DREPT PENAL

-PARTE GENERALA –

1.Principiul teritorialitătii legii penale.Legea se aplica in exclusivitate si neconditionat pe intreg teritoriul tarii, pt. infractiunile

savarsite pe teritoriul tarii respective, fara a face distinctie intre calitatile diferite pe care le pot avea faptuitorii.

2.Principiul personalitătii legii penale.Presupune cerinta dublei incriminari;

Conditii: -infractiunea sa fie savarsita in strainatate;-fapta sa fie considerata infractiune de legea penala romana; -infractorul trebuie sa fie cetatean roman sau persoana fara cetatenie, dar cu domiciliul in Romania

3.Principiul realitătii legii penale.Orice infractiune comisa impotriva statului roman, a unui cetatean roman sau a unei

persone juridice romane este incadrata in sfera de incidenta a acestui principiu.Legea penala romana se aplica infractiunilor savarsite in afara teritoriului tarii, de catre

cetateni straini sau apatrizi care nu dimiciliaza in Romania, impotriva statului sau cetateanului roman.

4.Principiul universalitătii legii penale.Competenta universala a legii penale romane poate intervene in doua cazuri:

a. cazul infractiunilor pe care Romania s-a angajat sa le reprime in teritoriul unei conventii internationale.b. cazul in care s-a refuzat extradarea, in momentul in care s-a cerut extradarea sau predarea infractorului

5. Principiul activitatii legii penale.Principiul potrivit căruia orice lege penală se aplică tuturor infracţiunilor săvârşite în timpul

cât ea se află în vigoare. Legea penală, de regulă, nu este nici retroactivă, adică nu se aplică faptelor comise înainte de intrarea în vigoare a legii, şi nici ultraactivă, adică nu se aplică faptelor urmărite sau judecate după ieşirea din vigoare a legii

6. Principiul neretroactivitatii legii penale.

Legea penala dispune numai pentru viitor nu si pentru trecut, cand ne referim la incriminarea faptei.Principiul neretroactivitãţii legii asigurã:-stabilitatea dreptului legal câştigat (care nu poate fi suprimat, printr-o nouã lege);-previne abuzul de drept prin modificarea legilor, în cazul rotirii la putere;-asigurã legitimitatea legii, recunoaşterea acesteia ca obligatorie şi justã; nu se poatepretinde respectarea unei legi inexistente, respectiv pânã la intrarea în vigoare a acesteia.

7. Principiul retroactivitătii legii penale.

Este principiul de aplicare a legii penale in raport cu timpul, potrivit caruia legea penala noua se va aplica retroactiv atunci cand nu mai prevede ca infractiune fapta savarsita sub legea veche. 

Datorita modificarilor conditiilor socio-economice se poate intampla ca o fapta periculoasa sa isi schimbe gradul de pericol social in sensul diminuarii lui, ceea ce face necesara inlaturarea ei din sfera licitului penal.8. Principiul ultraactivitatii legii penale.

Principiu potrivit căruia legea penală se aplică și după ieșirea ei din vigoare în cazul infracțiunilor săvârșite în timpul cât legea era în vigoare, chiar dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată în acel interval de timp.Consta in legi penale temporare.

9. Principiul aplicării legii penale mai favorabile.Situatia cand, de la savarsirea infractiunii si pana la judecarea definitive a cauzei, intervin

una sau mai multe legi penale successive, situatie in care se va aplica infractorului legea penala mai favorabila.

10. Trăsăturile esentiale ale infractiunii.Infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de

legea penală. Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale.a. PERICOLUL SOCIAL AL FAPTEIFaptă care prezintă pericol social în înţelesul legii penale este orice acţiune sau inacţiune prin care se aduce atingere uneia dintre valorileb. VINOVATIAVinovăţie există când fapta care prezintă pericol social este săvârşită cu intenţie sau dinculpă.1. Fapta este săvârşită cu intenţie când infractorul:a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte;b) prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui.2. Fapta este săvârşită din culpă când infractorul:a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce;b) nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.(2) Fapta constând într-o acţiune săvârşită din culpă constituie infracţiune numai atunci când înlege se prevede în mod expres aceasta.(3) Fapta constând într-o inacţiune constituie infracţiune fie că este săvârşită cu intenţie, fie dinculpă, afară de cazul când legea sancţionează numai săvârşirea ei cu intenţie.

11. Notiunea de pericol social.Pericolul social se exprimă în stare de nelinişte şi de insecuritate socială pe care fapta

penală o creează.Importanta periculozitatii sociale, ca principala trasatura distinctiva a infractiunii, este data

de imprejurarea ca numai datorita existentei si interventiei ei negative, fapta umana pe care o marcheaza dobandeste aptitudinea de a tulbura viata sociala, lezand sau punand in pericol ansamblul de valori spirituale, morale, juridice si materiale etc., care o constituie si ii asigura o normala desfasurare.

12. Elementele pericolului social.Prezintă grade deosebite, unele infracţiuni avand un grad mai mare de pericol social (ex:

tâlhărie, omor..) şi atrăgând o pedeapsă mai aspră, altele un pericol social mai mic (ex: lovirea, ameninţarea..), fapte pentru care leguitorul a prevăzut pedepse mai uşoare.

Pericolul social trebuie sa fie generat de savarsirea unei fapte. In dreptul nostru penal se considera, ca purtatoare de pericol social este fapta, nu faptuitorul, deoarece fapta, ca fenomen este susceptibila de a periclita conditiile vietii materiale a societatii si nu persoana care, tot atat de bine ar putea sa nu incalce legea penala; pericolul social se reflecta asupra persoanei numai prin faptele ei.Fapta este un act de conduita al omului, avand o existenta materiala, obiectiva.Actiunea este o forma de manifestare concretizata in acte, gesturi, cuvinte etc. prin care faptuitorul, indiferent ca se foloseste de propria sa energie sau de o energie straina, face sa se produca o schimbare in lumea exterioara.Inactiunea consta intr-un comportament pasiv, in omisiunea faptuitorului de a indeplini o obligatie legala si a face astfel ca in lumea exterioara sa survina o schimbare datorita actionarii unei energii care trebuie anihilata prin interventia acestuia.Rezultatul este o urmare socialmente periculoasa, constand intr-o vatamare sau o stare periculoasa, creata – pentru valorile sociale ocrotite de legea penala – prin actiunea sau inactiunea faptuitorului.

Pericolul social sa fie de o asemenea gravitate incat pentru combaterea faptei care l-a generat sa fie necesara aplicarea unei pedepse.

13. Pericolul social - forme.

1.PERICOL SOCIAL GENERIC- se refera la un anumit tip de infractiune cum este furtul etc.

Pericolul social generic sau abstract caracterizeaza toate faptele ce apartin unui anumit tip particular de infractiune (omor, delapidare, viol etc.) si este evaluat de legiuitor „in abstracto”, prin folosirea tuturor datelor ce-i stau la dispozitie in momentul incriminarii sau atunci cand se pune problema modificarii legii penale (importanta valorii sociale ocrotite prin textul incriminator si intinderea vatamarii ce i se poate aduce, natura urmarilor, calitatea faptuitorului, frecventa faptelor de acelasi fel si imprejurarile in care ele pot fi comise etc.).

2.PERICOL SOCIAL CONCRET-pericolul social al faptei savarsite, pericol ce va fi stabilit de instanta judecatoreasca.

Pericolul social specific sau concret caracterizeaza o fapta – apartinand unui tip particular de infractiune – efectiv savarsita (de pilda, uciderea unei persoane determinate, delapidarea unei anumite sume de bani, vatamarea corporala comisa asupra unei persoane) si este evaluat „in concreto” de organele de urmarire penala si de instantele de judecata, in raport cu unele elemente si date, de asemenea, concrete, cum ar fi: urmarea efectiv survenita ori care s-ar fi putut produce, imprejurarile comiterii actiunii sau inactiunii, mobilul determinat si scopul urmarit de faptuitor etc.

14. Definitia vinovătiei.

Atitudinea psihică periculoasă a infractorului faţă de faptă şi de consecinţele ei îmbracă forma vinovătiei.

Vinovăţia reflectă aspectul subiectiv al infracţiunii şi cuprinde atitudinea psihică a făptuitorului faţă de fapta săvârşită şi de urmările acesteia. Vinovăţia este rezultatul interacţiunii a doi factori: conştiinţa (factorul intelectiv), deoarece aceasta presupune o atitudine conştientă a făptuitorului, care îşi dă seama de reprezentarea acţiunilor sau inacţiunilor sale, şi voinţa (factorul volitiv), căci aceste acţiuni sau inacţiuni angrenează energia fizică a făptuitorului pentru realizarea rezultatelor urmărite.

15. Formele vinovătiei în dreptul penal.

Vinovăţia este prezentă în dreptul nostru penal sub trei forme, din care doar două sunt legale, beneficiind de o definiţie legală. Aceste două forme legale sunt: intenţia şi culpa. Celor două li se mai adaugă praeterintenţia, ca formă de vinovăţie compusă, ce a rezultat din modul posibil de realizare a unor infracţiuni.

Intenţia prezintă două modalităţi: directă şi indirectă.Intenţia directă este aceea modalitate a intenţiei în care făptuitorul prevede şi urmăreşte

rezultatul faptei sale.Intenţia indirect este aceea modalitate a intenţie în care făptuitorul prevede rezultatul faptei

sale, nu-l urmăreşte dar acceptă producerea lui.În literatura de specialitate pe lângă modalităţile normative ale intenţiei (directă şi indirectă) se mai întâlnesc şi următoarele modalităţi: intenţia simplă sau calificată (se urmăreşte un anume scop), intenţia spontană sau premeditată, intenţia unică şi intenţia complexă (se urmăreşte realizarea mai multor infracţiuni), intenţie iniţială şi supravenită (ce a intervenit pe parcursul acţiunii ilicite). Importanţa calificării lor rezidă în modul de individualizare al pedepse.

16. Intentia si modalitătile sale.Forma a vinovatiei care presupune ca faptuitorul a prevazut rezultatul faptei sale si a

acceptat producerea lui.Infracţiunea este săvârşită cu intenţie când: - infractorul prevede rezultatul faptei sale şi urmăreşte producerea lui- infractorul prevede rezultatul faptei sale şi deşi nu urmăreşte producerea lui acceptă posibilitatea ca acesta să se producă

17. Intentia directă.Faptuitorul prevede rezultatul faptei si urmareste producerea lui prin comiterea

acesteia. Aceasta „prevedere” trebuie sa fie reala, efectiva. Intentia directa, in afara de „prevederea” cu continutul aratat, se mai caracterizeaza si

printr-o anumita atitudine fata de rezultatul prevazut. Persoana care actioneaza cu aceasta modalitate a intentiei urmareste producerea rezultatului, ceea ce implica si cunoasterea legaturii de cauzalitate intre actiune si rezultatul generat de ea.

18. Intentia indirectă. Autorul, desi prevede rezultatul faptei, nu-l urmareste, ci numai accepta posibilitatea

producerii lui. Intentia indirecta se mai caracterizeaza si prin faptul ca este conditionata si de un anumit tip

de actiune sau inactiune susceptibila prin natura sa ori prin modul de savarsire de a da nastere la cel putin doua rezultate: unul – care poate sa nu fie socialmente periculos si urmarit de faptuitor, iar altul – care este socialmente periculos si nu este urmarit, dar este acceptat de faptuitorul care se pregateste sa savarseasca fapta chiar cu riscul producerii si a acestui rezultat posibil.

19. Culpa si modalitătile acesteia.Culpa constituie forma specifică de legătură psihică a autorului cu fapta. Făptuitorul

săvârşind o faptă care prezintă pericol social, a prevăzut rezultatul socialmente periculos al faptei sale dar nu a urmărit şi nu a acceptat eventualitatea producerii lui, însă a acţionat socotind fără temei că acel rezultat nu se va produce sau nu a prevăzut rezultatul deşi trebuia şi putea să-l prevadă.

Culpa prezintă la rândul ei două modalităţi: - culpa cu prevedere (uşurinţă); - culpa simplă (neglijenţă)

20. Culpa cu prevedere sau usurinta.

Prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă socotind fără temei că el nu se va produce.Asadar, pentru a decide ca o fapta a fost comisa din culpa sau cu premeditare, va trebui sa

se constate ca sunt intrunite cumulativ urmatoarele conditii:-        faptuitorul a prevazut posibilitatea survenirii unui rezultat socialmente periculos, ca urmare a activitatii desfasurate, rezultat pe care nu l-a urmarit si nici acceptat;-        faptuitorul sa fi socotit fara temei ca rezultatul nu se va produce

21. Culpa simplă (neglijenta).

Nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea sa-l prevadă, demonstând faptul că această modalitate a culpei este cea care constă în poziţia psihică a persoanei care nu a prevăzut urmările periculoase ale faptei sale deşi în toate împrejurările şi pe baza capacităţii sale trebuia şi putea să le prevadă.

Pentru stabilirea vinovatiei in forma culpei simple, trebuie sa se constate existenta cumulativa a urmatoarelor conditii:-        faptuitorul sa nu fi prevazut rezultatul actiunii sau inactiunii sale;-        faptuitorul sa fi avut obligatia si posibilitatea de prevedere.

22. Praeterintentia (intentia depăsită).

Praeterintentia este o forma mixta de vinovatie, presupunand situatia in care o persoana, savarsind cu intentie, deci cu prevedere, o fapta penala, produce, din culpa, un rezultat mai grav, pe care nu l-a prevazut, desi putea si trebuia sa-l prevada, si care conduce la consumarea unei infractiuni mai grave, implicand cumularea celor doua fapte intr-o structura complexa. Faptuitorul urmărind producerea unui rezultat, el săvârşeşte o faptă ce constituie elementul material al unei infracţiuni, însă rezultatul produs este mult mai grav.

23. Continutul constitutiv al infractiunii.Se referă numai la condiţiile care determină conduita ilicită, conţinut ce este format din

totalitatea condiţiilor referitoare la latura obiectivă şi subiectivă a infracţiunii.

24. Actele pregătitoare (preparatorii).

Actele de pregătire sau preparatorii reprezintă prima fază a activităţii infracţionale şi constau în anumite acte, activităţi de procurare de date, informaţii ori adaptare a mijloacelor sau instrumentelor ce vor fi folosite la comiterea infracţiunii ca şi de crearea condiţiilor favorabile săvârşirii acesteia. Este de menţionat că actele preparatorii nu beneficiază de o reglementare normativă specială în legislaţia penală. Actele preparatorii sunt posibile numai în cazul infracţiunilor intenţionate.Condiţiile actelor preparatorii:Acestea sunt efectuate în vederea săvârşirii unei infracţiuni.Se concretizează într-o activitate obiectivă de creare a condiţiilor pentru săvârşirea infracţiunilor (procurarea de date, instrumente, informaţii, etc.).Actele preparatorii nu trebuie să cuprindă acte ce intră în conţinutul elementului material al laturii obiective a infracţiunii.Actele de pregătire sunt întotdeauna intenţionate.Felurile actelor de pregătire:Acte de pregătire materiale, cum sunt procurarea de instrumente, de mijloace, adaptarea acestora pentru săvârşirea infracţiunii.Regimul actelor preparatorii în dreptul penal român. Legiuitorul român a ales teza neincriminării actelor de pregătire, în principiu. Aceasta pentru că actele preparatorii sunt de cele mai multe ori

echivoce, nu generează prin ele însele efecte periculoase şi în plus reprezintă o încurajare pentru cel care se pregăteşte în săvârşirea infracţiunii să renunţe.

25. Tentativa - notiune si conditii.

Tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost întreruptă ori nu şi-a produs efectul deşi executarea a fost efectuată în întregime.

Condiţii: - Să existe intenţia de a săvârşi infracţiunea pentru că tentativa constă în punerea în executare a hotărârii; - începerea executării hotărârii infracţionale; - întreruperea acţiunii de săvârşire a faptei sau neproducerea rezultatului.

Pentru a rămâne în faza tentativei, este nevoie însă ca actele de executare să fie întrerupte din motive independente de voinţa făptuitorului, sau deşi acţiunea a fost dusă până la sfârşit urmările nu s-au produs

26. Conditiile preexistente ale tentativei.

- Să existe intenţia de a săvârşi infracţiunea pentru că tentativa constă în punerea în executare a hotărârii; - începerea executării hotărârii infracţionale; - întreruperea acţiunii de săvârşire a faptei sau neproducerea rezultatului27. Continutul constitutiv al tentativei.-totalitatea conditiilor cerute de lege pentru ca o fapta sa constituie tentativa, conditii ce se degaja din reglementarea prevazuta in partea generala privind tentative si din dispozitiile partii speciale care prevad sanctionarea tentativei la acele infractiuni.-este examinat, in doctrina penala, ca orice continut de infractiune, sub raportul conditiilor preexistente si al continutului constitutive.

28. Infractiunile la care tentativa nu este posibilă.-la infractiunile ce se savarsesc din culpa, nici la cele praeterintentionate;-la infracţiunile ce sunt realizate prin inacţiune-infractiunile savarsite oral, prin cuvinte(insulta, calomnia, marturia mincinoasa)-infractiunile continui care presupun prelungirea actiunii in timp pentru consumarea infractiunii.- infracţiunile de obicei nu prezintă de asemenea tentativă.

29. Modalitătile tentativei reglementate de Codul Penal.Tentativa se poate realiza in mai multe modalitati:

Tentativa neterminata sau imperfecta( intrerupta) se realizeaza in situatia in care executarea faptei care constituie elementul material al infractiunii a fost oprita si impiedicata sa se desfasoare pana la capat.

Tentativa terminata sau perfecta (fara efect) se realizeaza atunci cand actiunea tipica a fost executata in intregime dar rezultatul caracteristic pentru infractiunea tip nu s-a produs. Caracteristica acestei modalitati a tentative este deci imprejurarea ca faptuitorul a facu tot ce i-a stat in putinta pentru realizarea hotararii infractionale.A executat in intregime, fara sa fie impiedicat, fapta ce constituie elemental material al infractiunii, insa dincause diferite, a caror natura ori sursa nu intereseaza nici in acest caz,rezultatul urmarit de el nu s-a produs ( de exemplu, infractorul descarcaarma asupra victimei, insa nu nimereste tinta sau nu reuseste sa savarseasca decat ovatamare corporala

Tentativa proprie isi indreptateste aceasta denumire atunci cand, subraportul mijloacelor utilizate de faptuitor si al  prezentei obiectului material al infractiunii, activitatea de realizare a hotararii infractionale este proprie sau apta sa duca nu numai la efectuarea in intregime a actiunii care constituie elemental material al infractiunii,  dar si la producerea rezultatului urmarit de faptuitor.

Tentativa improprie se caracterizeaza, in opozitie cu  tentativa proprie, prin caracterul impropriu sau inapt al mijloacelor folosite, precum si prin lipsa obiectului material al infractiunii de la locul unde faptuitorul crede se afla, cauze care au facut ca producerea rezultatului sa nu fie posibila.

Tentativa absolut improprie sau absurdă. Această formă a infracţiunii se caracterizează prin punerea în executare a hotărârii infracţionale, executare care este dusă până la capăt dar rezultatul nu se produce datorită modului greşit de concepere al infracţiunii.

30. Infractiunea – fapt consumat.Infractiunea fapt consumat este infractiunea al carui rezulta se produce odata cu executarea

in intregime a elementului material al laturii obiective. Infractiunea consumata inglobeaza si tentativa acelei infractiuni. In functie de rezultatul faptei care poate fi o vatamare  materiala, ori o stare de pericol, infractiunile se considera consumate dupa executarea activitatii infractionale si producerea rezultatului in cazul infractiunilor de rezultat, iar in cazul infractiunilor de pericol,infractiunea se consuma din momentul  executarii in intregime aactivitatii ce constituie elementul material al laturii obiective.

31. Infractiunea – fapt epuizat.

Infractiunea fapt epuizat este o forma atipica de infractiune, mai grava decat cea tipica, deoarece acumularile cantitative( amplificarea urmarii,continuarea activitatii) conduc la salturi calitative pentru infractiunile fapt epuizat antrenand si o raspundere penala mai grea pentru aceasta forma de infractiune Specificul infractiunii fapt epuizat consta in prelungirea in timp a infractiunii dupa momentul consumarii.Infractiunea fapt epuizat este posibila la infractiunile : continui,continuate, progresive si la cele din obicei sau obisnuinta.

32. Cauzele generale de nepedepsire.Generale: desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului, împiedicarea de către participant a consumării faptei;Speciale : denunţarea faptei, retragerea mărturiei mincinoase, denunţarea .

Totodată cauzele care înlătură caracterul penal al faptei se deosebesc şi de cauzele care înlătură executarea pedepsei, caz în care fapta este infracţiune, făptuitorul va răspunde pentru ele, dar ulterior sau chiar în timpul stabilirii răspunderii penale intervine o cauză care înlătură executarea pedepsei.

33. Desistarea.Desistarea reprezintă renunţarea de bună-voie din partea făptuitorului la continuarea

executării acţiunii ce constituie elementul material al laturii obiective a infracţiunii.

34. Împiedicarea producerii rezultatului.Impiedicarea producerii rezultatului consta in zadarnicirea din partea faptuitorului, de buna

voie, a aparitiei rezultatului faptei sale care a fost realizata in intregime.

Atat desistarea cat si impiedicarea producerii rezultatului sunt cauze de nepedepsire, reprezinta o incurajare a faptuitorului de a renunta la continuarea executarii  faptei, ori la producerea rezultatului impiedicand aparitia acestuia si drept consecinta rezultatul socialmente periculos nu se produce.

35. Notiunea de unitate de infractiune.Prin unitatea de infractiune se desemneaza activitatea infractionala formata dintr-o singura

actiune ori inactiune ce decurge din natura faptei sau din vointa legiuitorului, savarsita de o persoana si in care se identifica continutul unei singure infractiuni.

36. Felurile unitătii de infractiune.Unitatea de infractiune este cunoscuta in doctrina penala si in legislatie sub doua forme:

Unitatea naturală este determinată de unitatea acţiunii sau inacţiunii, de unicitatea rezultatului, precum şi de unicitatea formei de vinovăţie cu care se acţionează

Unitatea legală este o creaţie, o „ficţiune” legislativă, deoarece ea nu este dată de realitatea obiectivă a faptei, ci de voinţa legiuitorului care reuneşte în conţinutul unei singure infracţiuni, două sau mai multe acţiuni, ce ar putea realiza fiecare în parte conţinutul unor infracţiuni distincte, aceasta din considerente de politică penală

37. Infractiunea simplă.

Ca forma a unitatii naturale infractiunea simpla se caracterizeaza sub raport obiectiv printr-o singura actiune sau inactiune si printr-un singur rezultat, iar subiectiv printr-o singura forma de vinovatie. Aceasta forma de infractiune – simpla – este des intalnita in legislatia penala si in practica judiciara. Infractiunea simpla nu trebuie inteleasa ca fiind rezultatul unei singure actiuni) ea putand ingloba mai multe acte de executare care nu au insa semnificatie proprie, cuprinzandu-se in activitatea unica. 38. Infractiunea continuă.

 Se caracterizează prin prelungirea în mod natural a acţiunii sau inacţiunii ce constituie elementul material al laturii obiective, după consumare, până la intervenţia unei forţe contrare. Epuizarea infracţiunii continue este dată de momentul intervenţiei forţei contrare, care poate avea ca sursă voinţa făptuitorului, intervenţia autorităţii, intervenţia unei alte persoane.Se identifica : Infracţiunea continuă si infracţiunea continuă permanentă

39. Infractiunea deviată.Activitate infracţională în care acţiunea este deviată de la obiectul sau persoana împotriva

căreia se îndrepta, datorită greşelii făptuitorului, la un alt obiect sau către o altă persoană sau prin indreptarea actiunii asupra altei persoane ori altui obiect decat acela pe care vrea faptuitorul sa-l vatame.

40. Infractiunea continuată – notiune si conditii de existentă.

Infractiunea continuata este forma unitatii legale de infractiune caracterizata prin savarsirea de catre aceeasi persoana, la intervale de timp diferite, in realizarea aceleiasi hotarari infractionale a unor actiuni sau inactiuni care prezinta fiecare in parte continutul aceleiasi infractiuni.Conditiile de existenta ale acesteia:

a) Unitate de subiect activ adică aceeaşi persoană săvârşeşte mai multe acţiuni sau inacţiuni. Condiţia este îndeplinită şi atunci când persoana participă odată în calitate de autor iar apoi în calitate de complice sau instigator.b) Pluralitatea actelor de executare, acţiuni sau inacţiuni săvârşite la anumite intervale de timp. Condiţia este îndeplinită atunci când sunt realizate cel puţin două acte de executare, chiar dacă unul a rămas în stadiul de tentativă c) Unitatea de rezolutie infractionala. Este conditia esentiala pentru unirea tuturor actiunilor in cadrul aceleiasi hotarari infractionale, initiale, cu care infractorul savarseste actele de executare.

41. Importanta stabilirii caracterului continuat al unei infractiuni.

Cunoasterea infractiunii continue are importanta in incidenta cu alte institutii de drept penal. Astfel, legea penala aplicabila in timp va fi legea in vigoare din momentul epuizarii acesteia, moment de la care se calculeaza si termenul de prescriptie a raspunderii penale, moment in functie de care se stabileste incidenta unui act de clementa (amnistie, gratiere). Tot in functie de desfasurarea activitatii infractionale continue se va stabili legea penala aplicabila in spatiu, fiind cunoscuta incidenta legii penale romane chiar daca numai o parte din infractiune sau rezultatul s-a produs pe teritoriul tarii (principiul ubicuitatii).

Stabilirea caracterului continuat al unei infractiuni savarsita de o persoana prezinta importanta sub mai multe aspecte: a) de la momentul epuizarii incepe sa curga termenul de prescriptie a raspunderii penale (art. 122 al. ultim C.p.); b) tot in functie de momentul epuizarii se stabileste incidenta unui act de clementa; c) aplicarea legii penale in timp va fi cea in vigoare din momentul epuizarii; d) daca actele de executare se situeaza pe teritorii diferite, legea penala romana va fi incidenta, daca o parte ori rezultatul infractiunii s-a produs pe teritoriul Romaniei – conform principiului ubicuitatii (art. 143 C.p.); e) tot in functie de momentul epuizarii se stabileste incidenta legii penale in raport cu varsta faptuitorului, astfel ca, daca faptuitorul a inceput executarea mai inainte de implinirea varstei de 14 ani, aceste acte de executare nu se iau in considerare ci numai cele dupa implinirea varstei de 14 ani daca au fost savarsite cu discernamant, iar daca infractiunea continuata a inceput sa fie comisa mai inainte de implinirea varstei de 18 ani si a continuat si dupa aceasta infractorul va raspunde penal ca major. In cadrul individualizarii judiciare se va tine seama ca o parte din actele de executare au fost savarsite cand infractorul era minor.42. Tratamentul penal al infratiunii continuate.

Infracţiunea continuată este o cauză reală (in rem) de agravare, dar în acelaşi timp este o cauză facultativă.

Întrucât infracţiunea continuată este unică aplicarea pedepsei se face într-o singură etapă, dintr-o dată, pedeapsa urmând să fie aplicată spre maximul ei special, şi dacă se consideră că acesta nu este îndestulător atunci se poate aplica un spor de până la 5 ani, în cazul închisorii sau un spor de până la jumătate din pedeapsă în cazul amenzii.

43. Infractiunea complexă – notiune si forme.

Infractiunea complexa este definita in codul penal ca fiind infractiunea ce cuprinde in continutul sau ca element constitutiv sau ca o circumstanta agravata o actiune sau o inactiune care constituie prin ea insasi o fapta prevazuta de legea penala.

Formele infractiunii complexe.

Infracţiunea complexă forma tip se caracterizează prin aceea că în conţinutul ei intră ca element o acţiune sau inacţiune ce reprezintă conţinutul unei alte infracţiuni. Este forma propriu-zisă a infracţiunii complexe, deci infractiunea complexa in aceasta forma este formata din reunirea de catre legiuitor a doua infractiuni distincte si crearea unei a treia deosebite de cele inglobate.

Infracţiunea complexă ca variantă agravantă se caracterizează prin aceea că în conţinutul ei cuprinde ca element circumstanţial agravant o acţiune sau inacţiune ce reprezintă conţinutul unei alte infracţiuni. Infracţiunea complexă este o variantă calificată a unor infracţiuni simple, creată prin absorbirea în conţinutul său a unor fapte ce reprezintă conţinutul unor alte infracţiuni.

44. Formele infractiunii complexe.

Avand in vedere rolul indeplinit de actiunea sau inactiunea ce intra in continutul infractiunii complexe ca element ori ca o circumstanta agravanta, in literatura juridica se face distinctie intre:

Infracţiunea complexă forma tip se caracterizează prin aceea că în conţinutul ei intră ca element o acţiune sau inacţiune ce reprezintă conţinutul unei alte infracţiuni. Este forma propriu-zisă a infracţiunii complexe, deci infractiunea complexa in aceasta forma este formata din reunirea de catre legiuitor a doua infractiuni distincte si crearea unei a treia deosebite de cele inglobate.

Infracţiunea complexă ca variantă agravantă se caracterizează prin aceea că în conţinutul ei cuprinde ca element circumstanţial agravant o acţiune sau inacţiune ce reprezintă conţinutul unei alte infracţiuni. Infracţiunea complexă este o variantă calificată a unor infracţiuni simple, creată prin absorbirea în conţinutul său a unor fapte ce reprezintă conţinutul unor alte infracţiuni.

45. Efectele juridice ale infractiunii complexe.

Importanţa juridică a cunoaşterii efectelor infracţiunii complexe rezidă în a cunoaşte dacă infracţiunea s-a consumat sau a rămas doar în stadiul de tentativă. Nerealizarea conţinutului constitutiv al infracţiunii sub raport obiectiv, poate conduce la calificarea faptei drept tentativă. De exemplu, realizarea doar a actelor de violenţă în cadrul infracţiunii de tâlhărie, fără ca furtul să fi fost comis, conduce la calificarea acestei fapte ca fiind o tentativă la tâlhărie.

Infracţiunea complexă nu reprezintă o cauză de agravare a răspunderii penale asa că sancţiunea aplicabilă este cea prevăzută de lege.

46. Infractiunea de obicei – notiune si consecinte juridice.

Prin infractiune de obicei sau de obisnuinta se intelege infractiunea al carui continut se realizeaza prin repetarea faptei de un numar de ori din care sa rezulte obisnuinta, indeletnicirea faptuitorului.

Tot potrivit definiţiei date de doctrină această formă a unităţii legale de infracţiune se realizează prin repetarea faptei de un număr de ori din care să rezulte obişnuinţa sau îndeletnicirea făptuitorului. Caracteristic pentru infracţiunea de obicei este repetarea faptelor de acelaşi fel din care să rezulte îndeletnicirea. Fiecare faptă luată separat nu are semnificaţie penală, ci doar împreună reliefează obişnuinţa făptuitorului de a săvârşi infracţiunea şi pericolul social ce o poate caracteriza. Exemple de astfel de fapte sunt: cerşetoria (art. 326), vagabondajul (art. 327) şi prostituţia (art. 328).

La fel ca şi în cazul infracţiunilor continue sau continuate şi în acest caz se pune problema momentului epuizării infracţiunii, căci în funcţie de acesta au incidenţă celelalte instituţii de drept

penal.Infracţiunea de obicei prin specificul ei nu poate avea tentativă şi nici nu poate fi comisă în

coautorat. Ea este diferită de infracţiunea continuată unde fiecare act de executare realizează conţinutul infracţiunii şi, chiar fără a fi repetate fapta ar putea fi infracţiune.

47. Pluralitatea de infractiuni.

Pluralitatea de infracţiuni este situaţia în care o persoană a săvârşit două sau mai multe infracţiuni înainte de a fi fost condamnată definitiv pentru vreuna din ele sau a săvârşit o nouă infracţiune după ce a fost condamnată definitiv pentru o alta comisă anterior.

Pluralitatea de infracţiuni are trei forme: concursul de infracţiuni, recidiva şi pluralitatea intermediară. Este reală, atunci când făptuitorul a comis două sau mai multe infracţiuni de sine stătătoare, şi aparentă, atunci când făptuitorul a comis două sau mai multe activităţi infracţionale care, aparent, realizează elementul material al mai multor infracţiuni, dar în realitate constituie o singură infracţiune (de pildă, în cazul infracţiunii continuate, al infracţiunii complexe), sau în cazul în care unui fapt unic îi corespunde o pluralitate de texte aplicabile

48. Concursul de infractiuni.

Formă a pluralităţii de infracţiuni constând în existenţa a două sau mai multor infracţiuni săvârşite de aceeaşi persoană, înainte de a fi intervenit o condamnare definitivă pentru vreuna dintre ele şi dacă toate sunt susceptibile de a fi supuse judecării. Nu înlătură existenţa concursului de infracţiuni faptul că infracţiunile nu sunt urmărite concomitent, ori sunt urmărite în acelaşi timp, dar la instanţe diferite.

Concursul de infracţiuni este real (material), când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană înainte de a fi condamnată pentru vreuna dintre ele, chiar dacă una dintre infracţiuni a fost comisă pentru săvârşirea sau ascunderea altor infracţiuni. Concursul real de infracţiuni poate fi simplu, caracterizându-se prin aceea că între infracţiunile aflate în concurs nu există o legătură obiectivă, spre deosebire de concursul real cu conexitate, când între infracţiuni există o legătură (concurs cu conexitate) sau atunci când una dintre infracţiuni a fost comisă pentru săvârşirea sau ascunderea altei infracţiuni (conexitate etiologică) .

Concursul de infracţiuni este ideal (formal), atunci când o singură acţiune sau inacţiune, datorită împrejurărilor în care a avut loc şi a urmărilor pe care le-a produs, întruneşte elementele constitutive ale mai multor infracţiuni. Codul penal român consacră regula potrivit căreia în caz de concurs de infracţiuni se aplică cea mai grea dintre pedepsele stabilite, la care se poate adăuga un spor.

49. Recidiva.Recidiva este forma pluralităţii de infracţiuni ce presupune săvârşirea din nou a unei

infracţiuni de către o persoană care a mai fost condamnată definitiv şi eventual a executat pedeapsa pentru o infracţiune săvârşită anterior.

Recidiva exista in urmatoarele cazuri:Recidiva postcondamnatorie - „după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare

la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru a doua infracţiune este închisoarea mai mare de un an”.

Recidiva postexecutorie - „după executarea unei pedepse cu închisoare mai mare de 6 luni, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după împlinirea termenului de prescripţie a

executării unei asemenea pedepse, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an”.

Recidiva postcondamnatorie şi postexecutorie - dupa condamnarea la cel putin trei pedepse cu inchisoare pana la 6 luni sau dupa executare, dupa gratierea totala sau a restului de pedeapsa, ori dupa prescrierea executarii a cel putin trei asemenea pedepse, cel condamnat savarseste din nou o infractiune cu intentie pentru care legea penala prevede pedeapsa inchisorii mai mare de un an.

50. Pluralitatea intermediară.Prin pluralitate intermediară de infracţiuni este desemnată situaţia în care o persoană, după

ce a fost condamnată definitiv pt. o infracţiune, săvârşeşte o nouă infracţiune, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării pedepsei sau în stare de evadare şi nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute pentru recidiva postcondamnatorie.

  Condiţiile pluralităţii intermediare.

Pluralitatea intermediară se apropie de recidiva postcondamnatorie prin existenţa unei condamnări definitive şi săvârşirea din nou a unei infracţiuni înainte de începerea executării pedepsei; în timpul executării pedepsei sau în stare de evadare dar nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute pentru recidivă ori cu privire la forma de vinovăţie a infracţiunilor comise ori cu privire la gravitatea acestora. Spre exemplu: se vor realiza condiţiile pluralităţii intermediare dacă:-condamnarea definitivă este la pedeapsa închisorii de 6 luni sau mai mică ori este la amendă,-condamnarea definitivă este pronunţată pentru o infracţiune săvârşită din culpă;-pedeapsa prevăzută de lege prin noua infracţiune săvârşită este amenda sau închisoarea mai mică de 1 an;-noua infracţiune este săvârşită din culpă şi ea.Neîndeplinirea condiţiilor prevăzute pentru recidiva postcondamnatorie, atât cu privire la al doilea termen, conduce la realizarea unei pluralităţi intermediare.