori neagă calitatea de comerciant a unei persoane fizice sau a unei societăţi comerciale trebuie să facă dovada. O atare dovadă se poate face cu orice mijloace de probă admise de legea comercială (art. 46 C.com.).

Dovada calităţii de comerciant se face în condiţii diferite, după cum este vorba de o persoană fizică ori de o societate comercială.

a)Dovada calităţii de comerciant a unei persoane fizice. In cazul unei persoane fizice, întrucât calitatea de comerciant se dobândeşte prin săvârşirea faptelor de comerţ obiective cu caracter profesional, înseamnă că această calitate se poate proba numai prin prezentarea unor dovezi din care sa rezulte că persoana în cauză a săvârşit efectiv una sau mai multe fapte de comerţ prevăzute de art. 3 C.com. ca o profesiune obişnuită şi în nume propriu. Deci, calitatea de comerciant nu se consideră probată cu dovezi privind existenţa autorizaţiei administrative de exercitare a comerţului, înmatricularea în registrul comerţului, titulatura de comerciant folosită în anumite înscrisuri, dobândirea unui fond de comerţ, plata unor impozite pe profit etc. Toate aceste elemente sunt simple prezumţii, care pot fi combătute cu proba contrară. Ele ar putea fi folosite numai împreună cu alte mijloace de probă din care rezultă exerciţiul efectiv al comerţului de către persoana în cauză. Deoarece proba calităţii de comerciant este o chestiune de fapt, o hotărâre judecătorească prin care se constată această calitate are efect relativ, neputând fi invocată în alt litigiu.

b) Dovada calităţii de comerciant a societăţii comerciale. În cazul societăţii comerciale, calitatea de comerciant se dobândeşte prin însăşi constituirea societăţii. Deci, calitatea de comerciant a societăţii comerciale se poate proba prin dovedirea constituirii societăţii în condiţiile prevăzute de lege. Un mijloc de dovadă care ar putea fi folosit este copia certificată de pe înmatriculare în registrul comerţului a societăţii comerciale (art. 4 din Legea nr. 26/1990).

c) În cazul regiei autonome şi organizaţiei cooperatiste, calitatea de comerciant se poate proba, în mod asemănător, prin dovedirea înfiinţării lor în condiţiile stabilite de lege, putându-se folosi copia certificată de pe înmatricularea în registrul comerţului.

C. Încetarea calităţii de comeciant

Şi în privinţa încetării calităţii de comerciant, trebuie să se ţină seama de condiţiile în care această calitate este dobândită.

a) Încetarea calităţii de comerciant a persoanei fizice. În cazul persoanei fizice, de vreme ce calitatea se dobândeşte prin săvârşirea unor fapte de comerţ obiective cu caracter profesional, înseamnă că persoana în cauză încetează să mai aibă calitatea de comerciant în momentul în care nu mai săvârşeşte fapte de comerţ ca profesiune.

b) Încetarea calităţii de comerciant a societăţii comerciale În cazul societăţii comerciale, întrucât dobândirea calităţii de comerciant este legată de însăşi

constituirea societăţii comerciale ca persoană juridică, înseamnă că această calitate se pierde în momentul când societatea încetează să mai existe ca persoană juridică. Societatea comercială îşi încetează existenţa prin dizolvare şi lichidare. Potrivit legii, dizolvarea poate avea loc prin trecerea termenului stabilit pentru durata societăţii, imposibilitatea realizării obiectului societăţii sau realizarea acestuia, hotărârea adunării generale, faliment (art. 222 din Leea nr. 31/1990, republicată). Trebuie arătat că, în baza aceleiaşi legi, dizolvarea societăţii nu atrage după sine pierderea automată a personalităţii juridice a societăţii. Într-o atare situaţie, societatea nu mai poate face operaţiuni comerciale noi, dar poate face operaţiunile necesare lichidării. Aceasta înseamnă că, practic, personalitatea juridică a societăţii încetează odată cu ultima operaţiune de lichidare.

III. AUXILIARII COMERCIANŢILOR 1. Noţiuni generale În realizarea activităţii lor, comercianţii operează cu anumite persoane care, fie le reprezintă

interesele, fie le facilitează efectuarea unor operaţiuni comerciale15. Astfel, există anumite persoane prin intermediul cărora comercianţii încheie actele juridice comerciale. Aceste persoane se află în

15 A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 121-132.

17

raporturi de muncă şi sunt salarizate de către comercianţi, şi, întrucât ele depind de aceştia, doctrina le denumeşte auxiliari dependenţi. Potrivit Codului comercial, din această categorie fac parte: prepuşii, comişii pentru negoţ şi comişii călători pentru negoţ. Apoi, există alte persoane care ajută pe comercianţi în activitatea lor. Aceste persoane au calitatea de comerciant şi deci sunt independente faţă de comercianţii cu care cooperează. De aceea, ele sunt denumite auxiliari autonomi. Intră în această categorie: mijlocitorii şi agenţii comerciali.

Activitatea desfăşurată de auxiliarii comercianţilor implică anumite raporturi de reprezentare între comercianţi şi auxiliarii lor. Datorită acestui fapt, pentru a putea înţelege natura activităţii auxiliarilor comercianţilor, este necesară, mai întâi, o analiză a instituţiei reprezentării, după care se poate trece la examinarea statutului celor două categorii de auxiliari ai comercianţilor.

2. Reprezentarea A. Noţiunea reprezentării Reprezentarea este un procedeu tehnico-juridic în care o persoană, numită reprezentant, încheie

acte juridice cu terţii, în numele şi pe seama altei persoane, numită reprezentat, avînd consecinţa că efectele actelor juridice încheiate se produc direct în persoana reprezentatului. B.Condiţiile reprezentării

Reprezentarea impune trei condiţii: existenţa împuternicirii de reprezentare; intenţia de a reprezenta şi voinţa valabilă a reprezentatului. Cele trei condiţii trebuie întrunite cumulativ. C. Încetarea reprezentării

Reprezentarea are un caracter intuitu personae. în consecinţă, ea încetează ori de câte ori intervin împrejurări care afectează acest caracter. Sunt avute în vedere: revocarea împuternicirii; renunţarea la însărcinare; moartea, interdicţia, insolvabilitatea sau falimentul reprezentantului ori a reprezentatului.

18

CAPITOLUL V

OBLIGAŢIILE COMERCIANŢILOR ŞI PUBLICITATEA COMERCIALĂ

I. Obligaţiile comercianţilor Prin instituirea legală a anumitor obligaţii profesionale în sarcina comercianţilor, se urmăreşte

apărarea intereselor publice, în special, a creditului comercial, dar şi protejarea intereselor terţilor şi ale comercianţilor înşişi. Principalele obligaţii profesionale ale comercianţilor sunt:

a) publicitatea în registrul comerţului; b) organizarea şi ţinerea contabilităţii activităţii comeriale; c) exercitarea comerţului în limitele concurenţei licite; d) respecterea normelor privind raporturile juridice din domeniul muncii, al protecţiei

sociale, plata contribuţiei la fondurile constituite în acest scop (CASS-urile, fondul de pensii, fondul de şomaj etc.)

e) obţinerea avizelor, autorizaţiilor, acordurilor, atestatelor etc. necesare desfăşurării activităţii, şi menţinerea conformităţii cu prevederile acestora pe toată perioada derulării activităţii;

f) plata taxelor şi impozitelor; g) respectarea normelor privind protecţia consumatorului etc.

II. Publicitatea comercială prin Registrul comerţului A.Rolul publicităţii prin registrul comerţului Pentru terţele persoane care ar dori să stabilească raporturi de afaceri cu un anumit comerciant,

registrul comerţului reprezintă o sursă de informaţii sigure asupra bonităţii comerciantului respectiv. Prin înmatricularea şi înscrierea în registrul comerţului a menţiunilor prevăzute de lege se asigură opozabilitatea acestora faţă de terţi. Sub acest aspect registrul comerţului reprezintă instrumentul publicităţii legale pentru activitatea comerciale. Pentru comercianţi, datele privitoare la ei, cuprinse în registrul comerţului, pot juca un anumit rol în atragerea clientelei. Totodată, prin înregistrările operate în registrul comerţului se asigură protecţia firmei comerciale, a embleme şi al altor drepturi ale comerciantului cuprinse în fondul de comerţ.

B.Efectele înregistrării în registrul comerţului. Înregistrările în registrul comerţului au ca efect asigurarea publicităţii şi a opozabilităţii lor faţă

de terţi16. Conform art. 4 din Legea nr. 26/1990, registrul comerţului este public. Oficiul registrului

comerţului este obligat să elibereze, pe cheltuiala persoanei care a făcut copii, certificate constatatoare că un anumit act sau fapt este înregistrat. Solicitarea şi eliberarea acestor acte se poate face şi prin corespondenţă.

Înmatriculările şi menţiunile sunt opozabile terţilor de la data efectuării lor în registrul comerţului. Data înregistrării este data la care înregistrarea a fost efectiv operată în registru, la termenele mai sus evocate.

Persoana care are obligaţia de a cere o înregistrare nu poate opune terţilor actele ori faptele neînregistrate, în afară de cazul în care face dovada că ele erau cunoscute de aceştia.

Legea atribuie camerelor de comerţ şi industrie calitate procesuală activă, prezumând interesul lor în respectarea cerinţelor legale ale activităţii comerciale, dându-le astfel posibilitatea de a interveni în orice proces privind înregistrări în registrul comerţului.

Legea instituie pentru comerciantul înregistrat în registrul comerţului obligaţia de a menţiona pe facturi, scrisori, oferte, comenzi, prospecte şi pe orice alte documente întrebuinţate în comerţ, numărul de înregistrare in registrul comerţului şi anul înregistrării.

Nerespectarea acestor obligaţii atrage, în condiţiile legii, aplicarea unei sancţiuni (amenzi) civile.

16 Ibidem, p.93

19

CAPITOLUL VI SOCIETĂŢILE COMERCIALE

I. SPECIFICUL SOCIETĂŢILOR COMERCIALE A. Diversitatea formelor asociative Criterii de delimitare

Există o mare diversitate de forme asociative: cu scop lucrativ (societăţile comerciale, regiile autonome etc.) şi fără scop lucrativ (asociaţiile si fundaţiile), de natură juridică civilă (societăţile agricole şi societăţile care au ca obiect al activităţii cumpărarea şi vânzarea imobilelor) şi de natură juridică comercială (societăţile comerciale, asociaţiunea în participaţiune); cu personalitate juridică (societăţile comerciale, societăţile cooperatiste) şi fără personalitate juridică (asociatiunea în participaţiune, societăţile civile),17

Termenul de "societate", în accepţiunea juridică, desemnează o asociere între mai multe persoane, fizice sau juridice, care cad de acord să pună în comun anumite bunuri pentru a desfăşura o activitate lucrativă si a împărţi profitul obţinut. Societăţile comerciale. Elemente distinctive

Societăţile comerciale sunt persoane juridice, constituite cu scopul de a efectua acte de comerţ. Ele au calitatea de comerciant pnn însăşi faptul constituim lor.

În economia de piaţă liberă, activitatea economică este realizată, în cea mai mare parte, de societăţile comerciale care acţionează ca persoane juridice. Societăţile comerciale se deosebesc de diversele asociaţii si de alte grupuri de persoane de tip apropiat prin următoarele:

a)au un scop lucrativ, adică un scop pecuniar, de a realiza si de a împărţi foloasele rezultate prin asociere şi distribuite numai în favoarea membnlor săi,

b)sunt grupuri de persoane, dar şi de capitaluri. Societăţile comerciale nu pot exista fără patrimoniu comun;

c) îşi pot fragmenta, în mod fictiv, capitalul social, în fracţiuni reprezentate printr-un titlu, ce poartă denumirea de părţi sociale sau, după caz, acţiuni;

d)prin scopurile lor lucrative, contribuie decisiv la dezvoltarea economică, e) obiectivul lor este realizarea şi împărţirea profitului. Din acest motiv sunt numite şi "societăţi de

profit" spre deosebire de difente asociaţii care, în general, au scopuri ideale nemateriale. Natura instituţională a societăţii comerciale o deducem din voinţa legiuitorului de a reglementa

anumite forme de societate şi de a le atribui personalitate juridică. Societăţile comerciale acţionează independent de persoana asociaţilor, ele există şi funcţionează numai în cadrul stabilit de lege. Pentru a dobândi personalitate juridică, societăţile comerciale trebuie să îndeplinească mai multe condiţii de fond şi de formă.

Condiţiile de fond debutează cu voinţa de asociere şi de conlucrare, urmată de constituirea unui patrimoniu, stabilirea unui sediu, adoptarea unui nume, desemnarea organelor reprezentative, împărţirea beneficiilor şi a pierderilor în funcţie de aportul fiecărui asociat.

Condiţiile de formă se referă la necesitatea încheierii unui înscris autentificat, apoi înscrisul să fie verificat si autorizat de judecătorul delegat de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie şi înregistrat în Registrul Comerţului, ceea ce va atesta existenţa societăţii comerciale. La aceste condiţii de formă se adaugă publicitatea prin Monitorul Oficial.

Toate societăţile comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice române. Natura comercială a societăţii derivă din calitatea de comerciant atribuită de' lege societăţii, prin

însăşi existenţa sa, şi efectuarea de acte juridice comerciale. B. Formele societăţilor comerciale Potrivit dispoziţiilor art. 2 al Legii nr. 31/1990 societăţile comerciale cu personalitate juridică se pot

constitui în cinci forme: societatea în nume colectiv; societatea în comandită simplă; societatea pe acţiuni; societatea în comandită pe acţiuni; societatea cu răspundere limitată.

Prin legi speciale se pot constitui în cadrul unora dintre cele cinci forme, dar cu unele particularităţi, următoarele societăţi comerciale: societăţi bancare; societăţi de asigurări; societăţi cu participare străină.

17 Turcu, Teoria şi practica dreptului comercial român, Ed Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p 236. M. Turcu

20

1. Societatea în nume colectiv Noţiune şi caracteristici Este cea mai veche şi mai simplă societate comercială. Societatea în nume colectiv se defineşte ca

fiind societatea'constituită prin asocierea, pe baza deplinei încrederi, a două sau mai multe persoane, care pun în comun anumite bunuri, pentru a desfăşura o activitate comercială, în scopul împărţirii beneficiilor rezultate şi ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspundere nelimitata şi solidară a tuturor asociaţilor18.

Caracterul nelimitat al răspunderii constă în faptul că asociaţii pot fi urmăriţi de creditorii societăţii şi asupra patrimoniului propriu. Desigur, aceasta numai în subsidiar dacă creditorii nu-şi pot îndestula creanţele din patrimoniul societăţii.

Particularitatea menţionată se explică prin faptul că societatea în nume colectiv este bazată pe încrederea între asociaţi. De cele mai multe ori, ei fac parte din aceeaşi familie. Ceea ce prevalează la constituirea asociaţiei este elementul personal şi nu valoarea aportului adus de asociaţi. De regulă, societatea în nume colectiv; datorită numărului redus de membri, are resurse financiare limitate. Ea se constituie, de obicei, pentru exploatarea unei mici afaceri comerciale sau industriale.

Administrarea societăţii Administrarea societăţii se realizează de unul sau mai mulţi administratori dintre asociaţi sau de către

toţi asociaţii. Administratorul sau administratorii sunt aleşi de către asociaţii care reprezintă majoritatea absolută a

capitalului. Cu această ocazie li se fixează puterile, durata însărcinării şi eventuala lor remuneraţie, afară dacă prin actul constitutiv nu se dispune altfel [art. 77 alin. (1) din lege].

Dacă actul constitutiv dispune ca administratorii să lucreze împreună, deciziile lor trebuie luate în unanimitate, în caz de divergenţe între administratori, vor hotărî asociaţii care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social [art. 76 alin. (1) din lege].

Pentru actele urgente a căror neîndeplinire ar cauza o pagubă mare societăţii, poate hotărî un singur administrator în lipsa celorlalţi, care se găsesc în imposibilitatea, chiar momentană, de a lua parte la administrare.

Dacă un administrator ia iniţiativa unei operaţiuni ce depăşeşte limitele activităţilor comerciale obişnuite pe care le exercită societatea, acesta trebuie să înştiinţeze pe ceilalţi administratori înainte de a încheia operaţiunea. Sancţiunea este suportarea pierderilor ce ar rezulta din aceasta, în caz de opoziţie a vreunuia dintre ei, vor decide asociaţii care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social.

Incompatibilităţi Asociaţii nu pot lua parte la nici o decizie sau activitate a societăţii dacă au, pe cont propriu sau pe

contul altuia, interese contrare intereselor societăţii. Ei răspund pentru daunele astfel cauzate. De asemenea, nu pot lua parte ca asociaţi cu răspundere nelimitată, în alte societăţi concurente sau

având acelaşi obiect de activitate, nici să facă operaţiuni în contul Ipr sau al altora, în acelaşi fel de comerţ, fără consimţământul celorlalţi asociaţi, în caz contrar, pot fi excluşi şi pot plăti despăgubiri.

Obligaţiile asociaţilor Asociatul care, fără consimţământul scris al celorlalţi, întrebuinţează capitalul, bunurile sau creditul

societăţii în folosul său sau în acela al unei alte persoane, este obligat să restituie societăţii beneficiile care au rezultat şi să plătească despăgubiri pentru daunele cauzate.

Nici un asociat nu poate lua din fondurile'societăţii mai mult decât i s-a fixat pentru cheltuielile făcute sau pentru cele pe care urmează să le facă în interesul societăţii. El va răspunde de sumele luate şi de daune.

Pentru aprobarea bilanţului contabil şi pentru deciziile referitoare la răspunderea administratorilor este necesar votul asociaţilor reprezentând majoritatea capitalului social.

Controlul gestiunii societăţii se va face de fiecare dintre asociaţii care nu sunt administratori, aceasta datorită volumului redus al activităţii societăţii.

2.Societatea în comandită simplă Noţiune şi caracteristici Societatea în comandită simplă reuneşte două categorii de asociaţi: comanditarii (împrumutătorii) şi

comanditaţii (comercianţii). Comanditaţii au aceeaşi poziţie în societate ca şi asociaţii în nume colectiv,

18 1St.D. Cărpenaru, Drept comercial roman, Ed. AII, Bucureşti, 1995, p. 255.

21

ei răspund nelimitat şi solidar pentru întregul pasiv. Comanditarii, dimpotrivă, se asociază doar pentru o sumă limitata. Ei formează patrimoniul iniţial al societăţii, mărginindu-şi riscurile la nivelul aporturilor lor.

Asocierea se realizează având la bază încrederea deplină între asociaţi. Deoarece societatea în comandită simplă se apropie de societatea în nume colectiv, art. 90 din Legea

nr. 31/1990 face trimitere la norme valabile pentru ambele tipuri de societăţi sau. numai pentru asociaţii comanditaţi.

Deciziile societăţii În ceea ce priveşte problemele societăţii, toţi asociaţii, comanditari şi comanditaţi, deliberează si

decid, proporţional cu participarea la capitalul social, cu excepţia cazului când prin contractul de asociere s-a prevăzut altfel.

Administrarea societăţii Calitatea de administrator o pot avea numai asociaţii comanditaţi, deoarece ei sunt comercianţi. Comanditarul poate încheia operaţiuni în contul societăţii numai pe baza unei procuri speciale pentru

operaţiuni determinate, dată de reprezentanţii societăţii şi înscrisă în Registrul Comerţului, în caz contrar, comanditarul devine răspunzător faţă de terţi, nelimitat şi solidar, pentru toate obligaţiile societăţii contractate de la data operaţiunii încheiate de ei. Drepturile comanditarului

Comanditarul are dreptul la control şi la supravegherea activităţii societăţii. El poate participa la numirea si la revocarea administratorilor, în cazuri prevăzute de lege. '

De asemenea, comanditarul are dreptul de a cere o copie de pe bilanţul contabil şi de pe contul de profituri şi de pierderi şi de a contesta exactitatea lor prin cercetarea registrelor comerciale şi a celorlalte documente justificative.

Decesul unicului asociat comanditar atrage dizolvarea societăţii, dacă nu există o clauză de continuare cu moştenitorii.

Societatea în comandită simplă este o formă de societate cu puţini asociaţi şi este rar utilizată în prezent. Lipsa de atractivitate se datorează, în principiu, complicaţiilor provocate de existenţa celor două categorii de asociaţi.

3.Societatea pe acţiuni

Noţiune si caracteristici Societatea pe acţiuni este cea mai complexă şi mai evoluată formă de societate. Societatea pe acţiuni este acea societate constituită prin asocierea mai multor persoane, care

contribuie la formarea capitalului social prin anumite cote de pârtiei*, pare reprezentate prin titluri, numite acţiuni, pentru desfăşurarea unei activităţi.' comerciale, în scopul împărţirii beneficiilor, şi care răspund'pentru obligaţiile sociale numai în limita acţiunilor lor19

Acţionarii nu au calitate de comercianţi şi răspund numai până la concurenţa acţiunilor pe care le deţin.

Numărul minim de acţionari trebuie să fie de 5, iar capitalul social minim trebuie să fie de 25 milioane lei. Nerespectarea acestor cerinţe duce la dizolvarea societăţii.

Capitalul, social al societăţilor pe acţiuni este împărţit în părţi egale, numite acţiuni. Acţiunile sunt hârtii de valoare care constituie titluri ce atestă participarea la capitalul social al unei societăţi. Acţiunile.dau dreptul deţinătorilor să primească un dividend. Dividendul este partea din profitul societăţii pe acţiuni care se repartizează pentru fiecare acţiune.

Acţionarii deţin un număr diferit de acţiuni. Acţiunile pot circula cu uşurinţă de la un deţinător la altul fără să fie nevoie de întocmirea unui act juridic. Prin urmare, persoana acţionarului nu contează şi, din această cauză, societatea pe acţiuni are un caracter anonim.

Societatea pe acţiuni poate emite obligaţiuni care au ca scop obţinerea unui capital suplimentar care să acopere nevoile financiare ale acesteia. Obligaţiunile pot fi nominative sau la purtător. Deţinătorii de obligaţiuni au calitate de creditori ai societăţii.

Organele de conducere Organul decizional cel mai important îl constituie adunarea generală a acţionarilor. Ea funcţionează

după principiul majorităţii. Ca regulă, dreptul de vot este ataşat unei acţiuni, toţi acţionarii având drept de vot. Dar, majoritatea nu se calculează după numărul acţionarilor, ci în funcţie de capitalul deţinut de

19 1St.D, Cărpenaru, Drept comercial român, Ed. AII, Bucureşti, 1995, p. 276.

22

acţionari. Acţionarul sau grupul de acţionari care va poseda aproximativ jumătate din acţiuni va putea saşi impună voinţa masei de acţionari, între care este împărţit restul de capital.

Adunarea generală desemnează celelalte organe de conducere: administratorii sau consiliul de administraţie, organ de conducere permanent şi cenzorii, organ de control.

Administratorii si cenzorii pot fi persoane fizice şi persoane juridice care desemnează persoane fizice. Controlul societăţii de către asociaţi

Legea nr. 99/1999, privind unele măsuri de accelerare a reformei economice, a introdus prin titlul III câteva modificări la Legea nr. 31/1990. Astfel, între şedinţele adunării generale, cel mult de două ori în cursul exerciţiului financiar, acţionarii au dreptul de a se informa asupra gestiunii societăţii. Ei pot consulta documentele prevăzute în actul constitutiv, în conformitate cu legea. Acţionarii vor putea cere, pe cheltuiala lor, copii legalizate după documentele societăţii, în urma consultării documentelor, acţionarii vor putea sesiza, în scris, consiliul de administraţie, despre eventualele nereguli constatate. Consiliul de administraţie va trebui să răspundă tot în scris. Dacă nu se răspunde în termenul de 15 zile de la înregistrarea sesizării, acţionarii se vor putea adresa instanţei competente care va putea obliga societatea la plata unei sume de bani pentru fiecare zi de întârziere. Societatea pe acţiuni este destinată întreprinderilor care reclamă capitaluri gigantice, deţinute de un

număr mare de oameni. De aceea, societatea pe acţiuni utilizează, de cele mai multe ori, economiile marelui public.

4.Societatea în comandită pe acţiuni Noţiune şi caracteristici Societatea în comandită pe acţiuni împrumută reguli de funcţionare atât de la societatea în comandită

simplă, cât şi, mai ales, de la societatea pe acţiuni. Ca si societatea în comandită simplă, ea are două categorii de asociaţi: comanditaţi!, care răspund

nemărginit şi solidar pentru datoriile societăţii şi comanditarii, care răspund numai cu aportul lor. întregul capital social este împărţit pe acţiuni al căror regim juridic este acelaşi ca şi în cazul societăţilor pe acţiuni.

Toţi asociaţii, atât cei comanditaţi cât şi comanditarii, sunt acţionari. Conform prevedenlor art. 182 din Legea nr. 31/1990, societatea în comandită pe acţiuni este

reglementată de dispoziţiile referitoare la societatea pe'acţiuni, cu excepţia acelora care privesc administrarea societăţii.

Administrarea societăţii Administrarea societăţii poate fi încredinţată numai acţionarilor comanditaţi, cărora li se vor aplica

dispoziţiile din Legea nr. 31/1990 privind asociaţii societăţii în nume colectiv. Revocarea administratorilor comanditaţi este de competenţa adunării generale extraordinare. Dacă există mai mulţi administratori comanditaţi, numirea unui nou administrator trebuie să fie aprobată şi de ceilalţi administratori. Noul administrator devine acţionar comanditat.

În practică, această formă de societate este rar întâlnită. 5.Societatea cu răspundere limitată Noţiune şi caracteristici Societatea cu răspundere limitată este societatea constituită, pe baza deplinei încrederi, de două sau

mai multe persoane, care pun în comun anumite bunuri, pentru a desfăşura o activitate comercială, în vederea împărţirii beneficiilor, şi care răspund pentru obligaţiile sociale în limita aporturilor lor.

Cronologic această formă de societate este ultima venită, atât în ţara noastră cât si în alte ţări. Societatea cu răspundere limitată este un tip hibrid de societate, care împrumută unele trăsături, atât

de la societatea în nume colectiv, cât şi de la societatea pe acţiuni. Societatea cu răspundere limitată este, în acelaşi timp, o societate de persoane şi de capitaluri.

Constituie o societate de persoane pentru că părţile sociale nu sunt reprezentate prin titluri negociabile (cum sunt acţiunile) şi nu pot fi cedate unor neasociaţi decât dacă aceştia sunt primiţi de majoritatea celorlalţi asociaţi.

Societatea cu răspundere limitată este şi o societate de capitaluri, deoarece asociatul aduce o sumă de bani în cadrul societăţii, în raport cu care îşi limitează riscul (de unde şi denumirea de societate cu răspundere limitată). Ca urmare, fiecare asociat va fi ţinut pentru datoriile societăţii numai până la limita capitalului subscris personal.

23

Legea stabileşte condiţia ca S.R.L.-ul să nu poată depăşi 50 de asociaţi. In schimb, poate fi constituită şi de o singură persoană.

Capitalul social nu poate fi mai mic de 2 milioane de lei şi este divizat în fracţiuni egale, numite părţi sociale.

Toate părţile sociale se distribuie asociaţilor şi trebuie să fie acoperite cu vărsă-minte, în bunuri sau în numerar. Părţile sociale pot fi transmise liber şi necondiţionat numai între asociaţi.

Organele de conducere Hotărârile asociaţilor se iau în adunarea generală, care decide prin votul reprezentând majoritatea

absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale. Pentru, hotărârile având ca obiect modificarea actului constitutiv, este necesar votul tuturor asociaţilor, în afară de cazul când legea sau actul constitutiv prevede altfel.

Societatea cu răspundere limitată este administrată de unul sau mai mulţi administratori, asociaţi sau neasociaţi, numiţi prin contractul de societate ori prin hotărârea adunării generale. In ambele situaţi! sunt aplicabile dispoziţiile legale privind numirea şi revocarea administratorului societăţii în nume colectiv.

Administratorul nu poate primi, fără autorizaţia adunării asociaţilor, mandat de administrare la alte societăţi concurente sau având acelaşi obiect de activitate. Nu au voie nici să facă acelaşi fel de comerţ ori altul concurent, pe cont propriu sau pe contul altei persoane fizice sau juridice. Sancţiunea este revocarea administratorului şi plata de daune.

Controlul gestiunii societăţii se realizează prin cenzori ori chiar de către asociaţi. Dacă numărul asociaţilor, este mai mare de 15, alegerea cenzorilor este obligatorie.

Beneficiile societăţii se împart între asociaţi, sub formă ele dividende. Societatea este obligată să constituie un fond de rezervă.

Societatea cu răspundere limitată prezintă numeroase avantaje şi, din acest motiv, este foarte răspândită.

II. NORME COMUNE PRIVIND CONSTITUIREA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

1. Actul constitutiv al societăţii comerciale A. Noţiunea actului constitutiv Constituirea societăţilor comerciale prezintă o serie de caracteristici comune, precum şi particularităţi

dependente de forma juridică a societăţii. Indiferent de forma juridică adoptată de societatea comercială, aceasta dobândeşte o existenţă de fapt şi de drept printr-un înscris denumit act constitutiv. Potrivit Legii nr. 31/1990, actul constitutiv desemnează atât un înscris unic, cât şi contractul de societate sau/şi statutul. Precizarea este necesară pentru că unele societăţi se pot constitui numai printr-un contract (societatea în nume colectiv şi în comandită simplă), în timp ce altele se constituie printr-un contract şi statut (societatea pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni), iar societatea cu răspundere limitată cu un singur asociat se constituie numai prin statut.

Persoana care participă, ca parte într-o societate, se numeşte asociat. La societatea pe acţiuni persoana asociată se mai numeşte şi acţionar. Dobândirea calităţii de asociat este condiţionată de semnarea contractului de societate şi de depunerea în patrimoniul societăţii a aporturilor la care s-a angajat.

B.Etapele constituirii societăţii comerciale Din dispoziţiile Legii nr. 31/1990 rezultă că, pentru constituirea unei societăţi comerciale, trebuie

parcurse trei etape: consensuală; judiciară; a înmatriculării şi a publicităţii. 1)Etapa consensuală are ca obiectiv întocmirea de către părţi, potrivit voinţei comune şi cu

respectarea condiţiilor legale, a actului constitutiv, în această etapă se analizează si se întreprind următoarele activităţi:

a) utilitatea socială şi obiectul de activitate ale viitoarei societăţi; b) vadul şi mărimea societăţii care urmează să se înfiinţeze; c)capitalul social necesar; d) sediul şi spaţiul necesar realizării obiectului de activitate; e) stabilirea numelui şi a emblemei, în acest scop, se verifică la Registrul comerţului dacă acestea nu

aparţin deja altei societăţi; f) autentificarea actului constitutiv;

24

g)obţinerea unor avize şi autorizaţii, dacă sunt necesare (de exemplu, autorizarea Băncii Naţionale a României pentru construirea unei societăţi bancare).

2)Etapa Judiciară constă în controlul justiţiei prin judecătorul delegat de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie din fiecare judeţ. De verificarea judecătorului delegat depinde aprobarea necesară pentru înfiinţarea valabilă a societăţii comerciale.

3)Etapa de înmatriculare şi de publicitate În faza finală, obligatorie, are loc îndeplinirea formelor de înmatriculare la Camera de Comerţ şi Industrie şi de înregistrare fiscală la secţia financiară. Urmează publicarea în Monitorul Oficial al României a încheierii judecătorului delegat sau, la cererea şi pe cheltuiala solicitanţilor, a actelor constitutive, in rezumat sau in extenso.

Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă C.C.I. eliberează societăţii comerciale certificatul de înmatriculare. Prin înmatriculare societatea comercială obţine calitatea de-persoană juridică şi se consideră înfiinţată. Se continuă prin deschiderea contului bancar la banca pentru care optează societatea.

Legea nr. 133/1999 privind stimularea întreprinzătorilor privaţi pentru înfiinţarea şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii a simplificat pentru aceşti întreprinzători procedura de înregistrare. Astfel, comercianţii obţin codul fiscal şi certificatul fiscal prin Oficiul Registrului Comerţului.

Legea prevede că orice contract de societate, care stă la baza constituirii unei societăţi, trebuie să îndeplinească anumite condiţii de fond, generale şi specifice, şi condiţii de formă.

C. Condiţiile de fond generale, comune actelor constitutive Actul constitutiv trebuie să îndeplinească anumite condiţii generale. Ele se referă la condiţiile

esenţiale de existenţă şi de valabilitate a contractelor: capacitatea de a contracta, consimţământul, un obiect determinat şi o cauză licită.

a) Capacitatea asociaţilor. Din dispoziţiile art. 1 din-Legea nr. 31/1990, rezultă că pot avea calitate de asociaţi atât persoanele

fizice, cât şi persoanele juridice, române şi străine, în materie de societate, capacitatea juridică trebuie să fie de natură specială. Asocierea implică un act de dispoziţie asupra patrimoniului propriu, ceea ce impune capacitatea de exerciţiu deplină a persoanei fizice sau juridice contractante.

Calitatea de asociat într-o societate In nume colectiv sau în comandită simplă poate constitui un obstacol la asocierea aceleiaşi persoane într-o altă societate comercială concurentă sau având acelaşi obiect [art. 82 alin. (1)].

În ceea ce priveşte societăţile comerciale, ca persoană juridică, ele pot dobândi, în principiu, calitatea de asociat în alte societăţi comerciale, cu unele restricţii. Astfel, conform dispoziţiilor art. 28 al Legii nr. 33/1991, participarea unei societăţi bancare la o firmă sau la o întreprindere, al cărui obiect de activitate nu are legătură cu activitatea bancară, nu poate depăşi 20% din capitalul firmei sau al întreprinderii respective.

Una şi aceeaşi persoană juridică nu poate dobândi calitatea de asociat în două sau mai multe societăţi cu răspundere limitată unipersonală [art. 14 alin. (1)].

b) Consimţământul. Consimţământul trebuie să fie liber şi neviciat. Este necesar ca voinţa juridică a părţilor să fie o

voinţă specifică de cooperare pentru constituirea şi funcţionarea societăţii. c) Obiectul actului constitutiv. Este un ansamblu de acte de comerţ pe care societatea urmează să le îndeplinească în vederea

realizării de beneficii. Prin urmare, comercialitatea obiectului este dată de operaţiunile pentru care este constituită societatea, nu scopul pe care şi-l propune a-l realiza prin acele operaţiuni. Obiectul activităţii unei societăţi comerciale se raportează la unul sau mai multe domenii: comerţ (interpunere), producţie şi servicii.

În obiectul activităţii unei societăţi comerciale pot ti incluse numai acte de comerţ. Nu constituie obiect de activitate "bunuri imobile", întrucât acestea constituie obiectul activităţii civile. De asemenea, nu sunt acte de comerţ: "asistenţa juridică", "educaţia şi învăţământul", "activităţile medicale", "întrajutorarea materială" etc.

Anumite activităţi comerciale pot fi efectuate numai de unele forme de societăţi comerciale (de exemplu, activitatea bancară nu poate fi efectuată de societatea în nume colectiv).

Obiectul activităţii societăţii trebuie să fie determinat, adică în contract să se prevadă clar actele de comerţ pe care asociaţii înţeleg să le realizeze. Dispoziţiile art. 7 lit. c) şi ale art. 8 lit. c) prevăd clar că obiectul de activitate trebuie arătat prin precizarea domeniului şi a activităţii principale.

25

d) Cauza. Cauza contractului este scopul urmărit de asociaţi prin acel contract. Este un element de natură

psihologică, spre deosebire de obiectul contractului care este un element de natură materială. Cauza, ca şi obiectul contractului, trebuie să fie licită, adică să nu fie prohibită de lege şi să

contravină ordinii publice (de exemplu, scopul să fie contrabanda).

D. Condiţiile de fond specifice actelor constitutive Condiţiile de fond specifice sunt impuse de raţiunea constituirii societăţii comerciale şi sunt

următoarele: a) obligaţia asociaţilor de a contribui la constituirea unui fond special din aporturile lor; b) participarea tuturor asociaţilor la beneficiile şi la pierderile care ar rezulta din activitatea ce face obiectul societăţii comerciale; c) voinţa de a colabora cu ceilalţi asociaţi pentru obţinerea de beneficii şi împăr ţirea acestora.

1) Constituirea unui fond social prin aporturile asociaţilor Societatea comercială trebuie să aibă un patrimoniu iniţial, adică un fond social care să stea la baza

activităţii comerciale. De mărimea fondului comun depinde puterea economică cu care demarează societatea comercială.

Fondul social sau miza socială se constituie din aporturile individuale ale asociaţilor. El va aparţine exclusiv societăţii. Prin aport se înţelege-valoarea patrimonială cu care fiecare asociat convine să contribuie la înfiinţarea societăţii sau.prin subscripţie ulterioară, la majorarea fondului social, în condiţiile şi termenele stipulate.

Aportul individual poate fi orice bun al asociatului, cu valoare economică, care prezintă interes pentru activitatea lucrativă a societăţii comerciale. Aportul poate fi în bani, în natură sau în muncă.

Aportul în bani. Acest fel de aport este obligatoriu la constituirea oricărei forme de societate. La unele societăţi, cum

sunt societăţile bancare sau de investiţii, aportul poate fi numai în bani. În caz de neexecutare a obligaţiei promise sau asociatul întârzie să verse partea sa de aport, el va plăti, pe lângă dobânzile legale, si daunele interese cauzate prin fapta sa. Aportul în numerar nu se confundă cu suma depusă de fondatori în cont, în vederea acoperirii cheltuielilor de înfiinţare a societăţii şi nici cu un împrumut acordat societăţii.

Aportul în natură. Are ca obiect bunuri imobile, bunuri mobile corporale sau bunuri incorporale (fond de cornerţ,

creaţii etc.). Aportul în natură se referă la aducerea în societate a oricărui bun în afară de bani. Aportul în natură este admis la toate formele de societate. De regulă, asociaţii prevăd în contractul de societate, dacă înţeleg să aducă numai folosinţa bunului sau . chiar proprietatea lui. în lipsa unei asemenea clauze, prezumţia este că bunurile au fost vărsate în deplina proprietate a societăţii şi devin proprietatea ei (art. 35).

Aportul în muncă. Aportul în muncă sau activitate de natură specială (cunoştinţe) este permis în cazul societăţii în

nume colectiv şi în comandită simplă, de către asociaţii comanditaţi. Executarea aportului. Legea nr. 31/1990 face distincţie între aportul promis ca obligaţie şi executarea aportului. Aportul promis se numeşte aport subscris, Iar aportul executat efectiv se numeşte aport vărsat

(predat). Obligaţia de a aduce un anumit aport se naşte la încheierea contractului de societate, pe când

executarea poate fi făcută la constituirea societăţii sau chiar la o dată ulterioară, prevăzută în actul constitutiv.

Capitalul social. Totalitatea valorilor aporturilor individuale subscrise de asociaţi formează capitalul social. Capitalul social sau nominal este, la constituirea societăţii, suma aporturilor făcute de asociaţi, cu

excluderea aporturilor în muncă. Capitalul social este fix, intangibil, el nu va putea fi modificat decât prin hotărârea adunării generale a

asociaţilor, în sensul majorării cu noi aporturi, ori al reducerii ca urmare a pierderilor suferite de societate. Capitalul social are o pondere diferită în funcţie de natura societăţii, în societăţile

de capitaluri legea impune un minim de 25 milioane lei, la societatea pe acţiuni şi 2 milioane, la

26

societatea cu răspundere limitată.În societăţile de persoane legea nu impune un minim de capital, dar cere şi pentru aceste societăţi aporturi în numerar.

Deosebirea dintre capitalul social şi patrimoniul social. Capitalul social nu poate fi confundat cu patrimoniul social. Patrimoniul societăţii se compune din

aportul fiecărui asociat la constituirea capitalului social şi din profiturile realizate de societate în activitatea sa comercială.

Capitalul social este expresia valorică a aporturilor asociaţilor. Patrimoniul este o universalitate juridică în care sunt cuprinse toate drepturile şi obligaţiile societăţii, inclusiv bunurile societăţii care se constituie în timpul funcţionării ei. Patrimoniul societăţii, ca şi al persoanei fizice, are o latură activă, cuprinzând drepturile patrimoniale (reale sau de creanţă) şi o latură pasivă, cuprinzând obligaţiile patrimoniale ale societăţii. Patrimoniul este gajul general al creditorilor societăţii dar nu şi al celor personali ai asociaţilor. Patrimoniul se măreşte, când societatea realizează profituri şi se diminuează, în cazul creşterii pasivului. Prin urmare, patrimoniul este fluctuant, variabil, el confun-dându-se cu capitalul social, numai în momentul constituirii societăţii.

Dacă societatea îşi diminuează patrimoniul sub nivelul capitalului social fix, aceasta arată că societatea funcţionează rău. Se poate ajunge la dizolvarea ei, în situaţia în care capitalul real se diminuează sub jumătate din capitalul social.

Divizarea capitalului social. Capitalul social se divizează în anumite fracţiuni, denumite diferit după forma juridică a societăţii:

părţi de interes, în societatea în nume colectiv şi comandită simpla; părţi sociale, în societatea cu răspundere limitată; acţiuni, în societatea pe acţiuni şi în societatea în comandită pe acţiuni.

Drepturile asociaţilor Aportul de capital, sub orice formă, conferă asociaţilor drepturi în cadrul societăţii comerciale şi

anume: dreptul la egalitate de tratament, ceea ce constituie premisa tuturor celorlalte drepturi şi obligaţii ale asociaţilor; dreptul la dividende, adică de a obţine o cotă-parte din beneficiul societăţii, dreptul de a participa la elaborarea voinţei sociale, adică la adoptarea deciziilor societăţii; dreptul de a se împotrivi hotărârilor adunării generale, când acestea ar fi contrare actului constitutiv ori dispoziţiilor imperative ale legii. Acest drept aparţine numai asociatului care n-a fost prezent la adunarea generală sau a votat contra şi a cerut înscrierea opiniei şi a votului său în procesul-verbal al şedinţei; dreptul de informare şi de control asupra gestiunii societăţii. Acţionarii îşi pot exercita acest drept, între şedinţele adunării generale, cel mult de două ori în cursul unui exerciţiu financiar; dreptul la transmitere, la cedare şi la donare a părţilor sociale când se execută în condiţiile legii si fără să aducă atingere celorlalţi asociaţi; dreptul de a participa la împărţirea finală a patrimoniului, adică de a obţine o cotă proporţională cu aportul fiecăruia, în caz de lichidare a societăţii.

Unele drepturi speciale sunt conferite membrilor fondatori. Obligaţiile asociaţilor Asociaţilor le revin următoarele obligaţii corelative acestor drepturi: depunerea si completarea

aportului la care s-au angajat; obligaţia de a participa la suportarea pierderilor, obligaţia de a nu se folosi de bunurile societăţii în interes propriu; obligaţia de a nu comite fapte nedemne care să compromită onorabilitatea firmei (la societăţile de persoane); obligaţia de a nu face concurenţă neloială; obligaţia de a nu se amesteca, fără drept, în administrarea societăţii.

2)Participarea la beneficii şl la pierderi

Un al doilea element specific al societăţilor comerciale, pe lângă aport, este participarea la beneficii şi la pierderi. Prin beneficii se înţelege o valoare evaluabilă în bani. În noţiunea de beneficii intră şi serviciile sau bunurile procurate de asociaţi de la societate, în condiţii avantajoase.

Asociaţii participă nu numai la împărţirea beneficiilor, dar şi la pierderi. Regula este că toţi asociaţii trebuie să participe, în funcţie de aportul lor, la beneficii şi la pierderi. Clauza contractuală prin care se stipulează că un asociat va culege totalitatea beneficiilor, iar pagubele sunt suportate numai de unii din asociaţi, este nulă.

Condiţiile de repartizare a beneficiilor. Pentru ca plata dividendelor să se poată realiza, este necesară îndeplinirea mai multor condiţii:

a) să existe beneficii reale, adică să se fi înregistrat un excedent al activului asupra pasivului; b) beneficiul net să fie constatat prin bilanţul întocmit .de administrator şi aprobat de adunarea

generală. Prin beneficiu net, susceptibil de a fi împărţit asociaţilor, se înţelege excedentul activului asupra pasivului, după scăderea cheltuielilor şi a cotelor destinate fondului de rezervă şi de amortizare;

27

c) adunarea generală să stabilească modul folosirii şi al distribuirii dividendelor. Distribuirea de dividende, în absenţa unui beneficiu real, constituie o faptă ilicită si atrage răspunderea juridică a celor vinovaţi.

3)Executarea în comun a unor activităţi comerciale (afectio socletatis) Voinţa de conlucrare, intenţia de a colabora în desfăşurarea activităţii comerciale poartă numele de

afectio societatis. Ea este motorul societăţii comerciale. Este firesc ca în societăţile comerciale să existe o convergenţă de interese pentru asigurarea prosperităţii societăţii, fără de care societatea nu ar putea asigura dividende. La alte contracte, părţile nu se călăuzesc după acest principiu. Affectio societatis explică de ce toţi asociaţii acceptă deciziile adoptate de adunarea societăţii, prin votul majorităţii.

E. Condiţiile de formă obligatorii ale actului constitutiv Pentru ca actul constitutiv să producă efectele, în vederea cărora a fost încheiat, este necesar să

îndeplinească mai multe condiţii de formă. Prima condiţie presupune ca actul constitutiv să fie încheiat în scris şi autentificat. Asociaţii nu vor putea să probeze existenţa societăţii faţă de terţi fără act scris. Actul constitutiv se semnează de către toţi asociaţii sau, în caz de subscripţie publică, de fondatori.

Solemnitatea procedurii autorizării prin formă autentică îndeplineşte o dublă funcţie: a) atenţionează pe asociaţi asupra seriozităţii obligaţiilor asumate prin semnarea actului constitutiv; b) asigură asociaţii de o asistenţă calificată din partea notarilor publici. Actul constitutiv va fi

verificat cu privire la îndeplinirea condiţiilor de fond şi de formă. După autentificarea actului constitutiv, fondatorii sau administratorii, ori împuterniciţii acestora, vor

cere înmatricularea societăţii în Registrul Comerţului. Cererea va fi însoţită de actele necesare: actul constitutiv, dovada efectuării aporturilor în condiţiile stipulate în actul constitutiv, actele doveditoare ale dreptului de proprietate asupra bunurilor aduse ca aport etc. Unele avize şi autorizaţii, necesare pentru constituire şi înmatriculare, vor fi obţinute de către Oficiul Registrului Comerţului.

Controlul legalităţii actului constitutiv se exercită de judecătorul delegat care va dispune administrarea dovezilor necesare, inclusiv a unei expertize, dacă este cazul. Dacă cerinţele legale sunt îndeplinite, judecătorul delegat, prin încheiere, va autoriza constituirea societăţii şi va dispune înmatricularea ei în Registrul Comerţului.

Societatea comercială este persoană juridică din ziua înmatriculării. Odată efectuată înmatricularea, încheierea se comunică, din oficiu, Monitorului Oficial, spre publicare, pe cheltuiala părţilor. De asemenea, încheierea judecătorului delegat se comunică şi administraţiei financiare.

2. Statutul societăţii Statutul societăţii este un document menit să întregească prevederile contractului de societate la

societăţile complexe cum sunt societatea pe acţiuni, societatea în comandită pe acţiuni. La societatea cu răspundere limitată cu unic asociat şi la la cietatea pe acţiuni al cărui capital este deţinut în întregime de stat, statutul aste singurul act juridic posibil. Statutul, cu excepţia celui de la S.R.L.-ul cu unic asociat, este o înţelegere a asociaţilor, deci are o natură contractuală. De altfel, contractul şi, statutul pot fi încheiate şi sub forma unui înscris unic, denumit act constitutiv.Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale nu precizează ce clauze vor fi cuprinse în contractul de societate şi ce clauze în statut. Obiectul statutului, atunci când este elaborat separat, îl constituie stabilirea regulilor de organizare, de funcţionare şi de conducere a societăţii. Statutul trebuie să fie elaborat într-o formă autentică.

3. Constituirea structurilor societare

O societate care îşi extinde activitatea poate avea două posibilităţi. a) Asigurarea unităţii juridice si patrimoniale a sistemului, în acest scop, va înfiinţa entităţi lipsite de

personalitate juridică, pe care le va subordona total (sucursale, agenţii, reprezentanţe); b) încredinţarea afacerilor sale într-o zonă nouă, unei entităţi dotate cu personalitate juridică pe care

o înfiinţează (filiala). În acest caz, entitatea este subordonată în anumite limite, indirect. Entitatea utilizată ca instrument de expansiune este numită structură societară. Ea poate fi definită ca

fiind unitatea economică-juridică mai mult sau mai puţin autonomă, reglementată de lege şi utilizată de un comerciant în vederea expansiunii activităţii sale1.

A.Filiala Este o societate componentă a unei structuri societare asupra căreia se exercită influenţa şi controlul

societăţi! primare sau “societatea mamă”. Filiala are personalitate juridică, distinctă de societatea

28

primară, prin aceea că posedă un patrimoniu propriu şi încheie contracte cu terţii, în nume şi pe cont propriu. Capitalul social al filialei se constituie sau se completează cu aportul semnificativ al societăţii mamă. Nu este necesar ca acest aport să fie majoritar, este suficient ca el să asigure deţinerea de fracţiuni de drepturi de vot necesare exercitării unei anumite dominaţii.. Filiala este constituită din iniţiativa societăţii mamă în scopul dezvoltării afacerilor sale. Ea se bucură de autonomie gestionară, dispune de un sediu propriu şi de un nume propriu. Înfiinţarea, modificarea si încetarea filialei reprezintă un drept al asociaţilor care o compun, asupra cărora se exercită influenţa şi controlul din partea societăţii mamă.

B.Sucursala Este o structură societară instituţionalizată, lipsită de personalitate juridică, care funcţionează relativ

independent, într-un sediu propriu. Sucursalei i se încredinţează, de către societatea mamă, printr-un mandat general, putere de reprezentare, negociere şi executare de operaţiuni comerciale în raza ei de activitate. Sucursala are denumirea şi forma societăţi! mamă, cu menţiunea: sucursală. Regimul juridic al sucursalei se aplică oricărui alt sediu secundar, indiferent de denumirea lui, căruia societatea care-l înfiinţează îi atribuie statutul de sucursală [art. 43 alin. (3) din lege].

C.Reprezentanţa (agenţia) Reprezentanţa nu are personalitate juridică proprie, ea aparţine exclusiv societăţii comerciale

primare care a organizat-o şi i-a acordat atribute de mandatar şi comisionar. 4. Clauzele contractuale A.Necesitatea clauzelor contractuale Actul constitutiv cuprinde anumite clauze care stabilesc relaţia dintre asociaţi, drepturile şi

obligaţiile lor. Clauzele contractuale materializează voinţa asociaţilor privind constituirea societăţii. Părţile nu pot

Insă deroga de la dispoziţiile legale prin care se reglementează cuprinsul actului constitutiv decât atunci când legea permite acest lucru. Astfel, art. 15 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 arată că aporturile în numerar sunt obligatorii la constituirea oricărei forme de societate. Prin urmare, nu se permite nici o derogare, în schimb, art. 15 alin. (2) arată că aporturile în natură sunt admise la toate formele de societate. Aceasta înseamnă că părţile pot stabili ele însele în contract dacă se admit sau nu aporturile în natură.

B.Varietatea clauzelor B1. Clauzele comune, obligatorii se referă la următoarele aspecte: identificarea părţilor;

individualizarea viitoarei societăţi; caracteristicile societăţii; conducerea şi gestiunea; drepturile şi obligaţiile asociaţilor.

1)Clauze privind identificarea părţilor contractante, în cazul persoanelor fizice în contract se menţionează: numele, prenumele şi domiciliul; locul şi data naşterii; cetăţenia asociaţilor. Pentru persoanele juridice, în contract se menţionează denumirea societăţii, sediul şi naţionalitatea. Societatea va avea cel puţin doi asociaţi, în afară de situaţia în care legea prevede altfel. O asemenea situaţie se referă la S.R.L-ul cu un singur asociat sau societatea cu capital integral de stat.

2)Clauze privind individualizarea viitoarei societăţi comerciale. Ele se referă la: denumirea sau firma societăţii şi, dacă este gazul, la emblema societăţii; forma juridică a societăţii; sediul societăţii, adică locul în spaţiu unde se va afla conducerea societăţii.

3)Clauze privind caracteristicile societăţii. Se referă la obiectul de activitate, durata societăţii şi capitalul social. În ceea ce priveşte obiectul de activitate se precizează faptele de comerţ pe care le va săvârşi societatea. Obiectul nu trebuie formulat generic, ci stabilit concret, prin fixarea activităţii ce urmează a fi desfăşurată de către societate. Referitor la durata societăţii, prin contract asociaţii urmează să hotărască asupra acestui eveniment. Ei se pot înţelege asupra unui termen în cadrul căruia să existe societatea sau pot conveni ca durata să fie nelimitată.

Precizarea duratei societăţii prezintă interes practic, deoarece la expirarea termenului societatea se dizolvă de drept. În ceea ce priveşte capitalul social, în contract se arată care este capitalul social subscris şi vărsat. Desigur, asociaţii trebuie să respecte plafoanele minime prevăzute de lege pentru societatea respectivă. Se va arăta contribuţia fiecărui asociat, ca aport, în numerar sau în natură. Dacă aportul este în natură, se precizează valoarea bunului şi modul de evaluare. Se va arăta data fixată pentru efectuarea integrală a vărsămintelor capitalului subscris. La S.A. se va arăta modul cum a fost divizat capitalul social, numărul şi valoarea acţiunilor, cu specificarea dacă sunt nominative sau la purtător şi numărul pentru fiecare categorie. Se arată, dacă este vorba de S.R.L., valoarea părţilor sociale.

29

4)Clauze privind conducerea, administrarea, funcţionarea şl controlul gestiunii societăţii de către organele statutare. În societăţile de persoane şi în S.R.L. se va indica în actul constitutiv: numărul, numele şi prenumele administratorului sau ale administratorilor societăţii şi limita puterilor lor. La S.A. şi S.C.A. se va menţiona şi cetăţenia administratorilor, garanţia pe care sunt obligaţi s-o depună, puterile şi drepturile lor. În continuare se va menţiona numărul, numele şi cetăţenia cenzorilor sau felul cum se va face controlul activităţii societăţii în interiorul ei. La societăţile pe acţiuni se vor menţiona documentele la care acţionarii vor putea să albă acces pentru a se informa şi a-şi exercita controlul.

5)Clauze privind drepturile şl obligaţiile asociaţilor. La societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă şi societatea cu răspundere limitată se prevede modul de repartizare a părţilor sociale şi cota fiecăruia la beneficii şi la pierderi. La societatea pe acţiuni si în comandită pe acţiuni se arată numărul de acţiuni acordate fiecărui acţionar în schimbul aportului subscris. Asociaţii îşi asumă obligaţia de a efectua vărsămintele în termene precise.

6)Clauze privind dizolvarea şl lichidarea societăţii comerciale B2. Clauze facultative. Conţinutul, actelor constitutive poate fi întregit cu clauze facultative, cum ar

fi cu clauze privind înfiinţarea de filiale sau de sucursale, dacă se are în vedere o atare înfiinţare. Alte prevederi facultative se pot referi la: modificarea contractului prin acordul scris al tuturor părţilor; menţiunea că respectivul contract, împreună cu anexele, înlătură orice altă înţelegere anterioară; prevederea privind . confidenţialitatea contractului etc. De asemenea, părţile pot stipula situaţiile în care contractul încetează de plin drept (fără intervenţia instanţei de judecată). Societăţile pe acţiuni pot oferi avantaje fondatorilor. Actele constitutive pot, în unele cazuri, să facă trimitere la textele de lege sau să menţioneze textul de lege în contract. Unele clauze diferă de la o formă de societate la alta.

III. ORGANELE DE CONDUCERE ŞI CONTROL ALE SOCEITĂŢII COMERCIALE 1.Noţiuni introductive Voinţa societăţii comerciale se manifestă prin organele sale de conducere şi control care sunt:

adunarea generală a asociaţilor, administratorii societăţii, cenzorii. Adunarea generală este organul cel mai important de conducere şi este formată din totalitatea asociaţilor. Administrarea societăţii este o formă de executare a voinţei adunării generale, prin săvârşirea de acte de gestiune, în vederea atingerii obiectului şi a scopului social. Conducerea problemelor curente este încredinţată unuia sau mai multor administratori. Controlul gestiunii administratorilor se realizează de către asociaţi, în anumite cazuri, sau de un organ specializat format din cenzori. Organele de conducere si control apar mai mult sau mai puţin conturate, în funcţie de forma juridică a societăţii comerciale. În cazul S.N.C. si S.C.S., datorită numărului mic de asociaţi, nu există instituţionalizată adunarea generală şi cenzorii. La aceste forme de societate, adunarea generală se constituie de fapt, nu şi de drept. In ceea ce priveşte controlul, el se realizează de către asociaţi, nu de cenzori. În cazul S.A. si S.C.A., există toate cele trei organe de conducere menţionate. În ceea ce priveşte societatea cu răspundere limitată, organele societăţii sunt aceleaşi ca şi la societăţile pe acţiuni, dar cu unele particularităţi. De exemplu, cenzorii sunt numiţi în mod obligatoriu numai la societatea cu răspundere limitată constituită într-un număr mai mare de 15 asociaţi.

2. Adunarea generală a asociaţilor

Adunarea asociaţilor permite elaborarea şi exprimarea prin decizii a voinţei so-, cietătii. Adunarea asociaţilor este cel mai important organ de conducere din următoarele motive: are plenitudinea de competenţă şi atribuţii în toate domeniile activităţii societăţii comerciale; numeşte sau revocă celelalte organe ale societăţii; fixează limitele de competenţă ale organelor numite de ea; exercită controlul asupra activităţii acestor organe; decide modificarea actului constitutiv. Există reglemetate două categorii de adunări: ordinare şi extraordinare conform dispoziţiilor legii.

Dreptul de vot. La şedinţele adunării generale au dreptul să participe toţi asociaţii. Dreptul de vot este strâns legat de participarea la capitalul social, în societăţile de capitaluri, orice acţiune dă drept la un vot [art. 67 alin. (1)] astfel că acţionarii îşi vor exercita dreptul de vot, proporţional cu numărul de acţiuni. Prin excepţie, actele constitutive pot să limiteze numărul voturilor aparţinând acţionarilor care posedă mai mult de o acţiune.

În cazul societăţii cu răspundere limitată nu sunt îngăduite derogări, fiecare parte socială dă dreptul la un vot.

30

Reprezentarea asociaţilor în adunarea generală. Legea permite reprezentarea asociaţilor la adunarea generală prin alţi acţionari, în baza unei procuri speciale. Administratorii şi funcţionarii societăţii nu îi pot reprezenta pe acţionari.

Hotărârile adunării Hotărârile adunării generale se iau prin vot deschis, în mod excepţional, votul secret este obligatoriu, pentru alegerea sau revocarea membrilor consiliului de administraţie şi a cenzorilor sau pentru hotărâri referitoare )a răspunderea administratorilor. Hotărârile luate de adunarea generală, cu respectarea legii şi a actului constitutiv, sunt obligatorii pentru toţi acţionarii, chiar si pentru cei care nu au luat parte la adunare sau au votat contra. Hotărârile adoptate cu încălcarea legii ori a actului constitutiv pot fi anulate pe cale judecătorească. Hotărârile adunării generale trebuie să fie publicate, în condiţiile legii, altfel nu sunt opozabile terţilor. 3. Administrarea societăţii

Prin administrarea societăţii comerciale se înţelege conducerea şi gestiunea societăţii, potrivit normelor legale şi actului constitutiv, pentru obţinerea rezultatelor urmărite. Administrarea este realizată de un organ distinct de gestiune permanentă, compus din administratori. Ei au rolul să transpună în practică hotărârile adunării generale. In raport de forma juridică a societăţii comerciale şi de mărimea ei, pot fi numiţi unul sau mai mulţi administratori, temporari şi revocabili.

Administratorii sunt desemnaţi prin contractul de societate, la constituirea societăţii, sau aleşi ulterior, de adunarea generală. Pentru a fi administrator se cer a fi întrunite anumite condiţii: să fie capabil sub aspect juridic; să aibă o moralitate neştirbită; să fie asociat, ca în cazul societăţii în nume colectiv, asociat comanditat, ca în situaţia societăţii în comandită simplă sau în comandită pe acţiuni, acţionar sau neacţionar, persoană fizică sau juridică, cum se prevede la societăţile pe acţiuni sau cu răspundere limitată.

În varianta în care o persoană juridică este numită sau aleasă administrator, drepturile si obligaţiile părţilor se stabilesc printr-un contract de administrare, în contract se va stipula, printre altele, că persoana juridică este obligată să-şi desemneze un reprezentant permanent, persoană fizică. Acesta este supus aceloraşi condiţii şi are aceeaşi răspundere civilă şi penală ca şi un administrator persoană fizică care acţionează în nume propriu. Când persoana juridică îşi revocă reprezentantul, ea are obligaţia să numească, în acelaşi timp, un înlocuitor;

d)dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel, unicul administrator sau preşedintele consiliului de administraţie şi cel puţin jumătate din numărul administratorilor vor fi cetăţeni români.

Durata funcţiei de administrator, drepturile şi îndatoririle precum şi alte aspecte sunt prevăzute prin lege.

4. Controlul activităţii societăţii. Cenzorii Rolul cenzorilor. Buna funcţionare a unei societăţi comerciale implică necesitatea asigurării unui

control asupra actelor şi operaţiilor juridice efectuate de administratori. În S.A. şi S.C.A., datorită complexităţii societăţii, controlul gestiunii este încredinţat unor persoane anume, învestite cu această activitate, denumite cenzori. Cenzorii sunt învestiţi prin actele constitutive sau de adunarea generală. Revocarea lor este atribuită exclusiv adunării generale. La S.R.L., numirea cenzorilor este obligatorie numai dacă există mai mult de 15 asociaţi, în lipsa cenzorilor, fiecare dintre asociaţii care nu are calitatea de administrator, va exercita dreptul de control pe care asociaţii îl au în societatea în nume colectiv. Fiecare societate pe acţiuni trebuie să aibă cel puţin trei cenzori în funcţiune şi un număr egal de supleanţi. Desemnarea, drepturile şi obligaţiile cenzorilor sunt stabilite prin lege.

IV. DIZOLVAREA ŞI LICHIDAREA SOCIETĂŢII COMERCICALE

1.Fazele încetării existenţei societăţii Societatea comercială se constituie pentru a desfăşura o activitate comercială pe o durată stabilită

în actele constitutive. Uneori durata se prelungeşte. Totuşi, societăţile comerciale pot să dispară fie dorit, fie silit, prin faliment. Încetarea existenţei societăţii comerciale reclamă realizarea unor operaţii juridice care să aibă drept rezultat încetarea societăţii ca persoană juridică şi lichidarea patrimoniului ei. în consecinţă, societatea comercială parcurge, pentru realizarea acestui scop, două faze: dizolvarea societăţii şi lichidarea societăţii.

Faza dizolvării societăţii cuprinde anumite operaţii juridice care declanşează şi pregătesc încetarea existenţei acesteia. Faza lichidării societăţii cuprinde operaţiile de: lichidare a patrimoniului; plata creditorilor; împărţirea soldului între asociaţi.

31

2. Dizolvarea societăţii comerciale A. Noţiune Dizolvarea societăţii se referă la acele operaţiuni care declanşează acest proces şi asigură

premisele lichidării patrimoniului social. Aceste operaţiuni implică hotărârea de dizolvare şi aducerea ei la cunoştinţa celor interesaţi.Potrivit legii, hotărârea privind dizolvarea este luată, după caz, de adunarea asociaţilor (voluntară) sau de instanţa de judecată. Operaţiunea de dizolvare are numai rolul de a declanşa procesul de încetare a existenţei societăţii prin lichidare.

B.Cauze generale de dizolvare Cauzele care duc la dizolvare sunt prevăzute de art. 222 din Legea nr. 31/1990. La cererea Camerei de Comerţ şi Industrie sau a oricărei persoane interesate, tribunalul va putea

pronunţa dizolvarea societăţii în cazul în care: societatea nu mai are organe statutare sau acestea nu se mai pot întruni; societatea nu a depus, timp de 3 ani consecutiv, bilanţul contabil sau alte acte care, potrivit legii, se depun la Oficiul Registrului Comerţului; societatea şi-a încetat activitatea sau nu are sediu cunoscut ori sociaţii au dispărut sau nu au domiciliul ori reşedinţa cunoscută.

C.Efectele dizolvării Din momentul dizolvării, societatea nu poate decât să continue realizarea operaţiunilor

comerciale aflate în curs, fără să mai poată începe alte operaţiuni. Activitatea societăţii nu mai este normală pentru că nu se mai urmăreşte realizarea de beneficii, ci desfăşurarea unei activităţi orientate spre lichidare. Administratorii au obligaţia să înceapă procedura de lichidare dacă legea, actul constitutiv sau autoritatea judecătorească nu hotărăşte altfel.

3. Lichidarea societăţii comerciale

Încetarea existenţei societăţii reclamă îndeplinirea unor operaţiuni care să pună capăt activităţii ei. în final, lichidarea trebuie să ducă la încetarea statutului de persoană juridică al societăţii. Ca rezultat al dizolvării, societatea nu mai poate angaja noi operaţiuni comerciale. Prin urmare, lichidarea societăţii comerciale este un ansamblu de operaţiuni care au ca scop: finalizarea operaţiunilor comerciale aflate în curs la data dizolvării societăţii; încasarea creanţelor societăţii; transformarea bunurilor societăţii în bani; plata datoriilor societăţii; împărţirea activului net între asociaţi, dacă există.

V. REORGANIZAREA JUDICIARĂ ŞI FALIMENTUL SOCIETĂŢII COMERCIALE Operaţiunile comerciale comportă numeroase riscuri. O administrare necorespunzătoare a

afacerilor poate provoca dificultăţi în activitatea comercială. Astfel, comerciantul poate ajunge în situaţia în care datoriile să-l copleşească. Lipsa de lichidităţi (insolvenţă) are efecte negative asupra întreprinderii comerciale respective, pentru că ea nu mal poate continua să funcţioneze normal. Dificultăţile se transmit la cel cu care comerciantul respectiv se află în relaţie: creditorii, adică furnizorii şi împrumutătorii de fonduri băneşti; clienţii, cu care debitorul a încheiat contracte; auxiliarii, folosiţi de comerciant şi pe care nu-i mai poate plăti.

Datorită efectelor economice negative ale unei asemenea situaţii, se impune ca, din punct de vedere juridic, să se instituie o modalitate specială de ieşire din această fază critică. Prin Legea nr. 64/1995, modificată şi completată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 58/1997 şi prin Legea nr. 99/1999, privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, titlul IV, s-a instituit "procedura pentru plata pasivului debitorului, în încetare de plăţi, fie prin reorganizarea întreprinderii şi a activităţii acesteia sau prin lichidarea unor bunuri din averea lui până la acoperirea pasivului, fie prin faliment" (art. 2 din modificările aduse de Legea nr. 99/1999, titlul IV). Din conţinutul articolului menţionat rezultă că procedura pentru plata pasivului debitorului, în încetare de plăţi, are două etape: o procedură de reorganizare judiciară şi o procedură de faliment.

Procedura de reorganizare cuprinde normele juridice care urmăresc organizarea debitorului pe baze noi, în vederea redresării economico-financiare si plata datoriilor faţă de creditor. Procedura falimentului cuprinde reguli care privesc executarea silită a bunurilor din patrimoniul debitorului, în vederea satisfacerii creanţelor debitorului.

32

PARTEA A IV-A OPERAŢIUNI ŞI INSTRUMENTE JURIDICE ÎN AFACERI

CAPITOLULVII

PROPRIETATEA ŞI FONDUL DE COMERŢ

I. BUNURILE ŞI PATRIMONIUL 1. Noţiunea si clasificarea bunurilor Prin bun putem să înţelegem toate lucrurile cu privire la care pot exista drepturi şi obligaţii

patrimoniale şi care pot procura oamenilor o folosinţă în viaţa socială. Bunurile pot fi clasificate după mai multe criterii: bunuri individual determinate si bunuri determinate prin caractere generice; bunuri divizibile şi bunuri indivizibile; bunuri fungibile şi bunuri nefungibile; bunuri principale şi bunuri accesorii; bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere; bunuri mobile şi bunuri imobile;

Codul civil deosebeşte trei categorii de bunuri imobile: imobile prin natura lor, imobile prin destinaţie,imobile prin obiectul la care se aplică

Bunurile mobile pot fi, la rândul lor, de două feluri: mobile prin natura lor, mobile prin determinarea legii.Această clasificare prezintă un interes practic, manifestat prin regimul juridic specific celor două categorii de bunuri. Astfel:

• înstrăinarea imobilelor este supusă publicităţii; • imobilele pot face obiectul unei ipoteci, pe când mobilele pot fi date în gaj; • uzucapiunea (prescripţia achizitivă) se aplică numai imobilelor; • procedura executării silite are un regim diferit pentru fiecare categorie de bunuri; • competenţa instanţei de judecată se determină, în privinţa imobilelor, după situaţia

bunului, în timp ce la bunurile mobile, după domiciliul pârâtului. 2. Patrimoniul: definiţie, caractere juridice În legislaţia noastră nu găsim o definiţie a patrimoniului; în schimb, literatura de specialitate

a propus diferite definiţii acestei noţiuni. In ceea ce ne priveşte, ne raliem definiţiei în conformitate cu care: patrimoniul este totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care au valoare economică, aparţinând unei persoane.

Pentru precizarea noţiunii de patrimoniu, este necesar să determinăm caracterele sale juridice. Astfel:

a) Patrimoniul este o universalitate juridică b) Orice persoană are un patrimoniu c) Din unitatea subiectului care îi este titular decurge unicitatea patrimoniului. b) Patrimoniul fiecărei persoane este divizibil în mai multe mase de drepturi si obligaţii,

sau, cum se mai obişnuieşte să se spună, în mai multe mase de bunuri, fiecare dintre aceste mase având un regim juridic bine determinat

II. PRINCIPALELE DREPTURI REALE 1. Dreptul de proprietate Conform definiţiei date în art. 482 Cod civil putem defini dreptul de proprietate ca fiind acel

drept subiectiv, ce dă expresie aproprierii unui lucru, drept care permite individului sau colectivităţilor să posede, să folosească si să dispună de acel lucru, în putere proprie şi în interesul său propriu în cadrul şi cu respectarea legislaţiei existente.

Atributele dreptului de proprietate sunt: posesia, folosinţa şi dispoziţia, exercitate în interes propriu şi prin putere proprie. Prin posesiune se înţelege o stare de fapt care implică din partea titularului dreptului de proprietate exercitarea unei stăpâniri efective asupra bunului, din punct de vedere fizic şi economic. Folosinţa cuprinde dreptul de a utiliza economic bunul însuşi, precum şi fructele lui. Dispoziţia arată posibilitatea de a determina soarta bunului, fie prin consumarea sau distrugerea lui (dispoziţie de fapt), fie prin vânzare, schimb sau donaţie (dispoziţie juridică).

33

Formele dreptului de proprietate Constituţia României consacră expres, în art. 135 pct. 2, două forme ale dreptului de

proprietate: a) dreptul de proprietate publică; b} dreptul de proprietate privată. 2. Dezmembrămintele dreptului de proprietate Drepturile reale rezultate din separarea atributelor componente ale dreptului de proprietate

poartă denumirea de dezmembrăminle ale dreptului de proprietate. Aceste dezmembrăminte sunt: dreptul de uzufruct; dreptul de uz, dreptul de abitaţie; dreptul de servitute; dreptul de superficie.

III. FONDUL DE COMETŢ 1. Noţiunea fondului de comerţ Desfăşurarea unei activităţi comerciale impune existenţa şi folosirea unor instrumente de lucru

adecvate. Acestea pot fi, în funcţie de obiectul comerţului, bunuri precum: local, mobilier, mărfuri, instalaţii, brevete de invenţii etc. Toate aceste bunuri destinate realizării activităţii comerciale formează fondul de comerţ20.

Configurarea regimului juridic al fondului de comerţ prezintă interes sub un dublu aspect. Pe de o parte, comerciantul este interesat să-şi asigure protecţia bunurilor pe care le afectează activităţii comerciale. Aceste bunuri trebuie să beneficieze de un statut special, care să permită transmiterea lor prin acte juridice ori pe calea moştenirii. Pe de altă parte, recunoaşterea fondului de comerţ este reclamată şi de necesitatea protejării intereselor creditorilor comerciantului. Bunurile destinate activităţii comerciale sunt principalele elemente active ale patrimoniului comerciantului. Din această cauză, circulaţia acestor bunuri este supusă unor formalităţi speciale care să asigure respectarea drepturilor creditorilor.

A.Definiţia fondului de comerţ. Fondul de comerţ poate fi definit ca un ansamblu de bunuri mobile sau imobile, corporale

şi/sau incorporale pe care un comerciant le afectează desfăşurării unei activităţi comerciale, în scopul atragerii clientelei şi, implicit, obţinerii de profit.

B. Delimitarea noţiunii de fond de comerţ. Noţiunea de fond de comerţ trebuie delimitată de alte noţiuni. Avem în vedere, delimitarea faţă de noţiunea de patrimoniu şi cea de întreprindere.

Noţiunea de fond de comerţ este distinctă faţă de noţiunea de patrimoniu. Spre deosebire de fondul de comerţ, care este un ansamblu de bunuri mobile şi imobile, corporale şi incorporale afectate de comerciant desfăşurării unei activităţi comerciale, patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor comerciantului, care au o valoare economică. Aceasta înseamnă că fondul de comerţ nu cuprinde creanţele şi datoriile comerciantului, cu toate că ele fac parte din patrimoniul acestuia. În cazul unei societăţi comerciale, întrucât este subiect de drept, ea are un patrimoniu distinct de patrimoniile asociaţiilor. Dar, nici în acest caz, fondul de comerţ al societăţii nu se confundă cu patrimoniul acesteia.

2. Elementele fondului de comerţ Fondul de comerţ cuprinde acele bunuri pe care le reclamă desfăşurarea activităţii comerciale

avute în vedere de către comerciant. Deci, fondul de comerţ nu are o compoziţie unitară, ci una complexă şi eterogenă, în funcţie de specificul activităţii comerciantului. Totodată, structura fondului de comerţ nu este fixă, ci variabilă, elementele acestuia putându-se modifica, în funcţie de nevoile comerţului. Singura cerinţă este ca fondul de comerţ să subziste, să aibă continuitate21.

Oricare ar fi obiectul activităţii comerciale, în general, fondul de comerţ cuprinde două categorii de bunuri: corporale şi incorporale. Fiecare categorie subsumează anumite bunuri, care au regim juridic propriu.

a) Elementele corporale ale fondului de comerţ Din categoria elementelor corporale sau materiale fac parte bunurile imobile şi bunurile mobile

corporale. - Bunuri imobile. Acestea pot fi imbile prin natura lor (de exemplu, clădirea în care se desfăşoară

comerţul) sau imobile prin destinaţie (de exemplu, instalaţii, utilaje, maşini etc.). 20 A se vedea Viorel Daghie, Răducan Oprea, Doina Mihăilă, Drept..., op. cit., p. 97-101. 21 A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op.cit.Tp. 108.

34

-Bunurile mobile corporale. Din categoria acestora fac parte: materii prime, materialele etc., destinate a fi prelucrate, precum şi produsele (mărfurile) rezultate din activitatea comercială.

b) Elementele incorporate ale fondului de comerţ În categoria elementelor incorporate ale fondului de comerţ sunt cuprinse drepturile care privesc:

firma, emblema, clientela şi vadul comercial, brevetele de invenţii, mărcile de fabrica, de comerţ şi de serviciu, dreptul de autor etc.

IV. OPERAŢIUNI ASUPRA FONDULUI DE COMERŢ a)Vânzarea-cumpărarea fondului de comerţ. Contractul de vânzare-cumpărare poate avea ca obiect fondul de comerţ, ca bun unitar, sau

elemente componente ale acestuia. În principiu, vânzarea priveşte fondul de comerţ ca bun mobil unitar, cu toate elementele care îl compun. Acest lucru trebuie subînţeles, chiar dacă nu există o stipulaţie expresă în acest sens. Soluţia se justifică prin aceea că fondul de comerţ reprezintă un ansamblu de elemente legate între ele prin destinaţia lor, de a servi la desfăşurarea comerţului. În baza acestei soluţii, vânzarea fondului de comerţ, fără nici o rezervă, cuprinde şi vânzarea bunurilor imobile componente ale fondului. Trebuie arătat însă că, deşi fondul de comerţ este un bun mobil şi urmează regulile vânzării bunurilor mobile, totuşi în privinţa bunurilor imobile cuprinse în fondul de comerţ sunt aplicabile regulile dreptului comun referitoare la înstrăinarea imobilelor, inclusiv cele privind publicitatea imobiliară.

b)Gajul asupra fondului de comerţ Fondul de comerţ poate face obiectivul unui contract de gaj. O condiţie a constituirii gajului o

reprezintă, aşa cum prevede Codul civil, remiterea lucrului către creditor. Această remitere materială a bunului este menită să confere creditorului posibilitatea de a-şi exercita drepturile sale asupra bunului (dreptul de retenţie, dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă), precum şi ca mijloc de publicitate. Pentru a stimula desfăşurarera activităţii comerciale cu ajutorul creditului, prin lege a fost consacrat şi gajul fără deposedare, în acest sens, art. 480 C.com. reglementează gajul asupra produselor solului, materialelor în stare de fabricaţie, sau fabricate şi aflate în depozite, în aceste cazuri, gajul se consideră constituit ca efect al contractului, care trebuie să prevadă natura, calitatea şi locul unde se află bunurile, fără remiterea lor materială.

Fondul de comerţ, fiind considerat un bun mobil, poate forma obiectul contractului de gaj. Dar, remiterea fondului de comerţ către creditor ar avea drept consecinţă imposibilitatea continuării comerţului de către comerciantul debitor, în cazul în care creditorul nu ar putea ori nu ar voi să continue comerţul, remiterea fondului de comerţ ar echivala cu încetarea activităţii comerciale a debitorului.

35

CAPITOLUL VIII

PRINCIPALELE TIPURI DE CONTRACTE IN AFACERI I. ELEMENTE GENERALE ŞI COMUNE PRIVIND CONTRACTELE

1. Noţiune, trăsături proprii, clasificare Contractul este un acord de voinţă intervenit între două sau multe persoane (fizice sau juridice),

cu scopul de a da naştere, a modifica sau a stinge un raport juridic. Clasificare. După trăsăturile lor juridice, contractele se clasifică în următoarele categorii: contracte

bilaterale (sinalagmatice) şi unilaterale; contracte cu titlu oneros şi cu titlu gratuit, contracte comutative şi aleatorii, contracte consensuale, reale şi solemne (formale), ontracte principale şi accesorii, contractele cu executare instantanee şi cu executare succesivă.

2. Condiţii de existenţă şi validitate Pentru existenţa contractului sunt necesare următoarele condiţii: consimţământul părţilor; un

obiect care să poată constitui materie de contract; o cauză licită; unele contracte necesită şi o condiţie de/ formă, respectiv redactarea unui act scris. Pentru validitatea contractului sunt necesare două condiţii: capacitatea de exerciţiu , a părţilor şi consimţământul lor liber.

Consimţământul, adică acordul de voinţă al părţilor, se realizează prin adeziunea pe care una din părţi o dă acceptând oferta ce i s-a făcut; el implică, deci, două manifestări de voinţă care se succed, anume o ofertă urmată de acceptarea ei.

Obiectul contractului îl constituie chiar prestaţia (pozitivă sau negativă) la care părţile se obligă. Cauza este scopul direct şi imediat care a determinat părţile să consimtă la încheierea

contractului, asumându-şi obligaţii reciproce. Forma constituie un element esenţial numai în contractele solemne, pentru a căror existenţă este

necesară şi îndeplinirea condiţiei redactării unui act scris. Lipsa formei, cerută de lege, duce la nulitatea absolută a contractului.

Capacitatea părţilor contractante este o condiţie de validitate a contractului. Potrivit principiului general stabilit în dreptul nostru, posedă capacitatea de a contracta orice persoană, cu excepţia acelora declarate în mod expres incapabile prin lege. Sunt lipsiţi de capacitate contractuală minorii sub 14 ani şi cei puşi sub interdicţie judecătorească care, neavând discernământul necesar, nu-şi pot manifesta o voinţă conştientă şi ca atare nu pot încheia personal contracte: de aceea, sunt reprezentaţi prin părinţi sau tutore.

Consimţământul liber al părţilor contractante constituie, de asemenea, o condiţie de validitate, fiind necesar ca manifestarea lor de voinţă să nu poată fi alterată ori afectată de vreun viciu, cum sunt: eroarea, violenţa, dolul sau leziunea. Existenţa unui astfel de viciu de voinţă face contractul nevalabil, lovindu-1 de nulitate relativă.

Viciile de consimţământ sunt următoarele: • Eroarea este credinţa falsă, neconformă cu realitatea, în care s-a aflat partea când

şi-a dat consimţământul. • Violenţa rezultă din teama inspirată părţii asupra căreia se exercită, că persoana ori

bunurile ei, sau o altă persoană apropiată ori bunurile acesteia sunt ameninţate de un rău imediat şi însemnat.

• Dolul constă în mijloacele viclene, manoperele frauduloase, folosite de una din părţi, pentru ca înşelând-o pe cealaltă, să-i surprindă consimţământul necesar încheierii contractului

• Leziunea este paguba suferită de una din părţi, în contractele cu titlu oneros, ca urmare a disproporţiei sau inegalităţii între prestaţia făcută si cea primită; una dintre părţi, profitând de nevoia în care s-a găsit cealaltă, a primit sau stipulat o prestaţie considerabil mai mare decât contraprestaţia sa.

3. Efectele şi desfiinţarea contractelor Potrivit art. 969 Cod civil, contractul legal încheiat are putere de lege între părţile contractante,

acestea fiind ţinute să-şi îndeplinească întocmai şi la termenul convenit obligaţiile asumate prin el. Constituind legea părţilor, contractul nu poate fi desfiinţat decât pentru una din cauzele reglementate de lege ca atare si care sunt r anularea, revocarea, rezoluţiunea şi rezilierea.

36

Anularea este un mod de desfiinţare cu efecte retroactive a contractelor, lovite de nulitate absolută sau relativă. Revocarea nu poate fi făcută decât prin acordul de voinţă al părţilor, încheiat — de data aceasta — pentru desfiinţarea contractului.

Rezoluţiunea desfiinţează contractul cu efect retroactiv, ca urmare a neexecutării imputabile debitorului a obligaţiilor ce-i revin din el.

Rezilierea, care este un mod de desfiinţare a contractelor cu prestaţiuni succesive numai pentru viitor (fără efect retroactiv).

II. CONTRACTE PRINCIPALE UTILIZATE ÎN AFACERI

1. CONTRACTUL DE VÂNZARE-CUMPĂRARE COMERCIALĂ A.Noţiunea contractului de vânzare-cumpărare comercială Contractul de vânzare-cumpărare reprezintă instrumentul juridic prin care se realizează circulaţia

mărfurilor, de la producător la consumator. În acelaşi timp, însă acest tip de contract interesează şi activitatea de producere a mărfurilor, precum şi cea de desfacere şi valorificare a acestora pe piaţă. Deoarece Codul comercial nu dă o definiţie a contractului de vânzare-cumpărare comercială, prin aplicarea dispoziţiilor art. 1 C. com. acesta poate fi definit pe baza dispoziţiilor art. 1294 C. civ. şi anume: “vinderea este o convenţie prin care două părţi se obligă între sine, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru şi aceasta a plăti celei dintâi preţul lui”.

B.Comercialitatea contractului de vânzare-cumpărare Din punct de vedere al fizionomiei sale structurale, vânzarea-cumpărarea comercială este

asemănătoare vânzării-cumpărării civile, ambele fiind contracte prin intermediul cărora se transmite, în schimbul unui preţ, proprietatea asupra unui lucru.Trăsătura dinstinctivă a vânzării-cumpărării comerciale în raport cu vânzarea cumpărarea civilă este reprezentată de funcţia economică a celei dintâi, şi anume interpunerea în schimb a bunurilor22, funcţie ce conferă vânzării caracterul comercial.

Dobândirea caracterului comercial este supusă îndeplinirii următoarelor condiţii: a) Vânzarea-cumpărarea trebuie să aibă drept obiect numai bunuri mobile, spre deosebire de

vânzarea-cumpărarea civilă, care poate avea ca obiect şi bunuri imobile. Art.3 C.Com. arată că pot face obiectul contractului de vânzare-cumpărare mărfurile şi productele,

precum şi "obligaţiunile statului sau alte titluri de credit, circulând în comerţ". Au caracter comercial atât cumpărarea acestora cu intenţia de a le revinde sau închiria, cât şi vânzarea lor, când au fost cumpărate cu scop de revânzare sau închiriere".

b) Bunurile care fac obiectul vânzării-cumpărării comerciale pot fi valorificate fie în forma lor iniţială, fie după ce au fost prelucrate, întrucât Codul comercial conferă expres posibilitate, stipulând că acestea pot fi vândute "fie în natură, fie după ce se vor fi lucrat sau pus în lucru" (art.3 pct.1 C.com.)

C.Trăsăturile caracteristice ale vânzării-cumpărării comerciale Trăsătura principală caracteristică vânzării-cumpărării comerciale o constituie intenţia de

revânzare: cumpărarea este făcută cu scopul revânzării ori închirierii, iar vânzarea este precedată de o cumpărare făcută în scop de revânzare.

La rândul său, pentru a fi o trăsătură esenţială a vânzării-cumpărării comerciale, intenţia de revânzare trebuie să îndeplinească trei condiţii:

• Intenţia de revânzare sau închiriere trebuie să existe la data cumpărării; • Intenţia de revânzare trebuie să fie exprimată de cumpărător, • Intenţia de revânzare sau închiriere trebuie să privească în principal bunul cumpărat;

D.Condiţiile de validitate ale contractului de vânzare-cumpărare comercială

Condiţiile de validitate pe care trebuie să le îndeplinească contractul de vânzare-cumpărare comercială sunt cele prevăzute de art. 948 C.civ. pentru existenţa valabilă a oricărui contract: consimţământul, capacitatea, obiectul şi cauza.

1. Consimţământul părţilor Încheierea contractului de vânzare-cumpărare comercială se realizează în momentul formării

acordului de voinţă al părţilor, în sensul transmiterii de la vânzător la cumpărător a dreptului de

22Radu Motica, Vasile Popa, op.cit, p.265, Francisc Deak, S.D. Cârpenaru, Contracte civile şi comerciale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1993, p.258

37

proprietate asupra unui bun, în schimbul unui preţ. În ceea ce priveşte problemele generale legate de condiţiile de validitate a contractului de vânzare-cumpărare comercială, acestea sunt aceleaşi cu cele ale contractului de vânzare-cumpărare civilă.

2. Capacitatea de a încheia contractul de vânzare-cumpărare comercială Încheierea valabilă a contractului de vânzare-cumpărare comercială este condiţionată şi de

existenţa cerută de lege pentru părţile contractante: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu. Pe lângă condiţiile generale privitoare la capacitatea de a încheia acte juridice, Codul civil

stabileşte anumite condiţii specifice contractului de vânzare-cumpărare civilă, reguli care se vor aplica, în temeiul art.1 C.com. şi contractului de vânzare-cumpărare comercială. Acest contract va fi, de asemenea, cârmuit şi de normele cu caracter special referitoare la anumite interdicţii, prevăzute în Codul comercial şi în anumite legi comerciale speciale.

Astfel, potrivit art. 1306 C. civ. "pot cumpăra şi vinde toţi cărora nu le este oprit prin legi". De aici, se desprinde concluzia că în materia vânzării-cumpărării (atât civile, cât şi comerciale), capacitatea este regula, iar incapacitatea este" excepţia, aceasta din urmă operând numai în cazurile expres prevăzute de lege.

3. Obiectul contractului de vânzare-cumpărare comercială Caracterul bilateral al contractului de vânzare-cumpărare comercială face ca acesta, prin

încheierea sa, să dea naştere la obligaţii pe seama ambelor părţi, fiecare obligaţie având ca obiect o anumită prestaţie: obligaţia vânzătorului priveşte lucrul vândut, pe când obligaţia cumpărătorului se referă la preţ. Aceste două prestaţii alcătuiesc conţinutul obiectului contractului.

a)Lucrul vândut Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească lucrul vândut sunt următoarele:

• Să fie un bun mobil, corporal sau incorporal. Bunurile imobile nu pot face obiectul contractului de vânzare-cumpărare comercială, actele de vânzare-cumpărare a acestor bunuri intrând în sfera actelor juridice civile.

• Lucrul vândut trebuie să se afle în circuitul civil. Conform-art. 1310 C.civ. "toate bunurile care sunt în comerţ pot fi vândute, afară numai dacă vreo lege a oprit aceasta". Anexa nr.1 a Hotărârii Guvernului nr.201/1990 cu modificările ulterioare dată în aplicarea Decretului-lege nr. 54/1990, stabileşte categoriile de activităţi care nu se pot organiza şi desfăşura pe baza liberei iniţiative

• Lucrul vândut trebuie să existe, în momentul încheierii contractului, sau să poată exista în viitor. Dacă această condiţie nu este îndeplinită, contractul este lovit de nulitate datorită f aptului că_ obiectul e imposibil.

• Lucrul să fie determinat sau determinabil, în contractul de vânzare-cumpărare comercială trebuie stabilite anumite elemente are permit concretizarea obiectului obligaţiei, indiferent de natura bunului.

• Lucrul să fie proprietatea vânzătorului. Potrivit art. 1294 C. civ., transferul proprietăţii este de esenţa contractului de vânzare-cumpărare, astfel este de principiu că, pentru a putea transmite proprietatea asupra bunului, cel care vinde trebuie să fie adevăratul proprietar, întrucât "nimeni nu poate transmite altuia mai mult drept decât are el însuşi".

În activitatea comercială se vând deseori bunuri care urmează a fi achiziţionate ulterior de vânzător, cu alte cuvinte, vânzarea are ca obiect lucrul altuia.

b) Preţul vânzării Suma de bani pe care cumpărătorul se obligă să o plătească vânzătorului, în schimbul bunului

cumpărat, reprezintă preţul. Ca obiect al prestaţiei cumpărătorului, preţul trebuie să îndeplinească mai multe condiţii printre care: să fie stabilit în bani, să fie determinat sau determinabil.

E.Încheierea contractului de vânzare-cumpărare comercială

1. Forma contractului de vânzare-cumpărare comercială In principiu, vânzarea-cumpărarea comercială este un contract consensual, perfect prin însuşi

consimţământul părţilor. Lipsa de formalism a făcut ca acest contract să fie principalul instrument juridic de încheiere a tranzacţiilor comerciale, asigurând derularea cu rapiditate a comerţului.

2. Încheierea contractului de vânzare-cumpărare comercială prin corespondenţă În raporturile de drept civil regula o constituie contractele încheiate între persoane care se află faţă

în faţă în momentul negocierii contractului, în raporturile de drept comercial, din raţiuni de celeritate, precum şi din cauza volumului mare al activităţii de afaceri, cel mai adesea contractele se încheie între persoane care se găsesc în locuri diferite, comunicarea între ele realizându-se fie prin corespondenţă scrisă, fie prin mijloace moderne: telexul, telefaxul.Având în vedere importanţa şi specificul contractelor încheiate între absenţi, Codul comercial le-a reglementat în art. 35-39.

38

Ca şi încheierea contractului între prezenţi, încheierea contractului între absenţi, presupune două manifestări de voinţă: oferta de a contracta şi acceptarea ofertei. F.Efectele contractului de vânzare-cumpărare comercială

Efectele juridice produse de contractul de vânzare-cumpărare comercială, încheiat în condiţiile legii, sunt asemănătoare celor produse de contractul de vânzare-cumpărare civilă.

Efectul esenţial al contractului de vânzare-cumpărare îl constituie transmiterea dreptului de proprietate, a altui drept real sau a unui drept de creanţă asupra lucrului, precum şi transmiterea riscurilor, de la vânzător la cumpărător. De asemenea, ca efect al încheierii contractului de vânzare-cumpărare, se nasc anumite obligaţii ce revin atât vânzătorului, cât şi cumpărătorului, în legătură cu lucrul şi cu preţul vânzării.

2. CONTRACTUL DE MANDAT COMERCIAL

Contractul de mandat comercial este acel contract în temeiul căruia o persoană (mandatarul) se

obligă să încheie în numele şi pe seama altei persoane care i-a dat împuternicirea (mandantul) anumite acte juridice care pentru mandanl sunt fapte de comerţ.

Ca structură, mandatul comercial se aseamănă cu mandatul civil, motiv pentru care îi sunt aplicabile principale generale referitoare la mandatul civil Dar mandatul comercial are o funcţie deosebită, aceea de a mijloci afaceri comerciale, ceea ce reclamă existenţa unor norme specifice care să facă mandatul apt exigenţelor activităţii comerciale. Rezultă că mandatul comercial are unele particulantăţi care îl deosebesc de mandatul civil şi anume • spre deosebire de mandatul civil, care are drept obiect încheierea actelor jundice civile, mandatul

comercial are ca obiect încheierea actelor juridice care sunt fapte de comerţ pentru mandant, • mandatul comercial, spre deosebire de mandatul civil, care se prezumă a fi gratuit, este un contract

cu titlu oneros (întrucât afacerile comerciale nu sunt gratuite), • mandatul comercial conferă mandatarului o mai mare libertate de acţiune şi independenţă, precum

şi puteri mai mari decât un mandat civil (în cazul mandatului comercial, mandatarul, care se confundă cu un prepus al comerciantului, poate îndeplini toate operaţiunile necesare comerţului)

Contractul de mandat comercial se încheie prin acordul de voinţe al mandantelui şi mandatarului Mandantul trebuie să aibă capacitatea de a încheia el însuşi actele juridice care urmează a fi

încheiate m numele său de către mandatar Având calitatea de comerciant, mandantul trebuie să aibă capacitatea deplină de exerciţiu. Mandatarul trebuie sa aibă capacitatea deplină de exerciţiu, deoarece trebuie să exprime un consimţământ valabil. Întrucât încheie actele juridice „nomine alieno", legea nu cere ca mandatarul să aibă calitatea de comerciant. Mandatarul poate fi un agent, un reprezentant sau un curtier.

Agentul este un intermediar împuternicit să mijlocească, în ţară sau străinătate, tranzacţii comerciale

Activitatea agentului comercial are un caracter profesional şi este independentă de durată. Agentul comercial poate acţiona, ca mandatar, cu sau fără reprezentare, în primul caz el negociind şi încheind operaţii comerciale, pe când ca simplu mandatar (fără reprezentare) el doar transmiţând, după caz, ofertele şi comenzile primite, mandantelui, care va decide asupra lor. În raport cu opraţiunile la care participă, agentul comercial mai poate fi distribuitor, depozitar, consignatar sau chiar producător.

Reprezentantul este un agent comercial căruia o firmă producătoare sau comercială, din ţară sau din străinătate, îi încredinţează desfacerea curentă a mărfurilor sale. Prin contractul de reprezentanţă se stabileşte ca reprezentantul să se ocupe cu plasarea mărfurilor, să ia măsuri pentru a crea condiţii cât mai favorabile şi sa reprezinte interesele reprezentantului. Agentul reprezentant poate avea şi obligaţia de a transmite informaţii comerciale curente, de a organiza propaganda şi reclama in ţara împortatoare, de a închiria mijloace de transport şi de a apăra drepturile asupra brevetelor, patentelor şi mărcilor de fabrică

3. CONTRACTUL DE COMISION Contractul de comision este acel contract prin care o parte (comisionarul) se obligă pe baza

împuternicim celeilalte părţi (comitentul), să încheie acte de comerţ, în nume propriu, dar pe seama comitentului, în schimbul unei remuneraţii (numită comision).

39

Contractul de comision reprezintă o varietate a mandatului comercial şi anume un mandat comercial fără reprezentare (încheind actele juridice cu terţul „proprio nomine", dar pe seama comitentului, comisionarul acţionează ca un mandatar fără reprezentare). Întrucât acţionează în nume propriu, dacă încheie acte juridice ca o profesiune obişnuită, comisionarul dobândeşte calitatea de comerciant. În această calitate, comisionarul are toate obligaţiile profesionale ale comercianţilor (pu-blicarea prin registrul comerţului, ţinerea registrelor comerciale etc.).

Contractul de comision se poate încheia în două forme: comisionarul lucrează în nume propriu, dar în contul comitentului, sau comisionarul acţionează în numele comitentului.

Cuantumul comisionului este stabilit prin convenţia părţilor sub forma unei sume fixe sau a unui procent calculat la valoarea afacerilor realizate de comisionar. În contractul încheiat între comisionar şi terţ, comisionarul este parte contractantă şi, deci, el are calitatea de debitor sau creditor, după caz, faţă de terţ (art. 406 C. com. prevede în acest sens: „Comisionarul este direct obligat către persoana cu care a contractat ca şi cum afacerea ar fi fost a sa proprie"). Rezultă că prin încheierea contractului între comisionar şi terţ nu se stabilesc nici un fel de raporturi juridice între comitent şi terţ (de aceea, în art. 40G alin. 2 C. com. se prevede: „comitentul nu are acţiune în contra persoanelor cu care a contractat comisionarul şi nici acestea nu au vreo acţiune contra comitentului").

Aşadar, răspunderea pentru nerespectarea obligaţiilor din contractul încheiat între comisionar şi terţ aparţine părţii contractante aflate în culpă (comisionarul respectiv sau terţul). În cazul nerespectării obligaţiei de către terţ, comitentul poate însă cere comisionarului, în temeiul contractului de comision, să intenteze acţiunile corespunzătoare împotriva terţului ori să îi cedeze aceste acţiuni. Întrucât contractul de comision este o formă a mandatului, el va înceta în aceleaşi cazuri ca şi contractul de mandat: revocarea împuternicirii; renunţarea la împuternicirea primită; moartea, interdicţia, insolvabilitatea sau lichidare judiciară a comitentului sau comisionarului.

În aplicarea acestor cazuri de încetare a contractului de comision trebuie să se ţină seama de caracterul oneros al contractului şi de necesitatea asigurării securităţii raporturilor contractuale.

4. CONTRACTUL DE AGENCY Contractul comercial de agency este tot un tip de contract de intermediere, în dreptul

angloamerican nefiind reglementate contractele de mandat şi de comision, intermedierea are loc prin instituţia „agency".

Prin agency se înţelege raportul juridic ce ia naştere şi în virtutea căruia o persoană (the agent) acţionează, încheind anumite acte juridice sau îndeplinind prestaţii materiale, din împuternicirea unei alte persoane (the principal).

Altfel spus, prin contractul de agenţie o persoană (agent) se obligă să acţioneze în contul unei alte persoane (principal sau patron). Contractul de agenţie se încheie prin acordul părţilor. Raporturile juridice de „agency" se pot realiza şi prin simplă înţelegere (agreement) nu numai neapărat prin contract (deşi aceasta este calea obişnuită).

Agentul, care îndeplineşte acte juridice şi prestaţii materiale sub controlul principalului sau patronului, acţionează pe seama sau în interesul patronului, pe baza unei împuterniciri - autority. Împuternicirea poate fi reală sau aparentă (cea reală putându-se da expres sau tacit). În funcţie de gradul controlului exercitat de principal sau patron, agentul poate fi agent-servant sau independent: contractor-agent. Iar după felul prestaţiei: general agent sau special-agent. Contractul de agenţie îndeplineşte atât funcţiile contractului de mandat, cât şi cele ale contractului de comision.

5. CONTRACTUL DE CONSIGNAŢIE Contractul de consignaţie este convenţia prin care una dintre părţile contractante (consignant)

încredinţează celeilalte părţi (consignatar), mărfuri sau obiecte mobile spre a le revinde pe socoteala consignantului.

În esenţă, contractul de consignaţie este o varietate a contractului de comision, prin el urmarindu-se accelerarea desfacerii şi apărarea în mai bune condiţii a intereselor consignantului.

Obiectul contractului îl constituie încheierea de către consignatar, cu terţul, a unor contracte de vânzare-cumpărare pentru vinderea unor bunuri ale consignantului (aceste acte juridice trebuie să constituie fapte de comerţ pentru consignant).

Actele de vânzare-cumpărare încheiate de consignatar au ca obiect numai bunuri mobile. Contractul de consignaţie dă naştere la anumite obligaţii între părţile contractante, iar prin

încheierea actelor de vânzare-cumpărare se nasc anumite obligaţii şi între consignatar şi terţi.

40

În ce priveşte raporturile dintre consignant şi consignatar, deoarece în temeiul contractului de consignaţie consignantul îl împuterniceşte pe consignatar să încheie anumite acte juridice pe seama consignantului, între ei se nasc raporturi juridice asemănătoare celor izvorâte din contractul de mandat.

Un element de care trebuie neapărat să ţină seama consignatarul este preţul de vânzare a bunurilor primite în consignaţie (acest preţ fiind cel stabilit prin contract, note sau facturi emise în temeiul contractului); în absenţa unei stipulaţiuni contractuale, consignatarul poate vinde bunurile numai la preţurile curente ale pieţei.

Bunurile primite în consignaţie fiind vândute pe seama consignantului, consignatarul are obligaţia să remită consignantului la termenele prevăzute în contract, preţul tuturor bunurilor vândute în numerar, precum şi cambiile şi garanţiile primite de la cumpărători.

6.CONTRACTUL DE REPORT Contractul de report constă în cumpărarea pe bani gata a unor titluri de credit, care circulă în

comerţ, şi în revânzarea simultană, cu termen şi pe un preţ determinat, de către aceeaşi persoană a unor titluri de aceeaşi specie (art. 74 C. corn.).

Contractul de report este un act juridic complex care cuprinde o dublă vânzare: una care se execută imediat (atât în privinţa predării titlurilor, cât şi a plăţii preţului), iar cealaltă este o rcvânzare cu termen şi la un preţ determinat.

În temeiul contractului de report, o persoană, deţinătoare de titluri de credit care circulă în comerţ (denumită reportat), dă în report (vinde temporar) aceste titluri unei persoane (denumită rcportator, de obicei un bancher), în schimbul unui preţ plătibil imediat. Dar, prin acelaşi contract se înţeleg ca la un anumit termen, reportatorul să revândă reportatului titluri de credit de aceeaşi specie, primind preţul determinat.

Titlurile de credit date în report nu vor fi identice aceleaşi cu cele revândute la termen, ci vor fi doar titluri de aceeaşi specie (de exemplu, acţiuni ale aceleiaşi bănci).

Operaţiunea de report este preferată de persoanele care nu vor să piardă titlurile pe care le deţin şi le-au dat doar în report, aşa cum se întâmplă când ar vinde titlurile pentru a obţine suma de care acestea au nevoie.

Diferenţa între suma dată de reportator şi cea pe care o încasează la termen (denumită report) este profitul realizat de reportator. În plus, aceasta va primi de la reportator, pentru serviciul prestat, o remuneraţie (denumită preţ de report sau premiu).

7. CONTRACTUL DE CONT CURENT Contractul de cont curent este un procedeu tehnic constând în înţelegerea părţilor ca în loc să

achite separat şi imediat creanţele reciproce, izvorâte din prestaţiile făcute una către cealaltă, lichidarea să se facă la un anumit termen, prin achitarea soldului de către partea debitoare.

Procedeul tehnic sus-menţionat este folosit de comercianţii care au un volum mare de afaceri reciproce şi mai ales atunci când se găsesc în localităţi diferite, pentru evitarea lichidării individuale a fiecărei creanţe.

Părţile între care se încheie contractul de cont curent se numesc „corentişti", iar prestaţiile reciproce pe care şi le fac se numesc „remize" (sau “rimese”); prestaţiile constau în operaţiuni prin care o parte pune la dispoziţia celeilalte părţi o valoare patrimonială de orice fel, urmând ca suma cuvenită transmiţătorului să fie depusă în contul curent, aceleaşi lucru petrecându-se şi de partea cealaltă.

Din moment ce suma de bani a fost trecută în cont, ea îşi pierde individualitatea, contopindu-se în masa sumelor înregistrate în cont, la activ sau pasiv, după caz. La scadenţă se vor aduna posturile de la activ şi de la pasiv pentru a se stabili care dintre părţi este debitoare şi, în această calitate, trebuie să achite soldul rezultat.

Contractul de cont produce anumite efecte juridice, unele dintre ele sunt considerate principale (esenţiale), iar altele secundare.

8. CONTRACTUL DE GAJ COMERCIAL Contractul de gaj este contractul prin care debitorul remite creditorului său un bun mobil

pentru finanţarea executării obligaţiei cu posibilitatea pentru creditor ca la scadenţă, în caz de neexecutare a obligaţiei, să fie satisfăcut cu preferinţă din valoarea bunului respectiv (art. 1685 şi 1686 C. civ.).

Contractul de gaj dobândeşte caracter comercial când obligaţia pe care o garantează derivă dintr-un act juridic pe care legea îl consideră faptă de comerţ. Contractul de gaj mai dobândeşte caracter comercial când este constituit de un comerciant (art. 478 C. corn.), în acest caz contractul de gaj este o

41

faptă de comerţ subiectivă (art. 4 C. corn.). De regulă, gajul implică deposedarea debitorului de bunul său, dar Codul comercial consacră şi anumite cazuri de gaj fără deposedare. Art. 480 alin. 4 regle-mentează două astfel de cazuri: gajul asupra produselor solului prinse încă în rădăcină sau deja culese şi gajul asupra materiilor prime industriale, în stare de fabricaţie sau deja fabricate şi aflate în fabrici sau depozite.

Se consideră gaj fără deposedare şi situaţia în care remiterea materială a bunului este simbolică, cum este căzul gajării fondului de comerţ, care se realizează prin predarea către creditor a titlurilor şi documentelor privind fondul de comerţ. Contractul de gaj trebuie să fie transcris, în termen de cinci zile, în registrul special ţinut la instanţa judecătorească. Gajul fără deposedare (având ca obiect bunurile respective) este opozabil terţilor de la data transcrierii în registrul instanţei.

Potrivit art. 168G C. civ., contractul de gaj (în general) trebuie constatat printr-un înscris care să arate suma datorată, felul şi natura lucrurilor gajate, înscrisul constatator al gajului depunându-se şi păstrându-se într-o mapă specială la notariat.

Forma scrisă şi înregistrarea contractului de gaj nu sunt condiţii de validitate, ci formalităţi prin care se asigură dreptul de preferinţă al creditorului gajist faţă de alţi creditori ai debitorului.

Gajul comercial poate avea ca obiect orice bun „corporal sau incorporai". Dacă obiectul gajului îl constituie o creanţă, legea cere, pe lângă forma scrisă a contractului, şi remiterea înscrisului constatator al creanţei.

Contractul de gaj dă naştere la anumite drepturi şi obligaţii care însă, dat fiind caracterul unilateral al acestui contract, îl privesc numai pe creditorul gajist.

9. CONTRACTUL DE FACTORING Pe plan internaţional, pentru accelerarea operaţiunilor de finanţare a producţiei au luat o deosebită

extindere operaţiunile de vânzare prin negocierea facturilor (factoring). Contractul de factoring este acel tip de contract prin care o persoană (aderentul) cedează

creanţele sale unui terţ (factorul) ce se obligă să preia activitatea de încasare, în schimbul unui comision.

Cedarea se realizează prin intermediul unei subrogări convenţionale, prin simpla transmitere a facturilor, fără nici o altă formalitate, factorul devenind proprietarul creanţelor.

În relaţiile comerciale internaţionale, recurgerea la contractul de factoring este influenţată şi de diversitatea prevederilor legale din diferite ţări, referitoare la transmiterea creanţelor şi determinarea legii aplicabile.

Contractul de factoring implică, în afară de aderent (vânzătorul de bunuri sau furnizorul de servicii) şi factor (cesionarul creanţelor) şi pe client (persoana care a cumpărat marfa sau a beneficiat de serviciile respective).

Operaţiunile de factoring se prezintă sub două forme: • factoring la scadenţă, maturity factoring (factorul plăteşte facturile la data scadenţei lor) • factoring tradiţional (obişnuit), old line factoring (factorul plăteşte creanţele imediat).

Factoring-ul obişnuit este un mijloc de finanţare pe termen scurt, încasându-se imediat valoarea facturilor cedate. Datorită simplificărilor în activitatea contabilă, factoring-ul constituie şi o modalitate de gestiune economică. În ceea ce priveşte natura sa juridică (pentru a se putea determina regimul aplicabil), contractul de factoring prezintă asemănări cu „cesiunea de creanţă" şi „scontul", fără a se confunda cu acestea, date fiind trăsăturile sale specifice. Factoring-ul constituie un contract original complex reprezentând o operaţie de finanţare comercială. Clauzele convenţiei fiind stabilite de cesionarul creanţelor, contractul de factoring este un contract de adeziune, cu caracter „intuitu personae". El este un contract cu titlu oneros şi cu executare succesivă.

În contractul de factoring se poate include şi o clauză de exclusivitate, în baza căreia aderentul cedează creanţele în totalitatea lor (integral, global).

10.CONTRACTUL DE FORFAITING Mobilizarea creditelor de către exportatori poate fi realizată prin cedarea drepturilor de creanţă

incorporale în titluri de credit (în special în cambii şi bilele la ordin); firmele comerciale, industriale etc., care prezintă băncilor spre scontare cambii sunt creditate de către instituţiile bancare respective, creditul de scont ce se acordă acestor firme având o valoare egală cu cea a cambiilor, din care se scade taxa (scontul) calculată asupra valorii nominale a cambiilor în funcţie de perioada aferentă intervalului de timp de la scontare şi până la scadenţa lor.

La rândul lor, băncile comerciale îşi pol reîntregi lichidităţile lor rescontând cambiile la banca centrală.

42

În mod schematic, această formă de finanţare se reduce la două operaţiuni distincte: a)scontarea, prin care beneficiarul transmite o cambie către o terţă persoană (de regulă o bancă),

în vederea încasării contravalorii ei, înainte de scadenţă; pe această cale, beneficiarul cambiei încasează suma înscrisă pe titlu, diminuată cu taxa scontului, precum şi cu comisionul perceput de bancă pentru acoperirea diverselor riscuri generale de asemenea operaţiuni;

b) rescontarea, prin care o cambie deţinută de o bancă comercială (prin scontare) este transmisă unei bănci centrale în schimbul unei taxe de rescont (sau taxa oficială a scontului) care, de regulă, se stabileşte în funcţie de cerinţele politicii economice a statului respectiv.

Formula clasică a mobilizării creditelor pe calea scontului prezintă, pentru exportatorii deţinători de titluri de credite sub forma cambiilor, inconveniente în realizarea operaţiunii (tergiversarea operaţiunilor de scontare datorită verificărilor multiple). Ca urmare, pe calea unor tehnici financiar-bancare s-a urmărit înlăturarea acestor inconveniente prin realizarea unei forme noi de transmitere a titlurilor de credit cunoscute sub denumirea de forfaiting. Pentru efectuarea unor asemenea operaţiuni au fost înfiinţate instituţii financiare specializate.

De regulă, la operaţiunile de forfetare recurg vânzătorii pe credit din contractele comerciale internaţionale, în vederea încasării înainte de scadenţă a contravalorii mărfurilor exportate.

11. CONTRACTUL DE LEASING Leasingul constituie o modalitate modernă de finanţare a investiţiilor determinată de modificarea

structurii şi valorii maşinilor şi utilajelor, precum şi de uzura morală rapidă a acestora, fapt ce impune un volum de investiţii din ce în ce mai mare pentru extinderea, raţionalizare şi modernizare.

Leasingul se înfăţişează ca o operaţiune comercială complexă care se compune din mai multe raporturi juridice:

• un contract de vânzare-cumpărare încheiat de organizaţia producătoare, ca vânzător, şi organizaţia financiară care urmează să crediteze operaţiunea de leasing, în calitate de cumpărător;

• un contract de locaţiune încheiat între organizaţia financiară, devenită proprietara bunului şi organizaţia utilizatoare;

• elementele unui contract de mandat care intervine între organizaţia finanţatoare şi organizaţia utilizatoare, prin care aceasta din urmă este investită să urmărească la producător caracteristicile tehnico-economice şi preţul bunului

• o promisiune unilaterală de vânzare făcută de organizaţia finanţatoare către utilizator, care are astfel dreptul de preempţiune la încetarea contractului de locaţiune.

Deci, la naşterea unei operaţiuni de leasing iau parte trei parteneri: • furnizorul de maşini şi utilaje, care este vânzătorul în primul contract; • finanţatorul, care este cumpărător în primul contract şi locator în cel de-al doilea; • utilizatorul care este locatar în contractul propriu-zis de leasing Atunci când producătorul bunurilor este în acelaşi timp şi finanţator, valorificându-şi astfel propriile produse, partenerii se reduc la doi: furnizor-finanţator şi utilizator, iar operaţiunea se perfectează numai în baza unui singur contract de leasing.

Preţul locaţiei se calculează avându-se în vedere că în condiţiile actuale de evoluţie a ştiinţei şi tehnicii, uzura morală a maşinilor este rapidă; ca urmare, societăţile de leasing împart (în vederea închirierii) viaţa maşinilor în două perioade: o perioadă primară, egală cu viaţa economică a maşinii (intervalul de timp în care se apreciază că maşina nu riscă să sufere o uzură morală) şi o perioadă secundară, echivalentă cu intervalul de timp care durează de la terminarea vieţii economice până la sfârşitul vieţii tehnice a maşinii. La stabilirea nivelului şi a modalităţii de plată a chiriei se au în vedere o serie de elemente: cotele de amortizare a utilajului, cheltuielile de gestiune, beneficiul societăţii de leasing, prima de asigurare contra riscului de insolvabilitate a chiriaşului.

Recurgerea la operaţiile de leasing, formă modernă de circulaţie a mărfurilor, prezintă avantaje pentru toate părţile implicitate.

Clientul îşi poate procura, operativ şi în forme simplificate, maşinile şi utilajele de care are nevoie, fără cheltuieli imediate de investiţii şi cu evitarea riscurilor aferente (riscurile uzurii morale). El beneficiază şi de reducerea cheltuielilor de producţie sau cele ocazionate de credite curente pentru plăţi, precum şi de un rabat, în măsura în care va cumpăra, în final, bunurile închiriate.

Vânzătorul are posibilitatea să-şi asigure debuşeuri pentru produsele sale, realizând şi câştiguri suplimentare peste preţul net de export al bunului închiriat.

Societatea specializată poate obţine, prin plata chiriei, importante beneficii, cheltuielile sale cu întreţinerea bazei materiale şi personalul nefiind prea ridicate.

43

Specific contractului de leasing, spre deosebire de alte forme de închiriere, este faptul că la expirarea lui beneficiarul dispune de o aşa-zisă triplă opţiune: restituirea utilajului; prelungirea contractului pentru o nouă perioadă (plătind o chirie mai redusă); cumpărarea utilajului la valoarea reziduală, stabilită de comun acord în contractul iniţial sau prin clauze adiţionale.

12. CONTRACTUL DE LEASE-BACK Alături de leasing, cu care nu se confundă, este o formă de finanţare pe termen lung. Contractul de lease-back se încheie de două persoane: vânzătorul fabricii sau al liniei tehnologice

etc., care transferă proprietatea acestora către cumpărător (organizaţia financiară) care, la rândul său, le închiriază fostului proprietar devenit locatar.

Rolul economic al unor astfel de operaţiuni constă în posibilitatea acordată întreprinzătorului (devenit locatar) de a-şi procura în mod convenabil mijloace financiare prin transformarea investiţiilor pe care le-a realizat în lichidităţi necesare producţiei, fără să piardă folosinţa echipamentului din dotare, în felul acesta sunt evitate dobânzile bancare, dar în schimb se plăteşte chirie pentru bunurile ce i-au fost lăsate în folosinţă, trecând însă în contul finanţatorilor sarcina amortizării acestora.

13.CONTRACTUL DE LICENŢĂ PENTRU BREVET DE INVENŢIE Contractul de licenţă pentru brevet de invenţie este contractul prin care una dintre părţi,

„licenţiatorul", transmite celeilalte părţi „licenţiatul" dreptul de folosinţă asupra unei invenţii proteguite printr-un brevet de invenţie, în schimbul unui preţ, imprimându-i astfel un caracter oneros.

Invenţia constituie orice creaţie ştiinţifică sau tehnică, prezentând noutate absolută faţă de stadiul cunoscut al tehnicii mondiale, care nu a mai fost brevetată sau făcută public, în ţară sau în străinătate, până la acea dată.

Brevetul de invenţie este documentul prin care se recunoaşte unei persoane fizice sau juridice dreptul asupra unei anumite invenţii.

Contractul de licenţă de brevet de invenţie prezintă unele avantaje pentru licenţiat, între care: • realizarea de economii valutare prin reducerea importurilor de mărfuri similare; • introducerea rapidă a unor tehnici avansate; • promovarea exporturilor produselor realizate sub licenţă etc.

Contractele de acest fel au clauze proprii: clauza teritorială, clauzele privind asistenţa tehnică şi comercială, durata contractului, condiţiile în care contractul poate fi extins şi reînnoit, garanţiile şi răspunderea reciprocă a părţilor, condiţiile de forţă majoră, risc etc.

În contractele de licenţă se adoptă un sistem combinat de plată a preţului, constând din: o sumă globală iniţială; un procent (royalty) calculat asupra valorii producţiei sau a vânzărilor (o plată periodică).

La încheierea contractelor de licenţiere de brevete de invenţie prezintă importanţă cercetarea statutului juridic al invenţiei, respectiv perioada pentru care este protejată prin brevet.

14.CONTRACTUL DE TRANSFER DE KNOW-HOW Contractul de know-how este contractul prin care o parte transmite celeilalte părţi, contra unui

preţ, cunoştinţele sau procedeele tehnice pe care le deţine şi care nu au fost brevetate sau nu sunt brevetabile, necesare fabricării unui anumit produs, comercializării lui, sau prestării unui anumit serviciu de o manieră necunoscută până la acea dată de către beneficiarul transferului.

Acest transfer ("know-how") provine de la expresia „the know-how to do it" (a şti cum sau în ce fel să se facă). Spre deosebire de invenţii, know-how-ul nu implică neapărat condiţia noutăţii absolute, fiind suficient ca deţinătorul unor cunoştinţe să facă un lucru mai bine decât o persoană interesată să-i achiziţioneze aceste cunoştinţe, pentru a ne afla în faţa unui know-how (aceasta nu înseamnă că know-how-ul nu poale fi o noutate absolută pe care însă deţinătorul lui nu doreşte să-1 breveteze, datorită formalităţilor multiple şi temerii de a nu fi divulgate cunoştinţele respective).

Caracteristic know-how-ului este faptul că el se poate materializa sub multiple forme, printre care: o perfecţionare tehnică, un model nou realizat, o formulă sau un plan, note scrise (detaliate sau restrânse) de aplicare a unui procedeu sau unei tehnologii, o formulă nouă organizatorică sau de comercializare rtc.

Dat fiind faptul că există în cele mai multe cazuri o interferenţă a operaţiunilor de licenţă, know-how, consulling şi engineering, contractul de know-luw poate fi independent sau asociat cu alte contracte. Astfel, sunt cunoscute: contractele de know-how pur (când transferul nu este legat sau

44

condiţionat de nici o altă operaţiune tehnico-economică) şi contractele de know-how combinat (când se realizează şi transferul prin cesiune sau licenţă al unei invenţii).

15.CONTRACTUL DE CONCESIUNE EXCLUSIVĂ Contractul de concesiune exclusivă este operaţiunea prin care o persoană (concedentul) vinde

mărfuri unei alte persoane (concesionarul) care, la rândul său le revinde clientelei locale pe care şi-o formează.

Concesionarul are o dublă calitate, de cumpărător şi de revânzător, el lucrând în nume şi pe cont propriu (prin această trăsătură specifică, concesiunea se deosebeşte de contractul de reprezentanţă, întrucât reprezentantul nu cumpără şi revinde pe contul său, ci se rezumă să îndeplinească acte de comerţ în numele şi în contul reprezentantului); beneficiul concesionarului se realizează prin diferenţa de preţ dintre cel de cumpărare şi cel de vânzare.

Contractul de concesiune prezintă avantaje pentru ambele părţi, astfel: • concedentul îşi măreşte volumul vânzărilor, pătrunzând pe noi pieţe fără să investească fonduri într-

o reţea proprie de comercializare • viteza de rotaţie a fondurilor circulante creşte prin efectul cumpărării mărfurilor de către concesionar

(şi nu predării lor în depozit ca în cazul reprezentării şi al consignaţiei). • în ceea ce-1 priveşte pe concesionar are avantajul că, beneficiind de marca de fabrică a

concedentului, îşi asigură monopolul comercializării acelor mărfuri, pe o rază teritorială stabilită, evitând concurenţa altor firme;

• prin contract concedentul se obligă să aprovizioneze pe concesionar în mod ritmic şi, uneori, în condiţii avantajoase de credit pe care concesionarul nu le-ar putea obţine de la alti producători.

16.CONTRACTUL DE FRACHISING Contractul de franchising constă în acordarea de către un comerciant producător

(franchisorul) a dreptului de a vinde anumite bunuri sau de a presta anumite servicii, precum şi de a beneficia de marca, renumele, know-how-ul şi asistenţa sa, unui comerciant (franchiser), în schimbul unui preţ constând într-o sumă de bani iniţială şi o redevenţă periodică numită franchisee.

Contractul de franchising oferă avantaje ambelor părţi: • franchisor-ul pătrunde pe pieţele externe fără eforturi de investiţii şi în condiţii de eficienţă, având şi

posibilitatea de reinvestiţii şi de diversificare a activităţii de export • franchisee-ul îşi desfăşoară activitatea cu mijloacele concedentului, asigu-rându-şi astfel clientela şi

extinderea operaţiilor comerciale; în acelaşi timp, el îşi menţine independenţa având şi dreptul, în anumite condiţii, de a revinde conce-siunea acordată.

17.CONTRACTUL DE DEPOZIT Contractul comercial de depozit este un contract în virtutea căruia o parte (deponent) predă în

păstrarea şi conservarea celeilalte părţi (depozitar) mărfuri pe care acesta din urmă se obligă să le restituie la termenul convenit.

Spre deosebire de contractul civil de depozit care este gratuit (art. 1539 C. civ.), contractul comercial de depozit este în toate cazurile oneros, preţul prestaţiei efectuate de depozitar fiind determinat de volumul, valoarea şi termenul de depozitare a mărfurilor. Fiind un contract real, contractul comercial de depozit nu se formează decât în urma predării efectivă a mărfurilor în posesia depozitarului care, având obligaţia profesională de a le conserva, îşi asumă răspunderea contractuală corespunzătoare (de asemenea, depozitarul se obligă să nu folosească mărfurile şi să păstreze secretul operaţiei). Dacă nu restituie la termen mărfurile solicitate de deponent, depozitarul îşi asumă riscul, dacă acestea pier din cauză de forţa majoră, având obligaţia să răspundă pentru daunele-interese formulate împotriva lor. Constituind acte de comerţ, depozitarea mărfurilor în depozite are importante funcţii în comerţul internaţional, printre care principala este aceea că înlesneşte vânzarea-cumpărarea datorită documentului pe care îl eliberează depozitarul la primirea mărfurilor, denumit „recipisă-warant". Acest document constituind titlu de credit facilitează vânzarea mărfurilor pe care le reprezintă, deoarece, transmiterea acestora se face prin andosare (gir), posesorul lui legal fiind proprietarul mărfurilor. Warantul facilitează şi obţinerea de credite, depunerea lui la banca creditoare constituind un gaj asupra mărfurilor aflate în depozit.

45

18.CONTRACTUL DE NAVLOSIRE Prin contractul de navlosire se înţelege orice contract prin care cărăuşul (armatorul) se obligă,

contra plăţii unui navlu, să transmită mărfuri pe mare de la un port la altul (Convenţia Naţiunilor Unite privind transportul pe mare, din 1978).

Contractul de navlosire poate îmbrăca două forme: • „charter party" (care este folosit în general în cazul închirierii totale sau parţiale a unor nave pentru

transportul mărfurilor de masă: minereuri, petrol, cărbune, cherestea, cereale etc.) • „conosamentul" (care este folosit în cazul predării unor mărfuri pentru a fi transportate de o navă;

el poate fi precedat, nu însă în mod obligatoriu, de un contract „charter party", procedeu ce se foloseşte de către „navele de linie”).

Părţile din contractul de navlosire sunt: „armatorul'' (care este cărăuşul maritim) şi „navlositorul" (cel care are de transportat sau face să se transporte anumite mărfuri şi care închiriază nava sau o parte din ea). Preţul transportului se numeşte navlu, al cărui nivel este influenţat de cerere şi ofertă şi determinat de elemente cum sunt: specificul expediţiei maritime, clasa şi tonajul navei (la navele mari navlul este relativ mai mic), distanţă şi anotimp, numărul de voiaje consecutive, greutatea şi volumul mărfurilor şi gradul de periculozitate al mărfurilor şi al voiajului. Dacă se doreşte angajarea din partea armatorului a unei răspunderi pentru lipsuri sau stricăciuni cu o sumă ce depăşeşte răspunderea obişnuită a cărăuşului, trebuie să se înscrie în conosament valoarea mărfurilor şi plata unui navlu corespunzător.

19. CONTRACTUL DE CONSULTING ŞI DE ENGINEERING Contractul comercial de consulting şi engineering este contractul prin care o parte (prestator) se

obligă faţă de cealaltă parte (client) ca, în schimbul unui preţ, să dea consultaţiile tehnice de specialitate şi să asigure asistenţa tehnică privind realizarea unui anumit obiectiv industrial, social etc.

După cum se poate observa, este vorba de două activităţi distincte: consulting şi engineering. Consulting-ul este o activitate de consultare care cuprinde o sferă largă de operaţiuni, şi anume

studierea şi cercetarea, în folosul beneficiarului, a posibilităţilor tehnice şi comerciale, raportate la stadiul actual al ştiinţei şi practicii, într-un anumit domeniu (exceptându-se, totuşi, participarea la luarea deciziilor).

Engineering-ul este un complex de operaţiuni, prealabile sau concomitente, de concepţie şi elaborare, precum şi de coordonare şi executare a proiectelor şi lucrărilor pentru realizarea unui sau unor obiective. Astfel de operaţiuni se îndeplinesc în două faze: faza de studii, care include cercetările în baza căreia se elaborează un proiect; faza de executare, care coprinde realizarea sau punerea în funcţiune a unui obiectiv.

Sfera largă a operaţiunilor ce se efectuează în baza contractului de consulting-engineering, care merge de la simple consultaţii până la realizarea unor proiecte sau chiar înfăptuirea fizică a unor obiective, impune o stabilire riguroasă a obiectului contractului, domeniul său de cuprindere trebuind a fi determinat printr-o descriere cât mai exactă posibil.

20.CONTRACTUL DE REEXPORT În comerţul internaţional, în cadrul categoriilor de operaţiuni comerciale combinate, o frecventă

deosebită o au operaţiunile de importuri în valută convertibilă efectuate în scopul ca mărfurile respective să fie exportate pe terţe pieţe, tot în valută convertibilă. Asemenea operaţiuni (denumite pe scurt reexporturi) se efectuează din mai multe motive: obţinerea de beneficii în valută convertibilă, rezultate din diferenţa dintre preţul de cumpărare (import) şi cel de vânzare (export); clauza naţiunii celei mai favorizate de care se bucură ţara reexportatoare etc.

În ceea ce priveşte modalitatea de plată, dată fiind finalitatea urmărită prin aceste operaţii (realizarea de aport valutar în condiţii de eficienţă şi securitate ridicate), se impune adoptarea modalităţii de plată prin credit documentar, sub forma acreditivului „back to back”. Asemenea acreditare se sprijină reciproc, în sensul că acreditivul deschis vânzătorului din primul contract este întemeiat pe acreditivul deschis cumpărătorului din cel de al doilea contract, beneficiar fiind iniţiatorul operaţiunii de import-reexport.

21.CONTRACTUL DE LOHN Operaţiunea comercială în lohn contă în prelucrarea, pe bază contractuală, de către o

întreprindere industrială a materiilor prime, semifabricatelor şi accesoriilor furnizate de firma beneficiară, potrivit indicaţiilor sau modelelor puse la dispoziţie de către aceasta din urmă.

46

Pentru prestator, o atare operaţie prezintă avantaje cum sunt: acoperirea capacităţilor sale de producţie; degrevarea balanţei de plăţi pentru unele importuri; utilizarea forţei de muncă; perfecţionarea procedeelor de producţie şi ridicarea calificării personalului muncitor prin însuşire de produse noi, cerute pe piaţa externă.Dezavantajul principal îl prezintă limitarea exporturilor la manoperă şi cheltuieli generale şi amortismente, fapt ce conduce la un aport valutar mai redus.

22. CONTRACTUL DE TURISM

Contractul de turism este acordul încheiat între un agent economic specializat în turism, care se obligă să procure celeilalte părţi, în schimbul unui preţ, un sejur sau un voiaj, asigurând acestuia reconfortarea şi agrementul. De esenţa contractului de turism este asigurarea reconfortării şi agrementului turistului, care reprezintă de fapt motivaţia psihologică ce a stat la baza deciziei de acceptare a ofertei agentului economic specializat în activitatea turistică.

Realizarea acestui scop, presupune din partea prestatorului sau furnizorului de servicii turistice, în executarea obligaţiilor contractuale asumate, un complex de servicii, cum ar fi transportul, cazarea, masa, tratamentele curative în anumite staţiuni balneoclimaterice, odihna în staţiuni montane sau maritime, sporturi de sezon, asigurarea unor circuite pentru vizitarea locurilor de interes istoric sau de un pitoresc deosebit, asistenţa medicală, prestaţii de transport implicate de realizarea serviciilor mai sus enumerate, vize de intrare în ţara sau ieşire din ţară.

Înfăptuirea acestui complex de prestaţii, care trebuie oferite turistului ca un tot unitar, implică încheierea de către agentul economic specializai în turism a unei multitudini de contracte comerciale.

Agentul economic de turism pune la dispoziţia turistului un voiaj sau un sejur, deja organizate, pe care turistul le cumpără ca o marfă, întemeiul contractului de turism. Această "marfă" formând un tot unitar, independent de prestaţiile de natură diferită ce o compun, al cărei rezultat se materializează în voiaj sau în sejur destinate reconfortarii şi agrementului, este vândută clienţilor de către agenţii economici de turism în schimbul unui preţ.

Părţile contractului de turism sunt agentul de turism şi turistul. Agentul de turism este de regulă o societate comercială specializată în încheierea contractelor comerciale de prestaţii turistice.

În considerarea obiectului său de activitate, agentul economic de turism ca persoană juridică acţionează în relaţiile cu terţii prestatori de servicii în numele şi pe contul său, iniţiind, organizând şi coordonând prestaţiile terţilor subcontractanţi, care concură la realizarea voiajului sau sejurului, oferit spre vânzare.

Turistul, cea de-a doua parte în contractul comercial de turism, este o persoană fizică, ei necerându-i-se capacitatea de a săvârşi acte de comerţ, ci doar capacitatea civilă de a contracta, ceea ce presupune că această posibilitate o are şi minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă, asistat de părinte sau tutore.

Contractul de turism internaţional. Contractul de turism internaţional este un acord în temeiul căruia furnizorul de servicii de turism se obligă sa efectueze servicii complexe de turism în ţara sa de reşedinţă în favoarea turiştilor celeilalte părţi, firmă străină, devenită beneficiar, în schimbul unui preţ convenit şi plătit de aceasta din urmă.

Părţile contractului internaţional de turism sunt societăţile comerciale specializate în turism; ele stabilesc în contract clauze privind perioadele exacte ale sejurului, numărul turiştilor pe fiecare grup, genurile de turism, circuitele sau excursiile ce se organizează, serviciile ce se vor presta, preţul şi modalitatea de plat a preţului ăn schimbul operaţiunilor de turism prestate ăn ţara gazdă, facilităţile ce se acordă, comisioanele ce se percep pentru serviciile prestate şi reclamă.

Pe un alt plan, părţile mai stabilesc în contract clauze referitoare la programele turistice, modul şi momentul de formulare a reclamaţiilor, căile de soluţionare a acestor reclamaţii, răspunderile sau sancţiunile aplicabile şi clauzele exoneratoare de răspundere, precum şi jurisdicţia contractului.

47

PARTEA A IV-A RĂSPUNDEREA JURIDICĂ

CAPITOLUL IX

ELEMENTE GENERALE PRIVIND RĂSPUNDEREA JURIDICĂ

1. Aspecte introductive

În calitatea lor de membri ai unei comunităţi sociale, oamenii au nu numai drepturi, dar şi obligaţii, atât faţă de ceilalţi membri ai comunităţii, cât şi faţă de comunitate însăşi. Una din principalele obligaţii ale membrilor colectivităţii este aceea de a respecta perceptele şi normele sociale, convertite în normele de convieţuire socială (norme de disciplină socială). Atunci când acţiunea individuală încalcă norma juridică este necesară intervenţia socială, realizată prin constrângerea individului, prin aplicarea de sancţiuni juridice, ce sunt părţi integrante ale normelor juridice. Aplicarea oricărei sancţiuni juridice poate avea loc într-un cadru determinat legal, acela al răspunderii juridice 2. Noţiunea de răspundere juridică

Răspunderea juridică este complexul de drepturi şi obligaţii conexe, care - potrivit legii - se nasc ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite şi care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat, prin aplicarea sancţiunilor juridice în scopul asigurării stabilităţii raporturilor sociale şi a îndrumării membrilor societăţii în spiritul respectării ordinii de drept 23. 3. Formele răspunderii juridice

Diferitele ramuri ale sistemului de drept au ca şi caracteristică de esenţă existenţa unor anumite forme de răspundere juridică. Ca atare, potrivit unuoia dintre criteriile propuse în literatura de specialitate, răspunderea juridică poate primi următoarea clasificare: răspunderea penală; răspunderea contravenţională; răspunderea disciplinară; răspunderea civilă (delictuală şi contractuală); răspunderea materială.

Fiecare dintre aceste forme concrete de răspundere se circumscrie unei ramuri de drept. 4. Trăsături particulare ale formelor particulare ale răspunderii juridice A. Răspunderea penală

Răspunderea penală poate fi angajată numai atunci când fapta ilicită îmbracă forma unei infracţiuni, temeiul răspunderii penale constituindu-1 tocmai săvârşirea infracţiunii. Pentru ca o faptă ilicită să fie considerată infracţiune este necesar ca ea să fie prevăzută de legea penală să prezinte pericol social şi să fie săvârşită cu vinovăţie. Răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice de interes social general şi de aceea satisfacerea intereselor persoanei vătămate prin săvârşirea infracţiunii nu exonerează pe infractor de aplicarea pedepsei prevăzute de lege. Tragerea la răspundere penală se realizează în cadrul unui proces penal, acţiunea penală fiind exercitată, în majoritatea cazurilor, din oficiu, iar numai prin excepţie, la plângerea părţii vătămate. Ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni, făptuitorul acesteia este susceptibil de aplicarea unei sancţiuni penale, ce trebuie privită ca o trăsătură de apărare socială, cu dublu scop: prevenţia specială şi prevenţia generală. B. Răspunderea civilă

Existenţa şi reglementarea răspunderii civile are ca scop protecţia intereselor patrimoniale ale persoanelor, iar ca finalitate (ca urmare a exercitării acţiunii civile) satisfacerea intereselor patrimoniale ale celor vătămaţi prin fapta ilicită, prin obligarea autorului faptei ilicite la a suporta sancţiunea civilă. Această sancţiune civilă constă în existenţa într-o obligaţie la reparaţiune şi are menirea de a da satisfacţie intereselor personale ale victimei, ce a fost prejudiciată. Răspunderea civilă intervine atunci când s-au încălcat nu numai drepturile subiective ale victimei, dar şi normele juridice de reglementare a respectivelor relaţii (dreptul obiectiv).

Răspunderea civilă se prezintă sub două forme: - răspundere civilă delictuală - răspundere civilă contractuală.

Cele două forme ale răspunderii juridice civile nu pot fi cumulate, ele fiind reciproc-exclusive24. C. Răspunderea materială

23 M. N. Costin - Răspunderea juridică în dreptul Republicii Socialiste România, Editura Dacia, Cluj, 1974, p.32.

24 A se vedea în acest sens şi M.N. Costin, op cit

48

Răspunderea materială a angajaţilor este reglementată deopotrivă prin dispoziţii specifice dreptului muncii, dar şi prin dispoziţii comune cu răspundere civilă, prezentând, în general, aceleaşi particularităţi cu răspunderea civilă contractuală, cu care, de altfel a fost (într-o teorie susţinută în literatura juridică) asimilată.

Există totuşi deosebiri de esenţă între răspunderea materială şi cea civilă contractuală.

D. Răspunderea disciplinară Această formă de răspundere este specifică raporturilor dintre angajat şi angajator, atunci când angajatul

încalcă, în mod culpabil, obligaţiile sale de serviciu, prin săvârşirea unei abateri disciplinare.Ca atare, răspunderea disciplinară poate fi angajată numai faţă de persoanele care au calitatea de angajat. O altă particularitate a răspunderii disciplinare este aceea că pentru intervenţia ei nu este necesară producerea unui prejudiciu material, ca urmare a faptei ilicite, fiind, în esenţă, o modalitate de asigurare a disciplinei muncii, dar şi o modalitate de educare a angajaţilor în spiritul executării cu bună - credinţă a atribuţiilor de serviciu. E. Răspunderea contravenţională

Angajarea răspunderii contravenţionale este consecinţa săvârşirii unei contravenţii, subiect al acestei forme de răspundere putând fi o persoană fizică sau juridică. 5. Elementele (condiţiile) răspunderii juridice

Pentru antrenarea răspunderii juridice se cer a fi întrunite în mod cumulativ următoarele condiţii: 1)Fapta (conduita) ilicită. Prin conduita ilicită înţelegem acel comportament ce contravine normei juridice. Conduita ilicită se

manifestă prin acţiune (atitudinea autorului faptei ilicite sancţionată de norma juridică pentru că a avut o conduită interzisă) şi inacţiune (constând într-o abţinere sau omisiune de la acţiunea prescrisă subiectului obligat să o săvârşească).

Conduita ilicită se materializează în forme diferite: cauzarea de prejudicii, abatere disciplinară etc. 2)Rezultatul conduitei ilicite îl reprezintă efectul sau consecinţa care decurge din săvârşirea ei sau din conduita

avută. Efectul sau rezultatul conduitei ilicite se manifestă diferit în funcţie de valoarea protejată prin norma juridică.

3)Raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi rezultat sau efectul produs de acesta. Ori de câte ori o faptă ilicită produce un rezultat, trebuie determinată existenţa sau inexistenţa legăturii

cauzale între fapta săvârşită şi rezultatul produs. Se antrenează răspunderea juridică numai dacă există această legătură de cauzalitate între fapta ilicită şi rezultatul acesteia. În realitate, la producerea unui anumit efect pe lângă faptul ilicit considerat cauza efectului mai concură diverse condiţii, prilejuri care influenţează favorabil sau nefavorabil producerea acelui rezultat. Astfel, distingem o cauzalitate complexă faţă de cauzalitatea simplă atunci când între cauză şi efect există o relaţie de determinare directă, nemijlocită fără intervenţia altor fenomene.

4)Subiectul răspunderii juridice este acea parte a răspunderii juridice care suportă consecinţele faptei

ilicite pe care a săvârşit-o. Subiectul răspunderii juridice poate fi o persoană fizică sau o persoană juridică. Persoana fizică poartă răspunderea faptei sale numai dacă are responsabilitate juridică, respectiv are aptitudinea de a-şi da seama de caracterul ilicit al faptei şi consecinţele pe care le produce aceasta.

Persoana juridică răspunde pentru faptele ilicite săvârşite de persoanele fizice ce au calitatea de angajaţi în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciu.

Nu toate formele de răspundere pot fi antrenate atunci când este o persoană juridică de ex. răspunderea penală sau disciplinară revin numai persoanelor fizice şi nu celor juridice.

5)Vinovăţia este atitudinea psihică a celui ce comite o faptă ilicită faţă de fapta sa şi faţă de consecinţele acesteia; s-a apreciat că vinovăţia presupune recunoaşterea capacităţii oamenilor de a acţiona cu discernământ, de a-şi alege modalitatea comportării în raport cu un scop urmărit în mod constant.Vinovăţia se prezintă în dreptul penal sub forma intenţiei şi culpei.

Intenţia este directă atunci când autorul prevede rezultatul faptei sale urmărind producerea lui prin săvârşirea acesteia.

Intenţia este indirectă atunci când autorul prevede rezultatul faptei sale şi deşi nu-1 urmăreşte acceptă posibilitatea producerii lui.

Culpa poate fi cu şi fără previziune. Culpa cu prevedere (imprudenţa) există în situaţia în care autorul prevede rezultatul faptei sale dar

nu-1 acceptă socotind fără temei că el nu se va produce. Culpa fără prevedere (neglijenţa) când autorul nu prevede rezultatul faptei sale deşi trebuia şi putea să-1

prevadă.

49

In dreptul civil vinovăţia este denumită culpă iar formele acesteia sunt dolul (intenţia), imprudenţa şi neglijenţa.

Aşadar, numai prin întrunirea cumulativă a acestor condiţii se poate antrena răspunderea juridică.

6. Cauze de nerăspundere juridică A. Cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei Există însă împrejurări, situaţii pe care legea le consideră cauze ce exclud caracterul ilicit al faptei şi

anume: Starea de necesitate reprezintă situaţia în care fapta este săvârşită pentru a salva de la un pericol iminent, care nu

poate fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea autorului aflat în această situaţie, ale altuia sau a unui bun important al său ori al altuia sau un interes public.

Legitima apărare reprezintă situaţia în care fapta este săvârşită pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust îndreptat împotriva celui aflat în această stare, a altuia sau împotriva unui interes public şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat, ale altora ori interesul public.

Constrângerea fizică este împrejurarea în care fapta a fost săvârşită din cauza unei violenţe căreia laptuitoiul nu i-a putut rezista.

Cazul fortuit este situaţia a cărei rezultat este consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută. Iresponsabilitatea reprezintă situaţia în care autorul în momentul săvâşirii faptei nu putea să-şi dea

seama de acţiunile sau inacţiunile sale,ori nu putea fi stăpân pe ele, fie din cauza alienaţiei mintale, fie din alte cauze.

Beţia (involuntară) completă reprezintă acea stare în care fapta este săvârşită de autor care în acel moment se găsea în stare de beţie completă produsă de alcool sau de alte substanţe, datorită unei împrejurări independente de voinţa lui.

Minoritatea făptuitorului este situaţia în care fapta este comisă de un minor care la data săvârşirii ei nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal.

Eroarea de fapt reprezintă situaţia în care autorul faptei în momentul săvârşirii ei nu cunoaştea existenţa unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul ilicit al faptei. Necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii nu înlătură caracterul ilict al faptei.

Exercitarea unui drept potrivit destinaţiei sale economico-sociale recunoscute de lege dacă prin aceasta se aduce atingere dreptului subiectiv al altuia.

B. Cauze care înlătură consecinţele răspunderii juridice Există cauze care înlătură fie răspunderea juridică respectiv acele consecinţe care ar trebui suportate de autorul

faptei ilicite, fie înlătură executarea măsurilor derivând din răspunderea juridică deja determinată. Amnistia este actul de clemenţă care înlătură răspunderea penală pentru fapta săvârşită, iar dacă intervine

după condamnare înlătură şi executarea pedepsei pronunţate. Prescripţia înlătură răspunderea juridică. În materie penală poate înlătura fie aplicarea, fie executarea

pedepsei, iar în materie civilă poate conduce la pierderea caracterului executoriu al hotărârii judecătoreşti ce stabileşte răspunderea.

Graţierea este actul de clemenţă care înlătură, în total sau în parte, numai executarea pedepsei ori comutarea acesteia în alta mai uşoară.

50

BIBLIOGRAFIE 1. I.Băcanu – Firma şi emblema comercială, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998 2. I.Băcanu – Modificarea capitalului social al societăţii comerciale,Lumina Lex, 1996 3. C. Beleiu –Drept civil român, Ed. Şansa SRL, Bucureşti, 1993 4. B.Brenstein – Fondul de comerţ şi vadul comercial în literatura română, Ed. Sapiens, Brăila 1999 5. Aurelian Bucu – Introducere în Sistemul român de Drept: Dreptul Public,Ed. Argonaut, 2002 6. Aurelian Burcu – Introducere în sistemul român de Drept: Dreptul Privat, Ed. Argonaut, 2002 7. Aurelian Burcu – Dreptul Afacerilor, Presa Univ. Clujeană, 2002 8. Aurelian Burcu – Tehnici, instrumente şi practici juridice în afaceri, Presa Univ. Clujeană, 2002 9. Aurelian Burcu – Fundamentele formării manageriale, Ed. Argonaut, 2005 10. Aurelian Burcu & col.– Performanţa managerială: evaluarea şi antrenarea abilităţilor managerului, Ed.

Argonaut, 2005 11. Aurelian Burcu – Managementul succesului: curs teoretic şi practic pentru dezvoltare profesională, Ed Fundaţiei

Mercur, 2001 12. Aurelian Burcu – Comportamentul porfesional: etichetă şi comunicare, Ed. Mega 2004 13. Aurelian Burcu – Centrul Artemis de la teorie la practică. Planul de afaceri, Ed Fundaţiei Mercur, 2003 14. Aurelian Burcu & col.– Medii şi structuri suport pentru iniţiative antreprenoriale, Ed. Argonaut, 2005 15. Aurelian Burcu & col. – Manual de metodica cercetării ştiinţifice în economie, (vol I-III), Ed. Argonaut, 2005 16. Aurelian Burcu & col.– Structuri juridice asociative de participare în afaceri, Ed. Argonaut, 2005 17. E.Cârneci – Drept comercial, Ed.All Beck, Bucureşti, 2001 18. E.Cârneci – Constituirea societăţii comerciale pe acţiuni, Lumina Lex,1995 19. E.Cârenci – Funcţionarea şi încetarea societăţii comerciale pe acţiuni, Ed.aeconomică, Bucureşti,1997 20. O.Căpăţână,B.Ştefănescu – Tratat de Dreptul comerţului internaţional, Ed.Academiei, Bucureşti, 1987 21. St.Cărpenaru – Drept comercial român, All Educaţional, Bucureşti, 1998 22. M.V.Ciobanu – Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Ed.Naţional,1997 23. D.Clocotici – Dreptul comercial al afacerilor, Ed.Fund.România de Mâine, Bucureşti, 1998 24. B.Colli – Vocabular economic şi financiar, Ed. Humanitas,1994 25. M.N.Costin – Dicţionar de drept internaţional al afacerilor, Ed. Lumina Lex, 1996, vol.I,II 26. M.N.Costin – Dreptul comerţului internaţional, Ed.Lumina Lex, bucureşti,1994 27. C.Crişu – Codul comercial, 30 de legi speciale şi 64 modele de contracte, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001 28. V.Crivăţ,R.Crivăţ,A.Borza – Modele de contracte interne şi internaţionale; ediţie bilingvă româno-engelză ,

Ed.Total Contract, Bucureşti,1995 29. V.Daghie, D.Mihăilă,O.Răducan – Drept comercial român, Ed.Naţional, 1998 30. Fr.Deak, St.Cărpenaru – Contracte civile şi comerciale, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 1993 31. A.Duşca – Dreptul afacerilor, Ed. Universitaria, Craiova,1999 32. D.D.Geronta – Curs de societăţi comerciale,Bucureşti,1928 33. S.Ghimpu,I.T.Ştefănescu – Dreptul muncii.Tratat, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1982 34. I.Gliga – Drept financiar, Ed. Humanitas. 1998 35. A.Harlet, P.Marechal – Economie et organization de l‘entreprise, Macon et Cie, Paris,1970 36. Gh.Gh.Ionescu – Cultura afacerilor, Ed. Economică, Bucureşti,1997 37. Ernest Lupan – Drept civil: persoanlele, Ed. Lumina Lex, (orice ediţie) 38. D.Lupaşcu – Culegere de practică juridică a Tribunaluli Bucureşti în materie comercială, Ed.All Beck,Bucureşti,

1999 39. C.Lefter – Societatea cu răspundere limitată în dreptul comparat, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1993 40. I.Macovei – Drept internaţional al afacerilor, Ed. Univ Al. I. Cuza, 1999 41. M.Moldoveanu – Ştiinţa afacerilor, Ed. Expert, Bucureşti, 1995 42. Th.Mrejeru,D Florescu & col. – Contractul de asociere în participaţiune intern şi internaţional, Ed. Continental

XXI, Bucureşti,2000 43. M.R.Nicolescu,D.D.Şaguna – Societăţi comerciale europene,Oscar Print, Bucureşti,1996 44. V.Nichita & col. – Economie politică, Ed.Porto Franco, Galaţi,1991 45. V.Pătulea,C.Turianu – Curs de drept comercial român, Ed.All Beck, Bucureşti, 2000 46. V.Popa, R.Motica – Contracte de drept comercial – Ed de Vest, Oradea,1997 47. D.Popescu – Conducerea afacerilor, Ed.Scripta, Bucureşti,1998 48. T.Prescure, M.N.Costin – Reorganizarea şi lichidarea judiciară, Ed.Lumina Lex, Bucureşti,1997 49. D.Rădescu – Dicţionar de drept privat, Ed.Mondan, Bucureşti,1997 50. O.Răducan –Dreptul afacerilor, Ed. Universitaria, Craiova, 2001 51. C.Roşu, R.Motica – Dreptul afacerilor, Ed.Alma Mater, Timişoara,2001 52. D.D.Şaguna – Drept financiar şi fiscal, Ed.Oscar Print, Bucureşti,1994 53. C.Tomulescu – Drept privat roman, Tip.Universităţii, Bucureşti,1972 54. I.Turcu – Teoria şi practica dreptului comercial român. Tratat, Ed. Lumina Lex, 1998, vol.I,II 55. I.Turcu – Operaţiuni şi contracte bancare, Lumina Lex, Bucureşti, 1995 56. I.Turcu – Contracte comerciale: formare şi executare, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, vol.I,II 57. I.Turcu – Dreptul afacerilor, Ed.Fund.Chemerea, Iaşi, 1992 58. R.P.Vonica – Dreptul societăţilor comerciale, Ed.Lumina Lex, Bucureşti 1998 59. Dorian Rais – Contractul în economia de piaţă,, Ed. Independenţa Economică, Brăila, 1999 60. Dorian Rais – Drept comercial, Ed. Independenţa economică, Piteşti, 2001