4 Drept Penal Partea Generala I+II (1)

Mihai Adrian Hotca

Radu Slăvoiu

Drept penal. Partea generală

I+II - suport de curs -

EDITURA UNIVERSITĂŢII „NICOLAE TITULESCU”

BUCUREŞTI

2013

Acest material este destinat uzului studenţilor, forma de învăţământ la distanţă.

Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a autorului /autorilor; designul, machetarea

şi transpunerea în format electronic aparţin Departamentului de Învăţământ la Distanţă al

Universităţii „Nicolae Titulescu” din Bucureşti.

Acest curs este destinat uzului individual. Este interzisă multiplicarea, copierea sau

difuzarea conţinutului sub orice formă.

UNIVERSITATEA „NICOLAE TITULESCU” DIN BUCUREŞTI

DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL LA DISTANŢĂ

Mihai Adrian Hotca; Radu Slăvoiu

Drept penal. Partea generală I+II

Editura Universităţii „Nicolae Titulescu”

Calea Văcăreşti, nr. 185, sector 4, Bucureşti

Tel./fax: 0213309032/0213308606

Email: [email protected]

ISBN: 978-606-8517-97-1

5

CUPRINS

DREPT PENAL – PARTEA GENERALĂ I

Unitatea de învǎţare nr. 1 INTRODUCERE ÎN STUDIUL DREPTULUI PENAL §1. Obiective §2. Competenţele unităţii de învăţare §3. Dreptul penal – ramură de drept (pozitiv) §4. Ştiinţa dreptului penal §5. Izvoarele dreptului penal §6. Raportul juridic penal §7. Faptele penale §8. Evoluţia ştiinţei dreptului penal §9. Rezumat §10. Test §11. Bibliografie specifică Unitatea de învǎţare nr. 2 LEGEA PENALĂ ŞI LIMITELE EI DE APLICARE §1. Obiective §2. Competenţele unităţii de învăţare §3. Generalităţi despre legea penală §4. Structura şi conţinutul legii penale §5. Interpretarea legii penale §6. Aplicarea legii penale în timp §7. Aplicarea legii penale în spaţiu §8. Extrădarea §9. Aplicaţii practice §10. Rezumat §11. Temă de control §12. Test §13. Bibliografie specifică Unitatea de învǎţare nr. 3 INFRACŢIUNEA §1. Obiective §2. Competenţele unităţii de învăţare §3. Consideraţii introductive §4.Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii §5. Conţinutul infracţiunii §6. Obiectul, subiecţii, situaţia premisă, locul şi timpul săvârşirii infracţiunii §7. Laura obiectivă şi latura subiectivă §8. Formele infracţiunii intenţionate după fazele desfăşurării activităţii infracţionale §9. Aplicaţii practice §10. Rezumat §11. Temă de control §12. Test §13. Bibliografie specifică

6

Unitatea de învǎţare nr. 4 CAUZELE CARE EXCLUD INFRACŢIUNEA §1. Obiective §2. Competenţele unităţii de învăţare §3. Generalităţi privind cauzele care exclud infracţiunea §4. Analiza cauzelor care exclud infracţiunea §5. Noul Cod penal: cauze justificative şi cauze de neimputabilitate §6. Aplicaţii practice §7. Rezumat §8. Temă de control §9. Test §10. Bibliografie specifică Unitatea de învǎţare nr. 5 UNITATEA ŞI PLURALITATEA INFRACŢIONALĂ §1. Obiective §2. Competenţele unităţii de învăţare §3. Consideraţii generale §4. Unitatea naturală de infracţiune §5. Unitatea legală de infracţiune §6. Noţiunea şi formele pluralităţii de infracţiuni §7. Concursul de infracţiuni §8. Recidiva §9. Pluralitatea intermediară §10. Aplicaţii practice §11. Rezumat §12. Temă de control §13. Test §14. Bibliografie specifică Unitatea de învǎţare nr. 6 PLURALITATEA DE INFRACTORI §1. Obiective §2. Competenţele unităţii de învăţare §3. Consideraţii generale §4. Participaţia penală proprie §5. Participaţia penală improprie §6. Tratamentul sancţionator al participaţiei penale §7. Aplicaţii practice §8. Rezumat §9. Temă de control §10. Test §11. Bibliografie specifică

DREPT PENAL – PARTEA GENERALĂ II Unitatea de învǎţare nr. 1 RĂSPUNDEREA PENALĂ §1. Obiective §2. Competenţele unităţii de învăţare §3. Consideraţii generale privind răspunderea penală

7

§4. Principiile răspunderii penale §5. Cauzele care exclud răspunderea penală §6. Aplicaţii practice §7. Rezumat §8. Temă de control §9. Test §10. Bibliografie specifică Unitatea de învǎţare nr. 2 GENERALITĂŢI PRIVIND SANCŢIUNILE DE DREPT PENAL §1. Obiective §2. Competenţele unităţii de învăţare §3. Noţiunea de sancţiune de drept penal §4. Felurile sancţiunilor de drept penal §5. Caracterele sancţiunilor de drept penal §6. Principiile sancţiunilor de drept penal §7. Rezumat §8. Test §9. Bibliografie specifică Unitatea de învǎţare nr. 3 PEDEPSELE §1. Obiective §2. Competenţele unităţii de învăţare §3. Noţiunea de pedeapsă §4. Funcţiile pedepsei §5. Scopul pedepsei §6. Categoriile şi limitele generale ale pedepselor §7. Pedepsele principale §8. Pedepsele complementare şi accesorii §9. Pedepsele în reglementarea noului Cod penal §10. Liberarea condiţionată §11. Aplicaţii practice §12. Rezumat §13. Temă de control §14. Test §15. Bibliografie specifică Unitatea de învǎţare nr. 4 INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR §1. Obiective §2. Competenţele unităţii de învăţare §3. Conceptul de individualizare a pedepsei §4. Criteriile şi mijloacele generale de individualizare judiciară a pedepsei §5. Circumstanţele §6. Individualizarea judiciară a executării pedepsei §7. Aplicaţii practice §8. Rezumat §9. Temă de control §10. Test §11. Bibliografie specifică

8

Unitatea de învǎţare nr. 5 MINORITATEA ŞI MĂSURILE DE SIGURANŢĂ §1. Obiective §2. Competenţele unităţii de învăţare §3. Consideraţii generale referitoare la sancţiunile penale aplicabile a minorilor §4. Tratamentul penal al minorilor §5. Analiza sancţiunilor aplicabile minorilor infractori §6. Tratamentul penal al minorilor în reglementarea noului Cod penal §7. Consideraţii generale referitoare la măsurile de siguranţă §8. Regimul măsurilor de siguranţă §9. Aplicaţii practice §10. Rezumat §11. Temă de control §12. Test §13. Bibliografie specifică Unitatea de învǎţare nr. 6 CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ SAU MODIFICĂ EXECUTAREA PEDEPSEI ORI CONSECINŢELE CONDAMNĂRII §1. Obiective §2. Competenţele unităţii de învăţare §3. Prescripţia executării pedepsei §4. Graţierea §5. Reabilitarea §6. Aplicaţii practice §7. Rezumat §8. Temă de control §9. Test §10. Bibliografie specifică

9

A. Obiectivele cursului Suportul de curs prezentat în rândurile ce urmează se adresează studenţilor din învăţământul universitar la distanţă – având ca finalitate explicarea principalelor instituţii ale Dreptului penal – partea generală I şi II. Lucrarea este concepută pentru a trata aspectele fundamentale ale dreptului penal, astfel încât studenţi să-şi însuşească noţiunile şi termenii de specialitate. Cursul de faţă îşi propune: 1. Să analizeze instituţiile fundamentale ale dreptului penal şi conexiunile existente între ele; 2. Să transmită studenţilor informaţiile necesare pentru interpretarea şi aplicarea corecte a legii penale; 3. Să transmită studenţilor cunoştinţele de Drept penal – Partea generală necesare înţelegerii Dreptului penal – partea specială şi formării unor buni specialişti în domeniu; 4. Abordarea instituţiilor dreptului penal în strânsă legătură cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a Curţii Constituţionale, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi a altor organe judiciare. Conform fişei disciplinei, competenţele specifice acesteia sunt:

Cunoaşterea din punct de vedere ştiinţific a conţinutului normelor penale generale, precum şi a jurisprudenţei referitoare la aplicarea acestora;

Înţelegerea instituţiilor Părţii generale a Dreptului penal;

Însuşirea unui mod de gândire logico-juridic corect;

Înţelegerea corelaţiilor existente între normele Părţii speciale şi cele ale Părţi generale ale Dreptului penal;

Explicarea instituţiilor Părţii generale a Dreptului penal;

Explicarea şi interpretarea normelor penale generale;

Explicarea corelaţiilor între Partea specială a Dreptului penal şi instituţiile cuprinse în Partea generală a Dreptului penal;

Explicarea şi înţelegerea soluţiilor pentru problemele apărute în practică;

Interpretarea corectă a normelor penale generale;

Formarea unei atitudini pozitive faţă de ştiinţa dreptului penal;

Dezvoltarea abilităţilor de gândire juridico-penală;

Incitarea pentru o abordare multidisciplinară a instituţiilor Dreptului penal;

Obişnuinţa de a interpreta corect normele penale generale şi aplicarea sistematică a acestora.

Suportul de curs este structurat în două părţi: Drept penal. Partea generală I şi Drept penal. Partea generală II. Cele două părţi cuprind mai multe capitole aşezate, de regulă, în conformitate cu succesiunea existentă în Codul penal. Analiza instituţiilor s-a realizat pornind de la Codul penal actualmente în vigoare, dar au fost avute în vedere şi dispoziţiile noului Cod penal al României, adoptat prin Legea nr.286/2009. În cadrul fiecărei unităţi de învăţare, noţiunile teoretice sunt dublate de aplicaţii practice, concepute în raport de dispoziţiile actualului Cod penal. Însuşirea temeinică a Dreptului penal – partea generală presupune, pe lângă activităţile didactice programate, un efort consistent din partea studenţilor în ceea ce priveşte studiul individual pe baza bibliografiei minime obligatorii recomandate în prezenta lucrare. De asemenea, fiecare student are obligaţia întocmirii, în fiecare semestru, a unui referat, care să aibă ca obiect tratarea unei instituţii sau teme din cadrul disciplinei. Referatul nu poate avea mai puţin de 10 pagini şi nici mai mult de 25

10

de pagini şi trebuie să aibă elemente de originalitate. Depunerea referatului se va face cel mai târziu la ultimul tutorial. Pentru a nu exista încălcări ale legislaţiei drepturilor de autor, studenţii vor prezenta odată cu lucrarea şi o declaraţie pe proprie răspundere că nu au adus atingere normelor juridice care protejează dreptul de autor. Suportul de curs redat în rândurile următoare trebuie completat prin studierea bibliografiei obligatorii.

Evaluarea Aprecierea nivelului de pregătire a studenţilor se realizează astfel: 1. Evaluarea parţială, prin intermediul unei lucrări de control programate conform calendarului disciplinei (al doilea tutorial). 2. Evaluarea finală, prin examen la sfârşitul fiecărui semestru. Examenul este scris, iar notarea se face de la 1 la 10. Stabilirea notei finale va avea loc în felul următor: 1. Răspunsurile la examen 60%; 2. Activităţi în cadrul întâlnirilor tutoriale (referate, participări la dezbateri etc.) 20%; 3. Lucrare de control 20%; Promovarea examenului presupune obţinerea unei note mai mari sau egale cu 5, în care trebuie să aibă o pondere de cel puţin 30% nota de la examenul propriu-zis. Studenţii care nu au obţinut cel puţin nota 3 (30%) la examenul propriu-zis nu pot promova examenul pe baza notării făcute la evaluarea parţială. Grila de Evaluare Grila de evaluare pentru examen cuprinde: 1. Două subiecte teoretice, care trebuie tratate analitic; 2. 10 teste scurte care pot cuprinde şi aplicaţii practice.

Suntem deschişi oricăror sugestii şi recomandări de îmbunătăţire şi actualizare a materialului şi mulţumim anticipat celor care se vor implica în acest sens.

Mihai Adrian Hotca

11

PARTEA GENERALĂ

I

12

UNITATEA DE ÎNVǍŢARE 1. INTRODUCERE ÎN STUDIUL DREPTULUI PENAL

Cuprins:

§1. Obiective §2. Competenţele unităţii de învăţare §3. Dreptul penal – ramură de drept (pozitiv) §4. Ştiinţa dreptului penal §5. Izvoarele dreptului penal §6. Raportul juridic penal §7. Faptele penale §8. Evoluţia ştiinţei dreptului penal §9. Rezumat §10. Test de autoevaluare a cunoştinţelor §11. Bibliografie specifică

§1. Obiective

În această unitate se vor prezenta noţiunea şi izvoarele dreptului penal, principiile acestei ramuri de drept, precum şi faptele şi raporturile juridice penale.

§2. Competenţele unităţii de învăţare Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:

definiţi dreptul penal, ca ramură de drept, şi ştiinţa dreptului penal;

definiţi scopul, obiectul şi funcţiile dreptului penal;

prezentaţi corelaţia ştiinţei dreptului penal cu alte ştiinţe juridice;

enumeraţi şi descrieţi principiile dreptului penal;

enumeraţi izvoarele dreptului penal;

prezentaţi elementele raportului juridic penal;

prezentaţi faptele penale; prezentaţi principalele repere ale evoluţiei ştiinţei dreptului penal

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare: 1 oră.

§3. Dreptul penal – ramură de drept (pozitiv)

3.1. Definiţia, obiectul şi sarcinile dreptului penal

a) Preliminarii Expresia drept penal are două accepţiuni importante: de ramură a ştiinţei dreptului şi de ramură a sistemului dreptului pozitiv. În doctrină, ca expresii echivalente celei de „drept penal”, se mai utilizează sintagmele: „drept criminal”1 sau, mai rar, „dreptul apărării sociale”.

1 Această denumire provine din cuvântul latin crimen (crimă, infracţiune, delict). Expresia drept

criminal este utilizată în doctrina anglo-saxonă, dar şi în cea europeană. De pildă, lucrarea autorilor G. STEFANI şi G. LEVASSEUR, apărută în anul 1967, în Franţa, este intitulată “Traité de droit criminel”. În lucrările de limbă engleză este folosită expresia “Criminal Law”.

13

În dreptul statelor europene (de exemplu, Franţa, Spania, Italia etc.), cea mai folosită denumire pentru desemnarea ramurii de drept care reglementează relaţiile de apărare esenţiale este expresia „drept penal”. Denumirea de „drept penal” derivă din cuvântul latin poena (pedeapsă). În prezent, sintagma „drept penal” apare ca fiind parţial depăşită de realităţile contemporane, având în vedere faptul că funcţia aflictivă (de constrângere) a dreptului penal nu este atât de evidentă ca în perioada clasică a dreptului penal (secolele XVIII-XIX). Pe de altă parte, legislaţiile penale contemporane insistă, cel puţin la fel de mult ca în privinţa funcţiei represive, şi asupra altor funcţii ale dreptului penal, respectiv asupra funcţiilor preventivă şi educativă. Însă, având în vedere faptul că celelalte expresii folosite pentru denumirea dreptului penal nu sunt nici ele la adăpost de critică şi împrejurarea că sintagma „drept penal” este foarte răspândită, credem că este cea mai nimerită pentru a denumi materia (ansamblul) normelor care reglementează relaţiile de apărare socială generate de prevenirea şi săvârşirea infracţiunilor.

b) Definiţia dreptului penal pozitiv (ca ramură de drept) Pentru definirea unei ramuri de drept trebuie avute în vedere anumite elemente, respectiv: obiectul de reglementare, metoda de reglementare, subiectele şi scopul edictării normelor specifice. Pornind de la aceste elemente, definim dreptul penal, ca fiind ramura de drept ce cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile de apărare socială esenţiale (fundamentale), născute în jurul valorilor sociale ocrotite prin interzicerea săvârşirii faptelor ce le aduc atingere, fapte calificate de lege ca infracţiuni, şi cele referitoare la sancţiunile aplicabile persoanelor care săvârşesc infracţiuni, în scopul protecţiei societăţii împotriva infracţiunilor. Definiţia dreptului penal relevă anumite caracteristici, respectiv: 1) dreptul penal este un ansamblu (unitar) de norme juridice care, alături de normele aparţinând celorlalte ramuri de drept, reprezintă o componentă a sistemul dreptului românesc, ceea ce înseamnă că este o parte a acestui sistem; 2) relaţiile sociale reglementate de normele dreptului penal sunt relaţii de apărare socială esenţiale (fundamentale). Le-am denumit esenţiale pentru că ele se nasc în jurul celor mai importante valori sociale (viaţa, integritatea corporală sau sănătatea, libertatea, siguranţa statului, patrimoniul etc.). În al doilea rând, subliniem faptul că şi alte ramuri de drept reglementează relaţii de apărare socială, dar numai cele disciplinate de normele penale pot fi considerate esenţiale. De pildă, dreptul contravenţional reglementează relaţii de apărare socială, dar acestea nu sunt atât de importante pentru societate precum sunt cele care intră în obiectul dreptului penal; 3) dreptul penal descrie faptele ce constituie infracţiuni şi sancţiunile corespunzătoare acestora, ca expresie a principiului legalităţii. Destinatarii trebuie să cunoască atât infracţiunile, cât şi consecinţele comiterii lor. În caz contrar, dreptul penal ar fi unul arbitrar, despotic şi inuman; 4) dreptul penal reglementează relaţii sociale în cadrul cărora statul participă întotdeauna. În cazul raporturilor penale de conformare, statul este implicat

prin impunerea conduitei ce rezultă din normele de incriminare, iar în cazul celor de conflict, statul intervine prin aplicarea sancţiunilor prevăzute de lege celor care săvârşesc infracţiuni; 5) dreptul penal are ca scop protecţia societăţii împotriva infracţiunilor, prin prevenirea săvârşirii acestora sau, dacă activitatea preventivă nu este eficientă, prin sancţionarea celor care comit asemenea fapte ilicite.

14

c) Sarcinile dreptului penal Teoria de specialitate nu este unitară în ceea ce priveşte identitatea şi relaţiile dintre funcţiile (sarcinile) dreptului penal. Remarcăm însă tendinţa majorităţii autorilor de specialitate de a separa funcţiile dreptului penal de rolul sancţiunilor din această ramură juridică2. În literatura de specialitate românească, majoritatea autorilor care tratează tema sarcinilor sau funcţiilor dreptului penal se situează pe poziţia reţinerii unui număr de trei funcţii ale dreptului penal, respectiv funcţia preventivă, funcţia normativă şi funcţia asigurării dezvoltării sistemului de valori sociale3. Într-o altă optică, se apreciază că dreptul penal are două funcţii: funcţia protectoare şi funcţia educativă4. În această opinie, funcţia protectoare se referă la protecţia valorilor sociale esenţiale şi la ocrotirea infractorului împotriva unei eventuale disproporţii între faptă şi reacţia puterii de stat5. În cea ce ne priveşte, apreciem că dreptul penal are trei funcţii: funcţia normativă, funcţia preventiv-educativă şi funcţia sancţionatoare. În continuare vom prezenta elementele acestor funcţii. Funcţia normativă constă în sarcina statului, îndeplinită prin intermediul legiuitorului, să reglementeze toate relaţiile de apărare socială esenţiale (fundamentale). Legiuitorul este obligat să identifice în realitate care fapte trebuie incriminate, sistemul de sancţiuni aplicabile făptuitorilor şi să disciplineze relaţiile sociale referitoare la reacţia statului prin organele sale competente. Deşi legiuitorul are obligaţia de a regla relaţiile sociale esenţiale, nici o autoritate nu poate cenzura opţiunea acestuia pentru a reglementa anumite raporturi sociale, născute în jurul unor valori sociale, în detrimentul altora, sub singura rezervă a respectării normelor Constituţiei. Funcţia preventiv-educativă constă în sarcina statului de formare a unei conştiinţe colective şi specifice de respect a valorilor sociale proteguite de legea penală. Prin înscrierea în legea penală a faptelor ce constituie infracţiuni şi a sancţiunilor aplicabile infractorilor se realizează atât schimbarea atitudinii

destinatarilor legii penale faţă de valorile sociale ocrotite, cât şi avertizarea acestora că sunt pasibili de sancţiuni, în cazul în care comportamentul lor ar atenta la aceste valori. Dreptul penal previne comportamentele (o parte din ele) care ar putea aduce atingere valorilor sociale importante şi realizează, totodată, o reconsiderare a conduitei destinatarilor şi beneficiarilor legii penale. Fără a ignora funcţia sancţionatoare a dreptului penal, se poate afirma că dreptul penal actual a căpătat un rol preventiv-educativ pronunţat, câştigând poziţii noi în terenul clasic al sarcinii punitive preeminente a dreptului penal al mileniului trecut. Deşi

2 Pentru o prezentare a unora din punctele de vedere exprimate în doctrina străină, a se vedea FL.

STRETEANU, Drept penal. Partea generală. Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 16-18. 3 Pentru această orientare, a se vedea C. BULAI, Manual de drept penal, Ed. AllBeck,

Bucureşti,1997, p. 17; C. MITRACHE, Drept penal român, ed. a III-a, Ed. Casa de editură şi presă Şansa, Bucureşti, 1997, p. 14; V. DOBRINOIU, W. BRÂNZĂ, Drept penal, partea generală, Bucureşti, Ed. Lumina Lex, 2003, p. 10 şi urm.; T. DIMA, Drept penal, partea generală, Vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 11. În doctrina străină, majoritatea autorilor reţin, ca funcţii ale dreptului penal, trei asemenea funcţii. De pildă, A. PAGLIARO (în Principii di diritto penale. Parte generale, Editura Giuffrè, Milano, 2000, p. 8 şi urm) consideră că sunt funcţii ale dreptului penal: funcţia de orientare a conduitei umane (descurajarea comportamentelor interzise); funcţia de intimidare (aflicţiunea pronunţată a sancţiunilor penale); funcţia de reeducare (determinarea reconsiderării conduitei prin executarea sancţiunilor). 4 FL. STRETEANU, op. cit., p. 18.

5 Idem, p. 18-20.

15

necesară în zile noastre, creşterea rolului educativ-preventiv a dreptului penal poate avea loc numai dacă normele acestei materii sunt ancorate în realităţile contemporane, care se află într-o continuă evoluţie. În literatura de specialitate se susţine că dreptul penal are efecte simbolice ce constau în capacitatea de a transmite membrilor societăţii mesajul că trebuie să respecte normele penale6. Funcţia sancţionatoare a dreptului penal constă în sarcina pe care o are această ramură de drept de a aplica infractorilor pedepsele sau de a lua faţă de aceştia măsurile prevăzute de lege, necesare pentru disciplinarea conduitei lor. Operativitatea derulării activităţii procesual penale şi promptitudinea aplicării sancţiunilor de drept penal sunt factori implicaţi în această funcţie a dreptului penal. Fără a susţine că dreptul penal este numai un mijloc de represiune al faptelor antisociale grave, nu putem totuşi nega rolul sancţionator al acestei ramuri de drept (jus puniendi). Bineînţeles că dreptul penal contemporan nu mai poate avea exclusiv o funcţie sancţionatoare, dar aceasta nici nu poate fi contestată sau neglijată, deoarece statul are în continuare prerogativa aplicării sancţiunilor penale persoanelor care săvârşesc infracţiuni, iar executarea lor produce volens nolens suferinţe celor condamnaţi. Funcţia sancţionatoare a dreptului penal nu exclude, ci chiar presupune, pentru realizarea sa eficientă, luarea în considerare a unor principii menite să estompeze caracterul represiv al dreptului penal clasic şi să garanteze persoanelor care urmează a răspunde penal că nu vor fi victimele arbitrariului organelor judiciare.

3.2. Scopul şi caracterele dreptului penal

a) Scopul dreptului penal Scopul dreptului penal îl constituie apărarea societăţii contra celor mai grave fapte antisociale (omor, viol, tâlhărie etc.). Corespunzător gravităţii faptelor interzise de dreptul penal, sancţiunile de drept penal sunt cele mai severe sancţiuni juridice existente în cadrul unui sistem de drept. Intervenţia legiuitorului în domeniul protecţiei societăţii, prin instrumente de drept penal, contra faptelor antisociale are loc numai în cazul în care se constată că acestea prezintă un pericol social deosebit de grav. Legiuitorul are obligaţia social-politică să incrimineze numai acele fapte care prezintă pericol social şi care nu pot fi combătute eficient prin alte mijloace juridice sau nejuridice. În schimb, dacă se constată că anumite fapte incriminate nu mai prezintă relevanţă penală, ele trebuie dezincriminate (scoase) din domeniul

dreptului penal. În acest context, menţionăm faptul că nu suntem de acord cu opinia7, exprimată în doctrină, că dreptul penal are caracter subsidiar, deoarece ar trebui să acceptăm faptul că dreptul penal este un drept accesoriu al celorlalte ramuri, adică pe planul secund. Or, dreptul penal este o ramură de drept care are un loc bine conturat în cadrul sistemului dreptului, reglementând relaţii sociale specifice. Deşi, în literatura de specialitate se subliniază faptul că trăsătura subsidiarităţii nu se confundă cu aşa-zisa teorie a naturii secundare sau accesorii a dreptului penal, în fapt caracterul subsidiar afirmat în doctrină se

6 A se vedea FL. STRETEANU, op. cit., p. 20 şi notele de trimitere ale acestui autor.

7 În doctrina străină se apreciază că dreptul penal este mijlocul care intervine când celelalte ramuri

juridice nu sunt eficiente sau când acestea nu sunt suficiente pentru combaterea fenomenului faptelor antisociale grave (Cu titlu de exemplu, a se vedea G. FIANDACA, E. MUSCO, Diritto penale, parte generale, Editura Zanichelli, Bologna, 2001, p. 29; F. MUNOZ CONDE, M. GARCIA ARAN, Derecho penal. Parte general, Editura Tirant Io Blanch, Valencia, 1998, p. 81-82). Pentru doctrina românească, a se vedea FL. STRETEANU, op. cit., p. 26-28.

16

suprapune ca sferă peste cel sancţionator (secundar sau accesoriu). Cu toate că dreptul penal reglementează numai cele mai periculoase fapte dintr-o societate, şi chiar dacă el intervine numai în cazul în care celelalte ramuri de drept sunt ineficiente, nu se poate aprecia că el are caracter subsidiar, pentru că el are un loc determinat de la început, care constă în combaterea celor mai grave fapte care aduc atingere valorilor sociale esenţiale. Pe de altă parte, remarcăm aspectul că anumite fapte antisociale au fost incriminate încă din cele mai vechi timpuri. Omorul, furtul, violul, vătămarea corporală, trădarea etc., au fost reprimate de la formarea colectivităţilor umane. Prin urmare, dreptul penal a avut şi are o poziţie exclusivă în domeniul apărării valorilor sociale. Ceea ce se modifică, în funcţie de evoluţia societăţii, este numai justificarea sau fundamentarea reacţiei penale şi conţinutul acesteia. Scopul dreptului penal poate fi realizat numai prin crearea unui cadru juridic autonom ancorat în realităţile existente în societate. De asemenea, faptul că şi alte ramuri de drept ocrotesc, în moduri specifice, aceleaşi tip de relaţii sociale, nu înseamnă că dreptul penal trece pe un plan secund, ci el contribuie într-o altă modalitate la apărarea acestora, prin incriminarea faptelor antisociale grave.

b) Caracterele dreptului penal Literatura de specialitate din ţara noastră, de regulă, reţine trei caractere ale dreptului penal: caracterul autonom, caracterul de drept public şi caracterul unitar. Sunt şi autori români care contestă anumite caractere agreate în opinia majoritară. De pildă, într-o opinie8, nu se acceptă că dreptul penal are caracter unitar, dar sunt adăugate alte caractere, iar în altă opinie9 se contestă caracterul autonom al dreptului penal.

3.3. Necesitatea dreptului penal, structura dreptului penal şi legătura sa cu alte ramuri de drept

a) Necesitatea dreptului penal Dreptul penal este ramura de drept a cărei fiinţă este justificată de existenţa

fenomenului infracţional. Cât timp în societate se vor săvârşi fapte antisociale grave dreptul penal este necesar deoarece rămâne singura ramură de drept care oferă mijloacele adecvate pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii. Ocrotirea persoanelor lezate prin infracţiuni şi prevenirea victimizării se pot realiza în mod eficient numai dacă fenomenul infracţional este cunoscut sub toate aspectele sale. Fenomenul infracţional poate fi denumit şi prin termenul „criminalitate” sau „infracţionalitate”. Mai pe larg, se poate vorbi despre fenomenul delictual sau delincvenţă. Criminalitatea (infracţionalitatea) cuprinde totalitatea infracţiunilor săvârşite într-o anumită perioadă de timp pe un teritoriu determinat10. Criminalitatea este un fenomen social care, cel puţin în stadiul actual al evoluţiei societăţii, nu poate fi determinat cu precizie, ci numai aproximat, deoarece nu sunt cunoscute toate faptele care constituie infracţiuni. În teorie se face departajarea în mai multe forme ale criminalităţii, respectiv:

8 Idem, op. cit., p. 21-29. Autorul consideră că dreptul penal are patru caractere: caracterul autonom,

caracterul de drept public, caracterul subsidiar şi caracterul selectiv. 9 I. OANCEA, Drept penal, partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971.

10 În sens criminologic, criminalitatea este identificată cu noţiunea de devianţă socială, adică un

comportament interzis de legea penală, indiferent dacă poate fi considerat ca fiind infracţiune sau numai ca „faptă prevăzută de legea penală”. În cel mai larg sens, devianţa socială cuprinde orice conduită umană contrară normelor sociale, însă, din punct de vedere criminologic, criminalitatea reprezintă suma faptelor prevăzute de legea penală săvârşite într-o perioadă de timp pe un teritoriu determinat.

17

criminalitate legală11, criminalitate aparentă (relevată), criminalitate reală, cifra neagră a criminalităţii12. Doctrina conţine şi alte delimitări, cum ar fi criminalitatea (delincvenţa) juvenilă, criminalitatea gulerelor albe (white collar criminality), criminalitatea organizată etc. Criminalitatea judecată (denumită în doctrină şi legală sau judiciară) cuprinde totalitatea faptelor prevăzute de legea penală săvârşite pentru care s-au pronunţat hotărâri definitive de condamnare. Se observă că această formă a criminalităţii include numai o parte din suma faptelor prevăzute de legea penală săvârşite în realitatea obiectivă. Din diverse motive, anumite fapte ce constituie infracţiuni nu ajung în faţa organelor judiciare. Spre exemplu, infracţiunile necunoscute de organele competente. Criminalitatea aparentă (cunoscută, descoperită, relevată) cuprinde suma faptelor prevăzute de legea penală cunoscute de organele competente (parchet, instanţe, poliţie etc.). Cifra acestor fapte este mai mare decât cea a infracţiunilor pentru care există hotărâri definitive de condamnare13. Este de remarcat faptul că infracţionalitatea aparentă, în sensul de sumă a faptelor înregistrate la organele competente, nu este o parte a criminalităţii reale, cum sunt criminalitatea judecată şi cifra neagră a criminalităţii, deoarece anumite sesizări sunt soluţionate în sensul constatării inexistenţei infracţiunii sau faptei. Prin urmare, raportul între cele două noţiuni – criminalitate reală şi criminalitate aparentă – este de intersectare, iar nu de subordonare. Pentru evitarea oricăror confuzii, expresia potrivită este aceea de criminalitate cunoscută.

Criminalitatea reală cuprinde totalitatea infracţiunilor săvârşite pe un teritoriu într-o perioadă de timp determinată, indiferent dacă sunt cunoscute ori înregistrate în evidenţele organelor competente. Cifra criminalităţii reale nu este ştiută cu certitudine, ci ea este numai apreciată pe baza unor criterii relative. Prin cercetări criminologice poate fi stabilită mai aproape de adevăr cifra totală a infracţiunilor. Cifra neagră a criminalităţi cuprinde diferenţa dintre criminalitatea reală şi cea cunoscută (relevată). Această formă de criminalitate poartă denumirea de „cifră neagră” datorită faptului că ea nu este cunoscută cert, ci este ocultă, nedescoperită, iar dimensiunile sale rămân practic discutabile. Prin urmare, se poate spune că în prezent este, obiectiv, imposibil să se tragă concluzii sigure cu privire la creşterea sau scăderea numărului infracţiunilor. Astfel, chiar dacă numărul condamnărilor ar creşte, iar cel al faptelor înregistrate la organele judiciare ar spori şi el, nu înseamnă că infracţionalitatea reală a crescut, după cum nici în ipoteza inversă nu s-ar putea trage concluzia că numărul infracţiunilor a scăzut. Creşterea numărului infracţiunilor relevate poate însemna o mai mare eficienţă a organelor implicate în activitatea de realizare a justiţiei sau, realmente, poate reprezenta o creştere a infracţionalităţii. Tot astfel, scăderea numărului infracţiunilor descoperite nu este echivalentă cu diminuarea criminalităţii, ci poate fi pusă pe seama ineficienţei sistemului judiciar existent. Prin urmare, afirmaţia generală că în prezent există o „recrudescenţă a

11

Denumirea de criminalitate legală apare ca improprie dacă avem în vedere sensul obişnuit al cuvântului „legală”. În ceea ce ne priveşte, pentru denumirea acestei forme de criminalitate, în continuare vom utiliza expresia „criminalitate judecată”. 12

T. AMZA, Criminologie teoretică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 44-48. Precizăm faptul că noţiunea de „crimă”, folosită în domeniul criminologiei, are o accepţiune mai extinsă decât în sfera dreptului penal [unde se identifică cu infracţiunea sau cu o specie de infracţiune (omuciderea)]. A se vedea şi V. CIOCLEI, Criminologia etiologică, Ed. Actami, Bucureşti, 1996, p. 11-15. 13

În doctrină se apreciază că, potrivit statisticilor, 50-60% din faptele prevăzute de legea penală au rămas cu făptuitori necunoscuţi (T. AMZA, op. cit., p. 45).

18

fenomenului infracţional” trebuie privită cu rezerve cât timp nu avem „instrumente” sigure pentru stabilirea cifrei reale a infracţiunilor. Numărul crescut al condamnărilor şi creşterea gradului de ocupare în penitenciare nu constituie decât indicii că infracţionalitatea se află pe un trend crescător, iar nicidecum nu poate fi vorba de o certitudine. Volens nolens trebuie să acceptăm că nu numai cifra neagră a criminalităţii este necunoscută, ci şi cifra criminalităţii reale, deoarece dacă o parte dintr-un întreg (cifra neagră) nu este cunoscut, nici întregul (cifra totală a infracţiunilor) nu poate fi determinat. Rămâne astfel o sarcină foarte grea, respectiv aceea a determinării „cifrelor” diferitelor tipuri de criminalitate. Din punctul nostru de vedere, mijlocul care poate să indice (cât mai aproape de adevăr, iar nu cert) cifra criminalităţii reale este cercetarea sociologică, pe baza sondajelor şi a interviurilor la scară largă. Însă precizăm că şi în acest caz va exista o marjă de eroare, numai că aceasta se încadrează în limitele a 1-3%. Cunoaşterea criminalităţii înseamnă, implicit, şi cunoaşterea cifrei victimelor infracţiunilor. Aşa cum se poate vorbi despre cifra criminalităţii, tot aşa se poate vorbi despre cifra infractorilor sau a victimelor acestora. În general, se poate spune că există o oarecare corespondenţă între numărul infracţiunilor săvârşite într-o perioadă determinată, pe un anumit areal, şi numărul persoanelor care le săvârşesc sau le suportă efectele. Astfel, dacă cifra criminalităţii este ridicată, atunci şi cifra infractorilor este mare, după cum tot ridicată este şi cea a victimelor infracţunii.

b)Structura dreptului penal Autonomia şi unitatea dreptului penal nu exclud posibilitatea structurării

normelor juridice ce alcătuiesc această ramură de drept. Folosind anumite criterii, fără a afecta unitatea sau autonomia dreptului penal, ansamblul normelor juridice penale poate fi structurat în mod corespunzător criteriilor utilizate. Cea

mai cunoscută diviziune are la bază criteriul domeniului de aplicare, conform căruia dreptul penal este alcătuit din două părţi: partea generală şi partea specială. De altfel, şi Codul penal este divizat în două părţi, partea generală şi partea specială. Un alt criteriu este cel referitor la apartenenţa sursei (izvorului), potrivit căruia distingem: dreptul penal naţional, dreptul penal internaţional şi dreptul internaţional penal. De asemenea, lato sensu – incluzând şi normele procesual penale – dreptul penal cuprinde dreptul penal substanţial (material) şi dreptul penal formal (procesual) În fine, în accepţiunea cea mai extinsă se consideră că dreptul penal cuprinde şi dreptul execuţional penal14. Pe lângă aceste criterii, mai ales în doctrina străină, sunt utilizate si altele, dar care nu prezintă importanţă practică15.

1) Drept penal – partea generală şi Drept penal – partea specială Partea generală a dreptului penal substanţial cuprinde regulile aplicabile tuturor infracţiunilor reglementate de legislaţia penală, care delimitează cadrul general de aplicare a legii penale, definesc infracţiunea, prevăd trăsăturile sale

14

Sunt state care au Coduri privind executarea pedepselor. De pildă, Polonia. Este preferabilă această soluţie deoarece în prezent normele dreptului execuţional penal au sporit ca volum, iar obiectul reglementării s-a extins. 15

De pildă, drept penal comun şi drept penal special; drept penal fundamental şi drept penal complementar etc. De asemenea, în doctrina străină se vorbeşte despre existenţa dreptului penal al afacerilor, dreptului penal al minorului, dreptului penal social sau de dreptul penal al mediului (F. DESPORTESP, F. GUNEHEC, Editura Economica, Paris, 1994, p. 9). Pentru doctrina românească, a se vedea, V. DOBRINOIU, op. cit., p. 15. Pentru mai multe date, a se vedea FL. STRETEANU, op. cit., p. 36.

19

generale şi elementele constitutive, stabilesc condiţiile generale de tragere la răspundere penală, sancţiunile şi modul lor de aplicare. Sediul materiei acestor norme se găseşte, ca regulă, în Partea generală a Codului penal. Pe lângă normele generale cuprinse în Codul penal, întâlnim asemenea norme şi în legile penale complinitoare (Legea nr. 302/2004, de exemplu). Altfel spus, Partea generală este alcătuită din grupul normelor care reglementează naşterea, modificarea şi stingerea raporturilor juridice penale. În literatura de specialitate străină, ca expresie echivalentă sintagmei „drept penal – partea generală”, este folosită şi sintagma „drept penal general”16. Unii autori afirmă chiar existenţa a două ramuri de drept penal material: dreptul penal general şi dreptul penal special17. Partea specială a dreptului penal material este alcătuită din subansamblul normelor de incriminare şi a celor care reglementează relaţii sociale născute din săvârşirea unei singure infracţiuni sau a unor infracţiuni determinate. Acestea sunt cuprinse în Partea specială a Codului penal, în legile penale speciale şi în legile nepenale cu norme penale (de regulă, de incriminare). În

doctrină, ca expresie analogă sintagmei „drept penal – partea specială”, este utilizată expresia „drept penal special”18.

Dreptul penal – partea generală şi Dreptul penal – partea specială constituie două subansambluri de norme juridice penale care alcătuiesc împreună subsistemul (ramura) dreptului penal, cu toate că majoritatea facultăţilor de drept au în planul de învăţământ două discipline de studiu, una care se ocupă de normele penale generale şi alta care are ca obiect normele penale speciale. Împărţirea în cele două discipline s-a făcut din considerente didactice. 2) Drept penal material (substanţial) şi drept penal formal (procedural, procesual) Aşa cum am văzut mai sus, dreptul penal privit lato sensu cuprinde dreptul penal formal şi dreptul penal material. Dreptul penal formal este de fapt dreptul procesual penal şi cuprinde ansamblul normelor juridice privitoare la reglementarea procesului penal19 şi activitatea de tragere la răspundere penală a infractorilor. Procesul penal este „activitatea reglementată de lege, desfăşurată de organele competente, cu participarea părţilor şi a altor persoane, în scopul constatării la timp şi în mod complet a faptelor ce constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală”20. Dreptul penal substanţial se identifică cu dreptul penal stricto sensu.

3) Dreptul penal naţional (intern), dreptul penal internaţional şi dreptul internaţional public Dreptul penal naţional (intern) cuprinde subansamblul normelor juridice ce reglementează raporturile (de apărare) sociale interne, fără elemente de extraneitate.

16

A se vedea, spre exemplu, G. STEFANI, G. LEVASSEUR, Droit pénal général et procédure pénale, Paris, Ed. Dalloz, 1964; C. HENNAU, J. VERHAEGEN, Droit pénal general, Ed. Bruylant, Bruxelles, 1995. 17

Fără a mai insista asupra acestei dispute, considerăm că recunoaşterea unei ramuri de drept sau acceptarea unei expresii este o chestiune parţial convenţională. Pe de altă parte, nu poate fi negată dependenţa fundamentală reciprocă a normelor penale speciale faţă de normele penale generale, ceea ce înseamnă că indiferent de denumire normele generale şi cele speciale sunt un tot unitar. 18

A se vedea, de pildă, R. VOUIN, Droit pénal spécial, Paris, Ed. Sirey, 1968. 19

I. NEAGU, Drept procesual penal, tratat, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2002, p. 53. 20

Idem, p. 43.

20

Dreptul penal internaţional cuprinde grupul de norme juridice penale care reglementează relaţiile sociale privind cooperarea şi asistenţa judiciară internaţionale din domeniul combaterii infracţionalităţii. Sunt asemenea norme, de pildă, normele penale cuprinse în Convenţia europeană referitoare la transferul condamnaţilor. Dreptul internaţional penal este alcătuit din grupul de norme juridice penale care reglementează răspunderea penală determinată de infracţiuni prevăzute în izvoare de drept externe. De pildă, prin normele Statului Curţii Penale Internaţionale sunt incriminate mai multe fapte, printre care: genocidul, agresiunea etc. În general este vorba despre infracţiuni contra umanităţii (păcii şi omenirii)21. Aceste infracţiuni încalcă ordinea penală internaţională22. Astfel, în funcţie de specificul obiectului reglementării, normele penale ale părţii generale pot fi grupate în instituţii de drept penal (identificate prin titluri, capitole, secţiuni etc.). De pildă, sunt instituţii ale părţii generale, instituţia infracţiunii, instituţia sancţiunilor de drept penal etc. De asemenea, în ultima perioadă, se afirmă din ce în ce mai tare necesitatea recunoaşterii unor noi subramuri de drept penal, care să reglementeze anumite categorii de relaţii de apărare socială. Astfel, se vorbeşte despre: dreptul penal

al minorilor, dreptul penal al afacerilor, dreptul penal al muncii, dreptul penal economic, dreptul penal al securităţii sociale, dreptul penal european, dreptul penal al mediului, dreptul penal al drogurilor etc. De lege lata, în dreptul penal român nu poate fi acceptată teza potrivit căreia există mai multe ramuri de drept penal. c) Legăturile dreptului penal cu alte ramuri de drept Deşi dreptul penal este o ramură de drept, ceea ce înseamnă că este alcătuit dintr-un ansamblu autonom de norme juridice, există anumite legături pe care această ramură a sistemului dreptului le are cu celelalte ramuri ale dreptului pozitiv. De fapt, dreptul penal, ca de altfel toate ramurile dreptului, nu are o autonomie absolută, în înţeles de izolare totală faţă de celelalte ramuri de drept. Între ramurile sistemului de drept românesc există legături de intensitate diferită, în funcţie de afinităţile între diferitele ramuri. Interacţiunile dreptului penal cu alte ramuri de drept prezintă interes practic deosebit, mai ales dacă ele privesc ramuri din domeniul dreptului public. Dintre ramurile de drept cu care dreptul penal are relaţii strânse, amintim: dreptul procesual penal, dreptul constituţional, dreptul contravenţional şi dreptul civil.

3.4. Principiile fundamentale ale dreptului penal

Reglementările din ultimii ani au adus schimbări substanţiale în peisajul dreptului penal român, dintre care unele au caracter de noutate, iar altele constituie numai modificări ale normelor şi instituţiilor juridice penale anterioare. Modificările legislative aduse vor contribui, probabil, la o mai eficientă combatere a fenomenului infracţional, care în ultimii ani a căpătat proporţii îngrijorătoare. O lege penală ori cât de avansată ar fi nu poate de la sine să-şi atingă finalitatea, ci ea trebuie transpusă în realitate de persoanele implicate în activitatea de aplicare a legii. Scopul legii penale poate fi atins, cel puţin în limite rezonabile, numai dacă în opera de aplicare a normelor juridice organele

21

Statul Curţii penale internaţionale (adoptat de O.N.U. în anul 1998) a fost ratificat de statul român prin Legea nr. 111/2002. Acest tratat conţine atât norme de drept penal material, cât şi norme de procedură. 22

Pentru mai multe date, a se vedea G. GEAMĂNU, Dreptul penal internaţional şi infracţiunile internaţionale, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1977, p. 23; B. ONICA-JARKA, Jurisdicţia internaţională penală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 3 şi urm.

21

judiciare îmbină tehnica cu ştiinţa dreptului penal, cu luarea în considerare a faptului că actul de justiţie este un act de artă a dreptului. Prin urmare, nu este importantă simpla expunere a scopului legii penale în cadrul dispoziţiilor generale ale Codului penal, ci, esenţială este, organizarea pe baze ştiinţifice a represiunii penale23. Dreptul penal, poate mai mult decât oricare altă ramură de drept, trebuie să fie cârmuit de anumite principii care să traverseze întreaga sa materie, precum şi de unele reguli instituţionale. Cum era de altfel firesc, Codul penal român înscrie prin intermediul primelor sale norme principiul legalităţii incriminării şi a sancţiunilor de drept penal, principiu fundamental al dreptului şi al dreptului penal. În sistemele de drept penal contemporane, principiul legalităţii nu este singurul principiu de drept penal deşi este, de regulă, unicul înscris expresis verbis în

legislaţiile penale. Principiul legalităţii fiinţează alături de alte principii. Faptul că în Codul penal nu sunt alocate norme exprese şi altor principii fundamentale24 nu înseamnă că dreptul penal este cârmuit numai de principiul legalităţii. Într-adevăr, lecturând legea penală şi legea fundamentală constatăm că, alături de principiul legalităţii, dreptul penal se supune şi altor idei (principii) fundamentale. Principiile fundamentale ale dreptului penal reprezintă subcategorii ale principiilor dreptului. Principiile fundamentale ale dreptului penal român sunt ideile esenţiale ce guvernează dreptul penal român. Sunt principii ale dreptului penal, de pildă: principiul legalităţii incriminării şi a sancţiunilor, principiul umanismului etc. Principiul legalităţii infracţiunii şi a sancţiunilor de drept penal este acel principiu fundamental al dreptului penal potrivit căruia numai faptele prevăzute de lege la momentul săvârşirii lor constituie infracţiuni, iar represiunea acestora va consta numai în aplicarea sau luarea sancţiunilor prevăzute de lege la data săvârşirii lor25. În statul de drept, acesta are limitat dreptul de sancţionare (jus puniendi), astfel că el trebuie să nu sancţioneze decât acele fapte care erau prevăzute ca infracţiuni la data comiterii lor şi să aplice exclusiv sancţiunile existente în cadrul sistemului sancţionator la data săvârşirii infracţiunii, cu excepţia cazului în care până la stingerea raportului penal de conflict intră în vigoare o lege penală mai blândă. Deşi principiul legalităţii este un principiu al întregului sistem de drept, el este şi principiu fundamental al dreptului penal şi trebuie tratat în chip special, deoarece legalitatea în materia dreptului penal are anumite elemente distinctive. Aspectele particulare ale legalităţii, în domeniul dreptului penal, sunt date de două elemente: legalitatea prevederii faptei ce constituie ilicit penal şi legalitatea sancţiunilor.

a) Conceptul de legalitate a incriminării Legalitatea incriminării îşi are originea în adagiul latin nullum crimen sine lege praevia, care înseamnă că o faptă nu este infracţiune decât dacă legea(actul normativ) o prevedea ca atare la momentul când a fost comisă. O cerinţă inerentă a existenţei infracţiunii este, aşadar, prevederea elementelor

23

G. ANTONIU, în Reforma legislaţiei penale, G. ANTONIU, E. DOBRESCU, T. DIANU, GHE. STROE, T. AVRIGEANU, Editura Academiei, Bucureşti, 2003, p. 79. 24

În contextul temei principiilor dreptului penal, expresia “principiu fundamental” este folosită convenţional. Am făcut această precizare pentru că principiul este o idee „fundamentală”. 25

Expresia “legalitatea infracţiunii” pare a fi o contradicţie în termeni, dar în contextul principiului analizat, termenul „legalitate” are accepţiunea de prevedere sau descriere în lege (a faptei ce constituie infracţiune).

22

faptei, considerată infracţiune, într-o lege scrisă (lex scripta). Dreptul românesc – membru al familiei dreptului romano-germanic – nu acceptă, ca regulă, alte izvoare formale (cutuma, precedentul). Este firesc să fie aşa pentru că destinatarul legii este obligat să-şi racordeze comportamentul său la normele juridice în vigoare în momentul când desfăşoară conduita. Legalitatea incriminării înseamnă descrierea clară şi precisă a faptelor ce constituie infracţiuni (nulum crimen sine lege certa). Conform Codului penal, numai legea penală prevede faptele care constituie infracţiuni şi nicio persoană nu poate fi sancţionată penal pentru o faptă care nu era prevăzută de legea penală la data când a fost săvârşită.

b) Conceptul de legalitate a sancţiunilor de drept penal Legea penală trebuie să determine clar şi precis nu numai faptele ce constituie infracţiuni, ci şi sancţiunile aplicabile acestora. În domeniul sancţiunilor de drept penal intră pedepsele, măsurile educative şi măsurile de siguranţă. Conform art. 7 pct. 1 teza a II-a din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prevede că „nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii”. Potrivit Codului penal, legea penală prevede pedepsele aplicabile şi măsurile educative ce se pot lua faţă de persoanele care au săvârşit infracţiuni, precum şi măsurile de siguranţă ce se pot lua faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală. Nu se poate aplica o pedeapsă ori nu se poate lua o măsură educativă sau o măsură de siguranţă dacă aceasta nu era prevăzută de legea penală la data când fapta a fost săvârşită. Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită şi aplicată în afara limitelor generale ale acesteia. Cu excepţia cazului când ar fi mai favorabile infractorului, în toate cazurile sancţiunile penale aplicabile sunt cele prevăzute de lege la data săvârşirii infracţiunii. Instanţele nu pot aplica sancţiunile prevăzute de legea nouă şi nici sancţiuni neprevăzute de legea activă, cu singura excepţie a legii penale mai favorabile. Sancţiunile penale se aplică numai după ce se stabileşte că a fost comisă o infracţiune şi că este incidentă răspunderea penală. În cazul în care există cauze care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau cauze de nesancţionare, aplicarea sancţiunilor de drept penal este exclusă. §4. Ştiinţa dreptului penal

4.1. Definiţia, obiectul şi sarcinile ştiinţei dreptului penal

a) Definiţia ştiinţei dreptului penal Ştiinţa (doctrina, literatura, teoria) dreptului penal este acea ramură a

ştiinţelor juridice care cuprinde ideile, teoriile sau concepţiile referitoare la dreptul penal pozitiv şi principiile care-l cârmuiesc. Sediul materiei ştiinţei dreptului penal se află în lucrările de specialitate şi în soluţiile jurisprudenţiale. Ştiinţa dreptului penal poate fi denumită şi prin alte expresii, cum ar fi: doctrina dreptului penal; literatura dreptului penal; teoria dreptului penal; enciclopedia dreptului penal etc. Ştiinţa dreptului penal trebuie să justifice apariţia, conţinutul şi structura normelor penale, precum şi realităţile sociale care impun apărarea valorilor sociale contra faptelor ce le aduc atingere.

De asemenea, doctrina dreptului penal studiază impactul în jurisprudenţă a legilor penale şi formulează propuneri referitoare la luarea de măsuri legale şi de

23

îmbunătăţire a legilor penale. În cadrul ştiinţei dreptului penal sunt folosite mai multe metode de studiere a dreptului pozitiv şi a conexiunilor sale cu alte categorii juridice şi sociale. Printre metodele – specifice sau generale – folosite în cadrul ştiinţei dreptului penal, amintim: metoda logică, metoda istorică, metoda comparativă etc.

b) Obiectul dreptului penal Obiectul ştiinţei dreptului penal îl reprezintă tocmai dreptul penal pozitiv, adică normele juridice penale. Toate ramurile dreptului formează obiect de studiu al ştiinţelor juridice. Astfel, dreptul penal (pozitiv) este obiect de studiu al ştiinţei dreptului penal, dreptul procesual penal este obiect de studiu al ştiinţei dreptului procesual penal etc.

c) Sarcinile ştiinţei dreptului penal Ştiinţa dreptului penal trebuie să justifice apariţia, conţinutul şi structura realităţilor sociale care impun apărarea valorilor sociale contra faptelor grave ce le aduc atingere. De asemenea, doctrina dreptului penal studiază impactul legilor penale în jurisprudenţă şi formulează propuneri referitoare la luarea de măsuri legale şi de îmbunătăţire a legilor penale.

4.2. Delimitarea ştiinţei dreptului penal de alte ştiinţe

Ştiinţa dreptului penal face parte din genul ştiinţelor penale. În acest gen intră două categorii de ştiinţe penale: ştiinţele juridice penale, care au ca obiect de studiu ramuri ale dreptului pozitiv (dreptul penal, dreptul execuţional penal şi dreptul procesual penal), şi ştiinţele penale nejuridice (psihologia judiciară, criminalistica, criminologia etc.), care au ca obiect de studiu aspecte extrajuridice ale fenomenului penal. Ştiinţele penale nejuridice cuprind: criminologia, criminalistica, poliţia ştiinţifică, psihologia judiciară, medicina legală, sociologia criminală, antropologia criminală, etnografia şi demografia criminală, penologia, ştiinţa penitenciară, politica penală etc. Ştiinţele penale sunt denumite în doctrină şi prin expresia „ştiinţe criminale”. Dreptul execuţional penal este ramura ştiinţelor juridice ce cuprinde totalitatea teoriilor, conceptelor, ideilor şi explicaţiilor privitoare la ramura dreptului execuţional penal, mai precis cele referitoare la executarea sancţiunilor de drept penal26. Sociologia criminală este ştiinţa penală nejuridică ce studiază mediul social care favorizează criminalitatea sau care poate ajuta la combaterea acesteia. Sociologia criminală îşi obţine datele, pe care apoi le furnizează dreptului penal, prin investigaţii sociologice asupra factorilor din societate. Penologia este ştiinţa penală (nejuridică) care se ocupă de studierea pedepselor sau, mai larg, de studiul mijloacelor represive, ce pot fi folosite în lupta contra infracţiunilor. Penologia studiază evoluţia pedepselor în societate, apariţia unor noi sancţiuni, oferă şi propune dreptului execuţional penal schimbări în sistemul executiv penal apte să apere eficient societatea de infracţiuni şi care să contribuie la perfecţionarea mijloacelor de modificare a conduitei răufăcătorilor în societate27.

26

Pentru definţii ale ştiinţei dreptului execuţional penal, a se vedea I. OANCEA, Drept execuţional penal, Ed. AllBeck, Bucureşti, 1998, p. 20; I. CHIŞ, R.D. NIŢĂ, Fundamente de drept execuţional penal, Ed. A.N.I., Bucureşti, 2004, p. 27-30. 27

J. PINATEL, Traité élémentaire de science pénitentiare et la defence sociale, Ed. Sirey, Paris, 1950; a vedea şi I. OANCEA, Drept execuţional penal, p. 25.

24

Ştiinţa dreptului penal nu se confundă cu politica penală. Politica penală este o ramură ştiinţifică ce aparţine deopotrivă ştiinţelor penale şi celor politice şi care studiază mijloacele de contracarare a fenomenului infracţional, cu luarea în considerare a genezei acestui fenomen şi a factorilor social-politici. Politica penală, parte a politicii generale, este ştiinţa şi arta privind mijloacele şi metodele propuse legiuitorului, sau care sunt folosite de stat, într-o anumită perioadă pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii28. Folosirea unor instrumente eficiente pentru combaterea criminalităţii, fundamentate ştiinţific, relevă caracterul de ştiinţă al politicii penale. Ştiinţa politicii penale are funcţia (sarcina) de a elabora principiile şi de a propune factorilor statali mijloacele necesare activităţii politice penale desfăşurate pentru prevenirea şi combaterea fenomenului criminalităţii. Politica penală normativă este realizată de legiuitor, iar aplicarea acesteia se efectuează de organele judiciare, de entităţi apolitice sau autorităţi administrative. Organele judiciare care participă la activitatea de transpunere în practică a politicii penale sunt, îndeosebi: judecătorii, procurorii, organele de cercetare penală (de drept comun sau specializate) etc. Dintre autorităţile administrative, menţionăm: Garda Financiară, inspecţiile de specialitate ale diferitelor autorităţii executive etc. La aceste organe se alătură, uneori, anumite organizaţii neguvernamentale sau alte entităţi din societatea civilă (gen LADO, APADOR-CH) etc. Ştiinţa penitenciară este ştiinţa penală nejuridică care studiază executarea pedepselor privative de libertate, mai precis condiţiile în care executarea pedepselor în închisori este mai eficienţă pentru societate şi individul ce se află încarcerat. Se poate spune că ştiinţa penitenciară studiază organizarea sistemului penitenciarelor şi regimul de viaţă al condamnaţilor în locurile de detenţie, precum şi măsura în care executarea pedepsei contribuie la reeducarea condamnaţilor29. Criminologia este ştiinţa penală nejuridică (social-penală) care are ca obiect de studiu cauzele, combaterea şi profilaxia criminalităţii30. Criminologia oferă dreptului penal „diagnostice” pentru adoptarea unor norme penale apte să contribuie la limitarea fenomenului criminalităţii. Psihologia criminală (judiciară) este ştiinţa nejuridică care se ocupă de studierea motivaţiilor şi trăsăturilor psihice ale persoanelor condamnate la pedepse31. Psihologia criminală identifică, prin mijloace specifice de investigaţie, cauzele şi remediile căderii în criminalitate. Alături de ştiinţele enumerate mai sus, pot fi identificate şi alte ştiinţe cu care dreptul penal are legături strânse. De exemplu, medicina legală, pedagogia condamnatului (inadaptatului), poliţia ştiinţifică etc.

28

Sintagma “politică penală” se pare că a fost întrebuinţată prima dată în secolul IXX, de către A. Feuerbach. Iar prima lucrare referitoare la politica penală aparţine lui Henke (Handbuch des Kriminalsrechts and des Kriminalpolitik, Berlin, 1923). Pentru discuţiile din doctrină privitoare la recunoaşterea dublului caracter al politicii penale – de artă şi ştiinţă – a se vedea Ş. DANEŞ, V. PAPADOPOL, Individualizarea judiciară a pedepselor, Editura Juridică, Bucureşti, 2003, p. 5 şi urm. 29

D. CLOCOTICI, Aspecte de principiu privitoare la ştiinţa penitenciară, în B.P. nr. 2/1982, p. 17 şi urm.; I. OANCEA, Drept execuţional penal, p. 25-26. 30

R.M. STĂNOIU, V. NECIULESCU, Rolul criminologiei în realizarea obiectivelor politici penale, în S.C.J. nr. 2/1982; T. AMZA, op. cit., p. 68 şi urm. 31

Pentru o definiţie de specialitate, a se vedea N. MITROFAN, V. ZDRENGHEA, T. BUTOI, Psihologie judiciară, Casa de editură şi presă „Şansa”, Bucureşti, 1994, p. 5.

25

4.3. Legăturile ştiinţei dreptului penal cu alte ştiinţe penale (criminale)

La fel cum ramura dreptului penal are legături cu toate celelalte ramuri ale sistemului dreptului şi ştiinţa dreptului penal are relaţii cu toate ramurile ştiinţelor juridice, dar îndeosebi cu cele ale ştiinţelor penale. Relaţiile ştiinţei dreptului penal cu ştiinţele penale sunt apreciate ca „profunde”, considerându-se chiar că toatele ştiinţele penale pot fi denumite la singular prin expresia ştiinţa penală (criminală), deoarece fiecare contribuie finalmente la realizarea dreptului penal substanţial şi a politicii penale32. De pildă, criminologia are, ca şi dreptul penal, finalitatea prevenirii infracţiunilor, criminalităţii. Ceea ce diferă însă la cele două ramuri ale ştiinţelor penale este conţinutul obiectului de studiu. Astfel, în timp ce dreptul penal se ocupă de studierea abstractă a normelor penale, criminologia are ca obiect de studiu fapta prevăzută de legea penală ca fenomen socio-natural33.

§5. Izvoarele dreptului penal

Materia izvoarelor dreptului este abordată atât în cadrul teoriei generale a dreptului, cât şi în materia ştiinţelor juridice care au ca obiect diversele ramuri de drept. În doctrină, noţiunii de izvor de drept i se dau mai multe sensuri. De asemenea, izvoarele dreptului sunt clasificate în funcţie de mai multe criterii. Dreptul, de regulă, este interesat de două dintre sensurile noţiunii de izvor de drept, respectiv: izvor drept în sens material şi izvor de drept în sens formal. Pe lângă aceste accepţiunii, noţiunea de izvor de drept se poate referi la necesităţile sociale care determină instituirea de reguli juridice34, autoritatea care edictează regulile juridice35 etc. Izvoarele materiale ale dreptului penal sunt realităţile extrajuridice care determină legiuitorul să edicteze norme juridice sau creează ele însele norme de conduită obligatorie (obiceiul sau cutuma)36. Izvoarele materiale ale dreptului sunt sursele substanţei dreptului. Izvoarele formale ale dreptului sunt modalităţile de exprimare a normelor juridice, adică formele prin care regulile sociale devin drept pozitiv. Izvoarele formale ale dreptului penal sunt, de regulă, legile care cuprind norme juridice cu caracter penal. Termenul lege, în materia dreptului penal, este folosit de obicei în sensul de act normativ adoptat de Parlament, după procedura reglementată de Constituţie. Înseamnă că exced calităţii de izvor de drept penal formal hotărârile Guvernului, ordinele miniştrilor şi alte acte normative emise de autorităţile publice centrale sau locale. Pe lângă Parlament, singura autoritate care poate legifera în domeniul dreptului penal este Guvernul, care poate emite ordonanţe de urgenţă, în cazuri excepţionale.

Din punct de vedere pragmatic, cea mai importantă accepţiune a noţiunii de izvor de

drept este cea referitoare la modalitatea de exteriorizare a normelor juridice, adică sensul

formal.

32

C. BULAI, op. cit., p. 25. 33

Pentru alte explicaţii, a se vedea T. AMZA, op. cit., p. 67-69. 34

În acest sens se vorbeşte de “izvoare naturale”. 35

În această accepţiune se vorbeşte de “izvoare creatoare”. 36

Izvoarele materiale ale dreptului mai sunt denumite surse materiale ale dreptului, izvoare reale ale dreptului sau surse substanţiale ale dreptului.

26

§6. Raportul juridic penal

6.1. Noţiunea raportului juridic penal

Am înţeles să ne ocupăm pe scurt de raportul juridic penal deoarece, în doctrină, se pune în discuţie chiar existenţa acestei categorii juridice penale37. Autorii care afirmă lipsa caracterul normativ al normelor penale de incriminare neagă existenţa unui raport juridic penal. În opoziţie, în opinia majoritară se recunoaşte fiinţa unor raporturi juridice generate de normele penale. În acest sens prof. V. Dongoroz afirma că normele dreptului penal dau naştere la raporturi juridice încă din momentul intrării lor în vigoare, numite raporturi de „conformaţiune” sau „submisiune”38. În cadrul acestor raporturi societatea pretinde o anumită conduită de la destinatari iar o parte dintre aceştia se conformează sau, în cazul destinatarilor care nu se conformează, societatea are dreptul să aplice sancţiunea. Potrivit acestei concepţii, normele penale, ca specie de norme imperative, dau naştere la două feluri de raporturi juridice: raportul juridic de conformare şi raportul juridic de conflict39. Într-o altă opinie, minoritară, se apreciază că dreptul penal generează numai o specie de raport juridic, anume raportul juridic de conflict (contradicţie, represiune, răspundere). În această concepţie, se afirmă că singurele raporturi juridice care există în dreptul penal sunt cele născute în momentul săvârşirii infracţiunii40.

Raportul juridic penal este o relaţie socială esenţială reglementată de o normă juridică penală. Aşa cum am arătat deja, există două specii de raport juridic penal: raportul penal de conformare şi raportul penal de conflict. Raportul penal de conflict este raportul juridic ce se naşte ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni, iar raportul penal de conformare este raportul juridic ce naşte ca urmare a intrării legii penale în vigoare.

6.2. Elementele raportului juridic penal

a) Elementele raportului juridic penal de conformare Elementele raportului penal de conformare, ca în cazul oricărui alt tip de

raport juridic, sunt: subiectele, obiectul şi conţinutul41. În cadrul raportului penal de conformare, elementele au un anumit specific, determinat de particularităţile relaţiilor sociale reglementate.

37

M. KETTY GUIU, R.D.P nr. 4/1996, p. 35. Autoarea afirmă că „puterea statului de a impune precepte sancţionate – de a impune ordinea juridică – are o origine prejuridică, fiind doar un atribut al suveranităţii, căreia îi corespunde o datorie generală a cetăţenilor de a se supune preceptelor legale, inclusiv acelora care ordonă aplicarea ei, respectiv suportarea pedepsei”. 38

V. DONGOROZ, Drept penal, Bucureşti, 1939, p. 28; 39

V. DONGOROZ, Drept penal, Bucureşti, 1939, p. 28; C. MITRACHE, op. cit., p. 37; V. DOBRINOIU şi colab., op. cit., p. 64; M. ZOLYNEAK, Drept penal, Iaşi, 1994, p. 73; C. BULAI, Drept penal, Bucureşti, 1979, p. 112; AL. BOROI, GH. NISTOREANU, Drept penal. Partea generală, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 72; M.I. RUSU, Drept penal, Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 22 s.a. 40

M. BASARAB, Drept penal. Partea generală, Volumul I, Editura Chemarea, Iaşi, 1995, p. 21; I. OANCEA, op. cit., p. 175 s.a. De asemenea, sunt autori care neagă în totalitate caracterul normativ al dreptului penal. 41

P. DUNGAN, Structura raportului juridic penal, R.D.P. nr. 4/1996, p. 37-39.

27

Subiectele acestui raport sunt statul, ca subiect activ, şi destinatarii normelor penale, ca subiecte pasive. Destinatari sunt persoanele – fizice sau juridice – cărora le incumbă obligaţia de conformare.

Obiectul raportului penal de conformare este constituit din conduita subiectelor, respectiv acţiunile sau inacţiunile la care sunt îndreptăţite ori de care ele sunt ţinute. În cazul normelor penale onerative, destinatarii trebuie să îndeplinească o activitate (să denunţe, să sesizeze etc.), iar în cazul celor prohibitive destinatarii trebuie să aibă o conduită de inacţiune (să nu violeze, să nu ucidă, să nu fure etc.).

Conţinutul raportului penal de conformare îl reprezintă drepturile şi obligaţiile subiectelor acestuia, şi anume dreptul statului de a impune o anumită conduită destinatarilor şi obligaţia corelativă a acestora de a o respecta. Statul are dreptul suveran de a interzice comportamentele pe care le apreciază ca fiind periculoase pentru valorile sociale, iar destinatarii normelor penale au obligaţia conformării.

b) Elementele raportului juridic penal de conflict Elementele raportului penal de conflict sunt, de asemenea trei, respectiv:

subiectele, obiectul şi conţinutul. Subiectele acestui raport sunt statul, ca subiect activ, şi infractorul, ca subiect

pasiv. Sunt infractori numai acei destinatari ai normelor penale care nesocotesc obligaţia de conformare, adică cei care săvârşesc infracţiuni.

Obiectul raportului penal de conflict îl constituie aplicarea şi executarea sancţiunilor de drept penal. Aplicarea sancţiunilor de drept penal este atributul satului, exercitat prin puterea judecătorească. Prin intermediul obiectului raportului penal de conflict se realizează funcţia sancţionatoare şi cea preventiv-educativă.

Conţinutul raportului de conflict este constituit din dreptul statului de aplicare şi impunere a sancţiunii de drept penal şi obligaţia corelativă a infractorului de a o executa. Cu toate că, prin încălcarea normei de incriminare raportul penal de conformare se transformă dialectic într-un raport de conflict, simultan cu încălcarea ia naştere un alt raport penal de conformare. Prin urmare, comiterea unei infracţiuni de către subiectul pasiv al raportului de conformare nu stinge obligaţia acestuia de a se conforma în continuare preceptelor normelor de incriminare Nesocotirea multiplă a obligaţiei de conformare de către destinatar generează mai multe raporturi penale de conflict, împrejurare care va produce efecte juriice pe planul tratamentului penal, determinând existenţa unei pluralităţi de infracţiuni.

6.3. Naşterea, modificarea şi stingerea raportului juridic penal

a) Naşterea raportului juridic penal Naşterea raportului penal de conformare are loc, ca regulă, în momentul intrării în vigoare a legii penale, iar a raportului penal de conflict la data săvârşirii infracţiunii. Sunt şi situaţii în care raportul penal de conformare se naşte ulterior intrării în vigoare a normei incriminatoare, cum este în cazul minorilor, în privinţa cărora acest raport se naşte la data când minorul dobândeşte capacitate penală (14 ani). De asemenea, în situaţia în care norma de incriminare pretinde existenţa unei calităţi pentru destinatarii săi, raportul penal de conformare se

28

naşte în momentul dobândirii calităţii cerute. De pildă, infracţiunea de abuz în serviciu presupune existenţa calităţii de funcţionar a destinatarului.

b) Modificarea raportului juridic penal Modificarea raportului penal de conformare are loc în cazul în care pe durata

existenţei acestuia au loc schimbări referitoare la elementele sale. De exemplu, se modifică norma de incriminare prin ridicarea sau impunerea unor condiţii referitoare la subiectul activ sau la victima infracţiunii. Modificarea raportului penal de conflict constă în schimbarea unor aspecte legate de elementele sale. Spre exemplu, în timpul executării sancţiunii intervine o lege penală mai blândă.

Modificarea raportului penal poate privi subiectele, conţinutul sau obiectul. În situaţia în care se modifică raportul penal de conflict, se va pune problema aplicării legii penale mai favorabile (mitior lex).

c) Stingerea raportului juridic penal Stingerea raportului penal are loc în cazul în care încetează efectele

(consecinţele) de natură penală ce rezultă din existenţa acestuia. Raportul penal de conformare se stinge prin decesul unui destinatar, pierderea calităţii pretinse de lege, abrogarea normei de incriminare şi a capacităţii penale. Raportul penal de conflict încetează prin executarea sancţiunii sau prin incidenţa unor cauze de stingere a executării pedepsei (graţiere, prescripţie, dezincriminare etc.).

Pentru a vorbi despre stingerea unui raport de conflict este necesar ca, în prealabil, să se fi stabilit că acesta s-a născut. Constatarea existenţei acestui raport penal aparţine organelor judiciare prevăzute de lege. Actul prin care se constată comiterea unei infracţiuni este, fără excepţie, o hotărâre judecătorească definitivă. Efectuarea activităţilor procesuale premergătoare (urmărirea penală şi judecata) pronunţării hotărârii judecătoreşti definitive au menirea de a ajuta la soluţionarea justă a cazului. În situaţia în care actul jurisdicţional intrat în puterea lucrului judecat constată faptul că există vreuna dintre cauzele care exclud existenţa raportului penal de conflict, nu poate fi vorba despre stingerea acestuia, ci despre inexistenţa sa, deoarece efectele hotărârii judecătoreşti se produc ex tunc, adică începând cu momentul bănuielii că s-a comis o infracţiune. Constatarea existenţei unor cauze de stingere a raportului penal de conflict determină încetarea oricăror efecte de natură penală în privinţa celui în cauză. Dacă asemenea cauze nu există, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, se trece la punerea în executare a actului jurisdicţional. Raporturile juridice născute după punerea în executare a hotărârii judecătoreşti de condamnare, determinate de executarea sancţiunilor de drept penal, aparţin dreptului execuţional penal.

Raportul penal de conflict încetează în momentul în care este stinsă executarea sancţiunilor de drept penal care au intrat în obiectul său (pedepse, măsuri educative şi măsuri de siguranţă, după caz), iar nu în momentul intervenirii reabilitării sau în alte momente42.

42

Unii autori consideră că raportul penal de conflict se stinge în momentul aplicării sancţiunilor penale, iar alţii în momentul reabilitării. Pentru aceste opinii, a se vedea T. DIMA, Drept penal, partea generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 48; M. ZOLYNEAK, Drept penal, partea generală, Vol. I, Centrul de multiplicare al Universităţii AL. I. CUZA, Iaşi, 1973, p. 129 şi urm.

29

6.4. Raportul juridic penal şi răspunderea penală

Raportul juridic penal nu se confundă cu răspunderea penală, chiar dacă între cele două noţiuni există o strânsă legătură, deoarece răspunderea penală poate fi identificată, într-o anumită accepţiune, numai cu raportul penal de conflict, iar nu cu raportul penal în integralitate. Într-adevăr, dacă se dă răspunderii penale semnificaţia de raport juridic, aceasta se identifică cu drepturile şi obligaţiile corelative ale subiectelor raportului penal de constrângere (conflict), motiv pentru care, uneori, raportul penal de conflict este denumit raport penal de răspundere.

Din punct de vedere substanţial, răspunderea penală, în sensul de formă a constrângerii, nu poate fi concepută decât în cadrul unui raport juridic unde se stabileşte fapta ilicită, vinovăţia făptuitorului şi sancţiunile corespunzătoare.

6.5. Raportul penal de conflict şi raportul juridic procesual penal Raportul penal de conflict nu se confundă cu raportul juridic procesual penal,

întrucât acesta din urmă este un raport reglementat de o normă juridică procesual penală, care apare şi se manifestă în cursul procesului penal. Dreptul penal material nu poate fi transpus în practică decât cu ajutorul dreptului procesual penal, mai exact prin intermediul raporturilor de drept procesual penal. Dreptul penal apare ca un „drept potenţial” care îşi realizează funcţia sa socială prin intermediul dreptului procesual penal.

§7. Faptele penale

a) Noţiunea faptului juridic penal Faptul juridic penal este o împrejurare de care legea penală leagă geneza,

modificarea sau stingerea unui raport juridic de răspundere penală concret. Orice specie de răspundere juridică presupune existenţa unei norme juridice care impune o anumită conduită subiectului de drept şi neconformarea acestuia din urmă potrivit conduitei stabilite de norma juridică. Faptele juridice penale pot fi generatoare de raporturi juridice (numite fapte juridice constitutive), modificatoare de raporturi juridice sau extinctive de raporturi juridice.

b) Faptele juridice constitutive de raporturi juridice penale Faptele juridice constitutive de raporturi penale sunt acele împrejurări care

generează raporturi penale de conflict sau de conformare. De pildă, sunt fapte juridice constitutive de raporturi juridice penale împlinirea vârstei de 14 ani sau dobândirea unei calităţi cerute de norma de incriminare. Raporturile juridice de conflict se nasc numai prin comiterea unei infracţiuni.

c) Faptele juridice modificatoare de raporturi juridice penale Faptele juridice modificatoare de raporturi juridice penale sunt acele

împrejurări care determină schimbări la nivelul elementelor acestora. Spre exemplu, constituie o faptă juridică de modificare a raportul juridic penal de conformare schimbarea conţinutului unei norme de incriminare. Un exemplu de faptă juridică de modificare a raportului penal de conflict îl reprezintă graţierea prin comutarea pedepsei.

d) Faptele juridice penale extinctive de raporturi juridice penale Ca orice raport juridic şi raportul penal poate înceta în cazul în care apar

30

anumite fapte extinctive. De pildă, este o faptă care stinge raportul penal de conformare abrogarea normei ce prevede o faptă ca fiind infracţiune. Un exemplu de faptă juridică extinctivă de raport penal de conflict îl reprezintă intrarea în vigoare a unui act de clemenţă (amnistie sau graţiere).

§8. Evoluţia ştiinţei dreptului penal

8.1. Aspecte introductive

Faptele antisociale şi sancţionarea făptuitorilor sunt fenomene a căror apariţie este legată de geneza grupurilor sociale. Din punct de vedere cronologic, se apreciază aproape unanim că primele acte antisociale sunt localizate în comuna primitivă, odată cu apariţia primelor nuclee (grupuri) de persoane fizice43.

Una dintre condiţiile esenţiale ale existenţei societăţii umane este apărarea valorilor sociale care, cu unele modificări determinate de evoluţia relaţiilor sociale, sunt aceleaşi, în orice colţ al lumii. Existenţa societăţii umane nu poate fi concepută decât prin recunoaşterea unor drepturi în favoarea membrilor societăţii. Dar, drepturile subiective nu pot fi exercitate decât în anumite limite determinate de lege, deoarece în cazul în care drepturile ar fi nelimitate s-ar ajunge la haos. Chiar înainte de apariţia statului, în cadrul comunităţilor omeneşti, au fost stabilite anumite reguli de comportament. Aceste reguli de convieţuire erau respectate de către o parte a membrilor comunităţii respective şi încălcate de către cealaltă parte. În caz de nesocotire a normei de comportament, persoana titulară a valorii sociale lezate avea dezlegare din partea grupului social să se răzbune. Răzbunarea era individuală sau colectivă. În prima parte a societăţii primitive, răzbunarea nu cunoştea limite deoarece comunitatea în cauză nu instituise încă regula proporţionalităţii între agresiune şi ripostă. Abia mai târziu, când membrii grupului şi-au dat seama că răzbunarea nelimitată este în detrimentul lor, a fost introdusă regula proporţionalităţii (echivalenţei) între valoarea lezată de agresor şi cea lezată cu ocazia răzbunării. Limitarea răzbunării este prima modalitate prin care grupul social intervine în actul de justiţie primitivă. Această primă modalitate de mărginire a reacţiei victimei agresate poartă denumirea de regula talionului exprimată prin formula „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”44.

43

S. RANIERI, Origini svilupo e fuzioni dell diritto penale, 1924 (apud T. AMZA, op. cit., p. 28 nota 3) apreciază că în societatea primitivă este de neconceput un drept punitiv. 44

Regula talionului a devenit mai târziu legea talionului odată cu înscrierea ei in Codul lui Hammurabi. În art. 200 este specificată regula „dinte pentru dinte”; în art. 196 este înscrisă regula „ochi pentru ochi” etc. Regula talionului se aplica numai în cazul oamenilor liberi. Sclavii si iobagii erau subiecte de drept aflate pe picior de inferioritate comparativ cu oamenii liberi. Astfel, conform art. 198 din Codul lui Hammurabi:”Dacă acesta (un om liber, n.n.) scoate ochiul unui iobag sau rupe oasele unui iobag; el va plăti un maneh de argint. Mai mult, în cazul în care victima era un om liber, iobagii si sclavii erau sancţionaţi mai sever decât oamenii liberi si disproporţionat faţa de leziunea suferită. Spre exemplu, potrivit art. 205 din acelaşi cod: “Dacă sclavul unui om liber loveşte obrazul unui om liber, i se va tăia urechea”.

31

Limitarea răzbunării persoanei vătămate nu a satisfăcut însă nevoile apărării sociale. S-a observat că valorile sociale vătămate reciproc în cadrul conflictului social aveau importanţă diferită pentru persoanele implicate45. În plus grupul social suferea două pierderi: una ca urmare a agresiunii şi alta ca urmare a ripostei victimei. Mai mult, cu toată aparenţa de echitate, regula talionului era aplicată subiectiv ceea ce a determinat apariţia conflictelor sociale în lanţ şi a ripostelor la riposte. Aceste stări conflictuale de multe ori degenerau în adevărate războaie între familii sau clanuri, determinând compromiterea ideii de justiţie socială. Faţă de aceste neajunsuri, regula talionului a fost înlocuită, la început facultativ iar apoi obligatoriu, cu tranzacţia între părţi. Această înţelegere a purtat denumirea de compoziţie. Sigur că, şi compoziţia, ca şi precedentele modalităţi de restabilire a ordinii sociale, avea mai multe neajunsuri (spre exemplu, cei bogaţi obţineau mai uşor înţelegerea cu persoana lezată) care au determinat găsirea unor noi forme de ripostă socială la actele agresive îndreptate împotriva grupului social sau membrilor acestuia. Pe fondul acestor date sociale a apărut statul ca formă nouă de organizare a puterii obşteşti (sociale). În acelaşi context a apărut şi dreptul ca instrument de exprimare si impunere a voinţei sociale, cu efecte majore asupra relaţiilor sociale deoarece statul a preluat de la indivizii umani funcţia restabilirii ordinii sociale. Bineînţeles că impunerea dreptului, ca funcţie a statului, a avut mai multe etape în evoluţia sa istorică, ajungând în prezent la stadiul conceptului de stat de drept. Poate fi vorba despre apariţia unui „drept penal” în accepţiune similară celei actuale abia în antichitate, când apar primele incriminări şi sancţiuni înscrise în legi. Cu toate acestea, ştiinţa dreptului penal este cvasiinexistentă în această perioadă istorică46. În antichitate, dreptul penal avea caracter represiv şi nu existau preocupări în ceea ce priveşte atitudinea psihică a făptuitorului faţă de actul antisocial sau referitor la scopul pedepsei. Începând cu secolul al XIX-lea apar mai multe şcoli şi curente de gândire juridico-penală, pe care le vom examina succint în continuare.

8.2. Şcoala clasică

Şcoala clasică a dreptului penal a apărut în al treilea sfert al secolului XVIII47. Părintele doctrinei penale clasice este Cesare Beccaria, care a scris dreptului penal modern. Ideile sale, alături de cele ale lui Montesquieu şi ale altor oameni de ştiinţă ai vremii, au fost preluate şi dezvoltate de gânditorii ce i-au succedat, au fost cuprinse în documentele Revoluţiei franceze din 1979, iar unele se găsesc, în prezent, înscrise în legislaţiile penale. Dintre principiile şcolii clasice, valabile şi astăzi, amintim: principiul legalităţii, principiul răspunderii penale personale şi subiective (întemeiate pe vinovăţie), principiul umanismului şi principiul egalităţii.

45

Spre exemplu, dacă agresorul sau victima au avut înainte de agresiune doar un ochi sau o mâna, regula talionului nu se poate aplica pentru că extirparea celuilalt ochi sau tăierea celeilalte mâini are efecte mai grave decât cele produse prin agresiune. 46

Sunt şi unele excepţii, printre care se numără, de pildă, lucrarea “Republica”, scrisă de filozoful Platon. 47

Denumirea de scoală clasică a fost dată de Enrico Ferri.

32

Ideea în jurul căreia gravita întreaga doctrină clasică a dreptului penal era aceea că omul este dotat naturalmente cu liber arbitru, deoarece are capacitatea de a distinge binele de rău şi libertatea de a-şi alege conduita pe care o doreşte. Având facultatea de a deosebi ceea ce este interzis de ceea ce este permis, agentul va răspunde din punct de vedere moral pentru faptele sale contrare normelor juridice. Se considera că dreptul penal nu are ca finalitate prevenirea săvârşirii infracţiunilor, ci numai aplicarea unor pedepse proporţionale celor care comit asemenea fapte antisociale (reacţiunea represivă). Cu toate că anumite idei ale doctrinei clasice sunt valabile şi astăzi, fără unele neputându-se concepe dreptul penal (legalitatatea, de pildă), ea are anumite minusuri. Ceea ce i se poate reproşa şcolii clasice este faptul că nu şi-a concentrat atenţia în privinţa subiectului activ al infracţiunii, adică asupra persoanei care intră în conflict cu legea penală. Într-adevăr, în doctrina clasică pedeapsa era privită ca o „retribuţie” cu rol reparator al răului cauzat prin săvârşirea infracţiunii. Se aprecia că odată cu stingerea executării pedepsei condamnatul era îndreptat. Efectul unei asemenea concepţii a fost unul negativ, criminalitatea a crescut, iar dreptul penal s-a dovedit inapt să facă faţă realităţii. Ceea ce i se poate reproşa şcolii clasice a dreptului penal este faptul că şi-a concentrat analiza exclusiv asupra infracţiunii şi pedepsei, ignorând cauzele săvârşirii infracţiunilor şi prevenirea acestora. Luând act de criticele pertinente ce au fost aduse şcolii clasice, doctrinarii clasici au încercat să corecteze neajunsurile sesizate şi să adapteze concepţia clasică realităţilor sociale, determinând astfel apariţia doctrinei neoclasice. Continuatorii ideilor clasice au început să se aplece cu atenţie asupra persoanei răufăcătorului, au acceptat necesitatea cercetării cauzelor criminalităţii şi a individualizării sancţiunilor penale48.

8.3. Şcoala pozitivistă

Din cauza faptului că nu a fost ancorată în realităţile epocii, doctrina clasică

nu a avut urmările vizate de Beccaria şi ceilalţi ideologi. Astfel, ca o replică la doctrina clasică, în ultimul sfert al secolului XVIII, apare doctrina pozitivistă a dreptului penal49. Naşterea acestei doctrine este legată de publicarea lucrării lui Cesare Lombroso, numită „L′ Uomo delinquene” (1876). Acestei lucrări i-au urmat „Sociologia criminale” (1881), a lui Enrico Ferri, şi „Il delitto naturale” şi „Criminologia” (1885), ale lui Rafaele Garofalo50.

În cadrul doctrinei pozitiviste, infracţiunea este văzută ca entitate natural-socială, iar infractorul o persoană deviantă, care nu este liberă în manifestările sale, deoarece este determinată de diverşi factori (biologici, spre exemplu), adică de o “extensie certă a cauzelor comportamentului non-criminal”51. Spre deosebire de „clasici”, care susţineau ideea că omul este absolut liber, „pozitiviştii” au pornit de la ideea că toate acţiunile umane sunt determinate

48

C. BULAI, op. cit., p. 30. Unul dintre cei mai importanţi neoclasici a fost R. Saleilles, carre a scris remarcabila lucrare Individualizarea pedepselor, Paris, 1898. 49

Denumirea acestei doctrine provine de la metoda pozitivă care era folosită în cercetare de către adepţii doctrinei. 50

Doctrina include printre fondatorii pozitivismului, alături de cei trei menţionaţi, pe Aguste Comte, iar printre precursori pe Charles Darwin. 51

T. AMZA, op. cit., p. 133.

33

absolut de diverşi factori. În concepţia pozitivistă, infracţiunea este considerată mai întâi un fenomen socio-natural şi abia apoi ea este văzută ca un fenomen juridic. Considerând că omul, departe de a beneficia de un absolut liber arbitru, este determinat în actele sale, fundamentul aplicării sancţiunilor penale îl constituie apărarea socială, iar nu responsabilitatea morală a infractorului. Doctrina pozitivistă a propus, în cazul anumitor categorii de criminali (înăscuţi, alienaţi etc.), eliminarea definitivă din societate, iar în cazul altora aplicarea unor măsuri de tratament (pasionali sau de ocazie). A fost avansată chiar teza că anumite categorii de criminali pot fi identificate înainte de comiterea infracţiunilor, iar pentru preîntâmpinarea săvârşirii unor infracţiuni să fie prevăzută posibilitatea luării anumitor măsuri de siguranţă antedelictum. În viziunea pozitivistă, pedeapsa era apreciată ca fiind ultima soluţie (ultima ratio) şi, în orice caz, ea trebuie să fie adaptată cu luarea în considerare a gradului de pericol social al persoanei făptuitorului. Şcoala pozitivistă are anumite merite incontestabile, respectiv că a orientat cercetarea ştiinţifică asupra cauzelor criminalităţii, a introdus în vizorul judecătorului persoana infractorului, care nu acţionează absolut liber, şi a promovat pentru prima dată ideea necesităţii luării, alături de pedepse sau separat, a unor măsuri de siguranţă. Doctrina pozitivistă a fost criticată pentru propunerea conform căreia ar trebui luate împotriva anumitor categorii de persoane fizice măsuri de siguranţă antedelictum şi pentru concepţia absolut deterministă referitoare la comportamentul uman. Fiind receptivi la criticile formulate şi realizând importanţa unor principii ale doctrinei clasice, continuatorii doctrinei pozitiviste au reformulat o parte dintre tezele acestei doctrine, apropiind mult doctrina pozitivistă de cea clasică, mai exact neoclasică52.

8.4. Alte curente şi şcoli de drept penal

Fără a ne propune să fim exhaustivi, în continuare prezentăm, succint, alte şcoli şi curente de gândire juridico-penală. Este vorba despre: şcoala pragmatică, doctrina apărării sociale, doctrina socialistă, doctrina socială, teoria gulerelor albe etc. Şcoala pragmatică – şcoală întemeiată de Q. Saldana, care propunea să se recurgă la experienţă, iar pedeapsa să fie stabilită astfel încât să schimbe conduita celui condamnat.

Şcoala psihologică – şcoală apărută în secolul IXX – consideră că dreptul penal trebuie să se ocupe exclusiv de aspectele de natură psihică, exagerând relevanţa fenomenelor subiective în procesul creării şi aplicării normelor juridice. Dintre reprezentanţii acestei şcoli, amintim pe F. Klein. Şcoala sociologică a dreptului – şcoală apărută în secolul al IXX-lea, insistă pe caracterul social al dreptului, explicând cauzele criminalităţii prin factori de natură socială, dar conferă rolul esenţial în crearea şi evoluţia dreptului, în special unor factori individuali psihologici. Şcoala istorică – doctrină juridică apărută în Germania, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, conform căreia izvorul dreptului îl reprezintă tradiţiile, obiceiurile şi

52

O parte dintre criminologii contemporani sunt pozitivişti, iar alţii sunt adepţii unor doctrine diferite (clasică, eclectice etc.) .

34

instinctele juridice formate în conştiinţa fiecărei naţiuni. Doctrinele apărării sociale – curente de gândire juridico-penale, care reprezintă de fapt variante ale pozitivismului. Acestea se bazează pe ideea de apărare socială prin măsuri sau mijloace vizând gradul de pericol social al infractorului. O primă variantă este doctrina propusă de A. Prins, conform căruia reacţia socială împotriva infractorilor trebuie să se realizeze printr-un sistem complex de sancţiuni – pedepse şi măsuri de apărare (de siguranţă)53. O variantă extremistă a doctrinei apărării sociale o constituie cea promovată de F. Gramatica, care propune înlocuirea dreptului penal cu „dreptul apărării sociale”, deoarece – apreciază el – ceea ce este relevant este personalitatea şi antisocialitatea făptuitorului54. O variantă moderată a doctrinei apărării sociale o reprezintă cea care a aparţinut lui M. Ancel. Acesta considera persoana infractorului ca fiind elementul principal care trebuie analizat, propunând constituirea unui dosar de personalitate cu ajutorul unor specialişti din diverse domenii55. Doctrina socialistă (marxistă) – apare în fosta URSS şi se răspândeşte apoi în mai multe state, printre care şi România. În prezent se constată diminuarea accentuată a acesteia ca urmare a schimbărilor politice de la finele secolului trecut. Conform ideologiei marxiste, criminalitatea este considerată ca fiind un produs al societăţii burgheze (capitaliste) care urma să fie eliminată treptat, pe măsură ce comunismul va fi instalat deplin. Conform doctrinei marxist-leniniste, infracţionalitatea există din cauza faptului că în societatea capitalistă are două clase antagonice, cei care muncesc şi cei care nu muncesc.

§9. Rezumat

Dreptul penal este acea ramură de drept ce cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile de apărare socială esenţiale (fundamentale), născute în jurul valorilor sociale ocrotite prin interzicerea săvârşirii faptelor ce le aduc atingere, fapte calificate de lege ca infracţiuni, şi cele referitoare la sancţiunile aplicabile persoanelor care săvârşesc infracţiuni, în scopul protecţiei societăţii împotriva infracţiunilor. Dreptul penal are trei funcţii: funcţia normativă, funcţia preventiv-educativă şi funcţia sancţionatoare. Scopul dreptului penal îl constituie apărarea societăţii contra celor mai grave fapte antisociale. Ramura dreptului penal este justificată de existenţa fenomenului infracţional. Criminalitatea (infracţionalitatea) cuprinde totalitatea infracţiunilor săvârşite într-o anumită perioadă de timp pe un teritoriu determinat. Criminalitatea cunoaşte mai multe forme: criminalitatea judecată, criminalitatea aparentă, criminalitatea reală, cifra neagră a criminalităţi. Dreptul penal este structurat în drept penal general şi drept penal special, după cum poate fi împărţit şi în dreptul penal naţional, dreptul penal internaţional şi dreptul internaţional penal. Principiile fundamentale ale dreptului penal sunt principiul legalităţii incriminării şi principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal.

53

A. PRINS a scris două lucrări mai importante (Science penale et droit positif şi La defense sociale et les transformations du droit penal). 54

F. GRAMATICA şi-a expus tezele (respinse de toată lumea) în lucrarea Principii de apărare socială. 55

M. ANCEL a avut chiar şi adepţi, iar ideile sale au fost preluate într-o formă modificată în unele legislaţii. De pildă, ancheta socială în cazul minorilor este o formă mult schimbată a „dosarului de personalitate” .

35

Raportul juridic penal este o relaţie socială esenţială reglementată de o normă juridică penală. Faptele penale sunt împrejurări de care legea penală leagă geneza, modificarea sau stingerea unui raport juridic de răspundere penală concret.

§10. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

Exemple de subiecte de sinteză 1. Definiţi dreptul penal, ca ştiinţă şi ramură a sistemului dreptului; 2. Analizaţi funcţiile dreptului penal; 3. Care sunt izvoarele formale ale dreptului penal? 4. Ce este faptul juridic penal? 5. Definiţi şi analizaţi raportul juridic penal.

Exemplu de test tip grilă

Dreptul penal poate fi denumit şi prin expresia: a) drept contravenţional; b) drept execuţional; c) drept criminal.

§11. Bibliografie specifică

M.A. HOTCA, Drept penal. Partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007; T. DIMA, Drept penal. Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007; V. DOBRINOIU, W. BRÂNZĂ, Drept penal. Partea generală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003; M.A. HOTCA, Noul Cod penal şi Codul penal anterior. Aspecte diferenţiale şi tranzitorii (Partea generală), Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009.

36

UNITATEA DE ÎNVǍŢARE 2. LEGEA PENALĂ ŞI LIMITELE EI DE APLICARE

Cuprins:

§1. Obiective §2. Competenţele unităţii de învăţare §3. Generalităţi despre legea penală §4. Structura şi conţinutul legii penale §5. Interpretarea legii penale §6. Aplicarea legii penale în timp §7. Aplicarea legii penale în spaţiu §8. Extrădarea §9. Aplicaţii practice §10. Rezumat §11. Temă de control §12. Test de autoevaluare a cunoştinţelor §13. Bibliografie specifică

§1. Obiective În cadrul acestei unităţi vor fi prezentate categoriile de legi penale, modul de interpretare a acestora şi principiile de aplicare a legii penale în timp şi spaţiu.


definiţi legea penală;

prezentaţi structura şi conţinutul legii penale;

aplicaţi legea penală în timp şi spaţiu;

interpretaţi legea penală; prezentaţi extrădarea.

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare: 2 ore şi 1/2.

§3. Generalităţi despre legea penală

3.1. Noţiunea de lege penală

Legea este atribuită statului, mai exact puterii legislative a statului, deoarece aceasta este organul care reprezintă voinţa colectivă. Înţelesul propriu al noţiunii de “lege” este acela de act normativ purtând această denumire, adoptat de Parlamentul României cu respectarea procedurii prevăzută de Constituţie. Potrivit art. 73 din Constituţie, legile sunt de trei feluri: constituţionale, organice şi ordinare. Legile constituţionale sunt cele de revizuire a Constituţiei. Legile organice sunt cele care reglementează domeniile prevăzute în art. 73 alin. (3) din Constituţie şi alte domenii pentru care, în legea fundamentală, se prevede adoptarea de legi organice. Legile ordinare reglementează toate domeniile, cu excepţia domeniilor rezervate legilor constituţionale şi celor organice.

37

Noţiunea de lege are şi un înţeles mai extins cuprinzând totalitatea actelor normative în vigoare, indiferent de organul ori instituţia care le-au edictat. În materia dreptului penal, însă, legile organice sunt principalele izvoare. Alte acte normative nu au mare importanţă, cu excepţia ordonanţelor Guvernului şi a actelor normative care cuprind norme extrapenale, la care fac trimitere sau referire legile penale propriu-zise. Sensul cel mai larg al noţiunii de lege cuprinde totalitatea normelor juridice în vigoare indiferent de forma de exprimare a izvorului de drept. În această accepţiune legea cuprinde atât actele normative care conţin norme penale, cât şi oricare din normele penale cuprinse în acestea.

3.2. Categorii de legi penale

A. Clasificarea legilor penale după obiect a) Constituţia. Constituţia ţării reglementează anumite aspecte esenţiale ale dreptului, în general, care se răsfrâng asupra tuturor ramurilor dreptului. Legea fundamentală prevede şi unele norme juridice cu implicaţii în dreptul penal, dintre care unele cu valoare de principiu. Normele constituţionale cuprind dispoziţii referitoare la principiul legalităţii (art. 23 alin. 12 şi 13), principiul egalităţii în faţa legii (art. 16), principiul neretroactivităţii legilor (art. 15), principiul umanismului dreptului penal (art. 23 alin. 3), principiul garantării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului (art. 49) s.a. Constituţia statuează că infracţiunea, pedepsele, regimul executării acestora, amnistia şi graţierea colectivă pot fi reglementate numai prin lege organică etc. b) Codul penal. Cel mai amplu izvor al dreptului penal este Codul penal, care reuneşte majoritatea normelor penale generale şi de incriminare. Codul penal are două părţi: Partea generală şi Partea specială. c) Legile penale complinitoare. Legile penale complinitoare sunt acele legi penale care dezvoltă sau completează anumite norme penale din Partea generală a Codului penal. Legile penale complinitoare nu sunt şi nu trebuie să fie o constantă a legislaţiei penale, deoarece normele din cuprinsul lor sunt norme juridice generale, care ar fi indicat să se găsească în Partea generală a Codului penal. Dreptul penal român cuprinde mai multe legii penale complinitoare, un exemplu fiind Legea nr. 302/2004. d) Legile penale speciale. Legile penale speciale sunt acele legi penale care cuprind norme penale de incriminare a unor fapte din alte domenii ale relaţiilor sociale decât cele reglementate în Partea specială a Codului penal. Spre exemplu, Legea nr. 241 privind prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.

e) Legile nepenale cu norme penale56. Legile nepenale cu norme penale sunt legi care reglementează domenii extrapenale dar, pe lângă normele specifice materiei reglementate, cuprind şi una sau mai multe norme penale (de regulă de incriminare). Sunt asemenea legii, de pildă: Legea nr. 51/1995 privind exercitarea profesiei de avocat, Legea nr. 36/1995 privind activitatea notarială, Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei ş.a.

56

Menţionăm faptul că, în raport de Codul penal, celelalte legi care cuprind norme penale sunt considerate legi penale speciale. De altfel, în doctrină şi practică expresia „lege penală specială” este folosită şi în această accepţiune.

38

f) Tratatele internaţionale57. Tratatele internaţionale pot constitui izvoare ale dreptului penal în cazul în care conţin norme cu caracter penal, aplicabile pe teritoriul României. Actele normative internaţionale pot cuprinde norme juridice prin care statul român se obligă să incrimineze anumite infracţiuni, îndreptate împotriva relaţiilor internaţionale (delicta juris gentium)58, norme prin care statul român îşi asumă anumite angajamente internaţionale referitoare la respectarea drepturilor şi libertăţilor omului sau norme juridice referitoare la asistenţa juridică internaţională în materie penală. Tratatele internaţionale prin care România se obligă să reprime delictele penale internaţionale sunt izvoare indirecte, deoarece numai după ce statul român îşi îndeplineşte obligaţia de a le incrimina ele devin eficiente. De exemplu, Convenţia din 1984, de la New York, împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, la care România a aderat în anul 1990, urmare căreia a fost incriminată fapta de tortură. Un loc aparte îl ocupă Statutul Curţii Penale Internaţionale de la Roma59. Tratatele de asistenţă juridică internaţională sau cele privind drepturile omului încheiate de România, la nivel bilateral sau multilateral, sunt izvoare directe pentru că sunt de aplicare nemijlocită. La fel sunt tratatele privind drepturile şi libertăţile omului. Un tratat internaţional foarte important în materia drepturilor şi libertăţilor subiectelor de drept este Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. România a aderat la această convenţie prin Legea nr. 30/199460. Un rol important în materia drepturilor omului îl au, de asemenea, Pactul privind drepturile civile şi politice şi Convenţia referitoare la drepturile copilului. g) Alte acte normative. Guvernul României poate adopta acte normative – ce nu îmbracă forma legii dar care au forţă juridică echivalentă acesteia - care cuprind norme de incriminare sau norme penale generale. Este vorba despre ordonanţe. De pildă, O.U.G. nr. 18/2003, O.U.G. nr. 207/2000 etc.

B. Clasificarea legilor penale după sfera de aplicare După domeniul (sfera) de aplicare, legile se clasifică în legi penale generale şi legi penale speciale. Legile penale generale sunt legile penale care cuprind norme penale ce reglementează naşterea, modificarea şi încetarea raporturilor juridice penale ori norme penale de incriminare cu sferă mare de aplicare (dacă acelaşi fascicul de relaţii de apărare socială este reglementat de mai multe norme penale de incriminare, dintre care unele au o sferă de incidenţă mai restrânsă decât celelalte). Sunt legi penale generale Codul penal61 şi legile penale complinitoare. De asemenea, dintr-un alt punct de vedere (aici avem în vedere clasificarea

57

Termenul “tratat” este folosit aici în accepţiunea dreptului internaţional public. 58

Pentru delimitarea “crimelor internaţionale” sau „infracţiunilor internaţionale”, a se vedea monografia Jurisdicţia internaţională penală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 3 şi urm. (B. ONICA-JARKA). A se vedea, de asemenea, V. CREŢU, Drept internaţional penal, Ed. Societăţii Tempus România, Bucureşti, 1996, p. 142; M.M. PIVNICERU, Răspunderea penală în dreptul internaţional, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 36 şi urm. 59

Pentru analiza acestui statut, a se vedea B. ONICA-JARKA, op. cit., p. 3 şi urm 60

C.E.D.O. cuprinde mai multe norme cu aplicare în materia dreptului penal. 61

Sunt state care, pe lângă Codul penal general, au şi unul sau mai multe coduri penale speciale, cum ar fi Codul justiţiei militare. În perioada interbelică şi în România exista Codul justiţiei militare.

39

normelor penale în interiorul uneia din cele două părţi ale dreptului penal), sunt legi penale generale normele din Partea generală a Codului penal în raport cu normele din Partea specială şi normele de incriminare cuprinse în Partea specială a Codului penal faţă de normele de incriminare cuprinse în alte legi. Legile penale speciale sunt legile penale care cuprind norme de incriminare (cu sferă de aplicare mare ori restrânsă) sau norme generale derogatorii de la cele din Codul penal. Sensul expresiei lege penală, folosit aici, nu se confundă cu cel utilizat mai sus, care vizează particularitatea unor legi penale, altele decât Codul penal, de a reglementa exclusiv relaţii de apărare penală. În acest context, într-o primă accepţiune, prin lege penală specială înţelegem orice lege care cuprinde norme penale, cu excepţia Codului penal şi a legilor complinitoare. Dintr-o altă perspectivă, sunt legi penale speciale şi normele din Partea specială a Codului penal, în raport de normele penale de incriminare cuprinse în alte acte normative decât Codul penal. Pot fi considerate legi penale speciale şi normele generale care derogă de la normele generale comune. Legile penale speciale trebuie interpretate în spiritul celor generale (lex specialia derogant lex generalia; lex generalia non derogant lex specialia), cu excepţia normelor penale care derogă de la normele generale comune (care sunt ca esenţă legi generale şi care se interpretează în sens diferit de normele de la care derogă). C. Clasificarea legilor penale după alte criterii 1) În raport de criteriul duratei lor legile penale sunt permanente şi temporare. Legile penale permanente sunt legile penale obişnuite, care nu au o durată temporală predeterminată. Legile penale temporare sunt legile penale cu aplicare limitată în timp (determinată sau determinabilă). Legea penală temporară prevede data ieşirii din vigoare sau ea rezultă din situaţia excepţională care a impus adoptarea sa. Calificarea unei legi ca fiind temporară se face prin verificarea conţinutului acesteia sau a situaţiei care a făcut necesară adoptarea sa. Dacă legea cercetată are cuprinsă o normă de autoabrogare sau edictarea sa a fost determinată de o situaţie excepţională ea este o lege temporară. În toate celelalte cazuri legea este permanentă. Legile penale permanente sunt regula, în timp ce legile temporare sunt excepţia. Aşadar, legile penale temporare sunt ca natură legi speciale.

Sunt legi penale temporare legile excepţionale şi legile obişnuite (ordinare) care prevăd data ieşirii lor din vigoare. Legile excepţionale sunt cele adoptate în situaţii de război, cutremur, alte calamităţi naturale etc., iar legi penale temporare obişnuite legile penale care reglementează situaţii tranzitorii sau relaţii sociale determinate de situaţii temporare62. Un exemplu de lege penală temporară îl reprezintă Decretul-lege nr. 5/1989 privind urmărirea, judecarea şi pedepsirea unor infracţiuni63. Un alt caz de lege penală temporară este Legea de punere în vigoare a Codului penal64.

62

De pildă, sunt legi penale temporare obişnuite, legile electorale care conţin incriminări legate de desfăşurarea alegerilor. Aceste legi se pot aplica numai pe durata alegerilor. 63

Prin acest act normativ au fost sporite pedepsele la unele infracţiuni referitoare la patrimoniu cum ar fi: furtul, furtul calificat, tâlhăria etc. 64

Legea nr. 30/1968, publicată în Buletinul Oficial din 30.12.1968.

40

Interesul deosebirii în legi penale permanente şi legi penale temporare este acela că legile penale temporare au o durată de aplicare predeterminată, fixată sau determinabilă, în timp ce legile permanente nu sunt limitate în timp. Apoi, legile temporare excepţionale se aplică şi după ieşirea lor din vigoare faptelor comise cât timp au fost în vigoare. 2) După natura realităţii care a determinat adoptarea lor legile penale sunt legi ordinare (obişnuite) şi legi excepţionale. Legile ordinare sunt legile penale adoptate în condiţii normale de evoluţie a relaţiilor de apărare socială. Legile penale excepţionale sunt legile penale edictate în situaţii ieşite din comun sau neobişnuite privind derularea relaţiilor de apărare socială împotriva criminalităţii65. Legile excepţionale sunt, din punctul de vedere al duratei în timp, legi temporare şi reglementează relaţiile de apărare socială într-un chip diferit comparativ cu legile obişnuite, cuprinzând incriminări temporare sau instituirea unei răspunderi penale mai severe. Aceste legii fiind legi penale temporare au regimul juridic al acestora. Însă, ori de câte ori nu este posibil să se determine care este data ieşirii din vigoare a legii penale excepţionale este necesară intervenţia legiuitorului66.

3.3. Principiile aplicării legii penale Principiile aplicării legii penale sunt reguli care diriguiesc aplicarea legii penale în timp, spaţiu, asupra persoanelor şi faptelor. Aplicarea corectă a legii penale nu poate avea loc decât dacă sunt prevăzute şi respectate anumite principii, pe care organele implicate în opera de aplicare a legii penale le transpun în activitatea de interpretare şi aplicare a legii penale. Sunt principii de aplicare a legii penale, spre exemplu: principiul realităţii, principiul teritorialităţii, principiul personalităţii, principiul aplicării legii penale mai favorabile etc. §4. Structura şi conţinutul legii penale

4.1. Legea penală generală (Codul penal) Codul penal este considerat legea penală generală pentru că el cuprinde majoritatea normelor penale generale şi o parte importantă a normelor penale speciale (de incriminare). Cod penal român este principalul izvor al dreptului penal. El este alcătuit din două părţi, Partea generală şi Partea specială, mai multe titluri, care se împart, la rândul lor, în capitole, secţiuni, articole, alineate. 4.2 Conţinutul normativ al legii penale, noţiune şi clasificarea normelor penale

A. Conţinutul normativ al legii penale. Legea este alcătuită din norme. De regulă, normele juridice au o structură trihotomică, în cadrul căreia se identifică cele trei elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea. Ipoteza normei de drept este

65

Până la abrogarea sa, prin Legea nr. 1/1992, practica judiciară nu a fost unitară în ceea ce priveşte caracterul Decretului-lege nr. 5/1989. 66

În caz contrar s-ar ajunge la o practică neunitară. Pe de altă parte, sunt şi legi excepţionale care se pot aplica şi după încetarea situaţiei speciale care a determinat adoptarea sa. Este vorba, de pildă, despre legea privind declararea stării de necesitate.

41

elementul care descrie condiţiile în care norma penală devine activă. Dispoziţia este acel element al normei juridice care cuprinde drepturile şi obligaţiile subiectelor între care fiinţează relaţiile sociale. Sancţiunea este elementul normei de drept care prevede consecinţele (efectele, urmările) ce intervin în cazul încălcării dispoziţiei acesteia.

Cât priveşte normele dreptului penal, înainte de a stabili care sunt elementele structurii sale, facem precizarea că structura acestora este diferită în funcţie de categoria de norme din care face parte norma în cauză. Astfel, structura normelor penale generale diferă de cea a normelor de incriminare. Normele penale generale au o structură neomogenă, care diferă de la o normă la alta. Astfel, de pildă, normele interpretative nu impun nici un fel de conduită subiectelor de drept, ci numai explică sau definesc conţinutul unor termeni sau expresii din legea penală. De fapt, marea majoritate a normelor penale generale au finalitatea de contura conţinutul unor instituţii, concepte sau precepte comune. Normele generale sunt destinate întregirii normelor speciale, cu care acestea din urmă se completează. Deci, normele penale generale (care nu incriminează) nu prescriu, de regulă, conduite sau comportamente, motiv pentru care nu se poate vorbi de o structură comună a acestora. În schimb, normele penale de incriminare au o structură omogenă, deoarece orice asemenea normă are cel puţin un precept (praeceptum legis – conduita impusă) şi o sancţiune (sanctio legis – consecinţa încălcării preceptului). Cu toate că majoritatea autorilor recunosc, într-o manieră sau alta, existenţa dispoziţiei (preceptului) şi a sancţiunii, nu toţi sunt de acord în ceea ce priveşte existenţa celui de-al treilea element – ipoteza67. În ceea ce ne priveşte, considerăm că normele penale de incriminare au trei elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea68. Ipoteza constă în descrierea condiţiilor în care se aplică sancţiunea. De pildă, în cazul infracţiunii de furt, ipoteza constă în descrierea elementelor obiective şi subiective ale faptei interzise (element material, element subiectiv, urmarea imediată etc.). Dispoziţia constă în obligaţiile şi drepturile destinatarilor, pe de o parte, şi ale victimei şi ale statului, pe de altă parte. De exemplu, în cazul infracţiunii de furt, legea penală îl obligă pe destinatar să nu fure, iar persoanelor care au bunuri mobile le acordă dreptul de a nu li se lua pe nedrept. În fine, sancţiunea normei penale constă în măsurile de constrângere şi reeducare care se pot dispune în cazul în care a fost nesocotită dispoziţia, respectiv: aplicarea unor pedepse, a unor măsuri educative sau a unor măsuri de siguranţă. De pildă, în cazul furtului sancţiunea constă în aplicarea unei pedepse privative de libertate şi, eventual, a unor măsuri de siguranţă sau a unor măsuri educative, dacă făptuitorul este minor.

Norma de drept penal este acea specie de normă juridică care reglementează relaţiile de apărare socială generate de săvârşirea infracţiunilor (uneori a faptelor prevăzute de legea penală). Normele penale ocrotesc valorile

67

Pentru punctul de vedere că norma de incriminare are numai două elemente: dispoziţia şi sancţiunea, a se vedea, spre exemplu, C. BULAI, op. cit., p. 78; V. DONGOROZ, op. cit., p. 10. 68

În acest sens, a se vedea, V. DOBRINOIU, W. BRÂNZĂ, op. cit., p. 45; AL. BOROI, Drept penal. Partea generală, Editura All Beck, Bucureşti, 1999, p. 39; M.I. RUSU, op. cit., p. 29; FL. STRETEANU, op. cit., p. 120. Cum s-a remarcat (V. DOBRINOIU, op. cit., p. 45), trebuie făcută distincţie între structura tehnico-legislativă (care este dihotomică) şi cea logico-juridică (care este trihotomică).

42

sociale împotriva celor mai periculoase fapte antisociale, de aceea ele au în cvasitotalitatea cazurilor caracter imperativ. Existenţa faptelor grave de vătămare a valorilor sociale determină adoptarea normelor de drept penal. Pentru apărarea vieţii, demnităţii, siguranţei naţionale, proprietăţii sau altor valori sociale ale persoanelor apare ca necesară incriminarea faptelor periculoase pentru acestea. Iar normele cuprinse în partea generală a dreptului penal reglementează instituţiile comune normelor de incriminare.

Obiectul reglementării normelor juridice penale îl constituie întotdeauna relaţiile de apărare socială esenţiale, adică expresia reacţiei sau luptei sociale împotriva celor mai grave fapte ce pot fi săvârşite în cadrul societăţii. Norma penală nu trebuie identificată cu articolele sau alineatele sub forma cărora este redactată legea penală, deoarece pot fi articole sau alineate care cuprind mai multe norme penale, după cum sunt şi situaţii în care o normă penală poate fi exprimată în cuprinsul a două asemenea texte. B. Categorii de norme penale. a) Norme penale generale şi norme penale speciale. După criteriul mixt, al conţinutului şi întinderii domeniului de aplicare, normele penale sunt generale şi speciale. Normele penale generale sunt normele penale care reglementează condiţiile genezei, existenţei (modificării, transformării) şi încetării raporturilor juridice penale. Normele penale speciale (denumite şi norme de incriminare) sunt normele penale care descriu condiţiile în care o faptă constituie infracţiune. Normele penale generale au vocaţie de incidenţă referitor la toate normele speciale sau la o parte (marea majoritate) a acestora. Utilitatea diferenţierii în norme penale generale şi norme penale speciale rezidă în aceea că, o eventuală suprapunere a sferei de aplicare a acestor două specii de norme penale, se rezolvă de regula exprimată în adagiul specialia generalibus derogant. Normele penale speciale se vor aplica cu precădere şi se vor completa cu cele generale, în măsura în care prin lege nu se dispune altfel. Folosind criteriul felului legii penale care constituie sediul normei – generală sau altă lege – chiar şi normele de incriminare pot fi norme generale, dacă raportul se face cu alte norme speciale. Normele Codului penal sunt norme cu caracter general în raport de cele cuprinse în alte acte normative. Astfel, dacă o relaţie socială este reglementată de o normă din Codul penal şi de una cuprinsă în altă lege, această normă are prioritate în aplicare. În această accepţiune categoriile de norme penale examinate sunt folosite în sens derivat. În doctrina penală străină, normele penale generale (care nu cuprind incriminări şi nu impun comportamente) sunt numite norme integratoare69. La rândul lor, normele integratoare sunt împărţite în norme interpretative (care definesc anumiţi termeni sau expresii din alte norme), norme directive (care prevăd regulile aplicării legii într-o anumită materie), norme de conflict (care prevăd rezolvarea situaţiilor când mai multe norme au vocaţie la incidenţă) şi norme tranzitorii (prin care se soluţionează raporturile juridice care fiinţează sub imperiul mai multor legi succesive)70.

69

F. ANTOLISEI, op. cit., p. 55. 70

Idem, p. 83.

43

b) Norme penale prohibitive şi norme penale onerative. După criteriul modului de reglementare a conduitei, normele juridice se împart în norme imperative şi norme dispozitive. Normele juridice imperative pot fi onerative şi prohibitive, iar cele dispozitive sunt permisive71 şi supletive. Având în vedere faptul că aproape toate normele penale sunt norme imperative ne vom referi, în principal, la subspeciile acestor norme, respectiv la normele penale onerative şi prohibitive72. Normele penale onerative (onus, -eris) sunt normele penale care obligă destinatarii să iasă din pasivitate, să efectueze o anumită activitate. Normele penale prohibitive sunt normele penale care obligă destinatarii să nu efectueze o anumită activitate, adică să se abţină de la o anume conduită. Infracţiunile reglementate prin norme penale onerative se numesc infracţiuni omisive, iar cele prevăzute de norme penale prohibitive sunt denumite infracţiunii comisive. Interesul distincţiei în norme penale onerative şi prohibitive există în cazul stabilirii vinovăţiei, în cazul formelor infracţiunii etc. c) Norme penale unitare (complete) şi norme penale divizate (incomplete). După criteriul cuprinderii sau nu în cadrul aceluiaşi text a tuturor elementelor, normele penale sunt unitare şi divizate. Normele penale divizate sunt normele penale cărora le lipseşte din textul legal unul dintre elemente. Normele penale unitare sunt acelea care conţin în textul legal toate elementele. O normă penală este completă chiar dacă elementele acesteia nu se găsesc în acelaşi loc în cuprinsul aceleiaşi legi, dacă ele nu pot exista independent. Doctrina clasifică normele divizate în norme în alb, norme de trimitere şi norme de referire73. Normele penale în alb numite şi norme de incriminare cadru sunt normele penale care conţin sancţiunea şi o dispoziţie sau ipoteză abstracte, acestea urmând a fi completate prin norme de trimitere. Unii autori, împart normele penale în alb în două subcategorii: norme în alb proprii şi norme în alb improprii74. Normele penale de trimitere sunt norme penale divizate cărora le lipsesc unele elemente, pe care le preiau definitiv din conţinutul altor norme. Normele penale de referire sunt norme penale divizate cărora le lipsesc unele elemente, pe care le preiau temporar din cadrul altor norme. Cât priveşte criteriul de distincţie al normelor de trimitere şi de referire, în doctrină se recomandă a fi cel al elementului preluat. În cazul normelor de trimitere elementul împrumutat este sancţiunea, în timp ce în cazul normelor de referire elementul preluat este dispoziţia

Doctrina apreciază că interesul distincţiei în norme de trimitere şi norme de referire constă în faptul că în cazul normelor de trimitere elementul lipsă este preluat în mod definitiv şi în conţinutul avut la momentul preluării, în timp ce

71

În doctrină se apreciază că normele penale permisive se adresează numai organelor judiciare (V. PAŞCA, Prolegomene în studiul dreptului penal, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 83. 72

Deşi sunt foarte rare, legislaţia noastră penală cuprinde şi norme dispozitive. De exemplu, sunt norme permisive cele prevăd circumstanţele judiciare sau cele referitoare la măsurile de individualizare a executării pedepsei. 73

Deosebirea în norme de trimitere şi referire a fost făcută la noi, se pare, de către V. DONGOROZ în Drept penal, Bucureşti, 1939, p. 92. 74

FL. STRETEANU, op. cit., p. 125. Sunt considerate norme în alb proprii cele care se completează printr-o dispoziţie cuprinsă într-un act normativ inferior, iar norme în alb improprii cele care se completează cu dispoziţii cuprinse în acte normative de forţă juridică egală. Pentru mai multe elemente, a se vedea acelaşi autor, op. cit., p. 125-126.

44

în situaţia normelor de referire operează numai un împrumut subordonat, în sensul că orice modificări ale normei de la care se face preluarea temporară vor afecta şi conţinutul normei de referire. Constatăm însă că speciile de norme penale incomplete, de trimitere şi referire, sunt greu de delimitat practic. Legiuitorul nu poate da unui termen, folosit într-o normă incompletă, decât acea accepţiune ce exista la momentul când s-a făcut preluarea elementului lipsă. Fără intervenţia directă a legiuitorului nu se poate schimba în nici un fel înţelesul iniţial al unei norme juridice sau a unui element al acesteia, decât în cazul în care realitatea reglementată a suferit unele modificări. Din punctul nostru de vedere, apreciem că împărţirea normelor divizate în norme de referire şi de trimitere, dincolo de subtilitatea ei, nu este necesară şi nici utilă, considerente pentru care susţinem ideea eliminării reglementării prin norme divizate. c) Alte clasificări. Literatura de specialitate face şi alte clasificări ale normelor penale cum ar fi: norme cu ipoteză simplă şi descriptivă; norme cu sancţiune absolut determinată; norme cu sancţiune relativ determinată şi norme cu pedepse alternative sau cumulative75. De asemenea, normele penale ar putea fi clasificate în norme penale principale şi norme penale subsidiare. Normele penale principale sunt acele norme penale care se aplică cu precădere faţă de alte norme de aceeaşi natură, aplicabile subsidiar. Normele penale subsidiare sunt acele norme penale care se aplică numai dacă alte norme de aceeaşi natură nu sunt aplicabile. Identificarea normelor juridice principale şi subsidiare se face prin verificarea dispoziţiilor legii penale, care utilizează formulări de genul: „dacă nu constituie o infracţiune mai gravă”; „dacă nu se pedepseşte cu o pedeapsă mai severă” etc76. §5. Interpretarea legii penale 5.1. Interpretarea şi problemele interpretării legii penale Interpretarea legii penale este operaţiunea efectuată pentru aplicarea, în conformitate cu voinţa legiuitorului, a normelor juridice penale. Prealabil aplicării legii penale, la cazurile ce trebuie soluţionate de organele judiciare, este necesară operaţiunea de stabilire a sensului normelor de drept penal incidente. Interpretul legii are în faţă un ansamblu de norme juridice impersonale şi generale pe care trebuie să le aplice la situaţii de fapt concrete şi unor persoane determinate. Realizarea dreptului penal presupune stabilirea sensului legilor penale.

Necesitatea relevării voinţei legiuitorului, exprimată în normele dreptului penal, este dată de împrejurarea că, oricât de precis ar fi formulate aceste norme, ele privesc fapte tipice, iar faptele faţă de care trebuie aplicate sunt întotdeauna concrete şi foarte variate. Pe de altă parte, cu toate că, datorită

75

Pentru aceste clasificări, a se vedea N. GIURGIU, Legea penală şi infracţiunea, Editura Gama, Iaşi, 1995, p. 55. 76

De exemplu, conform art. 144 alin. (2) din Legea nr. 85/2006: “Infracţiunea de gestiune frauduloasă, prevăzută la art. 214 alin. (2) din Codul penal, se pedepseşte cu închisoare de la 5 ani la 12 ani, atunci când este săvârşită de administratorul judiciar ori lichidatorul averii debitorului, precum şi de orice reprezentant sau prepus al acestuia, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă”.

45

specificului său, legea penală este una dintre speciile cele mai riguroase de legi, ca orice creaţie umană este uneori nesatisfăcătoare în conţinut. Apoi, sancţiunile penale fiind cele mai severe sancţiuni ale unui sistem de drept, faptele care atrag incidenţa normelor penale şi aplicarea sancţiunilor specifice trebuie încadrate corect din punct de vedere juridic, deoarece orice greşeală în activitatea de aplicare a legii poate avea efecte nefaste. Activitatea de interpretare a legii penale, în majoritatea cazurilor, este relativ simplă, dar sunt şi situaţii în care legiuitorul nu s-a exprimat corespunzător deoarece: limbajul utilizat este neclar, sunt folosiţi termeni cu mai multe accepţiuni, cazul poate fi încadrat în mai multe norme etc. Asemenea cazuri determină îndoială cu privire la sensul corect al normelor de drept penal şi fac necesară interpretarea acestora. Actorul cel mai important al operei de interpretare a legii este judecătorul, care în demersul său judiciar trebuie să facă dreptul o parte din viaţa socială77. 5.2. Formele interpretării Interpretarea legii penale îmbracă mai multe forme, în funcţie de anumite criterii. Ţinând seama de calitatea celui care face interpretarea legii penale, această activitate poate fi: oficială sau neoficială. Interpretarea oficială este cea efectuată de către organele judiciare şi legiuitor. Interpretarea neoficială numită şi doctrinară sau ştiinţifică78 este opera autorilor de specialitate. Interpretarea oficială este autentică dacă este făcută de legiuitor, în textul legii, şi este cauzală când este efectuată de organele judiciare, cu prilejul aplicării legii penale într-o speţă. Dacă interpretarea oficială autentică se regăseşte în corpul actului normativ ce conţine norma interpretată autentică se numeşte contextuală, iar în cazul în care are loc prin norme juridice ulterioare poartă denumirea de interpretare autentică oficială posterioară. Având în vedere dezideratul accesibilităţii legii, legiuitorul trebuie să folosească cuvinte din limbajul comun. În cazul în care sunt, totuşi, folosiţi termeni tehnici sau într-o accepţiune diferită de cea proprie este recomandabil ca interpretarea oficială să fie inclusă în cuprinsul actului normativ ce conţine normele juridice interpretate. Codul penal cuprinde mai multe norme interpretative, atât în Partea generală cât şi în Partea specială. Norme penale interpretative sunt cuprinse şi în alte legi. De exemplu, Codul aerian. Legile interpretative posterioare se aplică retroactiv numai dacă sunt mai favorabile, deoarece Constituţia permite exclusiv retroactivitatea legii penale mai favorabile. 5.3 Metodele de interpretare a) Metoda interpretării literale sau gramaticale Metoda interpretării literale sau gramaticale constă în dezvăluirea voinţei legiuitorului prin analiza etimologică, sintactică şi stilistică a cuvintelor cu care sunt exprimate normele penale interpretate. Metoda interpretării literale este

77

Aşa cum spunea Aristotel, „judecătorul este dreptul care trăieşte”. 78

AL. BOROI, GH. NISTOREANU, op. cit., p. 29.

46

prima metodă care trebuie folosită de interpret deoarece legiuitorul înainte de toate vrea să exprime prin cuvinte voinţa sa. Dacă nu există norme interpretative care să deroge de la sensul obişnuit al cuvintelor utilizate de legiuitor, înţelesul acestora va fi cel din limbajul obişnuit, pentru că legea penală se adresează tuturor membrilor societăţii. Aşa cum am văzut accesibilitatea legii penale este una dintre finalităţile urmărite la adoptarea noului Cod penal. Analiza sintactică a textului normelor penale presupune cercetarea modului cum sunt utilizate cuvintele în conţinutul normei penale. Verbele sunt luate în considerare laolaltă cu complementele lor, iar substantivele împreună cu atributele. Singularul implică şi pluralul, masculinul include şi femininul etc. În esenţă, această metodă vizează îmbinarea cuvintelor în propoziţii şi fraze, precum şi stabilirea sensului acestora. Dacă prin utilizarea metodei literale, interpretul nu poate determina sensul legii penale, el va folosi celelalte metode de interpretare, pe care le prezentăm mai jos. b) Metoda interpretării logice Metoda interpretării logice (raţionale) constă în relevarea voinţei legiuitorului prin utilizarea argumentelor sau raţionamentelor logice. Folosirea acestei metode are loc numai dacă interpretarea literală este nesatisfăcătoare. Această metodă presupune cunoaşterea finalităţii legii penale, adică a realităţilor sociale care au determinat adoptarea sa (ratio legis – raţiunea legii) şi a principiilor de politică penală conţinute în legea penală (mens legis – ideiilor fundamentale). Raţionamentele logice cele mai folosite în cadrul operaţiunii de dezvăluire a voinţei legiuitorului sunt: 1) Raţionamentul a fortiori. Potrivit acestui raţionament, dacă legea interzice mai puţin, ea interzice implicit şi mai mult (a minori ad majus) sau dacă legea permite mai mult, ea îngăduie implicit şi mai puţin (a majori ad minus). 2) Raţionamentul per a contrario. Conform acestui raţionament dacă norma de incriminare descrie şi sancţionează anumite fapte numai în anumite condiţii, înseamnă că ea exclude de la incidenţă celelalte situaţii faptice. Sau, dacă norma generală reglementează numai anumite situaţii, înseamnă că celelalte sunt excluse. 3) Raţionamentul reductio ad absurdum. Acest raţionament are la bază ideea că numai interpretarea propusă poate fi luată în considerare deoarece toate celelalte sunt nelegale şi absurde. 4) Raţionamentul a pari. Argumentul pe care se întemeiază acest raţionament este că la situaţii identice se impune aceeaşi soluţie (ubi eadem ratio, ibi idem jus) sau că legea reglementează cazurile mai frecvente (de eo quod plerumque accidit; de eo quod plerumque fit). Acest argument de interpretare logică este nerecomandat, în dreptul penal, din cauza riscului extinderii aplicării legii penale. c) Metoda interpretării sistematice

Metoda interpretării sistematice a legii penale constă în descoperirea voinţei legiuitorului prin corelarea normei penale supuse interpretării cu celelalte norme penale. De fapt, această metodă este o variantă a metodei logice şi presupune interpretarea normei cu luarea în considerare a înţelesului altor norme din legea care o cuprinde sau din altele care conţin norme de drept penal. Astfel, normele

47

din Partea specială a Codului penal se interpretează în corelaţie cu celelalte norme de incriminare, cu cele ale Părţii generale sau cu alte norme penale cuprinse în alte acte normative79. d) Metoda interpretării istorico-teleologice Metoda interpretării istorico-teleologice este constă în relevarea voinţei legiuitorului prin cercetarea împrejurărilor sociale, economice, politice şi juridice care au determinat adoptarea legii penale interpretate. Metoda interpretării istorico-teleologice acordă interpretului posibilitatea desprinderii surselor care au determinat adoptarea legii, scopul reglementării sau mijloacele de realizare a scopului. e) Metoda interpretării prin analogie Metoda interpretării legii penale prin analogie este acea metodă prin care interpretul stabileşte voinţa legiuitorului exprimată în norma penală interpretată cu sprijinul altei norme penale ce reglementează un caz asemănător cu cel descris de norma interpretată, dar care nu este la fel de clară (de similibus ad similia). Această metodă nu se confundă cu extinderea aplicării legii penale prin analogie, care presupune aplicarea legii penale la fapte neincriminate80. Fără nici o îndoială, aplicarea legii prin analogie nu poate fi admisă în dreptul penal, indiferent dacă s-ar concretiza în analogia legii sau a dreptului. Avem rezerve şi în ceea ce priveşte utilizarea metodei analizate, deoarece poate aduce atingere principiului legalităţii. 5.4. Felurile interpretării după rezultat

Rezultatul interpretării legii penale este sensul acesteia, la care a ajuns interpretul prin folosirea metodelor de interpretare. Rezultatul interpretării legii penale coincide cu cel al legiuitorului numai dacă interpretul a utilizat în mod corect metodele de interpretare. Dacă interpretarea este în concordanţă cu voinţa legiuitorului interpretarea este declarativă (lex dixit quam voluit). Dar nu în toate cazurile interpretul stabileşte un sens care coincide cu voinţa legiuitorului, ci înţelesul la care a ajuns interpretul poate fi mai extins sau mai restrâns decât cel vizat de legiuitor. În prima ipoteză, interpretarea este extensivă (lex dixit minus quam voluit), iar în cea de a doua interpretarea este restrictivă (lex dixit plus quam voluit). Faţă de necesitatea accesibilităţii legii penale, legiuitorul trebuie să acorde foarte mare atenţie exprimării în textele legale. Abuzul de interpretare nu poate fi acceptat în dreptul penal (in claris non fit interpretatio). Prin urmare, în toate cazurile în care un comportament nu este interzis prin incriminare de legea penală, oricât de periculos ar fi pentru relaţiile sociale el nu poate fi sancţionat penal (Non omne quod licet, honestum est, licet tamen).

79

De pildă, art. 180 se interpretează în corelaţie cu art. 1491 din Codul penal.

80 C. MITRACHE, op. cit., p. 49; AL. BOROI, GH. NISTOREANU, op. cit., p. 31; I. PASCU, Drept

penal. Partea generală, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 2001, p. 52.

48

5.5. Limitele interpretării

Interpretarea extensivă şi cea restrictivă sunt efectul unor neconcordanţe între ceea ce a urmărit legiuitorul şi ceea ce a exprimat. Faţă de rigoarea principiului legalităţii, credem că interpretarea extensivă nu poate fi admisă în dreptul nostru penal. În cazurile în care s-ar impune un rezultat extensiv, soluţia trebuie să fie intervenţia legislativă, iar nu extinderea accepţiunii normei penale interpretate. Apreciem că normele penale care nu permit în urma interpretării decât un înţeles mai restrâns, comparativ cu voinţa legiuitorului, nu pot fi extinse, pentru că legea penală se interpretează strict şi în favoarea infractorului (poenalia sunt strictissimae interpretationis; poenalia sunt restringenda).

5.6. Tendinţe actuale şi perspectiva interpretării legii penale

Faţă de necesitatea accesibilităţii legii penale, afirmată şi în expunerea de motive a proiectului Codului penal, legiuitorul trebuie să acorde foarte mare atenţie exprimării în textele legale. Abuzul de interpretare nu poate fi acceptat în dreptul penal (in claris non fit interpretatio). Prin urmare, în toate cazurile în care un comportament nu este interzis prin incriminare de legea penală, oricât de periculos ar fi pentru relaţiile sociale el nu poate fi sancţionat penal.

5.7. Aplicarea legii penale

A. Noţiune. Aplicarea legii penale este îndeplinirea prevederilor normelor de drept penal prin conformarea subiectelor pasive ale raporturilor penale de cooperare sau prin constrângerea celor care săvârşesc infracţiuni. Realizarea legii penale demarează odată cu intrarea sa în vigoare, pentru că din acest moment ea este obligatorie şi, în ceea ce-i priveşte pe destinatarii care s-au conformat, ea are eficienţă activă, iar privitor la celelalte subiecte de drept, care nu s-au conformat (infractorii), eficienţa este reactivă. Deşi majoritatea legilor penale nu au o durată predeterminată, după câteva decenii de existenţă, sau chiar mai devreme, ele se schimbă pentru că relaţiile sociale se modifică prin trecerea timpului. Legile penale se aplică pe o anumită zonă teritorială, într-o anumită perioadă de timp, şi privesc faptele comise de anumite persoane fizice sau juridice. Aceste entităţi – spaţiul, timpul, faptele şi persoanele – sunt elementele în funcţie de care se stabileşte domeniul aplicării legii penale şi limitele acesteia. Vom examina în continuare instituţia aplicării legii penale luând ca elemente de referinţă timpul şi spaţiul, urmând reglementarea din Codul penal, dar examinarea aplicării legii penale în raport de aceste elemente presupune şi referirea la celelalte două – persoanele şi faptele.

B. Imunităţi personale. Pe lângă cazurile comune de neaplicare a legii române faptelor săvârşite pe teritoriul României, în considerarea unor raţiunii de politică penală, legea consacră anumite imunităţi personale. În acest context imunitatea este un tratament juridic derogator aplicabil unor categorii de persoane. În raport de originea legii care prevede imunitatea, distingem: imunităţi interne şi imunităţi internaţionale. Fiecare dintre aceste două specii de imunitate poate fi absolută (care exclude răspunderea penală a persoanei) sau relativă (care exclude răspunderea cât timp lipseşte autorizarea organului

49

competent). Într-o altă abordare se deosebeşte în: imunităţi funcţionale (pentru fapte în legătură cu funcţia persoanei în cauză) şi imunităţi extrafuncţionale (se referă la orice fapte)81.

Imunităţile ar mai putea fi clasificate în: imunităţi de jurisdicţie şi imunităţi substanţiale. Imunităţile de jurisdicţie privesc numai excluderea competenţei soluţionării unei cauze referitoare la o infracţiune, în timp ce imunităţile substanţiale (penale) privesc atât judecarea cauzei, cât şi răspunderea penală. Imunităţile de jurisdicţie şi cele substanţiale pot fi relative sau absolute. a) Imunitatea parlamentară. Potrivit art. 72 din Constituţie, deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului. Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri. În privinţa imunităţii parlamentare trebuie să se facă distincţie în: imunitate relativă sau formală şi imunitate substanţială sau absolută. În cadrul imunităţii relative intră faptele de natură penală şi contravenţională comise de senatori sau deputaţi. Senatorii şi deputaţii nu pot fi supuşi regulilor procesuale decât dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de textele constituţionale. Parlamentarii se bucură însă şi de o imunitate absolută referitor la modul de votare şi opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului. Această imunitate este una funcţională. b) Imunitatea Preşedintelui României. În conformitate cu art. 84 alin. (3) din Constituţie, Preşedintele României se bucură de imunitate ca şi parlamentarii. Sfera faptelor la care se aplică imunitatea prezidenţială include numai faptele ilicite desprinse din exerciţiul atribuţiilor Preşedintelui României. Nu intră sub incidenţa imunităţii faptele ilicite care au numai conexitate cu atribuţiile prezidenţiale. De pildă, faptele de corupţie legate se exercitarea atribuţiilor legale (luare de mită, trafic de influenţă etc.). Există o singură excepţie de la imunitatea pentru faptele ilicite comise în exercitarea mandatului de Preşedinte al Republicii, respectiv când este vorba de înaltă trădare. Cât priveşte celelalte infracţiuni, de drept comun, care ar putea fi comise de Preşedintele Republicii, deşi Constituţia nu reglementează procedura de punere sub acuzare, într-o primă opinie exprimată în literatura de specialitate, se apreciază că se vor aplica prin analogie dispoziţiile prevăzute în cazul săvârşirii înaltei trădări82.

81

FL. STRETEANU, op. cit., p. 192. De asemenea, menţionăm că, în doctrină se face distincţie între inviolabilităţi şi imunităţi. 82

V. PAŞCA, Prolegomene în studiul dreptului penal, p. 134.

50

În doctrină se consideră că este aplicabil art. 84 din Constituţie, care implică şi faptul că Preşedintele, pe durata mandatului său, nu poate fi reţinut, arestat, perchiziţionat sau judecat pentru infracţiuni neacoperite de imunitatea funcţională, dar va putea fi tras la răspundere penală pentru faptele ce exced atribuţiilor sale83. În schimb, se precizează că pentru celelalte fapte, comise în exercitarea mandatului prezidenţial, cu excepţia înaltei trădări, imunitatea materială şi procesuală este perpetuă84. c) Imunitatea judiciară. Conform art. 37 alin. (6) din Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat: „Avocatul nu răspunde penal pentru susţinerile făcute oral sau în scris, în forma adecvată şi cu respectarea prevederilor alin. (5), în faţa instanţelor de judecată, a organelor de urmărire penală sau a altor organe administrative de jurisdicţie şi numai dacă aceste susţineri sunt în legătură cu apărarea în acea cauză şi sunt necesare stabilirii adevărului”. Imunitatea avocatului este o imunitate funcţională absolută şi perpetuă, în sensul că acesta nu poate fi tras la răspundere penală, chiar după încetarea calităţii sale, pentru pledoaria din timpul judecării sau instrumentării unor cauze în care are calitatea de avocat, ales sau din oficiu. Este posibilă, în schimb, angajarea răspunderii civile. d) Imunitatea Avocatului Poporului şi a adjuncţilor acestuia. În conformitate cu art. 27 din Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatului Poporului: „Avocatul poporului şi adjuncţii săi nu răspund juridic pentru opiniile exprimate sau pentru actele pe care le îndeplinesc, cu respectarea legii, în exercitarea atribuţiilor prevăzute de prezenta lege”. Imunitatea materială este funcţională, absolută şi perpetuă, iar cea procesuală este funcţională, relativă şi temporară. e) Alte imunităţi. Pe lângă imunităţile examinate, consemnăm şi altele, cum ar fi: imunităţile diplomatice, imunităţile militarilor armatelor străine etc.85.

§6. Aplicarea legii penale în timp

6.1. Principiul activităţii penale Principiul activităţii legii penale constă în aplicarea legii penale infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare. Legea penală se aplică exclusiv raporturilor penale de conflict născute ca urmare a comiterii unei infracţiuni în perioada cât legea penală este activă. Din perspectiva principiilor dreptului penal, principiul activităţii legii penale este o aplicaţie particulară a principiului legalităţii. Dacă este firesc ca o faptă să nu fie considerată infracţiune decât dacă era incriminată de lege la momentul săvârşirii sale este la fel de normal ca legea penală să se aplice deîndată tuturor infracţiunilor săvârşite după momentul intrării ei în vigoare.

Intrarea în vigoare a legii are loc, de regulă, în termen de 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial (art. 78 din Constituţie), dar aceasta poate intra în vigoare şi la o dată ulterioară, prevăzută în cuprinsul legii nou adoptate. Legile penale importante, şi în special codurile penale, de regulă, intră în vigoare la o dată ulterioară, după trecerea unui interval de timp mai mare, necesar cunoaşterii conţinutului legii de către organele judiciare şi destinatarii acesteia.

83

FL. STRETEANU, op. cit., p. 197. 84

Idem, p. 197. 85

Vom examina aceste imunităţi în cadrul principiului teritorialităţii.

51

Intervalul de timp scurs de la data publicării legii penale şi până la momentul intrării sale în acţiune este denumit repausul legii (vacatio legis). Acţiunea legii este perioada de timp cât o lege este în vigoare, adică durata temporală cuprinsă între momentul intrării legii în vigoare şi cel al scoaterii sale din activitate. În perioada acţiunii sale legea se aplică tuturor cazurilor care se înscriu în ipotezele normelor sale. Legea penală îşi încetează efectele la momentul scoaterii sale din vigoare, care se poate realiza prin mai multe modalităţi. Modurile de ieşire din vigoare a legii penale sunt: a) abrogarea expresă sau implicită. Abrogarea este expresă sau tacită, în funcţie de modul de exprimare al legiuitorului. Abrogarea este expresă când legiuitorul indică anume (expresis verbis) care lege sau normă este scoasă din vigoare. Abrogarea este tacită dacă legea penală sau norma penală scoase din vigoare sunt determinate implicit sau virtual (datorită acestei particularităţi abrogarea tacită este denumită şi abrogare virtuală sau implicită)86; b) modificarea. Modificarea legii penale este un alt mod de scoatere din vigoare a acesteia şi constă în schimbarea legii penale prin completarea sau înlocuirea unei norme penale cu altă normă. Modificarea legii penale poate fi expresă sau tacită, în funcţie de modalitatea în care se exprimă legiuitorul.; c) încetarea situaţiilor extraordinare care au determinat adoptarea legii penale excepţionale; d) împlinirea termenului prevăzut de lege; e) declararea neconstituţionalităţii unei legi penale de către Curtea Constituţională. Constatarea neconstituţionalităţi unei legi penale anterioare Constituţiei este de competenţa instanţelor de judecată obişnuite, iar nu a Curţii Constituţionale, care verifică conformitatea cu legea fundamentală numai a legilor intrate în vigoare după adoptarea Constituţiei87. Sunt cazuri când aceeaşi relaţie sau fascicul de relaţii sociale sunt reglementate în acelaşi timp de două sau mai multe legi sau norme penale, cazuri desemnate prin expresiile „concurs de legi penale”, „concurs de calificări”, respectiv „concurs de norme de drept penal”. Concursul de legi penale pune problema determinării legii aplicabile cazului, dintre legile penale care disciplinează aceeaşi relaţie socială. Codul penal român nu prevede dispoziţii exprese care să reglementeze aceste situaţii juridice, iar doctrina nu se preocupă, de regulă, de această problemă.

În dreptul nostru, această situaţie se soluţionează după regula priorităţii în aplicare a legii penale speciale, care derogă de la legea penală generală. În cazul normelor penale de trimitere, ieşirea din vigoare a normei penale de împrumut nu afectează conţinutul primei. Soluţia trebuie să fie aceeaşi şi în cazul normelor numite de referire88.

86

Poate fi considerat un caz de abrogare implicită parţială, de exemplu, cazul art. 280 din Codul penal anterior, care a fost abrogat tacit prin art. 31 din Legea nr. 126/1995. Art. 31 din Legea nr. 126/1995, a fost la rândul său abrogat subînţeles prin Legea nr. 140/1996, care a introdus în Codul penal art. 279

1.

87 Totuşi, Curtea Constituţională a declarat ca neconstituţionale norme penale intrate în vigoare

anterior intrării în vigoare a Constituţiei. De pildă, prin Decizia nr. 1/1993, a Plenului Curţii Constituţionale, s-a declarat neconstituţionalitatea Titlului IV din Codul penal. 88

Pentru punctul de vedere contrar, a se vedea T. VASILIU, G. ANTONIU, Ş. DANEŞ, GH. DĂRÎNGĂ, D. LUCINESCU, V. PAPADOPOL, D. PAVEL, D. POPESCU, V. RĂMUREANU, Codul penal comentat şi adnotat, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 49.

52

6.2. Principiul neretroactivităţii legii penale

Principiul neretroactivităţii legii penale poate fi definit ca fiind neaplicarea legii penale noi pentru relaţiile sociale născute înaintea intrării sale în vigoare. Ca şi principiul activităţii legii penale, principiul neretroactivităţii legii penale este un aspect al principiului legalităţii, deoarece legea penală nu se poate aplica faptelor care la data când au fost săvârşite nu erau infracţiuni (nullum crimen sine lege praevia). De altfel, dând eficienţă acestei realităţi, noul Cod penal consacră regula neretroactivităţii legii penale în chiar cuprinsul principiului general al legalităţii incriminării, statuând că „nicio persoană nu poate fi sancţionată penal pentru o faptă care nu era prevăzută de legea penală la data când a fost săvârşită”. Sunt anumite infracţiuni care nu se comit instantaneu, ci au o anumită derulare temporală. Legea penală nouă, care intră în vigoare în timpul desfăşurării activităţii infracţionale, se aplică infracţiunilor în curs de săvârşire, fără a se putea spune că retroactivează, dacă este vorba despre infracţiuni care au o desfăşurare în timp mai mare decât o zi şi numai în cazul în care elementul material al acestora nu se efectuase în întregime înainte ca legea penală nouă să intre în vigoare. Soluţionarea acestor cazuri se face conform regulii unicităţii ilicitului penal. Această regulă, considerând ca moment al aplicării legii penale momentul încetării activităţii infracţionale, determină incidenţa legii penale noi pentru fapta începută dar neconsumată, cel puţin din punctul de vedere al elementului material, sub imperiul legii vechi.

6.3. Extraactivitatea legii penale

A. Noţiunea de extraactivitate a legii penale. Extraactivitatea legii penale se înfăţişează ca o excepţie de la principiile activităţii şi neretroactivităţii legii penale şi constă în aplicarea legii penale unor situaţii petrecute anterior intrării sale în vigoare sau unor situaţii posterioare ieşirii ei din acţiune. Extraactivitatea legii penale este aplicabilă situaţiilor de succesiune în timp a legilor penale. Fiind o excepţie de la principiul aplicării legii penale active şi de la principiul neretroactivităţii legii, extraactivitatea este admisă numai în cazurile expres prevăzute de lege. Derogarea de la aceste principii ale aplicării legii penale se poate manifesta în două ipostaze, respectiv aplicarea legii penale unor raporturi juridice născute după scoaterea sa din vigoare sau unor raporturi de drept ce au luat fiinţă înainte de intrarea în vigoare a legii penale.

53

B. Situaţiile tranzitorii. Situaţiile tranzitorii sunt acele cazuri când, de la săvârşirea infracţiunii şi până la încetarea efectelor hotărârii de condamnare, se succed mai multe legi penale care reglementează aceeaşi relaţie socială. Regula care s-a impus în aceste cazuri este aceea a aplicării legii penale mai favorabile sau mitior lex. De lege lata, atât extraactivitatea legii penale, cât şi aplicarea legii penale mai blânde (mitior lex) privesc numai situaţiile tranzitorii. Extraactivitatea şi mitior lex nu se aplică în cazul incidenţei principiilor activităţii şi neretroactivităţii legii penale. Practic, extractivitatea legii penale şi aplicarea legii penale mai favorabile au ca domeniu de aplicare următoarele situaţii: a) retroactivitatea legii penale dezincriminatoare; b) retroactivitatea legii penale mai favorabile când aceeaşi faptă are un regim juridic diferit în cuprinsul diferitelor legii penale succesive; c) retroactivitatea legii penale interpretative mai favorabile.

a) Retroactivitatea legii penale care nu mai prevede fapta ca infracţiune Retroactivitatea legii penale care dezincriminează (abolitio criminis) reprezintă o derogare de la principiul neretroactivităţii legii penale şi constă în aplicarea legii penale noi relaţiilor sociale născute înainte de intrarea sa în vigoare. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor de siguranţă şi a măsurilor educative, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte, încetează prin intrarea în vigoare a legii noi. Aplicarea retroactivităţii legii penale dezincriminatoare nu produce nici un efect asupra răspunderii civile. În privinţa acestei forme de răspundere se vor aplica regulile specifice materiei dreptului civil.

1. Aplicarea legii penale care dezincriminează dacă procesul penal a luat sfârşit, dar executarea sancţiunii nu s-a stins încă. Prin intrarea în vigoare a legii penale care dezincriminează se stinge executarea pedepselor, precum şi a măsurilor de siguranţă sau a măsurilor educative care nu au corespondent în legea nouă. Dacă făptuitorul se află în executarea unei pedepse privative de libertate va fi pus deîndată în libertate. În cazul în care s-a dispus confiscarea specială, bunurile nepreluate de la cel condamnat nu mai pot fi preluate. Retroactivitatea legii penale nu are consecinţe asupra obligaţiilor civile stabilite prin hotărârea penală. 2. Aplicarea legii penale care dezincriminează în cazul când condamnatul a executat sancţiunea, dar nu a fost încă reabilitat. Prin intrarea în vigoare a legii penale dezincriminatoare încetează ope legis orice efect (decădere, interdicţie sau incapacitate) care ar putea decurge din existenţa unei condamnări executate, aceasta fiind radiată din cazierul judiciar al condamnatului. 3. Aplicarea legii penale dezincriminatoare care prevede măsuri de siguranţă sau educative. Din redactarea textului legal rezultă că numai executarea măsurilor de siguranţă încetează sau consecinţele hotărârilor judecătoreşti, dar nu se poate admite restituirea bunurilor confiscate, pentru că ar echivala cu întoarcerea executării, adică repunerea în situaţia anterioară săvârşirii faptei. Doctrina susţine acest punct de vedere. În schimb, nu vor putea

54

fi preluate bunurile confiscate, dacă măsura de siguranţă nu fusese pusă în executare.

b) Aplicarea legii penale mai favorabile (în cazul în care fapta îşi păstrează caracterul infracţional sub toate legile succesive) În soluţionarea situaţiilor tranzitorii se face deosebire de regim juridic în funcţie de etapa evoluţiei raportului juridic penal de constrângere (conflict) sau de diferenţele de natură sau cuantum a pedepselor prevăzute de legile penale succesive. În funcţie de criteriul momentului existenţei raportului penal de constrângere, deosebim: aplicarea legii penale mai favorabile în cazul infracţiunilor nejudecate definitiv şi aplicarea legii penale mai favorabile în cazul sancţiunilor definitive. De asemenea, există şi situaţii speciale de aplicare a legii penale mai favorabile. La aplicarea legii penale mai favorabile, în cazul succesiunilor de legi penale (în accepţiunea de norme juridice penale), organul judiciar trebuie să aleagă numai una dintre acestea, în integralitate, iar nu să combine elemente ale conţinutului normelor penale aplicabile cazului. Inadmisibilitatea combinării elementelor nomelor mai favorabile, ale legilor penale succesive, opreşte organul judiciar să creeze norme noi, care nu se găsesc în nici una din legile penale succesive. Altfel spus, practicianul nu poate crea o lege nouă (lex tertia). În fine, menţionăm că, în contextul instituţiei aplicării legii penale mai favorabile, termenul lege penală trebuie avut în vedere în sensul de normă de drept penal.

1. Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul faptelor nedefinitiv judecate. În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă. Noul Cod penal, menţinând această regulă, arată că ea se aplică şi actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituţionale, precum şi ordonanţelor de urgenţă aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziţii penale mai favorabile. Pentru a fi în prezenţa aplicării legii penale mai favorabile în cazul unor infracţiuni în privinţa cărora nu a intervenit o hotărâre de definitivă de condamnare, trebuie întrunite următoarele condiţii: a) fapta să fie infracţiune conform legii contemporane datei săvârşirii; b) infracţiunea să nu fi fost judecată definitiv; c) până la judecarea definitivă a infracţiunii raportul de răspundere penală să fie reglementat de două sau mai multe legi penale; d) dintre legile penale succesive una să fie mai favorabilă. 2. Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul sancţiunilor definitive. Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim. Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detenţiune pe viaţă şi până la executarea ei a intervenit o lege care prevede pentru aceeaşi faptă numai pedeapsa închisorii, pedeapsa detenţiunii pe viaţă se înlocuieşte cu

55

maximul închisorii prevăzut pentru acea infracţiune. Dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai amenda, pedeapsa aplicată se înlocuieşte cu amenda, fără a se putea depăşi maximul special prevăzut în legea nouă. Ţinându-se seama de partea executată din pedeapsa închisorii, se poate înlătura în totul sau în parte executarea amenzii. Măsurile educative neexecutate şi neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta, dacă este mai favorabilă. Când legea nouă este mai favorabilă, pedepsele complementare şi măsurile de siguranţă neexecutate şi neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta. Dacă legea nouă este mai favorabilă numai sub aspectul pedepselor complementare sau măsurilor de siguranţă, acestea se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de legea nouă. Când o dispoziţie din legea nouă se referă la pedepse definitiv aplicate, se ţine seama, în cazul pedepselor executate până la data intrării în vigoare a acesteia, de pedeapsa redusă sau înlocuită potrivit regulilor de mai sus. Aplicarea legii penale mai favorabile conform regulilor mai sus arătate este obligatorie. Precizăm că actualul Cod penal prevede şi situaţii de aplicare facultativă a legii penale mai favorabile, în acestea nu au mai fost preluate prin noul Cod penal.

c) Retroactivitatea legii penale interpretative mai favorabile Legea penală interpretativă este legea penală prin care legiuitorul defineşte, de regulă, posterior intrării în vigoare a legii interpretate, anumiţi termeni sau unele expresii utilizate în cuprinsul legii penale. În cazul în care interpretarea este contextuală, adică este efectuată în corpul legii penale interpretate, nu există nici un fel de problemă referitoare la aplicarea legii penale, dar dacă interpretarea este posterioară se pune problema efectelor normelor interpretative faţă de raporturile penale de conflict născute. Întrucât normele interpretative posterioare explică conţinutul unor norme intrate deja în vigoare ele ar trebui să aibă efect retroactiv, însă acest efect (ex tunc) îl pot avea, în temeiul art. 15 din Constituţie, numai dacă ele sunt mai favorabile.

§7. Aplicarea legii penale în spaţiu

7.1. Teritorialitatea legii penale române

A. Principiul teritorialităţii legii penale. Conform principiului teritorialităţii, legea penală română se aplică faptelor săvârşite pe teritoriul României sub toate aspectele, respectiv aprecierea existenţei infracţiunilor, aplicării sancţiunilor penale, executării sancţiunilor şi referitor la efectele juridice ale condamnărilor pentru infracţiuni săvârşite pe teritoriul ţării. Prin „teritoriul României” se înţelege întinderea de pământ, marea teritorială şi apele cu solul, subsolul şi spaţiul aerian, cuprinse între frontierele de stat. Prin „infracţiune săvârşită pe teritoriul României” se înţelege orice infracţiune comisă pe teritoriul arătat mai sus ori pe o navă sub pavilion românesc sau pe o aeronavă înmatriculată în România.

56

Infracţiunea se consideră săvârşită pe teritoriul României şi atunci când pe acest teritoriu ori pe o navă sub pavilion românesc sau pe o aeronavă înmatriculată în România, s-a efectuat un act de executare, de instigare sau de complicitate, ori s-a produs, chiar în parte, rezultatul infracţiunii. Principiul teritorialităţii se fundamentează pe un alt principiu, de drept internaţional, suveranitatea statului. Incidenţa principiului teritorialităţii legii penale presupune aplicarea exclusivă şi necondiţionată a legii penale române, faptelor săvârşite pe teritoriul României. Spre exemplu, nu se poate invoca, pentru a exclude de la incidenţă legea penală română, faptul că legea de cetăţenie a făptuitorului este mai blândă. Dar activitatea acestui principiu nu trebuie privită în mod absolut, deoarece sunt cazuri care impun derogări justificate prin raţiuni superioare celor ce au determinat instituirea principiului teritorialităţii legii penale. Aceste situaţii fac parte din categoria excepţiilor de la teritorialitatea legii penale. Pe de altă parte, fapta săvârşită pe teritoriul României trebuie să îndeplinească toate condiţiile cerute de lege pentru existenţa infracţiunii. Legea prevede şi anumite excepţii de la incidenţa principiului teritorialităţii legii penale române, respectiv:

a) Imunitatea de jurisdicţie diplomatică Imunitatea de jurisdicţie este o excepţie de la principiul teritorialităţii legii penale ce constă în neaplicarea legii penale infracţiunilor comise de personalul diplomatic al altor state sau al organizaţiilor internaţionale, potrivit tratatelor şi uzanţelor internaţionale. Imunitatea de jurisdicţie diplomatică nu este o imunitate penală (substanţială), ci ea apare numai ca o excepţie de procedură pentru că, de cele mai multe ori, fapta agentului diplomatic sau consular va angaja răspunderea sa penală în statul de naţionalitate. Dacă se află în situaţia comiterii unei infracţiuni de către un reprezentant diplomatic, statul acreditar poate oricând, şi fără a trebui să motiveze hotărârea, să informeze statul acreditant că şeful sau orice alt membru al personalului diplomatic al misiunii este persona non grata sau că orice alt membru al personalului misiunii nu este acceptabil. În acest caz, statul acreditant va rechema persoana în cauză sau va pune capăt funcţiilor sale în cadrul misiunii, după caz. O persoană poate fi declarată non grata sau inacceptabilă şi înainte de a ajunge pe teritoriul statului acreditar. De exemplu, un viitor membru al unei misiuni diplomatice a săvârşit anumite infracţiuni contra statului român. Dacă statul acreditant refuză să execute sau nu execută într-un termen rezonabil obligaţiile care îi incumbă, statul acreditar poate refuza să recunoască persoanei în cauză calitatea de membru al misiunii.

b) Infracţiunile săvârşite la bordul navelor şi aeronavelor străine Există unele excepţii de la principiul teritorialităţii legii penale şi în cazul infracţiunilor săvârşite la bordul navelor care arborează pavilion sau steag românesc şi aeronavelor române. Cercetarea acestor excepţii presupune deosebirea în nave şi aeronave utilizate în scopuri civile sau comerciale, pe de o parte, şi nave sau aeronave folosite în scopuri militare sau oficiale, pe de altă parte. 1. Infracţiunile săvârşite la bordul navelor şi aeronavelor militare sau oficiale

57

străine. Aceste infracţiuni nu intră sub incidenţa legii române deoarece mijloacele de transport respective reprezintă statele sau organizaţiile internaţionale cărora aparţin şi se află pe teritoriul României cu aprobare guvernamentală din partea statului român. 2. Infracţiuni săvârşite la bordul navelor şi aeronavelor civile sau comerciale străine. Regula în cazul acestor infracţiuni este că li se aplică legea română, dar sunt şi anumite excepţii. Jurisdicţia penală a României se aplică cu privire la orice infracţiune săvârşită pe teritoriul român de către persoane îmbarcate la bordul navelor străine folosite în scopuri comerciale, precum şi cu privire la orice infracţiune săvârşită la bordul unei asemenea nave, pe timpul când aceasta se află în porturile româneşti sau în apele maritime interioare. Jurisdicţia penală a României nu se va exercita la bordul unei nave străine folosite în scopuri comerciale, care trece prin marea teritorială, cu privire la o infracţiune săvârşită la bordul acesteia decât în următoarele cazuri: a) infracţiunea a fost săvârşită de un cetăţean român sau de o persoană fără cetăţenie care are domiciliul pe teritoriul României; b) infracţiunea este îndreptată împotriva intereselor României sau împotriva unui cetăţean român, ori a unei persoane rezidente pe teritoriul României; c) infracţiunea este de natură să tulbure ordinea şi liniştea publică în ţară sau ordinea în marea teritorială; d) exercitarea jurisdicţiei române este necesară pentru reprimarea traficului ilicit de stupefiante sau de substanţe psihotrope; e) asistenţa autorităţilor române a fost cerută, în scris, de căpitanul navei ori de un agent diplomatic sau un funcţionar consular al cărui pavilion îl arborează nava. Jurisdicţia penală a României se aplică şi în cazul încălcării prevederilor legii, cu privire la zona economică exclusivă a României, de către persoane îmbarcate la bordul navelor străine folosite în scopuri comerciale, dacă faptele sunt săvârşite în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, sunt considerate infracţiuni. Jurisdicţia penală la bordul unei nave sub pavilionul unui stat cu care România a încheiat tratat consular sau un alt acord similar se exercită cu respectarea prevederilor acestora. Aplicarea jurisdicţiei statului român acordă acestuia o serie de drepturi, prevăzute de Legea nr. 17/1990.

c) Infracţiunile comise de personalul armatelor străine aflate pe teritoriul României Armatele străine se pot afla pe teritoriul ţării în temeiul unor tratate internaţionale, bilaterale sau multilaterale. Dacă personalul acestor armate, staţionate sau aflate în trecere pe teritoriul ţării, săvârşeşte infracţiuni, ele nu cad, de regulă, sub jurisdicţia penală a statului român. Legea aplicabilă în aceste cazuri este legea statului căruia aparţine personalul militar respectiv. România şi-a dat acordul ca armate străine să se afle pe teritoriul său în cazul ultimului război din Golful Persic, în cazul războiului din fosta Yugoslavie sau Irak etc. De asemenea, trupe străine s-au aflat pe teritoriul statului nostru cu ocazia desfăşurării unor exerciţii militare din cadrul N.A.T.O.

d) Infracţiunile comise în localurile misiunilor diplomatice cu sediul pe teritoriul României Potrivit normelor dreptului internaţional, sediile misiunilor diplomatice străine sunt inviolabile, ceea ce înseamnă că dacă în aceste localuri se comit infracţiuni

58

autorităţile române nu pot intervenii decât cu acordul sau la cererea şefului misiunii diplomatice în al cărei sediu s-a săvârşit infracţiunea. 7.2. Aplicarea legii penale române unor infracţiuni comise în străinătate

a) Principiul personalităţii legii penale Conform acestei reguli, exprimată la art.4 din actualul Cod penal, legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de un cetăţean român sau de o persoană fără cetăţenie care are domiciliul în România. Noul Cod penal aduce modificări semnificative acestui principiu. În primul rând, de lege ferenda, aplicarea acestui principiu este limitată exclusiv la cetăţenii români şi persoanele juridice române care comit infracţiuni în străinătate, iar nu şi pentru apatrizi. În al doilea rând, pentru ca legea penală română să fie incidentă infracţiunilor comise în afara teritoriul ţării se impune, de principiu, condiţia dublei incriminări. Cu alte cuvinte, legea penală română se va aplica infracţiunilor comise în afara teritoriului ţării de cetăţeni români numai în cazul în care fapta este incriminată şi de legea penală a ţării unde a fost săvârşită. Prin excepţie însă, condiţia dublei incriminări nu este necesară dacă, potrivit legii penale române, fapta este sancţionată cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau cu pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani (aşadar, în cazul infracţiunilor grave). În al treilea rând, se introduce o condiţie procedurală inexistentă în actuala reglementare: pentru aplicarea legii penale române conform principiului personalităţii este necesară autorizarea prealabilă a procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel sau, după caz, a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. b) Principiul realităţii legii penale O altă regulă, cu rang de principiu, ce funcţionează în cazul aplicării legii penale în raport cu infracţiunile săvârşite în afara teritoriului ţării, este principiul realităţii legii penale (art.5 din actualul Cod penal), care presupune aplicarea legii române şi infracţiunilor săvârşite extra teritorium, de către cetăţeni străini sau apatrizi care nu domiciliază în România, dar care sunt îndreptate contra statului ori contra vieţii, integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean român etc. Şi acestui principiu i se aduc modificări prin noul Cod penal. Astfel, legea penală română se va aplica tuturor infracţiunilor comise în străinătate contra unui cetăţean român (iar nu numai pentru cele contra vieţii, integrităţii corporale sau sănătăţii), şi indiferent dacă acestea au fost săvârşite de un cetăţean străin sau de orice apatrid, domiciliat ori nu în România. De asemenea, noul Cod penal menţine regula că punerea în mişcare a acţiunii penale în cazul acestor infracţiuni se face cu autorizarea prealabilă a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dar pretinde, suplimentar, ca fapta să nu facă deja obiectul unei proceduri judiciare în statul pe teritorului căruia s-a comis.

c) Principiul universalităţii legii penale Potrivit regulii universalităţii legii penale, legea penală se aplică şi altor infracţiuni decât celor în privinţa cărora este incident principiul realităţii, săvârşite în afara teritoriului ţării, de un cetăţean străin sau apatrid care nu domiciliază pe

59

teritoriul României (art. 6 din actualul Cod penal). Noul Cod penal reformulează acest principiu, limitându-i în mod drastic aplicabilitatea. Astfel, legea penală română se va aplica conform principiului universalităţii în numai două ipoteze: - când statul român, în temeiul unui tratat internaţional, şi-a asumat obligaţia de a reprima respectiva infracţiune; - când s-a cerut extrădarea infractorului aflat de bună voie pe teritoriul României şi aceasta a fost refuzată.

§8. Extrădarea

8.1. Noţiune, caracterizare şi feluri

Confruntându-se cu un fenomen infracţional ce depăşeşte frontiera propriilor teritorii, statele lumii şi organizaţiile internaţionale implicate în contracararea infracţionalităţii caută împreună soluţii pentru a putea stăpâni sau controla acest fenomen. Terorismul internaţional ameninţă în prezent pacea şi securitatea întregii planete, traficul de droguri a depăşit de mult localizarea într-o anumită zonă geografică, traficul de femei şi copii s-a proliferat în ultimul timp cu încrengături pe teritoriile mai multor state, în multe părţi ale globului acţionează reţele sau organizaţii internaţionale de infractori în domeniul afacerilor, sistemelor informatice etc. Toate aceste specii ale crimei organizate sunt greu de combătut prin eforturile unui singur stat sau ale unor state izolate. Este necesară o cooperare a tuturor statelor lumii pentru a putea avea un control asupra infracţionalităţii transfrontaliere, cu atât mai mult că, nu rareori, factori politici sprijină acte teroriste, traficul de droguri sau actele de contrabandă. Extrădarea este una dintre cele mai importante şi vechi forme de cooperare internaţională a statelor lumii şi cea mai răspândită specie de asistenţă juridică internaţională din materia dreptului penal. Fiind un act bilateral, extrădarea are întotdeauna doi (cel puţin) participanţi, două subiecte. Subiectul care cere extrădarea se numeşte stat solicitant (sau instanţă solicitantă), iar cel căruia i se cere să acorde extrădarea se numeşte stat solicitat. Termenul „extrădare” este susceptibil de două accepţiuni, una de instituţie a dreptului penal şi alta de formă a cooperării juridice internaţionale. Ca instituţie a dreptului penal, extrădarea cuprinde normele juridice care reglementează relaţiile sociale referitoare la condiţiile în care România acordă sau solicită extrădarea. În cealaltă accepţiune, substanţială, extrădarea este o manifestare de voinţă a două state, sau unui stat şi unei instanţe internaţionale, prin care statul, pe al cărui teritoriu se află un infractor, îl predă statului solicitant sau unei instanţe internaţionale, la cererea acestora. Subiect al cererii de extrădare poate fi şi o instanţă internaţională, cum este Curtea Penală Internaţională, care a solicitat extrădarea criminalilor de război din fosta Yugoslavie.

În sfera subiectelor care solicită extrădarea intră: a) statul pe al cărui teritoriu s-a săvârşit infracţiunea; b) statul al cărui cetăţean este infractorul; c) statul împotriva intereselor căruia s-a săvârşit infracţiunea sau pe al cărui teritoriu este rezidentă persoana vătămată; d) instanţele penale internaţionale.

60

În funcţie de rolul jucat în activitatea de extrădare, deosebim: extrădare activă (procedura este efectuată de statul sau instituţia solicitante) şi extrădare pasivă (procedura este desfăşurată de statul solicitat). În raport de atitudinea extrădatului, deosebim: extrădare voită, numită şi voluntară (când cel extrădat nu se opune) şi extrădare forţată, numită şi involuntară sau impusă (când extrădatul se opune extrădării sale). În funcţie de organul implicat în activitatea de extrădare, distingem: extrădare administrativă (când competenţa extrădării este atribuită unui organ administrativ), extrădare judiciară (când competenţa aparţine justiţiei) şi extrădare mixtă (când competenţa aparţine atât puterii judecătoreşti, cât şi unei autorităţi administrative). În România extrădarea este judiciară atât în cazurile când este efectuată în baza unui tratat internaţional, cât şi în cazurile în care operează în baza legii interne.

8.2. Izvoarele şi principiile extrădării

A. Izvoarele formale ale extrădării. Sediul reglementării instituţiei extrădării se află, în principal, în Legea nr. 302/200489. Norme de principiu se mai găsesc în Constituţie şi Codul penal. De asemenea, tratatele internaţionale pot constitui izvoare ale instituţiei extrădării. Conform Codului penal, extrădarea poate fi acordată sau solicitată în temeiul unui tratat internaţional la care România este parte, ori pe bază de reciprocitate, în condiţiile legii. Condiţiile în care se solicită sau se acordă extrădarea prevăzute în convenţii internaţionale sau declaraţii de reciprocitate se completează cu cele prevăzute în legea specială. Aşadar, Legea nr. 302/2004 are caracter subsidiar de aplicare, deoarece ea se aplică numai dacă printr-un tratat internaţional la care România este parte nu se dispune altfel sau prin declaraţie de reciprocitate nu s-a derogat de la legea internă. România este parte la numeroase tratate internaţionale - bilaterale sau multilaterale – privind asistenţa juridică internaţională în materie de extrădare. De pildă, Convenţia europeană privind extrădarea. B. Principiile extrădării. Principiile extrădării se desprind din normele care reglementează această materie. Examinând aceste norme juridice, se desprinde ideea că instituţia extrădării este guvernată de principiul preeminenţei (priorităţii) dreptului internaţional şi principiul specialităţii extrădării.

8.3. Condiţiile extrădării

A. Condiţiile de fond. Condiţiile de solicitare sau acordare a extrădării pot fi grupate în mai multe categorii, respectiv: condiţii referitoare la faptă, condiţii referitoare la făptuitor, condiţii referitoare la pedeapsă, condiţii referitoare la competenţă şi condiţii referitoare la procedură. a) Condiţiile referitoare la făptuitor Sunt supuse extrădării persoanele a căror predare este solicitată de un alt stat în care sunt urmărite penal sau sunt trimise în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni ori sunt căutate în vederea executării unei pedepse penale. Nu pot fi extrădate de către România persoanele care beneficiază de imunitate la extrădare, respectiv:

89

Legea nr. 302/2004 a abrogat Legea nr. 296/2000.

61

1. Cetăţenii români. Prin excepţie, de la regula de mai sus, cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate; 2. Persoanele cărora li s-a acordat dreptul de azil în România. Dreptul de azil se acordă străinilor persecutaţi de către un alt stat şi constă în anumite măsuri de protecţie; 3. Persoanele străine care se bucură în România de imunitate de jurisdicţie, în condiţiile şi în limitele conferite prin convenţii sau prin alte înţelegeri internaţionale. Imunitatea de jurisdicţie nu este opozabilă însă statului acreditant; 4. Persoanele străine citate din străinătate în vederea audierii ca părţi, martori sau experţi în faţa unei autorităţi judiciare române solicitante, în limitele imunităţilor conferite prin convenţie internaţională. Cererea de extrădare poate fi respinsă şi când există anumite situaţii excepţionale în care se află persoana a cărei extrădare se solicită. De pildă, este grav bolnav, se află în stare de dependenţă socio-materială cu persoane aflate pe teritoriul ţării. b) Condiţii referitoare la faptă 1. Dubla incriminare. Extrădarea poate fi admisă numai dacă fapta pentru care este învinuită sau a fost condamnată persoana a cărei extrădare se cere este prevăzută ca infracţiune atât de legea statului solicitant, cât şi de legea statului solicitat. Extrădarea nu poate fi refuzată pentru motivul că legislaţia statului solicitat nu impune acelaşi tip de taxe sau de impozite ori nu cuprinde acelaşi tip de reglementare în materie de taxe şi impozite, de vamă sau de schimb valutar ca legislaţia statului solicitant. Prin urmare, de principiu, infracţiunile fiscale nu exclud extrădarea. 2. Să nu fie vorba de infracţiuni politice. Extrădarea nu se acordă dacă infracţiunea pentru care este cerută este considerată de statul solicitat ca infracţiune politică sau ca faptă conexă unei asemenea infracţiuni. Aceeaşi regulă se aplică dacă statul solicitat are motive temeinice de a crede că cererea de extrădare motivată printr-o infracţiune de drept comun a fost prezentată în vederea urmăririi sau pedepsirii unei persoane din considerente de rasă, de religie, de naţionalitate sau de opinii politice, ori că situaţia acestei persoane riscă să fie agravată pentru unul sau altul dintre aceste motive. Nu sunt considerate infracţiuni politice: a) atentatul la viaţa unui şef de stat sau a unui membru al familiei sale; b) crimele împotriva umanităţii prevăzute de Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, adoptată la 9 decembrie 1948 de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite; c) infracţiunile prevăzute la art. 50 din Convenţia de la Geneva din 1949 pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie, la art. 51 din Convenţia de la Geneva din 1949 pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor forţelor armate maritime, la art. 130 din Convenţia de la Geneva din 1949 cu privire la tratamentul prizonierilor de război şi la art. 147 din Convenţia de la Geneva din 1949 cu privire la protecţia persoanelor civile în timp de război; d) orice violări similare ale legilor războiului, aplicabile la data intrării în vigoare a Protocolului adiţional la Convenţia europeană de extrădare, şi ale cutumelor războiului existente în acel moment, care nu sunt prevăzute de dispoziţiile din convenţiile de la Geneva menţionate la lit. c).

62

3. Să nu fie vorba de infracţiuni militare. Extrădarea motivată de infracţiuni militare care nu constituie infracţiuni de drept comun este exclusă din câmpul de aplicare a legii privind extrădarea. Nu intră infracţiunile de drept comun comise de militari – omor, tâlhărie, viol, vătămare corporală etc.

c) Condiţii privitoare la pedeapsă 1. Gravitatea pedepsei. Extrădarea este cerută şi, respectiv, acordată de România, în vederea urmăririi sau judecării, numai pentru fapte a căror săvârşire atrage, potrivit legii statului solicitant şi celei a statului solicitat, o pedeapsă privativă de libertate mai mare de 2 ani, iar în vederea executării unei sancţiuni penale, numai dacă pedeapsa aplicată este mai mare de un an. 2. Să nu fie vorba de pedeapsa capitală. Dacă fapta pentru care se cere extrădarea este pedepsită cu moartea de către legea statului solicitant, extrădarea nu va putea fi acordată decât cu condiţia ca statul respectiv să dea asigurări considerate ca îndestulătoare de către statul român că pedeapsa capitală nu se va executa, urmând să fie comutată. 3. Să nu fie vorba de o pedeapsă cu suspendarea executării. Persoana condamnată la o pedeapsă privativă de libertate cu suspendarea condiţionată a executării poate fi extrădată în caz de suspendare parţială, dacă fracţiunea de pedeapsă rămasă de executat răspunde exigenţelor de gravitate prevăzute de lege şi nu există alte impedimente legale la extrădare.

d) Condiţii privitoare la competenţă România poate refuza să extrădeze persoana a cărei extrădare se cere pentru o infracţiune care, potrivit legislaţiei române, a fost săvârşită în totul sau în parte pe teritoriul său. La luarea deciziei se vor examina şi cazurile în care urmărirea şi judecata pe teritoriul statului solicitant sunt justificate fie de aflarea adevărului, fie de posibilitatea de a aplica o sancţiune potrivită sau de a asigura reintegrarea socială a persoanei extrădabile. Când infracţiunea pentru care s-a formulat cererea de extrădare a fost săvârşită în afara teritoriului statului solicitant, extrădarea va putea fi refuzată numai dacă legislaţia statului român nu autorizează urmărirea unei infracţiuni de acelaşi fel, săvârşită în afara teritoriului său, ori nu autorizează extrădarea pentru infracţiunea care face obiectul cererii.

e) Condiţii privitoare la procedură 1. Urmăriri în paralel. Statul român poate refuza să extrădeze o persoană reclamată, dacă aceasta se află şi sub urmărirea autorităţilor judiciare române pentru fapta sau faptele în legătură cu care se cere extrădarea, ori pentru orice alte fapte. Statul solicitant va fi înştiinţat la timpul potrivit despre modul în care autorităţile române au soluţionat cauza, în situaţia în care extrădarea a fost refuzată. 2. Să nu fie vorba de infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea plângerii prealabile, iar aceasta lipseşte. Extrădarea nu se acordă în cazul în care, potrivit legislaţiei ambelor state, acţiunea penală poate fi angajată numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar această persoană se opune extrădării.

63

3. Să fi fost respectat dreptul la apărare. România nu va acorda extrădarea în cazurile în care persoana reclamată ar fi judecată în statul solicitant de un tribunal care nu asigură garanţiile fundamentale de procedură şi de protecţie a drepturilor la apărare sau de un tribunal naţional instituit anume pentru cazul respectiv, ori dacă extrădarea este cerută în vederea executării unei pedepse pronunţate de acel tribunal. 4. Judecarea în lipsă. În cazul în care se solicită extrădarea unei persoane în vederea executării unei pedepse pronunţate printr-o hotărâre dată în lipsă împotriva sa, statul român poate refuza extrădarea în acest scop, dacă apreciază că procedura de judecată nu a satisfăcut minimul de drepturi la apărare recunoscute oricărei persoane învinuite de o infracţiune. Totuşi, extrădarea se va acorda dacă statul solicitant dă asigurări apreciate ca suficiente pentru a garanta persoanei a cărei extrădare este cerută dreptul la o nouă procedură de judecată care să îi salvgardeze drepturile la apărare. Această hotărâre îndreptăţeşte statul solicitant fie să treacă la o nouă judecată în cauză, în prezenţa condamnatului, dacă acesta nu se împotriveşte, fie să îl urmărească pe extrădat, în caz contrar. Când statul român comunică persoanei a cărei extrădare este cerută hotărârea dată în lipsă împotriva sa, statul solicitant nu va considera această comunicare ca o notificare care atrage efecte faţă de procedura penală în acest stat. 5. Să nu existe o hotărâre definitivă de condamnare pronunţată de instanţele române - non bis in idem. 6. Să nu fi intervenit prescripţia. Extrădarea nu se acordă în cazul în care prescripţia acţiunii penale sau prescripţia pedepsei este împlinită potrivit legislaţiei, fie a statului solicitant, fie a statului solicitat. Depunerea cererii de extrădare întrerupe prescripţia neîmplinită anterior. 7. Să nu fi intervenit amnistia. Extrădarea nu se admite pentru o infracţiune acoperită de amnistie în statul solicitat, dacă acesta avea competenţa să urmărească această infracţiune, potrivit propriei sale legi penale. 8. Să nu fi intervenit graţierea totală a pedepsei. Actul de graţiere adoptat de statul solicitant face inoperantă cererea de extrădare, chiar dacă celelalte condiţii ale extrădării sunt îndeplinite.

f) Condiţiile extrădării aparente Extrădarea aparentă constă în actul juridic dintre o instanţă internaţională penală şi un stat, în baza căruia acesta din urmă remite un infractor acuzat de o infracţiune gravă spre a fi judecat de instanţa internaţională. Este cazul, de exemplu, al remiterii criminalilor de război din fosta Yugoslavie.

§9. Aplicaţii practice

1. Cetăţeanul italian M.P., aflat în excursie turistică în ţara noastră, conducând neatent autoturismul proprietate personală pe o stradă din Bucureşti, a produs un accident de circulaţie în care a fost ucis cetăţeanul german K.W., aflat şi el ca turist în România. Să se arate dacă fapta cade sau nu sub incidenţa legii penale române.

Soluţie: Potrivit art.3 din Codul penal, legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României. În consecinţă, în condiţiile în care infracţiunea

64

s-a săvârşit la Bucureşti, este aplicabilă legea penală română, indiferent de cetăţenia infractorului.

2. I.C., M.A. şi G.I., marinari pe un cargou românesc, în timpul unei escale în portul Singapore, au sustras de la bordul navei, care transporta mărfuri din Coreea de Sud, un număr de 8 bare de zinc pe care le-au vândut unor localnici. Să se arate dacă fapta celor trei marinari cade sau nu sub incidenţa legii penale române şi pe cei temei legal.

Soluţie: Potrivit art.3 din Codul penal, legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României. Prin infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării se înţelege, conform art.143 alin.1 din Codul penal, orice infracţiune săvârşită pe teritoriul arătat în art.142 sau pe o navă ori aeronavă română. În consecinţă, chiar dacă cargoul se afla în apele teritoriale ale unui stat străin, infracţiunea de furt, fiind săvârşită la bordul unei nave româneşti, se consideră a fi infracţiune săvârşită pe teritoriul României. Prin urmare, fapta cade sub incidenţa legii penale române.

3. Inculpata V.E. a fost trimisă în judecată pentru tentativă la infracţiunea de pruncucidere, prevăzută şi pedepsită de Codul penal din 1937. Până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, a intrat în vigoare actualul Cod penal, care nu mai pedepseşte tentativa la infracţiunea de pruncucidere. În dreptul penal român, tentativa se pedepseşte numai când legea prevede expres aceasta. Care sunt consecinţele intrării în vigoare a actualului Cod penal cu privire la fapta comisă de inculpata V.E.?

Soluţie: Conform art.12 alin.1 Cod penal, legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. Cu alte cuvinte, legea penală care dezincriminează o faptă, retroactivează. În speţă, la data săvârşirii faptei de către inculpată, aceasta constituia infracţiune, dar ulterior, prin intrarea în vigoare a actualului Cod penal, fapta a fost dezincriminată (nu mai constituie infracţiune). În consecinţă, întrucât actualul Cod penal nu mai incriminează (dezincriminează) tentativa la pruncucidere, inculpata va fi achitată.

4. Numitul I.V., deşi nu are autorizaţie legală în acest sens, împrumută în mod repetat către diferite persoane diverse sume de bani, practicând dobânzi cămătăreşti, ce variază între 60% şi 70%. Actualul Cod penal nu incriminează această faptă. Noul Cod penal, ce urmează a intra în vigoare, prevede infracţiunea de camătă, constând în darea de bani cu dobândă, ca îndeletnicire, de către o persoană neautorizată. La intrarea în vigoare a noului Cod penal, numitul I.V. renunţă să mai practice cămătăria. Arătaţi dacă noul Cod penal i se va aplica lui I.V. pentru faptele de cămătărie comise în prezent.

Soluţia: Potrivit art.1 alin.2 din noul Cod penal, nicio persoană nu poate fi sancţionată penal pentru o faptă care nu era prevăzută de legea penală la data când a fost săvârşită. Acelaşi principiu este prevăzut la art.11 din actualul Cod penal.

65

Este vorba despre principiul conform căruia legea penală care incriminează o faptă nu se aplică pentru faptele de acel tip comise înainte de intrarea sa în vigoare. În cosecinţă, noul Cod peanl nu se va aplica faptelor de cămătărie comise de I.V. sub imperiul actualului Cod penal.

5. Inculpatul P.G. a săvâşit, sub imperiul Codului penal de la 1937, o infracţiune de fals în acte publice. Până la judecarea definitivă a cauzei a intrat în vigoare actualul Cod penal, care incriminează în continuare fapta. În Codul penal din 1937, pentru infracţiunea de fals în acte publice, pedeapsa era închisoarea de la 2 la 5 ani, iar în actualul Cod penal, fapta este pedepsită cu închisoarea de la 3 luni la 3 ani. Arătaţi care dintre cele două legi penale (Codul penal de la 1937 sau actualul Cod penal) trebuie aplicată în cauză.

Soluţia: Conform art.13 alin.1 Cod penal, în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definită a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă. În speţă, legea penală mai favorabilă este actualul Cod penal, întrucât pentru aceeaşi infracţiune prevede un minim special (3 luni) şi un maxim special (3 ani) mai scăzute faţă de Codul penal din 1937.

§10. Rezumat

Legea penală cuprinde atât actele normative care conţin norme penale, cât şi oricare din normele penale cuprinse în acestea. Legea penală generală este Codul penal. Codul penal român este principalul izvor al dreptului penal, fiind alcătuit din două părţi: Partea generală şi Partea specială. Legea penală este alcătuită din norme penale. Norma penală este acea specie de normă juridică care reglementează relaţiile de apărare socială generate de săvârşirea infracţiunilor. Normele penale se clasifică în: norme penale generale şi norme penale speciale; norme imperative şi norme dispozitive; unitare şi divizate. Interpretarea legii penale este operaţiunea prin care se stabileşte sensul normelor de drept penal. Interpretarea legii penale îmbracă mai multe forme: oficială sau neoficială. Interpretarea oficială poate fi, la rândul ei, autentică sau cazuală. În operaţiunea de interpretare a normei penale se utilizează mai multe metode: metoda interpretării literale sau gramaticale, metoda interpretării logice (raţionamentele a fortiori, per a contrario, reductio ad absurdum), metoda interpretării sistematice, metoda interpretării istorico-teleologice, metoda interpretării prin analogie. Aplicarea legii penale presupune îndeplinirea prevederilor normelor penale prin conformarea subiectelor pasive ale raporturilor penale de cooperare sau

prin constrângerea celor care săvârşesc infracţiuni. Legea penală are eficienţă activă, în ceea ce-i priveşte pe destinatarii care s-au conformat, şi eficienţă reactivă, privitor la subiecţii de drept care nu s-au conformat (infractorii). Aplicarea legii penale se examinează în funcţie de spaţiu, timp, fapte şi persoane. Aplicarea legii penale în timp este guvernată de anumite principii: principiul activităţii legii penale, principiul neretroactivităţii legii penale, principiul retroactivităţii legii penale, principiul aplicarea legii penale mai favorabile,

66

principiul ultractivităţii legii penale temporare. Aplicarea legii penale în spaţiu este guvernată de anumite principii: principiul teritorialităţii legii penale române, principiul personalităţii legii penale, principiul realităţii legii penale, principiul universalităţii legii penale. Extrădarea este o manifestare de voinţă a două state, sau unui stat şi unei instanţe internaţionale, prin care statul, pe al cărui teritoriu se află un infractor, îl predă statului solicitant sau unei instanţe internaţionale, la cererea acestora.

§11. Temă de control

Inculpatul N.O. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni de remuneraţie injustă, în baza Codului penal din 1937. În fapt, s-a reţinut că inculpatul, după ce a aprobat, în cadrul atribuţiilor sale de serviciu, livrarea unei cantităţi suplimentare de azotat de amoniu unor agení economici cu profil agricol, a primit cadouri din partea reprezentanţilor acestor unităţi agricole. Până la judecarea definitivă a cauzei, a intrat în vigoare actualul Cod penal, care incriminează fapta comisă de inculpat, dar sub denumirea de primire de foloase necuvenite. În aceste condiţii, instanţa de judecată l-a achitat în recurs pe inculpat prin aplicarea art.12 Cod penal, considerând că infracţiunea de remuneraţie injustă nu mai este prevăzută în actualul Cod penal. Aratăţi motivat dacă soluţia instanţei este corectă.


Exemple de subiecte de sinteză 1. Care sunt categoriile de legi penale după obiect şi sfera de aplicare? 2. Ce este aplicarea legii penale? 4. Examinaţi principiile (regulile) de aplicare legii penale în timp? 5. Analizaţi regulile aplicării legii penale în spaţiu şi excepţiile de la regula teritorialităţii 6. Analizaţi extrădarea Exemple de teste tip grilă 1. Activitatea legii penale este un principiu: a) de aplicare a legii penale în timp; b) de aplicare a legii penale în spaţiu; c) de aplicare a legii penale asupra persoanelor.

2. Extrădarea este: a) o formă de cooperare juridică internaţională penală; b) o modalitate de aplicare a legii penale extra teritorium; c) o formă de tragere la răspundere penală.



67

UNITATEA DE ÎNVǍŢARE 3. INFRACŢIUNEA Cuprins: §1. Obiective §2. Competenţele unităţii de învăţare §3. Consideraţii introductive §4.Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii §5. Conţinutul infracţiunii §6. Obiectul, subiecţii, situaţia premisă, locul şi timpul săvârşirii infracţiunii §7. Laura obiectivă şi latura subiectivă §8. Formele infracţiunii intenţionate după fazele desfăşurării activităţii infracţionale §9. Aplicaţii practice §10. Rezumat §11. Temă de control §12. Test de autoevaluare a cunoştinţelor §13. Bibliografie specifică

§1. Obiective

În cadrul acestei unităţi vor fi prezentate noţiunea, trăsăturile esenţiale, structura şi formele infracţiunii în raport de evoluţia acesteia în timp.


definiţi infracţiunea în general;

analizaţi trăsăturile esenţiale ale infracţiunii;

prezentaţi obiectul, subiecţii şi alte elemente din structura infracţiunii;

prezentaţi latura obiectivă şi latura subiectivă ale conţinutului infracţiunii;

explicaţi actele preparatorii;

explicaţi tentativa;

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare: 3 ore.

§3. Consideraţii introductive Potrivit Codului penal (art. 17), infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, care prezintă pericol social şi este săvârşită cu vinovăţie. Termenul infracţiune are pe planul dreptului penal (sub specie juris) trei accepţiuni, al căror conţinut rezultă în funcţie de punctul de vedere din care este privit. Dintre aceste sensuri, două sunt înţelesuri abstracte, iar unul este concret. In abstracto, infracţiunea poate fi privită în raport cu alte forme de ilicit sau pentru delimitarea speciilor de ilicit penal. Văzută lato sensu şi abstract, infracţiunea este o faptă prevăzută de lege săvârşită cu vinovăţie (şi care prezintă pericol social, potrivit Codului penal). Tot general, dar stricto sensu, infracţiunea poate fi definită ca fiind o faptă prevăzută de legea penală. Este folosită în acest sens noţiunea de infracţiune

68

dacă se afirmă, de pildă, că „violul este infracţiune” sau „trădarea este infracţiune”. Toate normele care stabilesc infracţiunile au ca raţiune supoziţia că fapta interzisă, care s-a vădit periculoasă pentru societate, anterior incriminării, s-ar putea repeta; infracţiunea fiind din această perspectivă o specie de ilicit ipotetic. Presupunând că norma care stabileşte şi sancţionează fapta penală este respectată de toţi destinatarii, infracţiunea se va înfăţişa numai în manieră formală. In concreto, infracţiunea este o faptă a unei persoane, săvârşită cu vinovăţie prin care se încalcă o normă ce interzice această faptă ca infracţiune sub sancţiuni specifice. De pildă, când se afirmă că primus a săvârşit un omor. În această accepţiune, infracţiunea este o faptă săvârşită în lumea înconjurătoare care poate fi încadrată în tiparul legii, adică o acţiune sau inacţiune care încalcă o normă de incriminare. Analizând conceptul de infracţiune, prin prisma dreptului penal şi a altor ştiinţe conexe, observăm că infracţiunea este un fenomen complex, având următoarele aspecte: material, uman, social, moral-politic şi juridic. Într-o altă ordine de idei, ca orice ramură a sistemului dreptului, dreptul penal se subdivide în instituţii juridice, dintre care unele sunt fundamentale. Instituţiile fundamentale ale dreptului penal sunt: infracţiunea, răspunderea penală şi sancţiunile penale. Aceste trei instituţii sunt denumite fundamentale deoarece toate normele dreptului penal gravitează în jurul lor. Infracţiunea, ca instituţie fundamentală a dreptului penal, este un ansamblu de norme juridice penale care reglementează condiţiile de existenţă şi inexistenţă a infracţiunii, adică de activitate imputabilă (comisă cu vinovăţie) unei persoane contrară unei norme de incriminare. Între infracţiune şi celelalte instituţii ale dreptului penal există, fără orice îndoială, interdependenţă. Fără infracţiune însă nu există o problemă a dreptului penal; fără infracţiune nu poate fi angajată răspunderea penală şi nici aplicate sancţiuni de drept penal. §4. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii 4.1. Prevederea faptei în legea penală Examinarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni trebuie să înceapă, în toate cazurile, cu verificarea normei care descrie infracţiunea şi a celorlalte norme penale posibil incidente, inclusiv a celor generale. Dacă se ajunge la concluzia că fapta nu este prevăzută de vreuna din normele de incriminare în vigoare, orice demers în continuare devine inutil, deoarece ceea ce nu este interzis de legea penală per a contrario este permis (Non omne quod licet, honestum est, licet tamen). În schimb, în situaţia în care se constată că fapta este prevăzută de legea penală se trece la examinarea celorlalte elemente – vinovăţia (elementul subiectiv sau moral) şi componenta (latura) obiectivă. Normele de stabilire şi sancţionare a infracţiunilor nu trebuie să fie interpretate izolat de normele generale, pentru că ele se completează cu acestea din urmă. Prin urmare, cu ocazia verificării elementului legal al infracţiunii, se vor lua în considerare normele generale referitoare la cauzele de inexistenţă a infracţiunii, la participaţie, la pluralitatea de infracţiuni etc., în măsura în care au efecte asupra normelor penale speciale (de incriminare). În multe situaţii, normele de incriminare se completează cu norme extrapenale cuprinse în alte acte normative. De pildă, în cazul infracţiunii de

69

nerespectare a regimului armelor şi muniţiilor, norma penală incriminatoare se întregeşte cu normele care definesc armele şi muniţiile. O faptă este prevăzută de legea penală indiferent dacă ea se prezintă sub forma conţinutului integral sau a celui imperfect (tentativă, acte preparatorii), dacă legiuitorul incriminează şi formele imperfecte ale faptei. 4.2. Pericolul social al faptei Conform Codului penal, o altă trăsătură esenţială a infracţiunii este pericolul social al faptei. Fapta care prezintă pericol social în înţelesul legii penale este orice acţiune sau inacţiune prin care se aduce atingere uneia dintre valorile arătate în art. 1 din Codul penal şi pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse. În cazul în care fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, ea nu poate angaja răspunderea penală a făptuitorului. Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni. La stabilirea în concret a gradului de pericol social se ţine seama de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita făptuitorului. În cazul faptelor care nu prezintă pericol social, procurorul sau instanţa aplică una dintre următoarele sancţiuni cu caracter administrativ: a) mustrarea; b) mustrarea cu avertisment; c) amendă de la 100 lei la 2.500 lei.

4.3. Vinovăţia A. Noţiune. Vinovăţia este atitudinea făptuitorului, care se manifestă fără constrângere pe planul relaţiilor sociale, de prefigurare a rezultatului acţiunii sau inacţiunii sale ori care are posibilitatea reală a reprezentării acestuia. Vinovăţia este acea componentă a infracţiunii care cuprinde totalitatea condiţiilor cerute de lege referitoare la atitudinea psihică făptuitorului – sub raportul conştiinţei şi voinţei sale – faţă de materialitatea faptei săvârşite (acţiune sau inacţiune, rezultat, raport de cauzalitate) pentru ca aceasta să constituie infracţiune. În dreptul român, vinovăţia este reglementată într-o modalitate apropiată concepţiei psihologice90, ceea ce impune luarea în considerare a doi factori:

factorul intelectiv (conştiinţa) şi factorul volitiv (voinţa)91. Sigur că, pe lângă aceşti factori, vinovăţia mai presupune şi alte procese morale, care preced sau însoţesc conduita infracţională, dar acestea nu au mare importanţă pe planul dreptului penal, fapt pentru care nu le vom analiza.

a) Conştiinţa sau factorul intelectiv. Factorul intelectiv este acel factor al

90

În doctrina noastră se susţine că legea penală română nu este incompatibilă cu teoria normativă, în forma ei originară, care admite că intenţia şi culpa fac parte atât din conţinutul vinovăţiei cât şi din cel al tipicităţii. În această opinie se consideră că, pe lângă intenţie sau culpă, vinovăţia trebuie să întrunească şi alte trei condiţii: responsabilitatea, cunoaşterea antijuridicităţii şi exigibilitatea unei conduite conforme normei juridice (FL. STRETEANU, Drept penal. Partea generală, Vol. I, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 455-456). Responsabilitatea presupune existenţa factorului volitiv şi a celui intelectiv; cunoaşterea antijuridicităţii presupune inexistenţa erorii; exigibilitatea este posibilitatea de a-i pretinde subiectului să se supună preceptului normei. 91

În doctrina italiană, factorul volitiv şi cel intelectiv sunt desemnaţi prin termenul “responsabilitate”, care este în această viziune o condiţie a existenţei vinovăţiei (G. FIANDACA, E. MUSCO).

70

vinovăţiei ce constă în facultatea psihică a omului de a avea sau putea avea reprezentarea activităţii sale şi a consecinţelor acesteia. Altfel spus, factorul intelectiv este aptitudinea psihică numită conştiinţă. Conştiinţa este factorul subiectiv în care se regăseşte ideea comiterii faptei ce constituie infracţiune şi prefigurarea rezultatului acesteia. În forul conştiinţei are loc apariţia ideii săvârşirii infracţiunii, cântărirea motivelor săvârşirii infracţiunii şi rezoluţia infracţională. Conştiinţa creează cauzalitatea psihică a faptei. Conturarea relevanţei juridice a factorului intelectiv începe cu apariţia ideii de a săvârşi infracţiunea, continuă cu etapa deliberării şi se finalizează în momentul luării deciziei de a comite infracţiunea. Apariţia ideii de a săvârşi o infracţiune se poate datora celor mai diverse motive, putând fi o idee proprie sau o idee însuşită de la altă persoană. În cadrul etapei deliberării, făptuitorul cântăreşte motivele favorabile sau nefavorabile ideii de a săvârşi infracţiunea, iar ca urmare a apariţiei unui mobil determinant, el ia rezoluţia infracţională. b) Voinţa sau factorul volitiv. Factorul volitiv este acel factor al vinovăţiei ce constă în posibilitatea orientării libere a energiei fizice pentru realizarea scopului urmărit. Altfel spus, factorul volitiv însemnă capacitatea psiho-fizică a făp-tuitorului de a se autodetermina şi de a fi stăpân pe activitatea sa. Voinţa este facultatea care propulsează activitatea fizică a făptuitorului. Dacă fapta persoanei reprezintă numai o eliberare de energie fizică, fără legătură cu voinţa acesteia, ea nu-i va putea fi imputată decât din punct de vedere fizic, caz în care dreptul nostru penal nu acceptă răspunderea penală. Pe de altă parte, existenţa voinţei făptuitorului nu este decât una dintre cerinţele existenţei factorului volitiv, pe lângă aceasta mai este necesar ca făptuitorul să-şi manifeste voinţa în mod liber. Libertatea determinării voinţei presupune că făptuitorul a avut posibilitatea chibzuirii conduitei sale, iar procesul volitiv s-a derulat în condiţii fireşti. Voinţa declanşează cauzalitatea fizică a faptei. Existenţa factorului volitiv, ca şi a celui intelectiv, fiind o stare normală, se prezumă relativ. Făptuitorul va putea însă să probeze că, la momentul săvârşirii faptei, i-au lipsit cei doi factori ai vinovăţiei, ori a lipsit numai unul dintre aceştia, indiferent care. Factorul intelectiv lipseşte dacă: făptuitorul s-a aflat în eroare de fapt sau de drept, este iresponsabil, s-a aflat în stare de beţie, a fost constrâns sau a comis fapta datorită existenţei unui caz fortuit. Factorul volitiv, lipseşte de regulă, dacă făptuitorul a fost constrâns să comită fapta şi în toate cazurile când îi lipseşte capacitatea de autodeterminare şi control a activităţii sale. Spre deosebire de factorul intelectiv, care poate fi de intensităţi diferite, factorul volitiv

este întotdeauna invariabil, deoarece el nu cunoaşte grade de intensitate, în acest sens putându-se afirma că, factorul volitiv ori există ori lipseşte.

B. Formele şi modalităţile vinovăţiei. Vinovăţia are trei forme: intenţia, culpa şi intenţia depăşită. Acestea sunt şi ele susceptibile de anumite modalităţi. Potrivit Codului penal, fapta prevăzută de legea penală este săvârşită cu vinovăţie când este comisă cu intenţie, din culpă sau cu intenţie depăşită. 1. Intenţia. Fapta este săvârşită cu intenţie când infractorul: a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte (intenţie directă); b) prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui (intenţie indirectă sau eventuală). 2. Culpa. Fapta este săvârşită din culpă când infractorul: a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce (culpa cu previziune sau cu prevedere); b) nu prevede rezultatul faptei

71

sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă (culpa simplă). 3. Intenţia depăşită (praeterintenţia). Există intenţie depăşită când rezultatul mai grav produs printr-o acţiune sau inacţiune intenţionată se datorează culpei făptuitorului. Faptele prevăzute de legea penală devin infracţiuni numai atunci când sunt comise cu forma de vinovăţie cerută de lege. Uneori, normele de incriminare arată în mod expres care este forma de vinovăţie cu care trebuie comisă o faptă prevăzută de legea penală pentru ca aceasta să devină infracţiune. Spre exemplu, art.219 C.pen. incriminează în mod expres distrugerea din culpă. De cele mai multe ori însă, pentru a asigura textelor claritate şi concizie în exprimare, legiuitorul nu a indicat în mod expres forma de vinovăţie în cuprinsul normei de incriminare. Spre a suplini această lipsă, în partea generală a Codului Penal sunt înscrise două reguli cu valoare de principiu care servesc la identificarea formei de vinovăţie. Aceste reguli sunt concepute după cum conduita interzisă prin norma penală este reprezentată de o acţiune sau de o inacţiune umană. Astfel, conform art.19 alin.2 C.pen., fapta constând într-o acţiune săvârşită din culpă constituie infracţiune numai atunci când în lege se prevede în mod expres aceasta. De aici rezultă două consecinţe: - faptele prevăzute de legea penală constând în acţiuni constituie infracţiuni întotdeauna când sunt comise cu intenţie. În cazul acestui tip de fapte, dacă legea nu indică expres forma de vinovăţie, aceasta va fi intenţia şi nu culpa. Spre exemplu, furtul este definit ca luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept (art.208 C.pen.). Norma de incriminare nu indică forma de vinovăţie. Dar, întrucât actul de conduită interzis (luarea bunului) este o acţiune, înseamnă că furtul se poate comite numai cu intenţie, nu şi din culpă; - dacă o faptă prevăzută de legea penală, constând într-o acţiune, este comisă din culpă, ea constituie infracţiune numai dacă legea prevede în mod expres aceasta. Înseamnă că, dacă o faptă prevăzută de legea penală, constând într-o acţiune, a fost comisă de autor din culpă, ea va constitui infracţiune numai atunci când legea prevede în mod expres că acea faptă comisă din culpă este infracţiune. Dacă legea nu prevede aceasta în mod expres, fapta din culpă nu este infracţiune. Spre exemplu, şoferul unui autoturism circulă neatent şi, la trecerea pe lângă un grup de copii, accidentează pe unul dintre aceştia,

provocându-i moartea. Acţiunea s-a comis din culpă, dar ea constituie infracţiune, pentru că art.178 alin.1 C.pen. prevede expres că uciderea din culpă a unei persoane se pedepseşte. Invers: cu ocazia constatării unui accident de circulaţie, poliţistul ajuns la faţa locului, din neatenţie, consemnează în mod greşit în procesul-verbal numele conducătorului auto vinovat de producerea accidentului (în loc de Ionaşcu scrie Ionescu). În urma acestei neatenţii rezultă un înscris oficial fals, care poate genera consecinţe juridice defavorabile unei persoane nevinovate de accident (numitul Ionescu). Acţiunea s-a comis din culpă. Ea nu constituie însă infracţiune întrucât norma de incriminare ce prevede această faptă (art.289 C.pen. – falsul intelectual) nu face referire la culpă ca formă de vinovăţie.

Conform art.19 alin.3 C.pen., fapta constând într-o inacţiune constituie infracţiune fie că este săvârşită cu intenţie, fie din culpă, afară de cazul în care legea sancţionează numai săvârşirea ei cu intenţie. De aici rezultă două consecinţe: - dacă autorul a săvârşit o inacţiune prevăzută de legea penală (nu a făcut

72

ceva ce legea îl obliga să facă) şi norma de incriminare nu prevede nimic referitor la forma de vinovăţie, acea inacţiune constituie infracţiune indiferent dacă autorul a comis fapta intenţionat sau din culpă. Spre exemplu, art.170 C.pen. (nedenunţarea) pedepseşte omisiunea de a denunţa de îndată săvârşirea unor infracţiuni contra siguranţei statului. Dacă, luând cunoştinţă despre comiterea unei asemenea infracţiuni, o persoană nu o denunţă de îndată, ea comite infracţiunea de nedenunţare indiferent dacă inacţiunea sa a fost una intenţionată sau una din culpă; - dacă autorul a săvârşit din culpă o inacţiune prevăzută de legea penală, dar legea penală prevede expres că acea inacţiune constituie infracţiune numai dacă este intenţionată, atunci fapta comisă nu constituie infracţiune. Spre exemplu, fapta funcţionarului public care, în execiţiul atribuţiilor sale de serviciu, nu îndeplineşte un act şi prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane constituie infracţiune de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor numai atunci când se comite „cu ştiinţă” (adică, cu intenţie). Dacă funcţionarul nu-şi îndeplineşte atribuţia de serviciu, dar din culpă, fapta sa nu constituie infracţiune de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor. Precizăm că noul Cod penal simplifică regulile de determinare a formei de vinovăţie. Astfel, conform noului Cod penal: - fapta care constă fie într-o acţiune, fie într-o inacţiune constituie infracţiune numai când este săvârşită cu intenţie; - fapta comisă din culpă constituie infracţiune numai când în lege se prevede aceasta. Spre exemplu, în aplicarea regulilor noului Cod penal, omisiunea de a denunţa comiterea unei infracţiuni contra securităţii naţionale se poate săvârşi numai cu intenţie, iar nu şi din culpă, pentru că norma de incriminare nu face referire la culpă (reamintim că, potrivit actualului Cod penal, această faptă constituie infracţiune atât în cazul în care este comisă cu intenţie cât şi atunci când este comisă din culpă). Există unele incriminări în conţinutul cărora legiuitorul impune anumite cerinţe pe care elementul subiectiv (vinovăţia) trebuie să le realizeze. Aceste condiţii pot privi fie o finalitate specială urmărită de către făptuitor, fie o anumită motivaţie a

acestuia. Ştiinţa dreptului numeşte finalitatea specială vizată de agent cu termenul scop, iar motivaţiei speciale existentă în mintea făptuitorului i-a atribuit termenul mobil. În cazurile când scopul şi mobilul sunt cerinţe ale normei de stabilire şi sancţionare a infracţiunii, ele capătă calitatea de cerinţe esenţiale ale elementului subiectiv al infracţiunii92.

4.4. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii în concepţia noului Cod penal După cum s-a arătat mai sus, conform art.17 din actualul Cod penal în vigoare, infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală, acestea trei fiind trăsăturile esenţiale ale infracţiunii. Noul Cod penal dă infracţiunii o altă definiţie. Astfel, infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o (art.15 alin.1 din noul Cod penal). Comparând trăsăturile esenţiale ale infracţiunii în concepţia actualului şi a noului Cod penal, constatăm următoarele: - două dintre trăsăturile esenţiale existente în actualul Cod penal sunt

92

De pildă, abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi.

73

menţinute şi în noul Cod penal, anume: infracţiunea este o faptă prevăzută de legea penală (tipică) şi este o faptă săvârşită cu vinovăţie; - trăsătura esenţială a infracţiunii de a fi o faptă care prezintă pericol social nu a mai fost preluată în noul Cod penal; - noul Cod penal adaugă două trăsături esenţiale în definiţia infracţiunii, inexistente în actualul Cod, anume: infracţiunea este o faptă nejustificată şi este o faptă imputabilă persoanei care a comis-o. Prin urmare, în concepţia noului Cod penal, trăsăturile esenţiale ale infracţiunii sunt în număr de patru, după cum urmează: infracţiunea esre o faptă prevăzută de legea penală, este o faptă săvârşită cu vinovăţie, este o faptă nejustificată şi este o faptă imputabilă celui care a comis-o. Având în vedere că două dintre aceste trăsături (prevederea în legea penală şi săvârşirea cu vinovăţie) au fost analizate mai sus, vom face în cele ce urmează câteva consideraţii asupra celorlalte două. a) infracţiunea este o faptă nejustificată. Caracterul nejustificat al faptei prevăzute de legea penală (numit şi antijudiciaritate) presupune că aceasta nu este permisă de ordinea juridică. Este posibil ca o faptă, deşi prevăzută de legea penală, să fie totuşi îngăduită. Prevederea faptei în legea penală (tipicitatea) este numai un indiciu de antijudiciaritate93. Norma de incriminare nu desemnează decât un tipar abstract de comportament uman, care este interzis. Organele judiciare sunt însă chemate să verifice dacă anumite fapte concrete, comise în realitatea obiectivă şi care prezintă felurite particularităţi, constituie sau nu infracţiuni. O faptă concretă care corespunde tiparului abstract de incriminare poate prezenta anumite particularităţi care să-i excludă caracterul infracţional. În raport de anumite împrejurări concrete din realitatea obiectivă, o faptă ce corespunde formal normei de incriminare poate să nu apară în contradicţie, ci chiar în concordanţă

cu ordinea juridică, deci să fie justificată iar nu infracţională. Spre exemplu, uciderea unei persoane este o faptă prevăzută de legea penală. „Uciderea unei persoane” este tiparul abstract de incriminare. Dar, în concret, X ucide o persoană din dorinţa de a se răzbuna pentru un afront, în timp ce Y ucide victima spre a se apăra întrucât îl atacase cu un cuţit. Atât fapta lui X cât şi a lui Y reprezintă o ucidere a unei persoane, deci ambele corespund tiparului abstract de incriminare. Dar, fapta lui X este nejustificată şi constituie infracţiune, pe când fapta lui Y este justificată prin legitima apărare şi, deci, nu constituie infracţiune. Fapta lui X nu numai că este prevăzută de legea penală dar este contrară şi ordinii juridice, astfel că devine infracţiune, pe când fapta lui Y, deşi prevăzută de legea penală, este comisă în legitimă apărare şi, deci, conformă cu ordinea juridică în ansamblu (căci ordinea juridică permite individului să se apere împotriva unui atac). Trăsătura esenţială a infracţiunii de a fi o faptă nejustificată este înlăturată în prezenţa cauzelor justificative. Conform noului Cod penal, cauzele justificative sunt în număr de patru, anume: legitima apărare, starea de necesitate, consimţământul persoanei vătămatate şi exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii. b) infracţiunea este o faptă imputabilă celui ce a comis-o. Infracţiunea este o faptă de care poate fi învinuit, care poate fi reproşată persoanei care a săvârşit-o. Trăsătura esenţială a imputabilităţii există ori de câte ori nu ne aflăm în prezenţa cauzelor de neimputabilitate. Cauzele de neimputabilitate exclud infracţiunea şi sunt următoarele: constrângerea fizică, constrângerea morală,

93

FL. STRETEANU, Tratat de drept penal, Ed. C.H. Beck, 2008, pag.470.

74

excesul neimputabil, minoritatea făptuitorului, iresponsabilitatea, intoxicaţia, eroarea şi cazul fortuit. §5. Conţinutul infracţiunii 5.1. Generalităţi Prin structura infracţiunii înţelegem elementele sau componentele infracţiunii şi relaţiile dintre acestea. Infracţiunea – ca instituţie juridică – are aptitudinea de a fi structurată conform regulilor oricărui sistem94. Deşi activitatea infracţională se înfăţişează ca un tot unitar, acest întreg – infracţiunea – are anumite elemente intrinseci sau extrinseci. Într-adevăr, fiind o faptă umană, infracţiunea, este atribuită unei persoane – subiect activ – şi este orientată împotriva unor valori sociale – obiect -, care aparţin altei persoane – subiect pasiv. În al doilea rând, legalitatea incriminării presupune preexistenţa unei norme care să prevadă fapta ca infracţiune – elementul legal. O faptă antisocială nu poate fi considerată infracţiune şi nici temei al răspunderii penale, decât dacă o normă de incriminare o descrie, interzice şi sancţionează. Normele de incriminare reflectă politica penală a statului, conţin exigenţele societăţii faţă de conduita destinatarilor normei şi permit trasarea deosebirilor între ele. Pe de altă parte, infracţiunea este o descărcare de energie pe planul relaţiilor sociale, este o manifestare externă a individului uman – latura obiectivă -, exteriorizare

faţă de care făptuitorul a avut o anumită reprezentare – elementul subiectiv (moral sau vinovăţia). Apoi, manifestarea exterioară de voinţă a făptuitorului se grefează, uneori, pe o situaţie preexistentă – situaţie premisă -, se desfăşoară în spaţiu şi timp şi presupune, de multe ori, folosirea unor mijloace sau instrumente. Toate aceste elemente sau părţi componente ale sistemului infracţiunii - subiecţii infracţiunii, obiectul infracţiunii, locul şi timpul comiterii infracţiunii, situaţia premisă, modul şi mijloacele săvârşirii infracţiunii, elementul legal, latura obiectivă şi elementul subiectiv - au relevanţă pentru stabilirea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, putând fi considerate elemente sau factori ai infracţiunii, după caz.

5.2. Tipuri de conţinuturi ale infracţiunii Condiţiile preexistente infracţiunii (obiectul, subiecţii, locul comiterii etc.) împreună cu conţinutul constitutiv (latura obiectivă şi latura subiectivă) formează conţinutul juridic al infracţiunii. Conţinutul juridic poate fi perfect (integral) sau imperfect (trunchiat). Este imperfect acel conţinut care realizează doar forma actelor de pregătire sau a tentativei. Conţinutul este perfect dacă întruneşte toate condiţiile cerute de norma de incriminare. După criteriul structurii juridice, conţinuturile juridice sunt simple şi complexe. Conţinutul este simplu când condiţiile normei de incriminare se referă la un singur element material, la un singur rezultat şi la o singură formă de vinovăţie. Conţinutul este complex când norma de incriminare cuprinde condiţii privitoare la mai multe elemente materiale, mai multe rezultate sau mai multe forme sau modalităţi de vinovăţie.

94

Aici prin sistem înţelegem un ansamblu de elemente dependente între ele care alcătuiesc un întreg organizat (care pune ordine într-un domeniu de gândire teoretică).

75

În funcţie de criteriul variantelor de incriminare conţinutul poate fi tipic (de bază), atenuat sau agravat. Conţinutul tipic este acela referitor la condiţiile particulare în care o faptă este infracţiune. Dacă norma de incriminare descrie o variantă mai puţin periculoasă (sancţionată mai blând) a variantei de bază a infracţiunii conţinutul este atenuat. Conţinutul este agravat dacă norma de incriminare prevede o variantă mai periculoasă (sancţionată mai sever) a variantei tip. Analiza factorilor şi elementelor infracţiunii poate fi făcută din două puncte de vedere, respectiv din punct de vedere general (elementele generale şi factorii preexistenţi generici) şi din perspectiva speciilor de infracţiuni (elementele speciale şi factorii preexistenţi specifici). În prima ipoteză conţinutul este denumit general – conţinut generic de incriminare - iar în cea de a doua conţinutul este numit concret – conţinut specific de incriminare. Aspectul general al elementelor şi factorilor infracţiuni, cuprinde totalitatea elementelor comune ale incriminărilor (caracteristicile comune ale tuturor infracţiunilor). Aspectul special are în vedere elementele şi factorii unei anumite infracţiuni (caracteristicile existente într-o normă de incriminare).

§6. Obiectul, subiecţii, situaţia premisă, locul şi timpul săvârşirii infracţiunii 6.1. Obiectul şi subiecţii infracţiunii 6.1.1. Obiectul infracţiunii Obiectul infracţiunii este acel factor al infracţiunii ce constă în valoarea socială şi relaţiile sociale generate de aceasta, vătămate prin fapta (acţiunea sau inacţiunea) interzisă de norma de incriminare. Dreptul penal, mai mult sau mai puţin, ocroteşte toate valorile sociale importante. Legea penală apără valorile sociale esenţiale ale omului, ale persoanelor juridice private şi ale statului sau altor subiecte de drept public. Interesant este că, uneori, obiectul material al infracţiunii se confundă cu subiectul pasiv al acesteia. Este vorba, în principal, de infracţiunile contra persoanei, care au ca obiect material corpul persoanei fizice. Nu trebuie, însă, asimilat corpul delict (corpus delicti) cu obiectul infracţiunii pentru că primul constă în bunul folosit sau destinat să servească la săvârşirea infracţiunii, în timp ce secundul este valoarea socială împotriva căreia se îndreaptă elementul material al infracţiunii. Corpul delict nu este o valoare socială apărată de normele penale de incriminare. a) Formele obiectului infracţiunii. 1. Obiect juridic generic şi obiect juridic specific95. Obiectul juridic generic este specia de obiect al infracţiunii ce constă în valoarea socială care naşte un fascicol de relaţii sociale şi reprezintă criteriul folosit de legiuitor pentru asocierea mai multor infracţiuni într-un grup. Altfel spus, obiectul juridic generic este valoarea socială ce formează obiectul ocrotirii mai multor norme de incriminare. Este obiect juridic de grup, spre exemplu,

95

În doctrină se menţionează şi existenţa unei a treia forme de obiect juridic – obiectul juridic general care constă în ansamblul valorilor sociale apărate de dreptul penal. Nu am menţionat această categorie de obiect juridic, deoarece ea poate crea confuzie şi este inutilă din punct de vedere pragmatic. Este nefolositoare întrucât nu poate contribui la opera de aplicare a legii penale. De asemenea, recunoaşterea unui asemenea obiect ar putea crea confuzie cu obiectul generic, deoarece, semantic, expresia “obiect juridic generic” este echivalentă cu expresia “obiect juridic general” .

76

proprietatea, persoana fizică, demnitatea etc. Obiectul juridic specific (individual, special) este categoria de obiect al infracţiunii care constă în valoarea socială particulară ocrotită de o anumită normă de incriminare şi relaţiile sociale generate de aceasta. Obiectul juridic specific se subsumează celui generic, deoarece corelaţia între cele două categorii este una specie-gen. Se poate spune că orice infracţiune vatămă atât obiectul juridic special, cât şi pe cel generic. Este însă de neacceptat afirmaţia că o infracţiune vatămă toate valorile sociale şi relaţiile sociale generate de acestea. 2. Obiect juridic şi obiect material. Obiectul juridic al infracţiunii – generic sau specific - este valoarea socială ocrotită de normele de incriminare şi relaţiile sociale generate de aceasta. Obiectul material al infracţiunii este entitatea fizică împotriva căreia este orientat elementul material al infracţiunii. 3. Obiect juridic unic (sau simplu) şi obiect juridic complex. De regulă, infracţiunile au un singur obiect juridic (şi un singur obiect material, în cazul infracţiunilor care au obiect material), dar în cazul infracţiunilor complexe deosebim două sau mai multe obiecte juridice specifice. Obiectul juridic complex

este specia de obiect al infracţiunii ce cuprinde două sau mai multe obiecte juridice simple (uneori chiar complexe) reunite. Dintre aceste obiecte specifice unul este principal, iar celelalte (sau celălalt) sunt secundare sau adiacente. De exemplu, infracţiunea de tâlhărie – infracţiune complexă - are mai multe obiecte juridice speciale, respectiv: relaţiile sociale patrimoniale, relaţiile sociale privind libertatea psihică a persoanei, relaţiile sociale referitoare la integritatea fizică etc. Obiectul principal al infracţiunii de tâlhărie este constituit din relaţiile sociale patrimoniale, iar celelalte relaţii sociale reprezintă obiecte secundare. Calificarea unui obiect juridic ca fiind principal sau secundar se face ţinând seama de obiectul juridic generic al infracţiunii respective. De pildă, în cazul infracţiunii de tâlhărie obiectul juridic generic îl reprezintă relaţiile sociale patrimoniale. Precizăm că în cazul infracţiunilor complexe nu întotdeauna obiectul juridic principal este dat de valoarea socială mai importantă. Astfel, în situaţia infracţiunii de tâlhărie, relaţiile sociale de natură patrimonială sunt mai puţin importante decât cele referitoare la integritatea corporală, sănătatea sau viaţa victimei.

4. Obiectul infracţiunii în norma de incriminare. Obiectul infracţiunii rezultă direct sau indirect din normele de incriminare. Nu în cazul tuturor normelor de incriminare obiectul infracţiunii este prevăzut expresis verbis, ci numai în cazul unora dintre acestea. Obiectul infracţiunii reiese expres din norma de incriminare, de pildă, în cazul infracţiunii de pruncucidere, sau rezultă numai indirect, din descrierea faptei, urmarea infracţiunii sau finalitatea urmărită de făptuitor. În cazul anumitor infracţiuni, legiuitorul prevede necesitatea realizării unor condiţii referitoare la obiectul infracţiunii (spre exemplu, una dintre condiţiile infracţiunii de sustragere sau distrugere de înscrisuri este ca obiectul – înscrisul – să se afle în păstrarea sau deţinerea unui organ sau instituţii de stat; una dintre condiţiile de existenţă a infracţiunii de abuz de încredere este ca bunul să se afle în deţinerea făptuitorului etc.). 6.1.2. Subiecţii infracţiunii A. Noţiune. Infracţiunea fiind o activitate ilicită este atribuită unei persoane, care a încălcat obligaţia de conformare. Represiunea penală, ca de altfel orice formă de răspundere juridică, de regulă, nu poate fi stabilită decât dacă există o legătură între acea persoană şi o faptă. Cu excepţia minorilor sub vârsta de 14

77

ani, a iresponsabililor permanenţi, şi a persoanelor juridice care nu au capacitate penală, toate subiectele de drept sunt susceptibile de a săvârşi infracţiuni. Pe de altă parte, toate subiectele de drept sunt titulare de valori sociale care pot fi vătămate prin infracţiuni. Aşadar, fie activ, fie pasiv, toate subiectele de drept pot fi angrenate în săvârşirea unei infracţiunii prin comiterea sau suportarea consecinţelor acesteia. Subiecţii infracţiunii sunt infractorul (subiectul activ) şi victima (subiectul pasiv, persoana vătămată). Noţiunea de subiect al infracţiunii nu trebuie confundată cu cea de subiect de drept penal, deoarece aceasta constituie genul proxim al speciei subiect al infracţiunii. Diferenţa specifică, o reprezintă subiectele raporturilor penale de conformare. Raporturile penale de conformare sunt acele raporturi juridice care se nasc prin intrarea în vigoare a legii penale

incriminatoare, între stat, alături de titularii valorilor sociale protejate, şi persoanele obligate să se conformeze conduitei prevăzute de norma de incriminare. Subiectele de drept penal sunt persoanele între care există raporturile juridice penale de conformare (cooperare) şi cele de conflict (contradicţie, represiune, constrângere sau răspundere).

Faţă de aceste precizări, rezultă că subiecţii infracţiunii sunt subiecţii de drept penal care apar în calitate de părţi ale raportului juridic penal de conflict, adică persoanele implicate în comiterea infracţiunii, prin săvârşirea acesteia sau prin suportarea consecinţelor infracţiunii. Nu pot avea calitatea de subiecţi activi ai infracţiunii decât persoanele fizice şi juridice. Alte entităţi sau fiinţe nu pot fi subiecţi ai raportului penal de conflict. În dreptul mai vechi – antic – erau pedepsite, nu numai persoanele fizice sau juridice, ci şi obiectele (lemnele, pietrele etc., cu excepţia trăsnetului) sau animalele (porci, roiuri de albine, omizi etc.). B. Subiectul activ al infracţiunii. a) Noţiune. Este subiect activ al infracţiunii sau infractor persoana fizică sau juridică care săvârşeşte o faptă ce constituie infracţiune, prin acte de executare, de determinare sau de complicitate. Altfel spus, este infractor persoana fizică sau juridică care participă la săvârşirea unei infracţiunii în calitate de autor, instigator sau complice, indiferent dacă faptă este consumată sau a rămas într-o stare imperfectă pedepsibilă. Subiectul activ al infracţiunii nu se confundă cu făptuitorul, deoarece calitatea de făptuitor (penal) este dată de împrejurarea comiterii unei fapte prevăzute de legea penală, care poate sau nu să fie infracţiune. Raportul între cele două noţiuni este unul de subordonare. Făptuitorul devine infractor numai dacă fapta pe care a comis-o realizează toate condiţiile obiective şi subiective de existenţă a infracţiunii. Altfel spus, corelaţia între noţiunea de făptuitor şi infractor este una gen-specie. De asemenea, subiectul activ al infracţiunii nu trebuie confundat cu „subiectul de drept penal”, noţiune mai largă, care cuprinde toate persoanele implicate în raporturi juridice penale, respectiv subiectele active şi pasive ale raporturilor juridice penale de conformare şi conflict. Dintre subiectele raporturilor juridice penale, infractorul se identifică numai cu subiectul pasiv al raportului penal de conflict. b) Subiectul activ persoană fizică. Este subiect activ (persoană fizică) al infracţiunii sau infractor persoana fizică care săvârşeşte o faptă ce constituie infracţiune, prin acte de executare, de determinare sau de complicitate. Pentru existenţa calităţii de subiect activ persoană fizică trebuie îndeplinite mai multe condiţii, generale (comune) şi speciale (specifice): 1. Condiţiile generale ale subiectului activ persoană fizică. Condiţiile pe care trebuie să le

78

îndeplinească orice subiect activ al infracţiunii sunt denumite condiţii generale. Cerinţele referitoare la anumiţi subiecţi sunt numite condiţii speciale. Condiţiile generale ale subiectului activ persoană fizică sunt: capacitatea juridică, responsabilitatea şi libertatea de voinţă. Capacitatea juridică a făptuitorului (vârsta) presupune ca făptuitorul persoană fizică să fi împlinit la data săvârşirii infracţiunii vârsta de 14 ani şi să aibă discernământ. Calitatea de subiect activ al infracţiunii încetează la data decesului persoanei infractorului. Răspunderea penală nu se transmite pe cale de succesiune. Responsabilitatea făptuitorului este starea psihofizică a unei persoane de a avea capacitatea reprezentării

conduitei sale şi a urmărilor acesteia, orientându-şi în mod voit energia s-a fizică în raport cu această conduită. Libertatea de voinţă şi acţiune este aptitudinea omului de a lua liber decizia infracţională şi de săvârşire neconstrânsă a faptei.

2. Condiţiile speciale ale subiectului activ persoană fizică. Legiuitorul, uneori, din raţiuni de politică penală sau a particularităţilor unor categorii de subiecţi activi ai infracţiunii, impune şi îndeplinirea unor condiţii speciale referitoare la subiectul activ al infracţiunii. Calitatea respectivă este fie o cerinţă esenţială, fie un element circumstanţial de calificare. În funcţie de existenţa sau inexistenţa unor condiţii speciale, infractorii se pot clasifica în mai multe categorii. După criteriul vârstei, deosebim: infractori maturi (peste vârsta de 22 de ani), infractori tineri (18-22 de ani) şi infractori minori (14-18 ani). După criteriul numărului persoanelor care pot comite împreună prin acte de executare infracţiunea, distingem: infractori unici (un singur autor – in persona propria) şi infractori plurali (infracţiunea poate fi comisă şi în coautorat). Infractorii cărora legea nu le impune alte condiţii decât cele generale, sunt numiţi infractori simpli, iar cei cărora legea le pretinde realizarea unor condiţii speciale se numesc infractori calificaţi. În doctrină, subiecţii infracţiunii referitor la care legea penală nu pretinde nici un fel de condiţii speciale sunt numiţi subiecţi activi generali, iar ceilalţi sunt numiţi subiecţi activi speciali. La rândul lor, subiecţii activi speciali pot fi: subiecţi activi speciali proprii, când legea pretinde calitatea respectivă ca element esenţial, şi subiecţi activi speciali improprii, în cazurile când legea leagă de o anumită calitate a subiectului existenţa sau inexistenţa unei agravante sau atenuante. Nerealizarea condiţiei speciale determină excluderea făptuitorului din calitatea de subiect activ al infracţiunii la care subiectul activ este circumstanţiat. Totuşi este posibilă dobândirea de către subiectul care nu îndeplineşte cerinţa esenţială a calităţii de participant sub forma instigării sau complicităţii. b) Subiectul activ persoană juridică. 1. Aspecte introductive. Prin legea de modificare a Codului penal (Legea nr. 278/2006) a fost prevăzută răspunderea penală a persoanei juridice, cu excepţia statului, a autorităţilor publice şi a instituţiilor publice care desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat. Persoanele juridice răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice, dacă fapta a fost săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de legea penală. Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit, în orice mod, la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni. 2. Condiţiile răspunderii penale a persoanei juridice. a) Capacitatea juridică a persoanei juridice. Conform art. 35 din Decretul nr. 31/1954: „Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale. Actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost

79

conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi. Faptele ilicite săvârşite de organele sale obligă însăşi persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcţiei lor. Faptele ilicite atrag şi răspunderea personală a celui ce le-a săvârşit, atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de cel al treilea”.

Persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii de la data înregistrării lor. Celelalte persoane juridice au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii, după caz, de la data actului de dispoziţie care le înfiinţează, de la data recunoaşterii, ori a autorizării înfiinţării lor sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe, prevăzute de lege. Răspunderea penală a persoanei juridice este directă şi personală, ceea ce înseamnă că eventualul drept de regres al persoanei juridice împotriva prepusului său excede raportului juridic penal de conflict. Dreptul de regres al persoanei juridice împotriva persoanei fizice care este răspunzătoare de comiterea infracţiunii este exercitabil în temeiul răspunderii civile delictuale. b) Legea penală să prevadă răspunderea persoanei juridice. Nu toate persoanele juridice răspund penal. Persoana juridică, cu excepţia statului, a autorităţilor publice şi a instituţiilor publice, răspunde penal, în cazurile prevăzute de lege, pentru infracţiunile săvârşite în numele său în interesul persoanei juridice, de către organele sau reprezentanţii acesteia. Răspunderea penală a persoanei juridice nu o exclude pe cea a persoanei fizice care a săvârşit în mod nemijlocit infracţiunea. 3. Particularităţile noului Codul penal în privinţa persoanei juridice subiect activ al infracţiunii. Noul Cod penal menţine regula conform căreia nu pot fi subiecţi activi ai infracţiunii statul şi autorităţile publice, dar modifică reglementarea în privinţa instituţiilor publice. Dacă, potrivit Codului penal actual, nu răspund penal instituţiile publice care desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat, în noua reglementare se arată că acestea nu răspund penal „pentru infracţiunile săvârşite în exercitarea unei activităţi ce nu poate face obiectul domeniului privat”. Noul Cod penal leagă deci imunitatea de specificul infracţiunii săvârşite, astfel că instituţiile publice – chiar şi cele care desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat – vor răspunde penal pentru acele infracţiuni comise în desfăşurarea unei activităţi deschise iniţiativei private (spre exemplu, o instituţie publică ce efectuează în principal o activitate exclusă domeniului privat va răspunde penal pentru infracţiuni comise în desfăşurarea unei activităţi secundare, permisă domeniului privat – cum ar fi activitatea de asigurare a hranei pentru personalul angajat).

C. Subiectul pasiv al infracţiunii (victima). a) Noţiunea subiectului pasiv (victima) al infracţiunii. Subiectul pasiv al infracţiunii este persoana fizică sau juridică titulară a valorii sociale vătămate prin infracţiune. Altfel spus, subiectul pasiv al infracţiunii este victima acesteia. Spre deosebire de infractor, victima nu trebuie să îndeplinească alte condiţii decât aceea de a i se cauza o vătămare materială sau morală prin infracţiune. Nu trebuie însă să se confunde, chiar dacă de cele mai multe ori este aşa, persoana vătămată prin infracţiune cu persoana prejudiciată prin aceasta. Persoana prejudiciată, care de cele mai multe ori se identifică cu subiectul pasiv al infracţiunii, este cea care a suferit un prejudiciu material sau moral prin infracţiune. Această persoană este, sub aspectul laturii civile a cauzei, subiect de drept civil, adică titulara acţiunii civile ce rezultă din săvârşirea infracţiunii. Spre exemplu, în cazul infracţiunii de omor subiectul pasiv al infracţiunii este persoana ucisă, iar subiectul de drept civil este soţul sau ruda

80

apropiată a victimei. Din punct de vedere procesual, victima infracţiunii poate avea mai calităţi, respectiv de: persoană vătămată, parte vătămată sau parte civilă.

b) Condiţiile speciale ale subiectului pasiv şi categoriile de subiecţi pasivi. Cum am precizat anterior, subiectul pasiv al infracţiunii nu trebuie să îndeplinească anumite condiţii generale, dar unele norme de incriminare impun, pentru existenţa infracţiunii sau a unei variante calificate a acesteia, ca subiectul pasiv să aibă unele calităţi sau însuşiri. De exemplu, pentru existenţa infracţiunii de ultraj subiectul pasiv trebuie să aibă calitatea de funcţionar public. În doctrină, se consideră că pot avea calitatea de subiect pasiv al infracţiunii chiar şi o persoană concepută însă nenăscută sau o entitate colectivă care nu are personalitate juridică. De pildă, în cazul infracţiunii de avort. Subiecţii pasivi ai infracţiunii pot fi clasificaţi după mai multe criterii. Astfel, în funcţie de importanţa subiectului, deosebim subiecţi pasivi principali şi subiecţi pasivi secundari. Subiectul pasiv principal este persoana titulară a valorii sociale mai importante, iar subiectul pasiv secundar este titularul valorii sociale mai puţin importante. În cazul în care lege impune subiectului pasiv al infracţiunii unele condiţii speciale, subiecţii pasivi sunt subiecţi calificaţi, iar în lipsa oricăror condiţii subiecţii sunt simpli. În teorie se fac şi alte clasificări, cum ar fi: subiecţi pasivi determinaţi şi subiecţi pasivi nedeterminaţi; infracţiuni fără victimă; subiect pasiv unic şi subiect pasiv multiplu.

6.3. Alţi factori ai infracţiunii

A. Locul săvârşirii infracţiunii. Infracţiunea, act de conduită umană, se desfăşoară întotdeauna într-un anumit spaţiu. Locul comiterii infracţiunii, de regulă, nu prezintă importanţă, aceasta fiind pedepsită indiferent de teritoriul în care fost realizată. Uneori, legiuitorul prevede în norma de incriminare condiţii referitoare la locul comiterii infracţiunii. Condiţiile privind locul săvârşirii infracţiunii pot avea rolul unei cerinţe esenţiale sau a unui element circumstanţial. Locul săvârşirii infracţiunii reprezintă acea zonă din spaţiu unde se desfăşoară activitatea infracţională. Este posibil ca infracţiunea să nu se plaseze într-un singur loc, ci în mai multe locuri, situaţie care ridică problema de a stabili care este locul săvârşirii infracţiunii. De pildă, acţiunea este realizată pe teritoriul unui anumit stat, iar rezultatul se produce pe teritoriul altuia. Sau, este vorba de o infracţiune continuă care se desfăşoară pe teritoriul mai multor state. Tot în funcţie de locul săvârşirii infracţiunii se determină şi competenţa procesuală a organelor judiciare, care de regulă aparţine organelor teritoriale locului comiterii infracţiunii. B. Timpul săvârşirii infracţiunii. Timpul săvârşirii infracţiunii reprezintă inter-valul de cronologic în care s-a desfăşurat activitatea infracţională. Timpul comiterii unei infracţiuni coincide de regulă cu data când s-au epuizat acţiunea sau inacţiunea. Dacă infracţiunea sa derulat într-o zonă temporală mai mare de o zi, ea va fi considerată săvârşită în ziua când a luat sfârşit actul de conduită. În raport de această dată se vor aplica toate normele dreptului penal, mai puţin cele care reglementează instituţia recidivei, revocării liberării condiţionate, revocării măsurilor de individualizare a executării pedepselor şi măsurilor educative, înlăturarea beneficiului graţierii, întreruperea termenului prescripţiei şi a celui de reabilitare. Aceste instituţii sunt incidente în raport de data consumării infracţiunii.

81

C. Situaţia premisă. Pentru realizarea conţinutului anumitor infracţiuni, legiuitorul impune preexistenţa unor date ale realităţii, pe care trebuie să se suprapună săvârşirea infracţiunii. Aceste date se referă la anumite stări, situaţii, relaţii sau calităţi, în lipsa cărora este exclusă existenţa infracţiunii. Aşadar, situaţia premisă sau preexistentă este realitatea pe care trebuie să se grefeze săvârşirea infracţiunii, în lipsa căreia aceasta nu poate subzista. În cazul infracţiunilor ce presupun existenţa unei situaţii preexistente analiza infracţiunii trebuie să înceapă cu verificarea acesteia, pentru că orice demers în continuare este lipsit de interes, dacă situaţia premisă nu este realizată. De pildă, în cazul infracţiunii de abuz de încredere este necesară preexistenţa unei relaţii juridice între subiecţii faptei. La fel, în cazul infracţiunii de înşelăciune în varianta emiterii de cecuri fără acoperire este necesară existenţa anterioară a unor raporturi juridice. §7. Latura obiectivă şi latura subiectivă ale conţinutului infracţiunii 7.1. Latura obiectivă

Latura obiectivă a infracţiunii este aspectul exterior al acesteia, adică acea latură a actului de conduită interzis, care se poate observa de către ceilalţi şi constă în acţiunea sau inacţiunea descrisă şi interzisă de norma incriminatoare, rezultatul produs şi raportul cauzal dintre acestea. Aspectul obiectiv al conţinutului constitutiv al infracţiunii este alcătuit din mai multe elemente. Elementele oricărui act de conduită obiectiv sunt: elementul material, urmarea imediată (rezultatul) şi raportul de cauzalitate dintre elementul material şi urmarea imediată. Latura obiectivă mai poate fi denumită latura fizică, perioada externă, conţinutul constitutiv obiectiv sau aspectul fizic. Necesitatea existenţei laturii obiective a infracţiunii rezultă şi din definiţia legală generală a infracţiunii. Fiind o „faptă”, infracţiunea trebuie să se obiectivizeze, deoarece orice faptă are o exteriorizare, adică este perceptibilă în lumea obiectivă, fizică. a) Elementul material (acţiunea sau inacţiunea). Elementul material al laturii obiective a infracţiunii este activitatea interzisă de norma de incriminare (acţiunea sau inacţiunea interzise)96. Una dintre componentele aspectului obiectiv este acţiunea sau inacţiunea interzisă de norma de incriminare. Exteriorizarea manifestării de voinţă a agentului este momentul în care se transpune în practică rezoluţia infracţională (mala cogitatio). Din perspectiva conţinutului său, conduita infracţională exterioară se poate manifesta printr-un comportament activ (pozitiv) sau într-o activitate de abstinenţă (negativă, de abţinere). În funcţie de stadiul evoluţiei manifestării exteriorizate, aceasta poate să ajungă în faza pregătirii, executării sau epuizării. În norma de incriminare, pentru prevederea elementului material, legiuitorul foloseşte două tehnici de reglementare. Acţiunea, în sens restrâns, este o activitate prin care corpul unei persoane iese din pasivitate. Ieşirea din pasivitate poate avea loc prin orice mijloace ce determină mişcarea corpului persoanei făptuitorului, cum ar fi: schimbarea poziţiei anterioare a membrelor superioare sau inferioare, gesturi, cuvinte etc.

96

În doctrină, unii autori pun semnul egalităţii între elementul material al infracţiunii, ca aspect obiectiv (latura obiectivă), şi componenta laturii obiective numită „element material” (acţiunea sau inacţiunea).

82

Lato sensu, prin acţiune se înţelege şi abstenţiunea (inacţiunea), adică omisiunea derulării unui comportament prevăzut de lege. Inacţiunea (omisiunea, abstenţiunea) constă într-un comportament pasiv pe care o persoană îl are deşi ea trebuia să iasă din starea de pasivitate în care se află. Omisiunea poate constitui element material al unei infracţiuni numai dacă legea impune agentului un anumit comportament activ, în sensul că acesta trebuie să efectueze o activitate, iar acesta rămâne în inactivitate. Infracţiunile al căror verbum regens obligă destinatarul să nu aibă o anumită conduită se numesc infracţiuni comisive, deoarece cel obligat desfăşoară o activitate oprită de lege, iar infracţiunile al căror verbum regens obligă destinatarul să iasă din pasivitate şi să îndeplinească o anumită activitate, sunt denumite infracţiuni omisive. Infracţiunile comisive nu-şi pierd această particularitate chiar dacă încălcarea normei de incriminare îmbracă forma inacţiunii pentru că, denumirea este dată de caracterul prohibitiv al normei penale de incriminare. De exemplu, infracţiunea de omor rămâne o infracţiune comisivă chiar dacă moartea victimei este rezultatul unei omisiuni a făptuitorului. La fel, în cazul infracţiunilor omisive, dacă nesocotirea normei de incriminare are loc printr-o acţiune, acestea îşi păstrează specificul de infracţiuni omisive, deoarece norma încălcată este una onerativă. Infracţiunile comisive săvârşite prin inacţiune sunt numite infracţiuni comisive prin omisiune. În cazul acestor specii de infracţiuni se poate discuta, sub imperiul actualului Cod penal, dacă nu aduc atingere principiului legalităţii incriminări, deoarece admiterea faptului ca şi inacţiunea să facă parte din elementul material al unei asemenea infracţiuni poate fi considerată o extindere a aplicării legii penale prin analogie. Majoritatea autorilor consideră însă că nu este o formă de analogie. Spre a elimina această carenţă a actualului Cod penal, legiuitorul a decis ca – prin noul Cod penal – să facă vorbire expresă despre noţiunea de infracţiune comisivă prin omisiune. Conform art.17 din noul Cod Penal, infracţiunea comisivă care presupune producerea unui rezultat se consideră săvârşită şi prin omisiune, în două cazuri: a) când există o obilgaţie legală sau contractuală de a acţiona. Spre exemplu, omorul este o infracţiune comisivă, dar ea poate fi săvârşită şi printr-o inacţiune (dorind să-şi ucidă copilul de vârstă fragedă, mama refuză să-l alăpteze şi copilul moare); b) când autorul omisiunii, printr-o acţiune sau inacţiune anterioară, a creat pentru valoarea socială protejată o stare de pericol care a înlesnit producerea rezultatului. Spre exemplu, o persoană lasă liber un câine periculos într-un parc, iar acesta vatămă un copil. Interesul distincţiei între infracţiunile comisive şi cele omisive priveşte în principal forma vinovăţiei, regulile de determinare a acesteia fiind prezentate anterior (în cadrul secţiunii referitoare la trăsăturile esenţiale ale infracţiunii). În cazul unor infracţiuni, legiuitorul impune ca acţiunea sau inacţiunea să îndeplinească unele cerinţe (esenţiale), în lipsa cărora fapta nu este infracţiune. Cerinţele esenţiale ataşate elementului material pot privi: comiterea faptei într-un anumit loc, într-un anumit timp, prin anumite mijloace etc. Cerinţele esenţiale sunt legate de factorii obiectivi, fără care actul de conduită exteriorizat nu poate realiza conţinutul juridic al infracţiunii.

83

Sunt cazuri în care normele de incriminare pretind ca elementul material al faptei interzise să se exteriorizeze într-o anumită formă, caz în care sunt excluse alte moduri de realizarea a acestuia. Aceste infracţiuni sunt numite infracţiuni în formă închisă, iar cele care pot fi realizate în orice formă sunt denumite infracţiuni în formă liberă b) Urmarea imediată. Urmarea imediată este acea componentă a laturii obiective a infracţiunii ce constă în consecinţa (efectul, rezultatul), prevăzută (sau dedusă) de norma de incriminare, pe care acţiunea sau inacţiunea a produs-o valorii sociale lezate şi relaţiilor sociale generate de aceasta. Normele de incriminare au ca finalitate preîntâmpinarea şi combaterea unor efecte negative ce ar putea surveni asupra valorilor sociale şi relaţiilor sociale generate de acestea. Rezultatul nociv vizat a fi prevenit sau contracarat de normele de incriminare se poate înfăţişa ca o schimbare fizică, materială, a realităţii înconjurătoare sau ca o modificare de ordin spiritual, moral. Valoarea socială ocrotită poate fi lezată efectiv, cum este în cazul infracţiunii de distrugere, sau poate fi numai periclitată, cum este în cazul infracţiunii de ameninţare, funcţie de împrejurarea dacă valoarea socială vizată are sau nu o existenţă materială. Urmarea imediată nu se confundă cu efectele subsecvente sau ulterioare realizării infracţiunii, deoarece acestea nu intră în latura obiectivă a infracţiunii. Urmarea imediată este o componentă a laturii obiective de care depinde fiinţa infracţiunii, în timp ce consecinţele ulterioare sunt doar elemente circumstanţiale, cu caracter accidental, care pot fi prezente sau nu. Lipsa acestor elemente circumstanţiale va avea ca efect doar excluderea existenţei conţinutului agravat sau atenuat al infracţiunii. În cazul infracţiunilor pentru care legea pretinde un rezultat fizic, acesta trebuie să se producă, deoarece altfel fapta nu va fi infracţiune, sau va rămâne în stare de tentativă. Doctrina numeşte aceste infracţiuni, infracţiuni de rezultat (numite şi infracţiuni materiale). În schimb, în cazul infracţiunilor pentru existenţa cărora legea nu impune producerea unui rezultat material, fapta respectivă va fi infracţiune fără ca în lumea înconjurătoare să aibă loc vreo modificare fizică. Literatura de specialitate denumeşte aceste infracţiuni, infracţiuni de pericol (numite şi infracţiuni formale). c) Legătura de cauzalitate. Legătura de cauzalitate între elementul material şi urmarea imediată este acea componentă a laturii obiective ce constă în relaţia (raportul, legătura) de la cauză la efect ce trebuie să existe între cele două elemente ale laturii obiective. Deşi legiuitorul nu prevede expres această componentă în cadrul laturii obiective a conţinutului infracţiunii, existenţa sa este dedusă din normele incriminatoare care, mai ales în cazul infracţiunilor ce produc vătămări fizice (infracţiunile materiale), o presupun implicit. Relaţia cauzală (nexum cauzal) este acel raport între două fenomene în care unul precede şi determină pe celălalt. Primul fenomen poartă denumirea de fenomen-cauză, iar cel de-al doilea este denumit fenomen-efect. Legătura de cauzalitate nu se confundă cu raportul de interdependenţă şi nici cu raportul de condiţionare. Raportul de interdependenţă este acea specie de legătură între două fenomene ce presupune că unul dintre ele este dependent de celălalt. Raportul de condiţionare este acea relaţie între două fenomene, în cadrul căreia unul dintre fenomene ajută, înlesneşte sau favorizează apariţia celuilalt fenomen.

84

Raportul de cauzalitate trebuie cercetat numai în cazul infracţiunilor îndreptate împotriva unor valori sociale ce au existenţă materială (infracţiunile materiale). În schimb, în cazul infracţiunilor ce aduc atingere unor valori sociale neexprimate material (infracţiunile formale), legătura de cauzalitate rezultă din săvârşirea faptei (ex re). Stabilirea raportului de cauzalitate, în majoritatea cazurilor, nu ridică dificultăţi, dar sunt unele speţe care pun problema determinării existenţei acestuia datorită condiţiilor speciale în care sunt săvârşite faptele în cauză. 7.2. Latura subiectivă Elementul subiectiv (vinovăţia) al infracţiunii a fost deja examinat în cadrul temei „trăsăturile esenţiale ale infracţiunii”, motiv pentru care face trimitere la acel paragraf. Ne mărginim aici să arătăm că, dacă în norma de incriminare este prevăzută o anumită condiţie referitoare la latura subiectivă a infracţiunii, lipsa acesteia poate conduce la inexistenţa infracţiunii sau a formei, variantei ori modalităţii respective. De pildă, pentru întrunirea elementelor infracţiunii de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi trebuie îndeplinită condiţia ca discrimina-rea să se facă pe temei de rasă, naţionalitate etc. §8. Formele infracţiunii intenţionate după fazele desfăşurării activităţii infracţionale 8.1. Aspecte generale Procesul săvârşirii unei infracţiuni intenţionate parcurge două perioade: perioada internă (psihică) şi perioada externă (fizică). Perioada internă are trei momente sau etape cu relevanţă penală, respectiv: etapa apariţiei ideii comiterii infracţiunii, etapa deliberării şi etapa deciziei sau rezoluţiei infracţionale. Fiind o specie de comportament uman, infracţiunea are o derulare spaţio-temporală. Procesul infracţional începe odată cu încolţirea gândului de a săvârşi o infracţiune. Subsecventă momentului apariţiei ideii de a săvârşi infracţiunea este etapa deliberării. În această etapă făptuitorul cântăreşte motivele favorabile sau nefavorabile săvârşirii infracţiunii. Momentul cumpănirii motivelor pro şi contra săvârşirii infracţiunii este unul de „luptă psihică”, care se soldează cu trecerea la ultima etapă a perioadei interne a infracţiunii – rezoluţia infracţională. Hotărârea infracţională este etapa finală a laturii subiective a infracţiunii şi constă în luarea deciziei de săvârşire a acesteia. Perioada internă are, uneori, şi o exteriorizare fie prin aşa-numita „fază oratorie”, fie prin faptul că luarea rezoluţiei delictuale s-a făcut în comun de către mai multe persoane. Într-adevăr, unii infractori aduc la cunoştinţa altor persoane rezoluţia lor infracţională. Faza oratorie constă în comunicarea deciziei infracţionale altor persoane. Această fază oratorie, adiacentă perioadei interne, nu este una obligatorie cum sunt cele trei etape analizate anterior. În cazurile când la săvârşirea unei infracţiuni participă mai multe persoane, momentul luării hotărârii infracţionale are şi o manifestare externă. Precizăm însă că perioada internă are loc numai în cazul infracţiunilor săvârşite cu intenţie.

85

Dacă totul se opreşte la perioada internă, procesele psihice ce au avut loc rămân în afara interesului dreptului penal. Numai în cazul fazei oratorii şi în situaţia luării rezoluţiei infracţionale de către mai multe persoane, perioada internă poate avea relevanţă juridică penală. Spre exemplu, dacă faza publică îmbracă haina unei infracţiuni de sine stătătoare, cum este cazul infracţiunii de instigare publică şi apologia infracţiunilor. Deşi, din punct de vedere metodologic, analiza conţinutului infracţiunii se face prin divizarea sa în cele două laturi – obiectivă şi subiectivă – acestea nu trebuie considerate ca entităţi izolate, deoarece ele se condiţionează reciproc, neputând exista o infracţiune fără vreuna dintre ele. Chiar dacă, latura morală poate fiinţa fără latura obiectivă, în lipsa acesteia din urmă prima rămâne fără nici un efect pe planul dreptului penal. Pe de altă parte, simpla existenţă obiectivă a unei fapte este nerelevantă penal dacă nu are corespondenţă subiectivă, pentru că fapta ce constituie infracţiune nu este o simplă manifestare exterioară, ci este o activitate conştientă şi voită. Conduita omului însă nu are relevanţă penală decât dacă se exteriorizează prin vătămarea sau periclitarea valorilor sociale. Aspectul extern al infracţiunii se numeşte perioada externă a infracţiunii (actus reus). Perioada externă a infracţiunii poate fi divizată în trei faze, respectiv: faza pregătirii infracţiunii, faza executării infracţiunii şi faza urmărilor infracţiunii. Faza actelor preparatorii (actelor de pregătire sau premergătoare) constă în activitatea făptuitorului de creare a condiţiilor săvârşirii infracţiunii prin pregătirea materială sau morală a acesteia. Actele de pregătire a infracţiunii deşi marchează debutul drumului infracţional (iter criminis), dar nu cuprinde activităţi de executare a elementului material al infracţiunii. Faza executării infracţiunii este cea de a doua fază a drumului infracţiunii şi constă în transpunerea în practică a deciziei săvârşirii infracţiunii prin realizarea laturii obiective sub aspectul elementului material al acesteia. Această fază a infracţiunii poate ajunge în două stadii de evoluţie, respectiv de realizare parţială (tentativă întreruptă) sau totală (tentativă terminată) a elementului material. Faza urmărilor este aceea în care se produc efectele sau consecinţele acţiunii ori inacţiunii făptuitorului. Această fază începe după executarea în întregime a elementului material şi se finalizează în momentul producerii rezultatului infracţiunii. Precizăm că nu toate infracţiunile permit cele trei faze de derulare a activităţii infracţionale. De exemplu, faza actelor de pregătire nu este posibilă în cazul infracţiunilor de inacţiune, iar faza urmărilor lipseşte în cazul tentativei. În funcţie de gradul evoluţiei perioadei externe, infracţiunea poate îmbrăca patru forme: forma actelor de pregătire; forma tentativei; forma consumată şi forma epuizată. 8.2. Actele preparatorii (de pregătire) A. Noţiune. Actele preparatorii reprezintă prima fază a perioadei externe a infracţiunii şi constau în activităţile desfăşurate de persoana care vrea să săvârşească o infracţiune prin care creează condiţiile prielnice (favorabile) săvârşirii acesteia. Actele preparatorii sunt o formă atipică sau imperfectă a infracţiunii, deoarece

86

iter criminis (drumul infracţional) nu este străbătut în întregime, ci numai în parte, respectiv până la limita inferioară a actelor de executare. Pentru desemnarea activităţilor de creare a condiţiilor favorabile săvârşirii infracţiunii în teorie şi practică se mai folosesc expresiile „acte de pregătire” sau „acte premergătoare săvârşirii infracţiunii”. Activitatea prealabilă săvârşirii infracţiunii se compune din acte de procurare de mijloace sau instrumente, de adaptare a acestora, de culegere de date despre locul şi timpul săvârşirii infracţiunii etc. Menirea activităţii de pregătire a infracţiunii este de a facilita săvârşirea infracţiunii prin crearea condiţiilor ca aceasta să aibă loc cu succes. Activitatea de pregătire, deşi posibilă la majoritatea infracţiunilor, nu este întâlnită la orice infracţiune. B. Condiţiile actelor preparatorii. Deşi instituţia actelor preparatorii nu este reglementată, totuşi, din analiza instituţiei tentativei şi a altor instituţii de drept penal, se pot desprinde şi trasa condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un anumit act pentru a fi act de pregătire a infracţiunii. Condiţiile actelor preparatorii sunt: actul să constea într-o activitate de pregătire a săvârşirii infracţiunii; actul să aibă caracter univoc; actul să constea într-o activitate care nu intră în cuprinsul elementului material al infracţiunii; actul să fie realizat cu intenţie directă; actul preparator să fie efectuat de către cel care va săvârşi infracţiunea. C. Felurile actelor preparatorii. După criteriul naturii lor actele preparatorii pot fi: acte preparatorii materiale şi acte preparatorii morale. Actele preparatorii materiale constau în activităţi fizice de procurare, adaptare sau producere a mijloacelor sau instrumentelor pentru săvârşirea infracţiunii, precum şi în luarea unor măsuri de îngreunare a descoperirii faptei sau pentru asigurarea folosului infracţiunii. De exemplu, adaptarea unei chei, procurarea unei substanţe letale , producerea unui instrument tăietor etc. Actele preparatorii morale constau în activităţi de culegere de date sau informaţii despre locul, timpul sau obiectul infracţiunii, despre subiectul pasiv al infracţiunii sau împrejurările săvârşirii infracţiunii, precum şi luarea unor măsuri de îngreunare a descoperirii faptei sau pentru asigurarea folosului infracţiunii. De pildă, culegerea unor informaţii despre orarul schimbării pazei de la locul unde urmează să se comită infracţiunea, culegerea unor date despre starea materială a victimei etc. În funcţie de criteriul tratamentului penal actele preparatorii sunt: acte preparatorii neincriminate şi acte preparatorii incriminate. D. Tratamentul penal al actelor preparatorii. Atât legislaţiile cât şi autorii au poziţii diferite faţă de tratamentul penal al actelor preparatorii. Unii autori susţin teza incriminării actelor preparatorii, invocând următoarele argumente: actele de pregătire creează condiţii favorabile producerii rezultatului periculos; multe dintre actele de pregătire au caracter univoc; activitatea periculoasă ar fi curmată din faşă; prin neincriminarea actelor preparatorii ar fi încurajaţi infractorii înrăiţi care, ştiind că aceste acte nu sunt sancţionate, îşi pot pregăti cu răbdare şi perseverenţă comiterea infracţiunii etc. Majoritatea autorilor şi legislaţiilor nu acceptă, de principiu, teza incriminării actelor preparatorii. În combaterea punctului de vedere ce susţine incriminarea – nelimitată sau limitată – a actelor preparatorii se invocă următoarele argumente: de cele mai multe ori actele preparatorii sunt echivoce; actele de pregătire a infracţiunii nu prezintă o periculozitate sporită; în multe cazuri făptuitorul care a

87

efectuat acte de pregătire renunţă la săvârşirea infracţiunii etc. Cel mai important argument, care poate fi invocat împotriva neincriminării de principiu a actelor de pregătire, este acela că incriminarea actelor de pregătire ar fi o „stimulare” la comiterea infracţiunii, atâta timp cât activitatea de pregătire este oricum sancţionată. Codul penal român nu incriminează actele preparatorii decât în mod excepţional, când vădesc o periculozitate socială sporită. Aceste cazuri sunt următoarele: a) Incriminarea actelor de complicitate anterioară. Dacă alături de autor (sau coautori) au mai participat şi alte persoane care au înlesnit săvârşirea infracţiunii, activitatea acestora îmbracă forma complicităţii anterioare şi se sancţionează;

b) Incriminarea actelor preparatorii prin asimilare cu tentativa. În cazul unor infracţiuni deosebit de periculoase, legiuitorul incriminează actele de pregătire prin asimilare cu tentativa. De exemplu, în cazul infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, se sancţionează şi producerea sau procurarea mijloacelor, a instrumentelor sau luarea de masuri in vederea comiterii faptei de lipsire de libertate în mod ilegal; c) Incriminarea actelor preparatorii prin integrarea în conţinutul infracţiunii pe care subiectul şi-a propus să o comită sau ca infracţiuni de sine stătătoare. A treia modalitate de incriminare utilizată de legiuitor este cea de incriminare prin integrarea în conţinutul infracţiunii pe care subiectul şi-a propus să o comită sau ca infracţiuni autonome. E. Infracţiuni la care nu sunt posibile actele preparatorii. Actele preparatorii nu sunt posibile în cazul următoarelor infracţiuni: a) Cazul infracţiunilor al căror element material îmbracă forma inacţiunii. În cazul infracţiunilor de inacţiune actele preparatorii nu sunt posibile deoarece pregătirea comiterii infracţiunii presupune activităţi care îmbracă forma acţiunii. De exemplu, nu sunt posibile actele de pregătire în cazul infracţiunii de nedenunţare sau omisiunii încunoştinţării organelor judiciare etc.; b) Cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, cu intenţie indirectă sau cu praeterintenţie. În cazul acestor infracţiuni nu sunt posibile activităţi de pregătire deoarece efectuarea unor acte de creare a condiţiilor favorabile săvârşirii unei infracţiuni exclude indiferenţa sau neglijenţa faţă de rezultatul infracţiunii. Dacă făptuitorul nu prevede sau nu urmăreşte un anumit scop nu există o activitate de pregătire a infracţiunii; c) Cazul infracţiunilor al căror element material constă într-o activitate de pregătire. În cazul infracţiunilor al căror element material constă într-o activitate preparatorie nu sunt posibile actele de pregătire. 8.3. Tentativa A. Noţiune. Tentativa este acea formă a infracţiunii, după fazele desfăşurării acesteia în timp, care constă în punerea în executare a hotărârii (intenţiei) de a săvârşi infracţiunea, executare care este întreruptă sau nu-şi produce efectul.

Tentativa face parte din faza executării infracţiunii, deoarece ea presupune realizarea în întregime sau în mod parţial a elementului material al infracţiunii. Alături de actele de pregătire, tentativa este cea de a doua formă imperfectă a

88

infracţiunii, dar care se află într-un stadiu superior al evoluţiei comiterii infracţiunii. Tentativa este singura dintre formele infracţiunii, în funcţie de criteriul fazelor de derulare, care este reglementată în Partea generală a Codului penal. Fiind o faptă realizată parţial, tentativa are un tratament penal diferit faţă de cel al infracţiunii consumate. Precizăm că exprimări de genul „tentativă nereuşită”, „tentativă eşuată” etc., folosite în limbajul curent sunt pleonastice în contextul instituţiei analizate, motiv pentru care nu pot fi acceptate în dreptul penal. B. Condiţiile tentativei. Din definiţia tentativei reiese că pentru existenţa acestei forme a infracţiunii trebuie îndeplinite următoarele condiţii: a) Existenţa intenţiei de a săvârşi infracţiunea. Tentativa presupune ca făptuitorul să fi prevăzut rezultatul activităţii sale şi să-l fi urmărit; b) Punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea. Condiţia punerii în executare a intenţiei de a comite infracţiunea presupune efectuarea unei activităţi de realizare a elementului material al infracţiunii. Sunt activităţi de realizare a elementului material al infracţiunii numai acelea care sunt orientate, direct sau indirect, spre obiectul infracţiunii şi care sunt univoce în privinţa finalităţii agentului. Dacă orientarea acţiunii nu este clară spre obiectul infracţiunii, activitatea în cauză este fie un act de pregătire, fie o activitate de altă natură, dar nu una de executare a intenţiei infracţionale; c) Întreruperea executării elementului material ori neproducerea rezultatului. Fiind o formă intermediară de infracţiune, tentativa presupune ca, după punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, din motive ce exced voinţei făptuitorului, executarea să fie curmată sau, deşi dusă până la capăt, rezultatul să nu survină. Deci, cauzele întreruperii executării sau neproducerii efectului să fie independente de voinţa făptuitorului. În cazul în care făptuitorul întrerupe de bună voie rezultatul ori împiedică apariţia lui, el va beneficia de incidenţa desistării sau împiedicării rezultatului – cauză de nepedepsire; d) Incriminarea tentativei. Fără a intra aici în detalii, arătăm că una dintre condiţiile de existenţă a tentativei este şi ca aceasta să fie prevăzută de legea penală, adică să fie incriminată. În caz contrar, deşi există o punere în executare a comiterii infracţiunii (tentativă, în sens curent), întreruptă sau lipsită de efect, aceasta nu are relevanţă penală, deci nu există tentativă în sens penal, adică sancţionată. E. Modalităţile tentativei. În funcţie gradul de realizare a elementului material, tentativa poate fi întreruptă (imperfectă, neterminată) sau perfectă (fără efect, fără rezultat, terminată). În funcţie de caracterul cauzelor ce determină neconsumarea infracţiunii tentativa este: tentativă proprie, tentativă relativ improprie şi tentativă absolut improprie. a) Tentativa întreruptă. Tentativa întreruptă este acea modalitate a tentativei ce constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, executare care este întreruptă înainte de efectuarea în întregime a elementului material. De exemplu, o persoană smulge arma din mâna celui care începuse să apese pe trăgaci pentru a ucide victima, intervenţie care a oprit continuarea acţiunii de tragere asupra victimei. Cauzele care opresc continuarea executării elementului material al infracţiunii pot fi dintre cele mai diverse, dar trebuie să excludă voinţa făptuitorului. Cauzele ce opresc continuarea realizării elementului material al infracţiunii pot fi grupate

89

în: cauze de natură umană, când întreruperea executării se datorează activităţii unei persoane fizice; cauze privind reacţia animalelor; cauze naturale. De pildă: declanşarea unui sistem de alarmă, rezistenţa unor obiecte, apariţia paznicului, o alunecare de teren, apariţia unui câine etc. b) Tentativa fără efect (perfectă). Tentativa fără efect este acea modalitate a tentativei ce constă în executarea în întregime a elementului material al infracţiunii, însă nu se produce rezultatul. Ca şi în cazul tentativei întrerupte, şi în cazul tentativei perfecte consumarea infracţiunii nu are loc din cauze independente de voinţa făptuitorului. De pildă, după administrarea unei cantităţi de otravă victimei, aceasta foloseşte un antidot şi se salvează. c) Tentativa proprie. Tentativa proprie este acea modalitate a tentativei ce constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, folosindu-se instrumente sau mijloace idonee, dar infracţiunea nu se consumă datorită apariţiei unei cauze independente de voinţa făptuitorului. Aşadar, în cazul tentativei proprii, cu toate că există condiţiile executării şi producerii rezultatului, acesta nu survine totuşi. Neconsumarea infracţiunii, în cazul tentativei proprii, se datorează unor cauze independente de instrumentele sau mijloacele utilizate ori de voinţa făptuitorului. De exemplu, făptuitorul execută foc asupra victimei dar aceasta reuşeşte in extremis să evite împuşcarea, deoarece sesizase intenţia agentului. d) Tentativa relativ improprie. Tentativa relativ improprie este acea modalitate a tentativei ce constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, executare care nu-şi produce rezultatul din cauza defectuozităţii sau insuficienţei mijloacelor folosite ori din cauza lipsei obiectului de la locul de unde credea făptuitorul că se află. În cazul tentativei relativ improprii, neconsumarea infracţiunii este relativă, iar nu sigură, pentru că desăvârşirea infracţiunii putea avea loc. Defectuozitatea mijloacelor înseamnă o imperfecţiune materială sau morală a mijloacelor utilizate de infractor la săvârşirea infracţiunii, care altminteri ar fi fost apte să conducă la consumarea infracţiunii. Insuficienţa mijloacelor înseamnă că acestea nu sunt îndeajuns pentru realizarea elementului material sau pentru producerea rezultatului infracţiunii, deşi prin natura lor sunt idonee să determine consumarea infracţiunii proiectate. În cazul când obiectul lipseşte de la locul unde credea făptuitorul că se află, lipsa acestuia este relativă, în sensul că obiectul nu găseşte la locul crezut de făptuitor, însă el se află întru-un alt loc. Dacă obiectul nu se mai află în fiinţă atunci tentativa devine absolut improprie. e) Tentativa absolut improprie (actele de executare fără relevanţă penală). Tentativa absolut improprie există în cazul în care imposibilitatea consumării infracţiunii este consecinţa modului cum a fost concepută executarea. Am folosit denumirea de tentativă absolut improprie pentru faptul că este o utilizată în literatura de specialitate, însă expresia nu este riguroasă, deoarece tentativă există, dar nu este incriminată. Pentru a evita folosirea unei expresii inadecvate, s-ar putea utiliza expresia „acte de executare nerelevante penal”. Expresia legală „nu există tentativă” este neadecvată. Formularea legală nu acoperă întreaga gamă de cazuri care ar fi trebuit incluse în noţiunea de tentativă absolut improprie, de aceea credem că imposibilitatea consumării se datorează: insuficienţei absolute a mijloacelor folosite; defectuozităţii absolute a mijloacelor

90

utilizate; inexistenţei absolute a obiectului infracţiunii; modalităţii absurde de concepere a executării infracţiunii.

Relativ la modalităţile tentativei, precizăm că – exceptând tentativa absolut improprie – ele nu mai sunt prevăzute în noul Cod penal. Legiuitorul a considerat că menţinerea lor este inutilă câtă vreme, sub aspect practic, sunt irelevante motivele pentru care nu se produce rezultatul, dacă aceste motive nu ţin de voinţa făptuitorului. Această opţiune a noului Cod penal nu semnifică, desigur, că tentativă întreruptă sau cea perfectă, tentativa proprie sau cea relativ improprie nu s-ar mai sancţiona, ci denotă doar o simplificare a cadrului normativ în materie. F. Infracţiuni la care tentativa nu este posibilă. a) Imposibilitatea existenţei tentativei datorită specificului elementului material: 1. Infracţiunile omisive nu permit existenţa tentativei deoarece nerealizarea obligaţiei legale echivalează cu întrunirea laturii obiective a infracţiunii respective. De exemplu, omisiunea sesizării organelor judiciare; 2. Infracţiunile instantanee, fiind infracţiuni care nu au o desfăşurare în timp, nu permit tentativa. În doctrină s-a discutat dacă infracţiunile continue şi de obicei pot fi săvârşite şi în forma atipică a tentativei. Dacă se stabileşte voinţa agentului de a continua activitatea pornită sau de a repeta actul se realizează întregul conţinut al tentativei. b) Imposibilitatea existenţei tentativei datorită specificului elementului subiectiv. Tentativa nu este posibilă, din cauza particularităţilor elementului subiectiv, la următoarele categorii de infracţiuni: infracţiunile din culpă; infracţiunile praeterintenţionate; infracţiunile săvârşite cu intenţie indirectă. În ceea ce priveşte posibilitatea existenţei tentativei la infracţiunile comise cu intenţie indirectă, opinia majoritară este în sensul că la aceste infracţiuni tentativa este posibilă. c) Alte cazuri. Alte infracţiuni nu permit existenţa tentativei din cauza specificului acestora sau voinţei legiuitorului. Sunt asemenea infracţiuni: infracţiunile ale căror acte preparatorii au fost incriminate ca infracţiuni autonome (de pildă, infracţiunea de luare de mită); infracţiunile a căror fază de executare este asimilată cu fapta consumată (de exemplu infracţiunea de atentat contra unei colectivităţi); infracţiunile de rezultat potenţial. G. Tratamentul penal al tentativei. Legiuitorul român a adoptat sistemul incriminării limitate a tentativei, adică incriminarea tentativei doar la infracţiunile foarte periculoase social. 8.4. Desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului Desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului sunt cauze de nepedepsire constând în renunţarea de bună voie la continuarea executării elementului material sau în zădărnicirea producerii rezultatului infracţiunii după terminarea executării. Nu se pedepseşte făptuitorul care s-a desistat ori a împiedicat, din proprie iniţiativă, mai înainte de descoperirea faptei, producerea rezultatului. Dacă actele îndeplinite până în momentul desistării sau împiedicării producerii rezultatului constituie o altă infracţiune, se aplică pedeapsa pentru acea infracţiune.

91

La cele două ipoteze mai sus arătate, în care făptuitorul nu se pedepseşte, noul Cod penal adaugă o a treia: cea în care, mai înainte de descoperirea faptei, făptuitorul încunoştiinţează autorităţile de comiterea acesteia, astfel încât consumarea să poată fi împiedicată. Reţine atenţia că, în această ipoteză, pentru nepedepsirea autorului nu se cere ca infracţiunea să nu se fi consumat. Legea pretinde doar ca, urmare a anunţării autorităţilor de către autor, împiedicarea consumării faptei să fie posibilă sub aspect obiectiv. Dacă împiedicarea consumării infracţiunii este posibilă, dar în concret ea nu s-a realizat (spre exemplu, din neglijenţă, organul de urmărire penală acţionează tardiv), autorul nu se va pedepsi întrucât el a încunoştiinţat autorităţile, iar consumarea infracţiunii a fost posibilă. 8.5. Infracţiunea consumată A. Noţiune. Prin infracţiune consumată se înţelege acea formă a infracţiunii care realizează conţinutul tipic al infracţiunii, adică conţinutul integral al acesteia. Deşi nu este reglementată, ca instituţie autonomă, indirect, toate instituţiile Părţii generale a Codului penal vizează infracţiunea consumată, care este etalonul infracţiunilor. Infracţiunea este consumată dacă peste latura subiectivă a conţinutului constitutiv se pliază perfect latura obiectivă, cu elementele sale – elementul material, urmarea imediată şi raportul de cauzalitate între elementul material şi urmarea imediată. B. Momentul consumării infracţiunii. În cazul oricărei infracţiuni este foarte important să se determine momentul când aceasta s-a consumat. Momentul consumării infracţiunii diferă la infracţiunile de rezultat faţă de infracţiunile de pericol. Infracţiunile de pericol (formale) au ca moment al consumării momentul când s-a terminat executarea elementului material al infracţiunii, deoarece în această zonă temporală survine şi starea de pericol social. De exemplu, infracţiunea de violare a domiciliului se consumă în momentul când s-a terminat acţiunea de pătrundere în domiciliul altuia. Dacă infracţiunea formală este una de inacţiune, consumarea are loc în clipa când obligaţia de a ieşi din pasivitate a fost încălcată. Infracţiunile de rezultat (materiale) se consumă în momentul producerii urmării fizice specifice infracţiunii respective. Consumarea infracţiunii nu se confundă cu data săvârşirii acesteia, deoarece, deşi în majoritatea cazurilor cele două momente se suprapun, sunt şi cazuri în care acestea nu coincid. De pildă, în cazul infracţiunilor de rezultat, când acesta survine ulterior realizării elementului material al laturii obiective (diferenţa temporală fiind de cel puţin o zi), data săvârşirii infracţiunii este cea din momentul realizării în întregime a elementului material, pe când momentul consumării se extinde şi fapta se epuizează abia la data apariţiei rezultatului.

8.6. Infracţiunea epuizată A. Noţiune. Infracţiunea epuizată – sau fapt epuizat – este acea formă atipică a infracţiunii care, după momentul consumării, prin prelungirea elementului material sau în cadrul unui proces firesc, produce urmări noi. Infracţiunea fapt

92

epuizat este o specie de infracţiune care depăşeşte momentul consumării infracţiunii, desfăşurându-se în timp, în continuare, până la un alt moment, numit momentul epuizării.

B. Momentul epuizării infracţiunilor susceptibile de epuizare. Momentul epuizării infracţiunilor susceptibile de epuizare este cel când orice urmare a infracţiunii, survenită după momentul consumării, a încetat să mai apară. Altfel spus, epuizarea infracţiunii are loc la data la care au încetat consecinţele imediate ale infracţiunii. Au moment al epuizării toate infracţiunile care au o desfăşurare în timp peste momentul consumării. Infracţiunile continue se consumă în momentul în care s-a realizat în totalitate latura obiectivă a infracţiunii respective şi se epuizează în clipa în care a luat sfârşit executarea, adică a încetat acţiunea sau inacţiunea specifică. Infracţiunile progresive se consumă în momentul producerii rezultatului iniţial şi se epuizează în momentul în care se produce ultima urmare imediată. Infracţiunile de obicei se consumă în momentul în care făptuitorul a realizat suficiente acte ca să realizeze elementul material al infracţiunii şi se epuizează când făptuitorul încetează activitatea specifică. Infracţiunile continuate se consumă la data când s-au comis cel puţin două fapte care fiecare în parte realizează conţinutul aceleaşi infracţiuni şi se epuizează în momentul în care s-a realizat latura obiectivă a ultimei fapte de aceeaşi specie. Momentul epuizării infracţiunii este foarte important pentru că, uneori, în funcţie de acest moment se apreciază şi efectele juridice, considerându-se că infracţiunea fapt epuizat a fost săvârşită la data când s-a produs ultimul rezultat. 8.7. Formele, variantele şi modalităţile infracţiunii A. Forma tip sau de bază a infracţiunii. Forma tip a infracţiunii este configuraţia de bază a unei infracţiuni în raport de care legiuitorul construieşte variante agravate, atenuate sau calificate ale acesteia. Forma tipică a infracţiunii mai este denumită formă de bază sau simplă. Pentru incriminarea faptelor periculoase din punct de vedere social, legiuitorul descrie elementele acestora în normele de incriminare, în forma conţinutului tipic al infracţiunii. Orice normă de incriminare cuprinde cel puţin o formă a infracţiunii şi, eventual, una sau mai multe variante, care incriminează fapta respectivă cu luarea în considerare a gradului de pericol social mai ridicat sau mai scăzut, al faptei ori făptuitorului. Forma tip a infracţiunii se află înscrisă în primul alineat al articolului de lege, ea fiind modelul în funcţie de care vor fi incriminate variaţiunile acesteia. Forma de bază a infracţiunii reflectă un grad de pericol social mediu. B. Variantele infracţiunii. Variantele infracţiunii sunt aspecte accidentale ale acesteia, construite prin derivaţie de la forma tipică a infracţiunii. Variantele infracţiunii, de regulă, sunt mai periculoase socialmente comparativ cu forma de bază a acesteia, caz în care poartă denumirea de variante agravante. În situaţia în care varianta infracţiunii este mai puţin periculoasă decât forma de bază ea se numeşte variantă atenuantă. În cazul în care legiuitorul stabileşte şi sancţionează varianta agravată într-un articol separat, varianta infracţiunii se numeşte variantă calificată.

93

Construcţia variantelor derivate ale infracţiunii se realizează prin adăugarea la conţinutul variantei de bază a unor condiţii referitoare la obiectul infracţiunii, subiecţii infracţiunii, locul sau timpul săvârşirii infracţiunii, situaţia premisă etc.. În funcţie de împrejurarea, dacă este agravantă sau atenuantă, legiuitorul sporeşte, scade sau schimbă natura sancţiunii penale aplicabile respectivei variante a infracţiunii. C. Modalităţile infracţiunii. Modalităţile infracţiunii sunt felurile în care poate fi realizat elementul material al infracţiunii. Fiecare variantă sau formă ale infracţiunii poate fi săvârşită în una sau mai multe modalităţi. Modalităţile infracţiunii sunt: normative şi de fapt. Modalităţile normative ale sunt formele de realizare a infracţiunii, prevăzute de lege. Modalităţile normative ale infracţiunii pot fi plurale sau unice, în funcţie de diversele specii de infracţiuni prevăzute de lege. Realizarea mai multor modalităţi ale elementului material nu atrage o pluralitate de infracţiuni şi nici de sancţiuni penale. Modalităţile faptice ale infracţiunii sunt acelea în care se prezintă obiectiv fapta ce constituie infracţiune.

§9. Aplicaţii practice 1. Conform art.197 alin.1 Cod penal, violul constă în actul sexual de orice natură cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa. În fapt, s-a reţinut că numitul C.N., după ce a luat hotărârea de a avea raport sexual cu numita D.E., a încercat să iabă un astfel de raport, propunând femeii să se deplaseze la el acasă în acest scop. Numita D.E. a refuzat în mod ferm. Numitul C.N. a insistat, dar D.E. a reacţionat, înjurându-l, moment în care C.N. a abandonat hotărârea luată. Ulterior, numita D.E. a mers la o unitate de poliţie, unde a depus plângere prealabilă împotriva numitului C.N. pentru comiterea tentativei la infracţiunea de viol. Să se arate dacă numitul C.N. a comis sau nu această infracţiune. Soluţia: Conform art.17 Cod penal, infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală. În speţă, inculpatul C.N. şi-a propus şi a încercat să aibă raport sexual cu numita D.E., însă nu a folosit constrângerea. Dimpotrivă, a cerut consimţâmântul victimei, insistând în acest sens. Fiind refuzat, a abandonat hotărârea luată. Întrucât legea penală sancţionează ca tentativă la viol încercarea de a avea raport sexual, dar numai dacă se realizează prin constrângerea victimei sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, fapta numitului C.N. nu constituie infracţiune întrucât nu este o faptă prevăzută de legea penală. 2. În sarcina inculpatului G.F. s-a reţinut că, în seara zilei de 22.08.2009, fiindu-i teamă că imobilul în care locuia ar putea fi vizat de hoţi, a conectat la tensiunea electrică de 220 V gardul de sârmă ce îi împrejmuia casa. Despre aceasta, inculpatul a încunoştiinţat vecinii. În ziua următoare, inculpatul G.F. a părăsit localitatea în care domicilia, plecând în concediu în străinătate împreună cu familia.

94

În ziua de 25.08.2009, copilul S.M. (ai cărui părinţi erau vecini cu inculpatul) s-a jucat în apropierea casei lui G.F. şi, atingând sârma, a fost electrocutat şi a murit. Inculpatul a fost trimis în judecată pentru comiterea infracţiunii de omor. Instanţa a schimbat încadrarea juridică în infracţiunea de ucidere din culpă şi a condamnat pe inculpat pentru această din urmă infracţiune. Arătaţi dacă soluţia instanţei este sau nu corectă.

Soluţia: Hotărârea instanţei este greşită. Chiar dacă inculpatul nu a urmărit uciderea victimei, ci doar protejarea casei de eventuali hoţi, modul său de a acţiona şi mijloacele pe care le-a folosit dovedesc că a prevăzut şi a acceptat posibilitatea producerii morţii unei persoane, prin atingerea gardului conectat la reţaua de tensiune electrică de 220 V. Însuşi faptul că a informat vecinii asupra măsurii pe care a luat-o pentru protejarea locuinţei denotă că a prevăzut rezultatul periculos şi, înţelegând să nu renuţe la măsura luată, l-a acceptat. În consecinţă, fapta constituie omor comis cu intenţie indirectă. 3. În sarcina numitului D.O. s-a reţinut că, după ce a luat cunoştinţă despre faptul că numitul R.H. avea de vânzare un sistem audio-video foarte performant, în scopul de a sustrage acel bun, s-a informat asupra familiei acestuia şi a aflat că avea un copil care era elev în clasa a II-a la o şcoală generală din mun. Cluj-Napoca. Cu intenţia de a fura bunul, D.O. a mers la şcoala unde învăţa copilul numitului R.H. şi, dându-se drept rudă a acestuia şi, invocând un eveniment tragic produs în familie, a cerut învăţătoarei să permită copilului să meargă cu el acasă. Dându-şi seama că D.O. nu îl cunoaştea pe copil, învăţătoarea a refuzat să îl învoiască. Să se arate cum trebuie calificată fapta numitului D.O. Soluţia: Conform art.20 Cod penal, tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul. Cu alte cuvinte, tentativa presupune un început de executare a acţiunii ce reprezintă elementul material al laturii obiective a infracţiunii, deci un act de executare a conduitei interzise de legea penală. În cazul furtului (art.208 Cod penal), elementul material este dat de acţiunea de luare a unui bun. În speţă, numitul D.O. nu a întreprins nici un act material specific luării bunului, ci a efectuat numai activităţi menite a crea condiţiile optime pentru sustragerea sistemului audio-video: informarea asupra familiei viitoarei victime, încercarea de a determina copilul victimei să-l însoţească la domiciliul acesteia. În sarcina sa nu se poate reţine însă niciun act de executare a acţiunii de luare a unui bun. În consecinţă, fapta numitului D.O. constituie acte preparatorii neicriminate, iar nu tentativă la infracţiunea de furt. 4. În sarcina numiţilor C.S., M.V. şi A.V. s-a reţinut că, intenţionând să aibă raport sexual prin constrângere cu numita N.D., care se plimba pe şosea cu un

95

prieten, după lovirea şi îndepărtarea acestuia, au prins-o de mâini, trăgând-o spre o vie din apropiere. După unele încercări de a trece victima peste un gard, N.D. a reuşit să se smulgă din mâinile celor trei, care însă au urmărit-o, au prins-o şi au lovit-o. În acest timp, la locul faptei a apărut un autoturism, iar pasagerii i-au alungat pe agresori şi au luat-o pe N.D. cu ei, mergând la o unitate de poliţie. Fiind învinuiţi pentru tentativă de viol, C.S., M.V. şi A.V. au susţinut că faptele lor constituie acte preparatorii la infracţiunea de viol, nefiind incriminate. Care este soluţia legală în speţă? Soluţie: Conform art.197 alin.1 Cod penal, violul constă în actul sexual de orice natură cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa. Actele de violenţă constituie forme de constrângere fizică. Prin urmare, dacă ele sunt exercitate spre a facilita raportul sexual cu victima, fac parte din latura obiectivă a infracţiunii de viol. În speţă, exercitând asupra victimei actele de violenţă în acest scop, inculpaţii au depăşit faza actelor preparatorii, începând executarea elementului material al laturii obiective a infracţiunii de viol, activitate care însă a fost întreruptă şi rezultatul (actul sexual) nu s-a produs. În consecinţă, faptele constituie tentativă la infracţiunea de viol. 5. Aflându-se într-un tramvai, inculpatul D.G. a introdus mâna în buzunarul unei persoane, de unde a sustras mai multe hârtii fără valoare, crezând că sunt bani. Arătaţi cum trebuie calificată fapta inculpatului. Soluţie: Conform art.20 alin.2 Cod penal, există tentativă şi în cazul în care consumarea infracţiunii nu a fost posibilă datorită insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite, ori datorită împrejurării că, în timpul când s-au săvârşit actele de executare, obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află. În speţă, inculpatul a efectuat un act tipic de luare: introducerea mâinii în buzunarul victimei şi sustragerea bunurilor aflate în acel loc. Împrejurarea că, în acel moment, în buzunarul victimei nu se găseau bani, ci numai hârtii fără valoare, nu înlătură semnificaţia de act de executare pe care o are fapta inculpatului, buzunarul îmbrăcăminţii fiind un loc unde, în mod obişnuit, persoana păstrează sume de bani. În consecinţă, fapta constituie tentativă la infracţiunea de furt calificat.

§10. Rezumat Infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, care prezintă pericol social şi este săvârşită cu vinovăţie. Acestea sunt cele trei trăsături esenţiale ale infracţiunii. Conform noului Cod penal, infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o.

Structura infracţiunii desemnează componentele infracţiunii şi relaţiile dintre acestea.

96

Conţinutul juridic al infracţiunii este alcătuit din condiţiile preexistente infracţiunii (obiectul, subiecţii, locul şi timpul comiterii, situaţiile premisă) şi conţinutul constitutiv (latura obiectivă şi latura subiectivă). Obiectul infracţiunii este acel factor al infracţiunii ce constă în valoarea socială şi relaţiile sociale generate de aceasta, vătămate prin fapta interzisă de norma de incriminare. Subiecţii infracţiunii sunt infractorul (subiectul activ) şi victima (subiectul pasiv). Locul săvârşirii infracţiunii nu prezintă, de regulă, importanţă, aceasta fiind pedepsită indiferent de teritoriul în care fost realizată. Uneori, legiuitorul prevede însă în norma de incriminare condiţii referitoare la locul comiterii infracţiunii. Timpul săvârşirii infracţiunii reprezintă intervalul de cronologic în care s-a desfăşurat activitatea infracţională. Uneori, legea penală prevede unele condiţii speciale de timp pentru comiterea infracţiunii. Situaţia premisă. Pentru realizarea conţinutului anumitor infracţiuni, legiuitorul impune preexistenţa unor date ale realităţii, pe care trebuie să se suprapună săvârşirea infracţiunii, date care se referă la anumite stări, situaţii, relaţii sau calităţi. Latura obiectivă este aspectul exterior al infracţiunii, adică acea latură a actului de conduită interzis care se poate observa de către ceilalţi. Latura obiectivă este alcătuit din mai multe elemente: elementul material, urmarea imediată şi raportul de cauzalitate dintre elementul material şi urmarea imediată. Elementul material este activitatea interzisă de norma de incriminare (acţiunea sau inacţiunea interzise). În cazul unor infracţiuni, legiuitorul impune ca acţiunea sau inacţiunea să îndeplinească unele cerinţe esenţiale (de loc, de timp, de mijloace etc.), în lipsa cărora fapta nu este infracţiune. Urmarea imediată desemnează consecinţa (efectul, rezultatul), prevăzută de norma de incriminare, pe care acţiunea sau inacţiunea a produs-o valorii sociale lezate şi relaţiilor sociale generate de aceasta. Legătura de cauzalitate constă în relaţia (raportul, legătura) de la cauză la efect ce trebuie să existe între elementul material şi urmarea imediată. Latura subiectivă desemnează totalitatea condiţiilor cerute de lege cu privire la atitudinea conştiinţei şi voinţei infractorului faţă de faptă şi de urmările acesteia, pentru ca fapta comisă să constituie infracţiune. Latura subiectivă cuprinde vinovăţia, mobilul şi scopul urmărit de infractor. Formele infracţiunii intenţionate, după fazele desfăşurării activităţii infracţionale, sunt: forma actelor de pregătire; forma tentativei; forma consumată; forma epuizată. Actele preparatorii (de pregătire) constau în activităţile desfăşurate de persoana care vrea să săvârşească o infracţiune prin care creează condiţiile favorabile comiterii acesteia. Ca regulă, legislaţia penală română nu incriminează actele preparatorii. Tentativa constă în punerea în executare a hotărârii (intenţiei) de a săvârşi infracţiunea, executare care este întreruptă sau nu-şi produce efectul. În dreptul nostru penal, pentru a putea fi sancţionată, tentativa la o infracţiune trebuie să fie

expres incriminată prin legea penală. Infracţiunea consumată este acea formă a infracţiunii care realizează conţinutul tipic al infracţiunii, adică conţinutul integral al acesteia. Infracţiunea epuizată este acea formă atipică a infracţiunii care, după momentul consumării, prin prelungirea elementului material sau în cadrul unui

97

proces firesc, produce urmări noi.

§11. Temă de control 1. Conform art.289 C.pen., infracţiunea de fals intelectual constă în falsificarea unui înscris oficial, cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări. În raport de această normă de incriminare, se cere: a) identificaţi elementul material al laturii obiective şi indicaţi dacă acesta constă într-o acţiune sau o inacţiune; b) identificaţi subiectul activ al acestei infracţiuni; c) identificaţi forma de vinovăţie cu care poate fi comisă această infracţiune; d) identificaţi condiţiile de timp la această infracţiune.

2. În fapt, s-a reţinut că inculpatul F.I., salariat al unei ferme zootehnice, avea îndatorirea de a transporta în fiecare seară, cu o căruţă, sticle de lapte la locuinţele unor clienţi de pe raza satelor din comuna Pieleşti, jud. Dolj. Unii salariaţi ai acelei ferme zootehnice, cunoscând traseul inculpatului, aveau obiceiul ca la terminarea programului să meargă spre propriile locuinţe cu căruţa condusă de acesta. În aceste împrejurări, în seara zilei de 17.04.2002, inculpatul, fiind gata de plecare şi văzând că victima B.G. (care mergea cu el spre casă în fiecare seară) nu vine, s-a enervat şi s-a deplasat spre atelierul din cadrul fermei unde aceasta lucra, cerându-i să se urce în căruţă. Victima, care se afla în stare de ebrietate, s-a urcat, iar inculpatul a înjurat-o şi a ameninţat-o că „va zbura din căruţa şi-ţi rupi gâtul”. Inculpatul a condus căruţa cu viteză excesivă pe un drum de ţară cu pietriş şi, după trecerea unui pod, a făcut o schimbare bruscă de direcţie, după care a continuat cu cotituri frecvente şi bruşte. Pe acest fond, la o altă schimbare bruscă a direcţiei, victima B.G. a fost aruncată din căruţă, în cădere lovindu-se la cap. Victima a fost internată în spital şi, deşi i s-au acordat îngrijiri medicale, a decedat la 30.04.2002. Argumentaţi dacă inculpatul a fost vinovat sau de moartea victimei şi, în cazul unui răspuns afirmativ, arătaţi care a fost forma de vinovăţie a acestuia. 3. În ziua de 13.02.2000, inculpaţii R.V. şi M.V., aflându-se într-un tren care circula pe ruta Bucureşti-Piteşti, au văzut pe A.G., cu care anterior avuseseră unele incidente. Au plecat în urmărirea acestuia pe culoarul vagonului în care se aflau, prinzându-l în spaţiul dintre vagoane şi aplicându-i mai multe lovituri. În continuare, cei doi inculpaţi au târât victima spre uşa de urcare-coborâre din vagon şi au aruncat-o din tren. Trenul circula la acel moment cu circa 110 km/oră. În cădere, victima şi-a fracturat gamba piciorului stâng, ceea ce a

necesitat 103 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare. Conform art.174 C.pen, infracţiunea de omor constă în uciderea unei persoane. Tentativa la această infracţiune se pedepseşte. Conform art.182 C.pen., infracţiunea de vătămare corporală gravă constă în fapta prin care s-a pricinuit integrităţii corporale sau sănătăţii o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile. Având în vedere cele două norme de incriminare, arătaţi argumentat cum trebuie încadrată fapta inculpaţilor R.V. şi M.V.

98

§12. Test de autoevaluare a cunoştinţelor Exemple de subiecte de sinteză 1. Analizaţi trăsăturile esenţiale ale infracţiunii 2. Prezentaţi obiectul infracţiunii 3. Prezentaţi subiecţii infracţiunii 4. Analizaţi latura obiectivă a infracţiunii 5. Analizaţi tentativa 6. Analizaţi actele preparatorii Exemple de teste tip grilă 1. Elementele laturii obiective a infracţiunii sunt: a) vinovăţia, obiectul şi subiecţii; b) situaţia premisă, locul şi timpul; c) elementul material, urmarea imediată şi legătura de cauzalitate. 2. Formele vinovăţiei sunt: a) intenţia depăşită, intenţia şi culpa; b) intenţia şi culpa; c) praeterintenţia, intenţia depăşită şi culpa.

§13. Bibliografie specifică M.A. HOTCA, Drept penal. Partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007; T. DIMA, Drept penal. Partea generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007; V. DOBRINOIU, W. BRÂNZĂ, Drept penal. Partea generală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003; M.A. HOTCA, Noul Cod penal şi Codul penal anterior. Aspecte diferenţiale şi tranzitorii (Partea generală), Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009.

99

UNITATEA DE ÎNVǍŢARE 4. CAUZELE CARE EXCLUD INFRACŢIUNEA

Cuprins: §1. Obiective §2. Competenţele unităţii de învăţare §3. Generalităţi privind cauzele care exclud infracţiunea §4. Analiza cauzelor care exclud infracţiunea §5. Noul Cod penal: cauze justificative şi cauze de neimputabilitate §6. Aplicaţii practice §7. Rezumat §8. Temă de control §9. Test de autoevaluare a cunoştinţelor §10. Bibliografie specifică

§1. Obiective

În cadrul acestei unităţi vor fi prezentate împrejurările în care fapta, deşi prevăzută de lege penală, nu constituie totuşi infracţiune.

§2. Competenţele unităţii de învăţare

Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:

explicaţi conceptul de cauză care exclude infracţiunea; prezentaţi cauzele care înlătură caracterul penal al faptei (legitima

apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică, constrângerea morală, beţia, iresponsabilitatea, minoritatea, eroarea şi cazul fortuit).


§3. Generalităţi privind cauzele care exclud infracţiunea Cauzele care exclud infracţiunea sunt împrejurări ce împiedică întrunirea elementelor sau condiţiilor de existenţă a infracţiunii. În lipsa stabilirii preexistenţei unei infracţiuni este exclusă fiinţa unui raport penal de conflict. Singurul temei al răspunderii penale fiind infracţiunea. Cauzele care exclud infracţiunea sunt, din punct de vedere instituţional, categorii ale instituţiei infracţiunii. a) Cauze generale şi cauze speciale. După criteriul sferei de incidenţă şi al sediului reglementării, deosebim: cauze generale şi cauze speciale.

Cauzele generale au un domeniu de aplicare ce cuprinde mai multe infracţiuni şi sunt reglementate, de regulă, în partea generală a Codului penal. Sunt cauze generale de inexistenţă a infracţiunii, spre exemplu: legitima apărare, starea de necesitate, cazul fortuit, minoritatea etc. Cauzele speciale au aplicabilitate la o singură infracţiune sau la un grup determinat de infracţiuni şi sunt reglementate, de obicei, în partea specială a

100

Codului penal sau în alte legi. De pildă, constrângerea mituitorului (în cazul luării de mită) etc. b) Cauze justificative şi cauze de neimputabilitate. Cauzele justificative (bazate pe dreptul de a săvârşi anumite fapte, numite şi cauze obiective de neresponsabilitate sau care înlătură ilegalitatea ori caracterul ilicit al faptei) exclud trăsătura esenţială a caracterului nejustificat şi produc efecte in rem. Cauzele de neimputabilitate (numite şi cauze de neculpabilitate sau cauze subiective de neresponsabilitate) exclud imputabilitatea şi produc efecte in personam (cu excepţia cazului fortuit, care produce efecte in rem). Această clasificare este consacrată de noul Cod penal al României.

§4. Analiza cauzelor care exclud infracţiunea

4.1. Legitima apărare

Potrivit art. 44 C. pen., este în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes general, şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul general. Se prezumă că este în legitimă apărare şi acela care săvârşeşte fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte asemenea mijloace, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea. Este, de asemenea, în legitimă apărare şi acela care, din cauza tulburării sau temerii, a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul. Pentru existenţa legitimei apărări trebuie îndeplinite două categorii de condiţii: condiţii referitoare la atac şi condiţii referitoare la apărare. Condiţiile atacului sunt: - să fie material, direct, imediat şi injust; - să fie îndreptat contra unei persoane, drepturilor unei persoane sau împotriva unui interes general; - să pună în pericol grav drepturile vizate sau interesul general. Condiţiile ripostei sunt: - să fie necesară; - să fie orientată împotriva agresorului; - să fie proporţională cu gravitatea pericolului; - să îmbrace forma unei fapte prevăzute de legea penală. În cazul în care apărarea nu este proporţională cu gravitatea pericolului suntem în prezenţa depăşirii limitelor legitimei apărări, care se poate exterioriza fie sub forma excesului justificat, fie sub forma excesului scuzabil. În cazul excesului justificat de apărare, cel care se apără încalcă regula proporţionalităţii dintre gravitatea atacului şi consecinţele apărării datorită unei alterări a facultăţilor sale mintale, survenită pe fondul unei pierderi parţiale a controlului energiei fizice. Codul penal asimilează excesul justificat cu legitima apărare. Excesul de apărare este scuzabil când depăşirea proporţiei dintre apărare şi atac nu se datorează temerii sau tulburării făptuitorului, ci altor cauze. De pildă, depăşirea condiţiei proporţionalităţii are drept cauză dorinţa de răzbunare a făptuitorului.

101

O faptă comisă în legitimă apărare nu are caracter ilicit. Legitima apărare este o cauză care exclude ilicitul de orice natură – penal sau extrapenal. Această cauză, deşi nereglementată decât în materia răspunderii penale, este împrumutată în toate ramurile dreptului din materia dreptului penal, astfel că, mutatis mutandis, condiţiile de incidenţă prevăzute de legea penală sunt aceleaşi şi în celelalte ramuri ale dreptului. Dacă anterior agresiunii cel care s-a apărat îl provocase pe agresor atunci victima va suporta prejudiciul suferit proporţional cu gradul vinovăţiei sale. Excesul justificat de apărare înlătură caracterul ilicit al faptei şi exclude răspunderea civilă. Însă, în cazul excesului scuzabil, răspunderea civilă va fi exclusă numai proporţional cu prejudiciul produs până în momentul depăşirii echivalenţei agresiunii. Legitima apărare este o cauză de inexistenţă a infracţiunii şi produce, de regulă, efecte in rem, ceea ce înseamnă că dacă s-a probat existenţa legitimei apărări, consecinţele sale se vor extinde asupra tuturor participanţilor la săvârşirea faptei, ci numai referitor la cei care s-au aflat în această stare. Efectele legitimei apărări sunt generale, în sensul că determină inexistenţa oricărei forme de ilicit, penal, civil, disciplinar, administrativ etc. Efectele generale ale legitimei apărări se produc numai în cazul legitimei apărări pure şi simple, ceea ce înseamnă că, în cazul excesului justificat sau scuzabil, cel care a efectuat activitatea de apărare poate fi răspunzător în sfera altor ramuri de drept. De asemenea, este posibilă răspunderea juridică în alte forme dacă legitima apărare intră în conexitate cu alte cauze de excludere a infracţiunii. Legitima apărare poate veni în concurs cu alte cauze care exclud răspunderea penală. Cel mai adesea legitima apărare poate coexista cu starea de necesitate sau cu eroarea de fapt.

4.2. Starea de necesitate

Conform art. 45 C. pen., nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită de o persoană pentru a salva de la un pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes general. Se află în stare de necesitate şi acela care în momentul săvârşirii faptei nu şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce daca pericolul nu era înlăturat. Pentru existenţa stării de necesitate trebuie îndeplinite două categorii de condiţii: condiţii referitoare la starea de pericol şi condiţii privind activitatea de salvare. Condiţiile referitoare la pericol sunt: - să fie iminent; - să ameninţe viaţa, integritatea corporală sau sănătatea unei persoane ori un bun important sau vreun interes general; - să fie inevitabil. În doctrină, pe lângă cele trei condiţii, se apreciază că mai trebuie îndeplinită una, respectiv ca pericolul să nu fi fost creat în mod intenţionat de cel care invocă starea de necesitate. Condiţiile privind activitatea de salvare sunt. - să fie necesară; - să nu cauzeze urmări vădit mai grave decât cele ce s-ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat;

102

- să nu fie efectuată de către o persoană sau pentru a salva o persoană care aveau obligaţia să înfrunte pericolul; - să se materializeze într-o faptă prevăzută de legea penală. Constatarea existenţei stării de necesitate determină, de regulă, excluderea răspunderii penale şi a oricărei alte forme de răspundere juridică a făptuitorului – penală, contravenţională, civilă, disciplinară etc. În cazul în care fapta de salvare cauzează un prejudiciu în patrimoniul unui terţ, persoana titulară a valorii sociale salvate va putea fi obligată să răspundă civilmente faţă de victimă, în temeiul principiilor dreptului civil. Dacă o persoană aflată în stare de necesitate apreciază fals pericolul această cauză intră în concurs cu eroarea de fapt etc.

4.3. Constrângerea fizică

În conformitate cu art. 46 alin. (1) C. pen., nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită din cauza unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista. Constrângerea fizică (vis absoluta) este o cauză de excludere a vinovăţiei care constă în săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală sub imperiul unei forţe exterioare exercitate asupra energiei fizice a făptuitorului, căruia acesta nu i-a putut rezista. De pildă, un conducător auto produce un accident ce are ca urmare moartea unei persoane datorită împrejurării că pasagerul din dreapta sa, înaintea unei curbe, a ţinut volanul în poziţie dreaptă, fără ca primul să poată opune rezistenţă. Constrângerea fizică este o cauză de excludere a vinovăţiei deoarece dintre cei doi factori ai elementului moral (vinovăţiei), lipseşte factorul volitiv, dar spre deosebire de constrângerea morală (la care subiectul are şi o altă posibilitate de a acţiona), în cazul constrângerii fizice subiectul nu are o altă posibilitate fie ea şi foarte dăunătoare. Constrângerea fizică este denumită şi forţă majoră (vis major), dar această denumire ar fi aplicabilă numai când ea provine de la forţe naturale, iar nu de alt gen. Dacă presiunea exercitată este evitată prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, atunci sunt realizate condiţiile stării de necesitate. Faptele cele mai frecvente, comise sub imperiul constrângerii, sunt fapte de inacţiune. Sunt şi cazuri când constrângerea îmbracă forma acţiunii. De exemplu, o persoană este împinsă, se dezechilibrează, şi vatămă corporal o altă persoană. Pentru existenţa constrângerii fizice trebuie îndeplinite următoarele condiţii: fapta să fie comisă sub imperiul unei energii exterioare orientată asupra fizicului făptuitorului; făptuitorul să nu poată rezista constrângerii; fapta săvârşită de persoana constrânsă să fie prevăzută de legea penală. Stabilirea existenţei ori inexistenţei constrângerii fizice se va face ţinându-se seama de persoana făptuitorului, de intensitatea constrângerii, de mijloacele de rezistenţă ale făptuitorului şi de datele şi împrejurările cauzei.

4.4. Constrângerea morală Potrivit art. 46 alin. (2) C. pen., nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită din cauza unei constrângeri morale, exercitată prin ameninţarea cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia şi care nu putea fi înlăturat în alt mod.

103

Constrângerea psihică este acea cauză de excludere a vinovăţiei ce constă în comiterea unei fapte prevăzute de legea penală sub imperiul unei forţe exterioare îndreptată împotriva energiei psihice a făptuitorul, căruia acesta nu-i poate rezista. De exemplu, un funcţionar public este ameninţat cu incendierea case şi maltratarea copiilor dacă nu falsifică un înscris oficial. În cazul constrângerii morale energia externă lucrează asupra psihicului agentului, determinând în mintea acestuia o stare morală ce-l obligă să comită o faptă prevăzută de legea penală. În cazul incidenţei acestei cauze, făptuitorul se află în imposibilitate de a se comporta altfel, fiind constrâns din punct de vedere psihic (vis compulsiva). Pentru existenţa constrângerii fizice trebuie îndeplinite următoarele condiţii: fapta prevăzută de legea penală să fie comisă sub imperiul unei forţe exterioare îndreptată împotriva psihicului făptuitorului; făptuitorul să fie expus unui pericol grav, imediat şi real; făptuitorul să nu poată înlătura pericolul decât prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală (nu a putut rezista constrângerii prin mijloace extrapenale); fapta săvârşită de persoana constrânsă să fie prevăzută de legea penală. Ori de câte ori făptuitorul putea acţiona în alt mod decât prin comiterea faptei prevăzute de legea penală constrângerea psihică este exclusă. Spre deosebire de constrângerea fizică, constrângerea morală se caracterizează prin aceea că energia exterioară are conţinutul unei ameninţări. Ameninţarea poate fi făcută prin gesturi, în scris sau oral. Constrângerea psihică poate intra în conjuncţiune cu alte cauze care înlătură caracterul penal al faptei (eroarea şi starea de necesitate). Când starea de necesitate intră în concurs cu ameninţarea, persoana constrânsă poate riposta împotriva celui care îl constrânge prin opunerea unei rezistenţe eficace. Pe de altă parte, persoana ameninţată poate subevalua (aprecia eronat) natura şi intensitatea forţei exterioare, caz în care suntem în prezenţa constrângerii psihice, dacă sunt întrunite şi condiţiile de existenţă ale erorii de fapt. În acest caz constrângerea morală intră în conjuncţiune cu eroarea de fapt. Dacă eroarea era evitabilă, subiectul va răspunde penal, cu excepţia cazului în care fapta este incriminată numai dacă este săvârşită cu intenţie. În situaţia în care presiunea psihică este exercitată prin activităţi de violenţă fizică, îndreptate contra agentului sau o altă persoană.

4.5. Cazul fortuit

Potrivit art. 47 C. pen., nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală al cărei rezultat este consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută. Cazul fortuit este acea cauză de excludere a vinovăţiei ce constă în comiterea unei fapte prevăzute de legea penală ce produce un rezultat datorită apariţiei unei forţe a cărei intervenţie nu putea fi prevăzută. Cazul fortuit (casus) este o împrejurare imprevizibilă care determină producerea unei consecinţe fără ca vreunei persoane să i se poată reţine vinovăţia (quidam est casus fortuitus qui previderi non potest). Cazul fortuit începe unde încetează culpa şi sfârşeşte acolo unde începe forţa majoră. Cazul fortuit este singura cauză ce exclude elementul moral al infracţiunii ale

104

cărei efecte se produc in rem. Recunoaşterea cazului fortuit drept cauză care exclude vinovăţia înseamnă repudierea concepţiei potrivit căreia cel care desfăşoară o anumită activitate răspunde de toate consecinţele conduitei sale, fiind fals adagiul: qui in re illicita versatur, tenetur etiam pro casu.

Cazul fortuit nu trebuie confundat cu forţa majoră (constrângerea fizică lato sensu) deşi, mulţi autori au susţinut că nu există nici o deosebire între cele două specii de cauze de neimputabilitate. Între forţa majoră şi cazul fortuit există deosebire de esenţă, motiv pentru care cele două noţiuni pot şi trebuie delimitate. Deosebirea între cazul fortuit şi constrângerea fizică reiese din faptul că, în timp ce la constrângere agentul este silit să desfăşoare activitatea descrisă de legea penală, la cazul fortuit făptuitorul efectuează activitatea de bună voie. Deci, persoana constrânsă fizic, deşi prevede rezultatul ilicit, nu poate opune rezistenţă, câtă vreme cel care acţionează sub imperiul cazului fortuit nu poate să prevadă apariţia rezultatului socialmente periculos deoarece peste activitatea făptuitorului s-a suprapus o împrejurare imprevizibilă. Pentru existenţa cazului fortuit trebuie îndeplinite următoarele condiţii: rezultatul faptei prevăzute de legea penală să fie consecinţa unei împrejurări imprevizibile (întâmplătoare, accidentală; împrejurarea imprevizibilă să fi intrat în conjuncţiune cu fapta a cărei consecinţă (prejudiciu) a determinat-o; fapta care a produs rezultatul socialmente periculos datorită intervenirii împrejurării fortuite să fie o faptă prevăzută de legea penală. Întrucât fortuitul este o împrejurare obiectivă, examinarea subiectivă nu este necesară deoarece ea nu prezintă relevanţă penală. Această cercetare prezintă interes numai în cazul faptelor săvârşite din culpă, dar care sunt incriminate numai dacă sunt săvârşite cu intenţie. De exemplu, în cazul infracţiunii de calomnie, fapta săvârşită datorită unei imposibilităţi subiective de a prevedea apariţia rezultatului specific acestei infracţiuni exclude vinovăţia pretinsă pentru existenţa infracţiunii de calomnie.

4.6. Minoritatea făptuitorului

Conform art. 50 C. pen., nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită de un minor care la data comiterii acesteia nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal. Minoritatea făptuitorului este acea cauză care exclude vinovăţia făptuitorului datorită împrejurării că acesta nu a împlinit la data comiterii faptei prevăzute de legea penală, vârsta minimă cerută de lege. Capacitatea de reprezentare a comportamentului propriu poate fi afectată nu numai din cauza unor alterări ale facultăţilor psihice, ci şi din cauza imaturităţii fireşti a celui care săvârşeşte fapta prevăzută de legea penală. Dintre cele patru etape ale vieţii omului – copilăria, adolescenţa, maturitatea şi bătrâneţea – numai ultimele trei pot pune problema răspunderii penale, deoarece din sfera subiecţilor activi ai infracţiunii sunt excluse persoanele aflate în etapa copilăriei. Copilăria este o incapacitate bio-psihofizică normală, firească. Pentru a fi cauză de excludere a caracterului penal al faptei, minoritatea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: făptuitorul să nu fi împlinit vârsta de 14 ani ori să fi avut între 14-16 ani şi să fi lucrat fără discernământ; făptuitorul să aibă vârsta sub 14 ani sau între 14-16 ani în momentul comiterii faptei; fapta comisă în stare de minoritate să fie prevăzută de legea penală.

105

Fapta săvârşită de un minor care nu îndeplineşte condiţiile pentru a fi subiect activ al infracţiunii nu constituie infracţiune. În cazul minorilor sub 16 ani, răspunderea penală nu poate fi stabilită decât dacă se constată că au săvârşit fapta cu discernământ. Minoritatea este o cauză personală de înlăturare a caracterului infracţional al faptei. Ea nu se răsfrânge asupra celorlalţi participanţi decât dacă şi aceştia se află în stare de minoritate.

Pe de altă parte, considerăm că minoritatea este o cauză de excludere a infracţiunii ce are un caracter subsidiar faţă de celelalte cauze de acelaşi gen, dacă minoritatea se află în raport de subordonare, din perspectiva efectelor juridice. De exemplu, dacă minorul a ripostat la un atac, în condiţiile stării de legitimă apărare, se va da eficienţă acestei din urmă cauze. Însă, nu este exclusă aplicarea a două dintre cauzele de excludere a infracţiunii în cazurile în care raportul dintre ele (din punctul de vedere al efectelor) este unul de încrucişare (suprapunere parţială). Minorul care nu răspunde penal, va răspunde însă civil ori de câte ori acesta a acţionat cu discernământ. De asemenea, alături sau pentru minor vor răspunde civil părinţii acestuia, în temeiul art. 1000 alin. (2) din Codul civil, raportat la art. 1003 din acelaşi cod. 4.7. Iresponsabilitatea

În temeiul art. 48 C. pen., nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, fie din cauza alienaţiei mintale, fie din alte cauze, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori nu putea fi stăpân pe ele. Iresponsabilitatea presupune îndeplinirea următoarelor condiţii: făptuitorului să-i lipsească factorul intelectiv sau volitiv; lipsa celor doi factori să existe în timpul comiterii infracţiunii; starea de iresponsabilitate să nu se datoreze beţiei, minorităţii sau erorii de fapt; fapta comisă în stare de iresponsabilitate să fie prevăzută de legea penală. În toate cazurile iresponsabilitatea făptuitorului trebuie stabilită pe baza concluziilor unui raport medico-legal de expertiză psihiatrică. Diagnosticul medico-legal este necesar să includă atât procesele psihice cognitive cât şi pe cele de natură volitivă. Concluziile acestui raport trebuie să se refere la: boala psihică de care suferă făptuitorul, cadrul sindromatic psihic sau simptomele evidente; tulburările psihice generate de boala subiectului, legătura cauzală dintre acestea şi elementul material al faptei şi motivaţia psihopatologică; dacă subiectul supus expertizei a avut discernământul păstrat, scăzut sau abolit; recomandări referitoare la măsurile de siguranţă. Există iresponsabilitate în toate cazurile în care agentul a avut afectată capacitatea psiho-fizică în sensul că acesta nu a avut fie prefigurarea comportamentului său, fie nu a putut să-şi controleze conduita sa, din cauza unei tulburări psihice ce a determinat funcţionarea anormală a funcţiilor cognitv-volitive ale făptuitorului. În procesul evaluării psihice a făptuitorului trebuie luate în considerare atât elementele specifice factorilor vinovăţiei, cât şi activitatea afectivă a acestuia. De asemenea, pentru existenţa iresponsabilităţii, nu este necesar ca voinţa şi conştiinţa să fie abolite, suficient fiind ca acestea să afecteze capacitatea penală

106

a făptuitorului. Mai mult, nu este obligatoriu ca ambii factori a vinovăţiei să fie afectaţi, ci este suficientă alterarea unui dintre aceştia. Iresponsabilitatea este o cauză personală de nevinovăţie, care exclude întrunirea unuia dintre elementele esenţiale ale infracţiunii, vinovăţia agentului. 4.8. Beţia

Conform art. 49 c. pen., nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, se găsea, datorită unor împrejurări independente de voinţa sa, în stare de beţie completă produsă de alcool sau de alte substanţe. Beţia accidentală completă este cauză care exclude vinovăţia făptuitorului datorită împrejurării că el se afla în momentul săvârşirii faptei prevăzute de legea penală în stare de beţie involuntară totală produsă de alcool sau alte substanţe. Sub denumirea de beţie, Codul penal acoperă o plajă foarte largă de forme de intoxicare După gradul de intoxicaţie, beţia poate fi totală sau parţială. Beţia totală este de trei feluri: psihopatică (delirium tremens sau alcoolism cronic – adică alterare mintală), epileptiformă (intoxicarea alcoolică este persistentă dar latentă) şi completă (paralizia energiei musculare însoţită de stingerea totală a facultăţilor psihice). Delirium tremens este o stare de beţie care se manifestă în cazul etilicilor cronici inveteraţi, în special la cei lipsiţi de aportul în substanţe alcoolice, caracterizată prin delir şi halucinaţie. Dintre aceste trei feluri de beţie totală, primele două feluri aparţin psihopatologiei şi ţin de incapacitatea sau iresponsabilitatea penală, pentru că sunt specii de alienaţie mintală. Beţia completă (magna ebrietas) este singura dintre formele beţiei, după criteriul intoxicaţiei, care intră în sfera cauzei de înlăturare a vinovăţiei analizate. Beţia parţială sau incompletă (parva ebrietas) este acea specie de beţie ce constă într-o stare de surescitare dublată de o slăbire a mecanismului psihic superior şi de excitare a psihicului inferior. Precizăm că, în cazul beţiei complete letargice problema existenţei vinovăţiei se pune numai în cazul infracţiunilor al căror element material se înfăţişează în forma inacţiunii. După rolul voinţei făptuitorului, beţia poate fi accidentală (fortuită involuntară) şi voluntară. Beţia voluntară este premeditată (preordinată) şi simplă. Beţia voluntară mai poate fi ocazională şi cronică.

În funcţie de substanţa care a cauzat starea de beţie avem beţie caldă (alcoolică) şi beţie rece (cauzată de alte substanţe). Cele mai întâlnite aspecte ale etilismului sunt etilismul acut şi cel cronic. Formele cronice ale alcoolismului sunt: etilismul cronic (ingestia cotidiană a de băuturi alcoolice); dipsomania (necesitatea periodică de consum a băuturilor alcoolice); delirium tremens; psihoza etilică (plurietiologie, dar nu este acceptată de toţi autorii). Formele etilismului acut sunt: beţia acută voluntară (existentă în special în cazurile în care cantitatea ingerată depăşeşte 2o/oo); intoxicaţia accidentală; beţia intenţionată; beţia patologică. În jurisprudenţa germană, alcoolemia de 2o/oo este considerată că afectează într-un mod considerabil aptitudinile psihice, alcoolemia de peste 2,5o/oo este considerată ca fiind cu efect probabil de abolire a discernământului, iar dacă depăşeşte 3o/oo discernământul este considerat abolit în totalitate.

107

Starea de beţie voluntară completă produsă de alcool sau de alte substanţe nu exclude caracterul penal al faptei. Ea poate constitui, după caz, o circumstanţă atenuantă sau agravantă. 4.9. Eroarea

Potrivit art. 51 C. pen., nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală când făptuitorul, în momentul săvârşirii acesteia, nu cunoaşte existenţa unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei. Nu constituie o circumstanţă agravantă împrejurarea pe care făptuitorul nu a cunoscut-o în momentul săvârşirii infracţiunii. De asemenea, necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii penale din cauza unei împrejurări care nu putea fi evitată în nici un mod înlătură caracterul penal al faptei. Dacă eroarea de drept penal putea fi evitată sunt aplicabile prevederile. Eroarea este cauza de inexistenţă a vinovăţiei ce constă în falsa reprezentare a făptuitorului, la momentul comiterii faptei prevăzute de legea penală, a unor date ale realităţii de care depinde caracterul penal al faptei. Eroarea deformează factorul intelectiv până la abolire, având în acelaşi timp consecinţe indirecte şi asupra factorului volitiv. Persoana aflată în eroare nu are capacitatea psihică de reprezentare a conduitei sale, incapacitate datorată necunoaşterii sau cunoaşterii greşite a unor stări, situaţii sau împrejurări referitoare la elementele unei fapte prevăzute de legea penală. După obiectul asupra căruia poartă eroarea este de fapt (ignorantia facti, error juris) şi de drept (ignorantia juris, error juris). Eroarea de fapt are ca obiect elemente sau date din lumea materială (de exemplu se referă la calitatea unei persoane sau la particularităţile unui bun). Eroarea de drept – numită şi de normă – are ca obiect o normă juridică (de exemplu se referă regulile desfăşurării unei activităţi). În doctrină se face distincţie între eroarea de drept (al cărei obiect este o regulă juridică) şi eroarea de normă (al cărei obiect priveşte orice regulă, juridică sau extrajuridică). Eroarea de drept poate fi: de drept penal (când falsa reprezentare se referă la o normă penală) şi de drept extrapenal (când falsa reprezentare se referă la o normă extrapenală). În această materie este aplicabil adagiul: „nemo censetur legem ignorare”. Sigur că, în pofida acestei reguli, sunt mulţi oameni care nu cunosc nici măcar legea domeniului lor de activitate. De fapt chiar juriştii nu cunosc toate legile. Necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legilor este, în ciuda teoriei, un fenomen ce cuprinde aproape toţii destinatarii legii, deoarece cunoaşterea tuturor legilor, de către toată lumea, este o utopie. Eroarea - de fapt şi de drept - poate fi principală sau secundară. Este principală eroarea care are ca obiect fiinţa realităţii sau normei asupra cărora poartă, iar secundară eroarea care are ca obiect numai un aspect al entităţii sau regulii asupra cărora există. În funcţie de factorii care au determinat falsa reprezentare a realităţii eroarea este prin necunoaştere sau prin amăgire. Necunoaşterea este o ignoranţă determinată, de regulă, de lipsa de cultură referitoare la elementele faptei prevăzute de legea penală. Amăgirea este inducerea în eroare a făptuitorului de către o altă persoană.

108

În raport de mijloacele sau posibilităţile de împiedicare, eroarea este invincibilă sau înlăturabilă. Eroarea invincibilă este de neînlăturat, adică nu poate împiedicată în nici fel. Eroarea înlăturabilă poate fi evitată dacă agentul este mai prudent sau mai diligent. În funcţie de consecinţe eroarea poate fi: esenţială şi neesenţială, dintr-un punct de vedere şi, principală sau secundară, dintr-un alt punct de vedere. Eroarea este esenţială când exclude vinovăţia agentului. Eroarea este neesenţială când are rolul unei circumstanţe atenuante, deoarece nu justifică, ci numai scuză comportamentul făptuitorului. Eroarea poate fi provocată (de o altă persoană) sau neprovocată (nu există acte de inducere în eroare, din partea altei persoane). În cazul inducerii în eroare cel care a determinat eroarea răspunde penal. Se mai poate distinge în eroare asupra identităţii persoanei vătămate (error in persona) şi eroare aberativă (aberratio ictus, aberratio causae şi aberratio delicti) Eroarea trebuie deosebită de cunoaşterea dubitativă sau de lipsa de pregătire. În cazul când cunoaşterea este incertă, agentul care a săvârşit fapta prevăzută de norma de incriminare a avut reprezentarea specifică intenţiei indirecte, iar în cazul lipsei de pregătire, de regulă, prefigurarea realităţii este specifică culpei.

§5. Noul Cod penal: cauze justificative şi cauze de neimputabilitate

Pornind de la definiţia pe care o consacră infracţiunii (fapta prevăzută de legea peană, comisă cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o), noul Cod penal îmbunătăţeşte cadrul cauzelor care exclud infracţiunea, împărţindu-le în două categorii: cauze justificative şi cauze de neimputabilitate.

5.1. Cauzele justificative

Cauzele justificative desemnează anumite împrejurări în care o faptă, deşi prevăzută de legea penală, devine conformă ordinii juridice în ansamblul ei şi, astfel, nu constituie infracţiune. În categoria cauzelor justificative regăsim legitima apărare şi starea de necesitate, reglementate cu unele particularităţi faţă de actualul Cod penal, precum şi două cauze inexistente în actuala reglementare, anume: exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii şi consimţământul persoanei vătămate. Cauzele justificative operează in rem, efectelor lor extinzându-se şi asupra participanţilor la comiterea faptei prevăzute de legea penală.

5.1.1. Legitima apărare

Definiţia legitimei apărări nu a suferit modificări de substanţă, noul Cod penal renunţând doar la condiţia ca pericolul generat de atac să fie grav. S-a considerat că gravitatea pericolului trebuie apreciată pe tărâmul proporţionalităţii atacului cu apărarea. De asemenea, în materia prezumţiei de legitimă apărare s-au reconceput condiţiile atacului, acesta fiind reprezentat de pătrunderea fără drept într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea, nu numai prin violenţă, viclenie sau efracţie, dar şi prin alte asemenea modalităţi nelegale (spre exemplu, prin ameninţarea personalului de pază) sau în timpul nopţii.

109

Pe de altă parte, excesul justificat de legitimă apărare nu mai este reglementat în cadrul cauzelor justificative, ci constituie o cauză de neimputabilitate distinctă.

5.1.2. Starea de necesitate

Condiţiile stării de necesitate nu sunt modificate în reglementarea noului Cod penal. Totuşi, excesul justficat de stare de necesitate (situaţia persoanei aflată în stare de necesitate, care nu şi-a dat seama, la momentul comiterii faptei, că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat) nu constituie cauză justificativă, ci se regăseşte în cadrul cauzelor de neimputabilitate.

5.1.3. Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii

Această cauză de excludere a infracţiunii nu se regăseşte în actualul Cod penal, însă ea a fost reglementată în Codul penal din 1936 şi în Codul justiţiei militare. Conform noului Cod penal, este justificată fapta prevăzută de legea penală constând în exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege, cu respectarea condiţiilor şi limitelor prevăzute de aceasta. Este aşa-numita autorizare a legii. Raţiunea acestei cauze justificative rezidă în aceea că nu poate fi sancţionată o activitate pe care legea o permite subiectului sau o activitate la care legea îl obligă pe subiect. Dacă legea conferă individului un drept, ar fi o contradicţie in terminis ca, în acelaşi timp, să-l pedepsească pentru exercitarea acelui drept în limitele legale. De asemenea, „când o activitate este impusă de lege, acea activitate nu poate fi socotită ilicită, fiindcă ea nu este contrarie dreptului, ci conformă lui”97. Spre exemplu, legea penală incriminează ameninţarea unei persoane cu săvârşirea unei fapte păgubitoarea îndreptată împotriva sa, dacă este de natură să-i producă o stare de temere. Totuşi, va fi justificată şi, deci, nu va constitui infracţiune, fapta creditorului de a-l ameninţa pe debitor cu introducerea unei acţiuni în justiţie pentru recuperarea creanţei sale. O atare ameninţare, deşi este de natură a crea debitorului o stare de temere (spre exemplu, că bunurile proprietatea sa vor fi executate silit în baza hotărârii instanţei), nu constituie totuşi infracţiune, reprezentând exercitarea unui drept pe care legea civilă îl recunoaşte creditorului pentru situaţia în care debitorul nu-şi îndeplineşte de bună voie obligaţia. Tot astfel, legea penală incriminează actele de lovire cauzatoare de suferinţe fizice; dar, cel care practică în mod autorizat box-ul îşi loveşte adversarul, în cadrul unei întreceri sportive, în exercitarea unui drept, deci lovirea este justificată şi nu constituie infracţiune. De asemenea, legea penală incriminează lipsirea de libertate în mod ilegal. Totuşi, nu constituie infracţiune, fiind justificată, fapta poliţistului de a priva de libertate o persoană în privinţa căreia instanţa competentă a emis mandat de arestare preventivă, aceasta reprezentând aducerea la îndeplinire a unei obligaţii impusă de lege.Codul penal incriminează şi pătrunderea fără drept într-o

97

V. DONGOROZ, Curs de drept penal, 1942, pag.449-450.

110

locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea, fără consimţământul persoanei care le foloseşte (violarea de domiciliu), dar va fi justificată fapta poliţistului de a intra într-un apartament în executarea unui mandat de percheziţie emis de judecător. Tot astfel, legea sancţionează penal actul de violenţă care cauzează unei persoane o infirmitate (vătămarea corporală); însă, nu constituie infracţiune, fiind justificată, fapta medicului de a amputa un braţ unui pacient, care altfel ar fi murit datorită extinderii cangrenei către organele vitale ale corpului. Medicul are obligaţia legală de a depune toate diligenţele necesare pentru salvarea vieţii pacientului, deci fapta sa va fi justificată. Spre a justifica comiterea faptei prevăzute de legea penală, atât exercitarea dreptului cât şi îndeplinirea obligaţiei trebuie să se menţină în limitele legale. Prin urmare, raportându-ne la exemplele de mai sus, nu va fi justificată – şi va constitui aşadar infracţiune – fapta boxerului de a-şi ascunde în mănuşă un obiect metalic dur şi de a-şi lovi adversarul, cauzându-i astfel leziuni, sau fapta poliţistului de a priva de libertate pe inculpat după expirarea perioadei arestării preventive, dacă aceasta nu a fost prelungită de instanţa de judecată. Conform noului Cod penal, este de asemenea justificată şi fapta prevăzută de legea penală constând în îndeplinirea unei obligaţii impusă de autoritatea competentă, în forma prevăzută de lege, dacă aceasta nu este în mod vădit ilegală. Cu alte cuvinte, comanda autorităţii legitime. Raţiunea acestei reglementări stă în faptul că, uneori, executarea legii necesită o comandă a autorităţii, un ordin al superiorului către inferior. Există anumite domenii care presupun, prin esenţa lor, subordonarea ierarhică (spre exemplu, activitatea forţelor armate, care se bazează pe disciplina militară). Executarea ordinului, dat în forma prevăzută de lege, are acelaşi efect ca şi îndeplinirea unei obligaţii legale, adică exclude caracterul infracţional al faptei. Spre exemplu, militarul care, la ordinul comandantului său, deschide focul asupra celor ce atacă unitatea militară, ucigându-i, nu comite o infracţiune de omor. Fapta sa este justificată prin îndeplinirea obligaţiei impusă de autoritatea competentă. Justificarea faptei este însă supusă îndeplinirii a două condiţii cumulative: a) ordinul să fie dat în forma prevăzută de lege, adică să emane de la autoritatea legal competentă a ordona, să fie dat în forma prescrisă de lege şi să intre în atribuţiile făptuitorului; b) ordinul să nu fie vădit ilegal. Este de observat, în privinţa comenzii autorităţii legitime, că făptuitorul (cel care aduce ordinul la îndeplinire) este absolvit de răspundere chiar dacă ordinul este contrar legii, cu excepţia cazului în care este în mod vădit ilegal. Legea consacră sistemul controlului formal asupra ordinului, combinându-l cu sistemul

111

ilicitului vădit98, în considerarea realităţii că, de cele mai multe ori, subordonatul nu are nici timpul şi nici mijloacele de a verifica legalitatea sau ilegalitatea ordinului primit. El execută ordinul în virtutea unei prezumţii de legalitate a acestuia.

Prin urmare, dacă ordinul este unul legal, chiar dacă executarea lui constituie o faptă prevăzută de legea penală, această faptă nu devine infracţiune, fiind apăraţi de răspundere atât superiorul cât şi subordonatul. În schimb, când ordinul executat a fost unul ilegal, sunt posibile două soluţii: - dacă ordinul a fost vădit ilegal, atât cel care l-a dat (superiorul) cât şi cel care l-a executat (subordonatul) vor răspunde penal, fapta nefiind justificată. Spre exemplu, ordinul dat de comandant militarilor din serviciul de gardă – sub motivaţia că este atacat obiectivul militar – de a deschide focul asupra unor copii în vârstă de 5 ani care lovesc cu beţe din lemn în gardul unităţii; - dacă ordinul este ilegal, dar ilegalitatea nu este evidentă, inferiorul va fi apărat de răspundere penală; în acest caz, ordinul superiorului se combină cu eroarea de fapt. Superiorul însă va răspunde penal.

5.1.4. Consimţământul persoanei vătămate

Conform noului Cod penal, este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârşită cu consimţământul persoanei vătămate, dacă aceasta putea să dispună în mod legal de valoarea socială lezată sau pusă în pericol. În planul dreptului penal, consimţământul victimei apare fie ca şi cauză justificativă, fie ca şi împrejurare care exclude unul dintre elementele constitutive ale faptei. Cele două ipoteze nu trebuie confundate. În prima situaţie (care ne interesează în analiza ce urmează), este înlăturată antijudiciaritatea faptei prevăzute de legea penală; în cea de-a doua situaţie, este exclusă tipicitatea faptei, în sensul că aceasta nu este prevăzută de legea penală. Spre exemplu, legea penală defineşte furtul ca fiind luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altei persoane, fără consimţământul acesteia, în scopul însuşirii pe nedrept; dacă persoana care posedă bunul îşi exprimă acordul pentru ca făptuitorul să-i ia acel bun, lipseşte unul dintre elementele constitutive ale infracţiunii. În acest caz, fapta nu este infracţiune pentru că nu este prevăzută de legea penală, deci nu este tipică, şi nu pentru că ar fi justificată. În schimb, distrugerea unui bun al altuia, chiar dacă se face cu consimţământul acestuia, este o faptă prevăzută de legea penală, dar justificată. Spre a reprezenta o cauză justificativă şi, prin urmare, a exclude infracţiunea, consimţământul victimei trebuie să întrunească cumulativ mai multe condiţii: a) trebuie să provină de la persoana vătămată; b) trebuie să fie valabil exprimat;

98

În doctrina penală mai sunt cunoscute următoarele teorii (sisteme) asupra problemei celui răspunzător de executarea ordinului ilegal: teoria consemnului, conform căreia subordonatul este întotdeauna dator să se supună ordinului superiorului, chiar dacă este vădit ilegal; teoria baionetelor inteligente, conform căreia inferiorul are întotdeauna dreptul să examineze legalitatea ordinului şi să-l refuze dacă este ilegal; teoria apelului la controlul ierarhic, conform căreia inferiorul are dreptul să verifice ordinul din punct de vedere substanţial, semnalând superiorului sau organului de control ilegalitatea lui. A se vedea I. TANOVICEANU, Curs de drept penal, 1912, pag.510-511; V. DONGOROZ, Curs de drept penal, 1942, pag. 451-452.

112

Pentru a exprima un consimţământ valabil, persoana vătămată trebuie să înţeleagă semnificaţia pe care o produce acordul său. Aceasta implică în primul rând existenţa discernământului, pentru că nu se poate presupune că cel ce nu are puterea de a înţelege rezonanţa socială a propriilor fapte ar putea să fie de acord cu fapta prin care altul i-ar leza un drept. Spre exemplu, nu poate exprima un consimţământ valabil un minor de vârstă foarte fragedă sau un alienat mintal. Existenţa sau lipsa discernământului, ca şi condiţie intrinsecă a consimţământului, se analizează de la caz la caz. Prezumţia legală absolută că minorul sub 14 ani nu are discernământul faptelor sale nu are relevanţă în această materie, pentru că ea priveşte numai faptele penale comise de minor, iar nu şi cele comise contra minorului. Spre exemplu, un minor de 13 ani poate consimţi în mod valabil ca părintele să-i distrugă jucăriile pe care le folosea în perioada preşcolară. În al doilea rând, consimţământul nu este valabil exprimat atunci când este smuls prin dol sau violenţă, fizică sau morală. Spre exemplu, în cazul în care autorul, invocând în mod nereal decesul unui apropiat, convinge persoana vătămată să îi cedeze o sumă de bani spre a o folosi la înmormântare, există acordul victimei, dar acesta este viciat, deci nu exclude infracţiunea de înşelăciune. Tot astfel, dacă victima dă autorului o sumă de bani fiind ameninţată cu publicarea unor fotografii compromităţoare, există consimţământ, dar obţinut prin constrângere morală, deci viciat; fapta de şantaj nu este prin urmare justificată. c) consimţământul să fie anterior faptei; Consimţământul justifică fapta atunci când intervine anterior comiterii primului act de executare. Acordul victimei nu justifică fapta dacă survine după comiterea acesteia. Nu trebuie confundat consimţământul cu iertarea. Iertarea nu justifică infracţiunea. Chiar dacă, pentru anumite infracţiuni, iertarea poate îmbracă forma refuzului de a introduce o plângere prelabilă sau forma împăcării părţilor, ceea ce are ca efect imposibilitatea sancţionării autorului, această situaţie nu exclude caracterul penal al faptei (deci fapta continuă a fi infracţiune), ci doar răspunderea penală; d) persoana vătămată să fie în drept a dispune de valoarea socială lezată sau pusă în pericol; Individul poate dispune de acele drepturi care sunt reglementate în principal spre a-i asigura confortul. Sunt asemenea drepturi cele patrimoniale, sănătatea, libertatea, demnitatea. În schimb, sunt indisponibile valorile sociale care privesc colectivitatea în ansamblul ei (spre exemplu: securitatea naţională, justiţia, încrederea publică în monedă, sănătatea publică, circulaţia rutieră şi feroviară). e) să nu fie vorba de o infracţiune contra vieţii. Uciderea unei persoane nu este justificată nici chiar dacă victima pretinde sau este de acord să fie ucisă; legislaţia noastră penală nu admite eutanasia. De altfel, noul Cod penal incriminează distinct fapta de ucidere la cererea victimei99;

99

Conform art.190 din noul Cod penal, uciderea săvârşită la cererea explicită, serioasă, conştientă şi repetată a victimei care suferea de o boală incurabilă sau de o infirmitate gravă atestată medical, cauzatoare de suferinţe fizice permanente şi greu de suportat, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.

113

f) să nu fie vorba despre infracţiuni, altele decât cele contra vieţii, pentru care legea penală exclude expres efectul justificativ al consimţământului. Spre exemplu, consimţământul dat de victimele traficului de persoane sau ale traficului de minori nu constituie cauză justificativă.

5.2. Cauzele de neimputabilitate

Cauzele de neimputabilitate sunt anumite împrejurări în care fapta, deşi este prevăzută de legea penală (tipică) şi nejustificată (antijuridică), nu poate fi totuşi reproşată autorului ei şi, prin urmare, nu constituie infracţiune. Noul Cod penal grupează în categoria cauzelor de neimputabilitate constrângerea fiizică, constrângerea morală, minoritatea făptuitorului, iresponsabilitatea, intoxicaţia (noua denumire consacrată pentru beţie), eroarea şi cazul fortuit, la care adaugă excesul neimputabil. Cauzele de neimputabilitate produc efecte in personam (nu îşi extind efectele asupra celorlalţi participanţi la comiterea faptei, în afară de autor), cu excepţia cazului fortuit, care produce efecte in rem (întocmai ca şi cauzele justificative). Nu există deosebiri de reglementare în ceea ce priveşte constrângerea fizică, constrângerea morală, minoritatea, iresponsabilitatea, intoxicaţia şi cazul fortuit. Pin urmare, ne vom ocupa în cele ce urmează de excesul neimputabil şi de eroare.

5.2.1. Excesul neimputabil

Excesul neimputabil este reglementat în două modalităţi: excesul neimputabil de legitimă apărare şi excesul neimputabil de stare de necesitate. Ambele modalităţi au fost desprinse din conţinutul actual al legitimei apărări şi, respectiv, al stării de necesitate. Excesul neimputabil de legitimă apărare presupune că persoana aflată în legitimă apărare a depăşit, din cauza tulburării sau temerii, limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea atacului. Făptuitorul se dovedeşte excesiv în apărarea pe care o face contra atacului la care este supus, dar infracţiunea este exclusă fiindcă acest exces se datorează stării de tulburare sau temere. Excesul justificat de stare de necesitate presupune că făptuitorul, aflat în stare de necesitate, comite fapta prevăzută de legea penală fără a-şi da seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele ce s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat. Şi în acest caz este exclusă infracţiunea.

5.2.2. Eroarea

Reglementarea actuală cu privire la eroare este îmbunătăţită prin noul Cod penal, adăugându-se eroarea asupra antijudiciarităţii faptei. Astfel, nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită ca urmare a necunoaşterii sau cunoaşterii greşite a caracterului ilicit al acesteia din cauza unei împrejurări care nu putea fi în niciun fel evitată. Pentru ca acest tip de eroare să excludă imputabilitatea faptei şi, deci, infracţiunea, este necesar să fie îndeplinite două cerinţe cumulative, anume: - eroarea să poarte asupra caracterului ilicit al faptei, deci să fie o eroare de normă penală;

- eroarea să se datoreze unei împrejurări inevitabile pentru făptuitor (spre exemplu, autorul s-a aflat în comă la momentul adoptării şi intrării în vigoare a

unei noi norme de incriminare şi, imediat ce şi-a revenit, a comis fapta nou incriminată; sau, autorul se află într-o localitate izolată de restul ţării, unde Monitorul Oficial în care s-a publicat legea de incriminare nu s-a putut distribui datorită unei împrejurări excepţionale – cutremur, inundaţie de mari proporţii –, şi

114

comite fapta nou incriminată).


1. Instanţa a reţinut că inculpatul a consumat băuturi alcoolice într-un bufet unde, la o masă învecinată, se găsea victima. Aceasta, aflată în stare de ebrietate, l-a insultat pe inculpat care, la început, a ripostat, rugând-o în mod repetat să îl lase în pace, însă ictima a devenit mai agresivă, prinzându-l peste masă, pe inculpat de mâneca hainei şi continuând să îl insulte. În această situaţie, inculpatul, pentru a evita amplificarea conflictului, a cerut barmanului să îl cheme pe şeful de unitate, moment în care victima l-a lovit cu palma peste faţă, făcând să-i cadă pe jos ochelarii. În apărarea inculpatului a intervenit un martor pe care victima a încercat să îl lovească fără însă a reuşi, deoarece în acel moment inculpatul i-a aplicat o lovitură de pumn în faţă. Victima s-a dezechilibrat şi a căzut pe spate, lovindu-se cu capul de pardoseala de ciment a localului, producându-i-se leziuni ce au dus la deces. Inculpatul a susţinut că s-a aflat în legitimă apărare, ale cărei limite le-a depăşit din cauza tulburării şi temerii pe care agresivitatea victimei i le-a produs. Să se arate dacă această apărare este întemeiată sau nu.

Soluţie: Lovirea vicitmei nu constituie o apărare legitimă deoarece depăşea limitele necesităţii apărării. Excesul nu era justificat, nefiind determinat de starea de tulburare şi teamă a făptuitorului.

2. În fapt, s-a reţinut că, în seara zilei de 11.02.1990, în timp ce numitul G.M. mergea pe blv. Mihai Viteazul din mun. Cluj-Napoca, a fost acostat fără motiv de R.I., care era împreună cu inculpatul V.B. Faţă de comportarea agresivă a lui R.I., G.M. a ripostat în acelaşi mod, iar inculpatul, intervenind, i-a aplicat acestuia din urmă o lovitură cu briceagul în hemitoracele stâng anterior. Victima a fost transportată imediat la spital şi supusă intervenţiilor chirurgicale de urgenţă, viaţa fiindu-i salvată. Instanţa l-a pe inculpatul V.B. la 5 ani închisoare pentru tentativă la infracţiunea de omor. Inculpatul a declarat recurs împotriva acestei hotărâri, susţinând că a săvârşit fapta fără nicio motivaţie, că are o fire interiorizată şi că mama sa suferă de o boală psihică. Să se arate ce urma să decidă instanţa de recurs.

Soluţie: Aparenta lipsă a motivaţiei în săvârşirea faptei nu justifică concluzia alienaţiei mintale sau altor cauze datorită cărora inculpatul să nu-şi fi putut da seama de acţiunile sale ori să nu fi putut fi stăpân pe ele. Fapta inculpatului a reprezentat un răspuns, evident disproporţionat, la atitudinea victimei G.M.. Sub aspect subiectiv, inculpatul a săvârşit fapta sub o anume motivaţie (dorinţa de a riposta la atitudinea victimei) care, chiar dacă apare ca nefirească în raporturile inter-umane, totuşi există. Pe de altă parte, firea introvertită a inculpatului nu

echivalează cu iresponsabilitatea acestuia, după cum nici boala psihică a mamei inculpatului nu face să se presupună că de o boală cu acelaşi efect suferă şi inculpatul. În consecinţă, instanţa trebuie să respingă recursul inculpatului, întrucât nu există cauza de excludere a iresponsabilităţii.

3. S-a stabilit că inculpatul Z.V., după ce a consumat băuturi alcoolice

115

împreună cu mai multe persoane, ajungând în stare de ebrietate, a vrut să intre în localul Facultăţii de Drept din Bucureşti, dar uşa fiind încuiată, a spart geamul. La intervenţia paznicului, inculpatul l-a lovit în cap cu o sacoşă în care avea o sticlă cu vin, iar la sosirea la faţa locului a unui ofiţer de poliţie, inculpatul l-a lovit şi pe acesta. Fiind trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de ultraj, de distrugere şi de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice, inculpatul a fost achitat cu motivarea că, în momentul săvârşirii faptei, se afla în stare de beţie patologică ce înlătură caracterul penal al faptei în baza art. 49 Cp. Să se arate dacă soluţia instanţei este corectă sau nu.

Soluţie: Hotărârea instanţei este greşită. Conform art.49 alin.1 C.pen., nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, se găsea, datorită unor împrejurări independente de voinţa sa, în stare de beţie completă produsă de alcool sau de alte substanţe. În speţă, starea de beţie a fost urmarea consumului voluntar de alcool, iar nu a unor împrejurări independente de voinţa inculpatului. Prin urmare, caracterul penal al faptei nu este exclus.

4. În sarcina minorului s-a reţinut că, anterior împlinirii vârstei de 14 ani, a aplicat victimei – minoră şi ea – o lovitură care, datorită complicaţiilor survenite, a condus la moartea acesteia. Moartea victimei a survenit după ce minorul împlinise vârsta de 14 ani. Să se arate dacă fapta minorului constituie sau nu infracţiune.

Soluţie: Data săvârşirii infracţiunii este data când s-a comis actul de conduită incriminat de lege şi nu data când s-a produs rezultatul. În speţă, la data lovirii victimei, minorul nu împlinise vârsta de 14 ani, astfel că el nu îndeplinea condiţiile legale spre a răspunde penal, fiind prezumat absolut că nu are discernământ. În consecinţă, fapta minorului nu constituie infracţiune. 5. Instanţa a reţinut că inculpata M.F. şi cu soţul ei locuiau la mătuşa acesteia, în vârstă de 78 ani, urmând a o îngriji şi având unele promisiuni că, după moartea ei, averea acesteia le va reveni lor. Între cei doi soţi şi mătuşa lor au survenit neînţelegeri şi, animată de dorinţa de a intra cât mai curând în posesia averii, inculpata M.F. a luat hotărârea de a-şi ucide mătuşa. În acest scop, inculpata a procurat o cantitate de paration în soluţie, din care a picurat pe o napolitană dintr-un pachet pe care mătuşa îl avea în casă. Ulterior, mătuşa a fost vizitată de o vecină căreia, la plecare, i-a dat respectiva napolitană, iar aceasta, la rândul ei, a dat-o unui copil care a mâncat-o, s-a intoxicat şi a murit.

Să se arate cum trebuia calificată fapta inculpatei M.F., faptele mătuşii sale şi a vecinei care a înmânat napolitana otrăvită copilului.

Soluţie: Fapta inculpatei constituie infracţiune de omor, chiar dacă rezultatul s-a produs în privinţa altei persoane decât cea pe care victima urmărea să o ucidă. Faptele săvârşite de mătuşa inculpatei şi de vecina acesteia nu constituie infracţiuni, fiind comise în eroare de fapt. Nici mătuşa inculpatei şi nici vecina acesteia nu au cunoscut împrejurarea că napolitana fusese otrăvită, ceea ce înseamnă că ele au comis faptele fără vinovăţie, fiind în imposibilitate de a prevedea rezultatul periculos al acestora. Reprezentarea lor psihică asupra

116

consecinţelor faptelor pe care le-au săvârşit s-a format pe date greşite ale realităţii, ce nu le sunt imputabile.

§7. Rezumat

Cauzele care exclud infracţiunea sunt împrejurări ce împiedică întrunirea elementelor sau condiţiilor de existenţă a infracţiunii. După criteriul sferei de incidenţă şi al sediului reglementării, deosebim cauze generale şi cauze speciale de excludere a infracţiunii. Cauzele generale au un domeniu de aplicare ce cuprinde mai multe infracţiuni şi sunt reglementate, de regulă, în partea generală a Codului penal. Cauzele speciale au aplicabilitate la o singură infracţiune sau la un grup determinat de infracţiuni şi sunt reglementate, de obicei, în partea specială a Codului penal sau în alte legi. În raport de întinderea efectelor pe care le produc, întâlnim cauze justificative şi cauze de neimputabilitate. Această clasificare este avută în vedere de noul Cod penal. Cauzele justificative produc efecte in rem. Sunt cauze justificative: legitima apărare, starea de necesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii şi consimţământul persoanei vătămate. Cauzele de neimputabilitate produc efecte in personam (cu excepţia cazului fortuit). Sunt cauze de neimputabilitate: constrângerea fiizică, constrângerea morală, minoritatea făptuitorului, iresponsabilitatea, intoxicaţia, eroarea, cazul fortuit şi excesul neimputabil.

§8. Temă de control 1. Prima instanţă a reţinut în fapt că, în seara zilei de 5 august 2001, inculpatul N.I., împreună cu M.M. şi M.E., consumau băuturi alcoolice la o masă de la bufetul din comuna Malu Mare, jud. Dolj, iar la o masă alăturată se afla partea vătămată C.I., cu concubina sa P.Gh. şi martorul D.F. Pentru că inculpatul a întrebat pe C.I. de ce s-a certat cu M.M., partea vătămată i-a adresat injurii şi l-a ameninţat cu cuţitul, după care a plecat acasă, dată fiind starea de ebrietate în care se afla. A fost însă ajuns din urmă de inculpat şi de persoanele care îl însoţeau şi care aveau acelaşi drum cu victima. Văzându-l, victima s-a îndreptat spre inculpat, i-a adresat cuvinte injurioase şi l-a ameninţat cu cuţitul. În acel moment, inculpatul N.I. i-a smuls cuţitul din mână, i-a aplicat două lovituri în abdomen şi apoi a fugit de la locul faptei. În faţa instanţei, inculpatul a susţinut că s-a aflat în stare de legitimă apărare şi deci fapta sa nu constituie infracţiune. Arătaţi şi argumentaţi ce urma să decidă instanţa.

2. În ziua de 26 iunie 1999, fiind în stare de ebrietate, inculpatul U.Gh. a adresat diferite injurii soţiei sale, care a intrat în bucătăria locuinţei pentru a-l apostrofa în legătură cu starea sa, mai ales că şi în alte zile consumase în mod excesiv băuturi alcoolice. În momentul în care soţia a păşit în bucătărie, inculpatul i-a aplicat o lovitură puternică cu un cuţit în partea stângă a pieptului, din care cauză aceasta a decedat la scurt timp. Imediat după săvârşirea faptei, inculpatul a ascuns cuţitul (corp delict) şi s-a încuiat în locuinţă. Instanţa l-a condamnat pe inculpatul U.Gh. pentru infracţiunea de omor, deşi a reţinut că starea de beţie a inculpatului a fost involuntară (lucrase într-un

117

mediu cu vapori de alcool şi, fără a-şi da seama, a inhalat astfel de vapori) şi că, la momentul comiterii faptei, inculpatul avea o alcoolemie de 2,03 la mie. Argumentaţi dacă soluţia instanţei este sau nu corectă.

§9. Test de autoevaluare a cunoştinţelor Exemple de subiecte de sinteză 1. Analizaţi legitima apărare şi starea de necesitate 2. Analizaţi constrângerea fizică şi constrângerea morală 3. Analizaţi eroarea Exemplu de test tip grilă În cazul legitimei apărări, riposta: a) trebuie să provină de la un terţ; b) trebuie să provină de la persoana atacată; c) poate proveni atât de la persoana atacată, cât şi de la un terţ.

§10. Bibliografie specifică M.A. HOTCA, Drept penal. Partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007; T. DIMA, Drept penal. Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007; V. DOBRINOIU, W. BRÂNZĂ, Drept penal. Partea generală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003; M.A. HOTCA, Noul Cod penal şi Codul penal anterior. Aspecte diferenţiale şi tranzitorii (Partea generală), Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009.

118

UNITATEA DE ÎNVǍŢARE 5. UNITATEA ŞI PLURALITATEA INFRACŢIONALĂ

Cuprins: §1. Obiective §2. Competenţele unităţii de învăţare §3. Consideraţii generale §4. Unitatea naturală de infracţiune §5. Unitatea legală de infracţiune §6. Noţiunea şi formele pluralităţii de infracţiuni §7. Concursul de infracţiuni §8. Recidiva §9. Pluralitatea intermediară §10. Aplicaţii practice §11. Rezumat §12. Temă de control §13. Test de autoevaluare a cunoştinţelor §14. Bibliografie specifică

§1. Obiective În cadrul acestei unităţi vor fi prezentate situaţiile în care aceeaşi pesoană comite fie mai multe acte ce reprezintă o singură infracţiune, fie mai multe infracţiuni.


explicaţi conceptul de unitatea infracţională; explicaţi conceptul de pluralitate infracţională

înţelegeţi şi explicaţi concursul de infracţiuni;

înţelegeţi şi explicaţi recidiva;

înţelegeţi şi explicaţi pluralitatea intermediară.


§3. Consideraţii generale Infracţiunea ca fenomen socio-uman este o formă reală obiectivă de conduită a omului, care are o existenţă unitară în materialitatea sa, indiferent de numărul participanţilor. Infracţiunea este totodată şi o unitate juridică, fiindcă orice faptă ce constituie infracţiune reprezintă o concretizare a conceptului de infracţiune existent în norma de incriminare.

Elementele infracţiunii se prezintă în interdependenţă, particularitate ce dă unitate faptei ce constituie infracţiune. Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni sunt categorii juridice penale ce se raportează la o bază de evaluare, care este

119

infracţiunea. Vom fi în prezenţa unităţii infracţionale dacă prin raportare la baza de evaluare – infracţiunea – vom identifica conţinutul unei singure infracţiuni. În schimb, va exista pluralitate de infracţiuni dacă în funcţie de aceeaşi bază de evaluare activitatea examinată realizează conţinutul mai multor infracţiuni. Diferenţierea între pluralitate de infracţiuni şi unitate infracţională prezintă importanţă nu numai din perspectivă pur tehnică, ci şi din punct de vedere practic. Deosebirile sunt atât de natură cantitativă, cât şi de natură calitativă deoarece, în majoritatea cazurilor de pluralitate de infracţiuni, făptuitorul (avem în vedere, în special, concursul real şi recidiva) vădeşte un grad de pericol social sporit, comparativ cu cel care a săvârşit o singură infracţiune. Interesul deosebirii între pluralitatea de infracţiuni şi unitatea de infracţiune este evidenţiat de consecinţele pe care le-ar produce o eventuală greşeală de apreciere, pe planul tratamentului sancţionator al persoanei căreia i se atribuie activitatea infracţională.

Unitatea de infracţiune poate fi simplă sau complexă, în funcţie de structura elementului material şi a rezultatului produs. Problema unităţii de infracţiune există numai dacă bazei de evaluare – infracţiunea – îi ataşăm şi o altă coordonată, anume ca activitatea examinată să fie realizată de acelaşi făptuitor. Infracţiunea este luată în considerare ca bază de evaluare prin prisma părţii esenţiale a conţinutului infracţiunii, iar nu şi referitor la conţinutul accidental sau circumstanţial. Concepţiile despre instituţia unităţii infracţionale diferă de la un sistem de drept la altul. De regulă, în stabilirea unităţii de infracţiune se porneşte de la normele de incriminare. Unitatea infracţională poate avea mai multe forme, în funcţie de criteriile utilizate de cel care face diviziunea. Cea mai uzitată dintre clasificări este după criteriul realităţii, sau naturii unităţii, în raport de care se deosebeşte în pluralitate naturală şi pluralitate legală. Unitatea naturală de infracţiune este forma unităţii infracţionale determinată de unitatea elementelor obiective şi subiective ale infracţiunii. Unitatea legală de infracţiune este forma unităţii infracţionale ce există prin reunirea într-o singură incriminare a elementelor mai multor infracţiuni. §4. Unitatea naturală de infracţiune 4.1. Formele unităţii naturale de infracţiune Unitatea naturală de infracţiune este forma unităţii infracţionale în cuprinsul căreia identificăm o singură încălcare a legii, un singur element material şi o singură rezoluţie infracţională. Unitatea naturală de infracţiune are caracter de întreg unic atât din punct de vedere faptic, cât şi din perspectivă juridică. Altfel spus, unitatea faptică obiectivă are un singur corespondent legal, un singur conţinut juridic. Sunt considerate forme ale unităţii naturale infracţionale: infracţiunea simplă (instantanee), infracţiunea continuă şi infracţiunea deviată.

4.2. Infracţiunea simplă

Infracţiunea simplă este forma unităţii naturale de infracţiune al cărei conţinut

120

se realizează prin efectuarea unei singure acţiuni (inacţiuni) momentane ce produce un singur rezultat, în baza unei decizii infracţionale unice. De pildă, este infracţiune simplă uciderea unei persoane prin lovirea cu toporul. Infracţiunea simplă instantanee nu trebuie confundată cu infracţiunea continuă. La prima vedere s-ar părea că durata în timp este criteriul care delimitează infracţiunea simplă instantanee de infracţiunea continuă. Totuşi, nu durata în timp este particularitatea care diferenţiază cele două specii de unitate naturală de infracţiune, deoarece ambele forme presupun un consum temporal. În cazul infracţiunii momentane, derularea elementului material al acesteia încetează în momentul în care a survenit rezultatul, în timp ce în cazul infracţiunilor continue, elementul material se prelungeşte şi după apariţia rezultatului. La infracţiunea continuă, nu doar elementul material se prelungeşte în timp, ci şi procesul e producere a rezultatului. În cazul infracţiunii simple momentane, elementul material se manifestă printr-o acţiune sau inacţiune unică, chiar dacă în cuprinsul acestora intră mai multe acte fizice, a căror pluralitate reiese din condiţiile în care s-a comis infracţiunea. De fiecare dată actele materiale multiple, ce realizează conţinutul unei singure acţiuni sau inacţiuni, au o desfăşurare cvasisimultană. Infracţiunea simplă instantanee realizată prin mai multe acte este numită în doctrină (impropriu) unitate naturală colectivă. 4.3. Infracţiunea continuă

Infracţiunea continuă este forma unităţii naturale de infracţiune ce se realizează prin prelungirea în timp a elementului material (acţiunii sau inacţiunii) şi a procesului de producere a rezultatului până la un moment viitor consumării când activitatea infracţională încetează din cauza unei energii contrare. Este infracţiune continuă, spre exemplu, conducerea unui autovehicul fără permis corespunzător categoriei din care face parte autovehiculul. Caracterul de infracţiune continuă al unei infracţiuni rezultă din modalitatea de exprimare a normei de incriminare. În cazul infracţiunilor continue, elementul material constă într-o activitate de durată. Infracţiunea continuă este una dintre formele unităţii infracţionale care cunoaşte o evoluţie temporală, datorată extensiei în timp a acţiunii sau inacţiunii ce constituie elementul material al infracţiunii. Spre deosebire de infracţiunea simplă instantanee, infracţiunea continuă nu se autonomizează în momentul consumativ, deoarece activitatea infracţională se prelungeşte în timp după acest moment până la o altă dată, denumită epuizarea infracţiunii. Momentul consumativ al infracţiunii continue are loc la data la care este realizată latura obiectivă a faptei, dar epuizarea acesteia va avea loc la o altă dată, respectiv când dinamica infracţională s-a sfârşit. În cazul infracţiunii continue procesul infracţional se opreşte în momentul când acţiunea sau inacţiunea ce constituie elementul material au încetat şi ultima evoluţie a rezultatului s-a finalizat. Actele materiale care prelungesc elementul material al infracţiunii continue sunt activităţi de executare ale acesteia, care nu pot avea independenţă juridică. Prelungirea în timp a dinamicii infracţiunii continue este o trăsătură generală abstractă, deoarece sunt situaţii când deşi elementul material al infracţiunii continue este susceptibil de continuitate temporală, acesta se poate totuşi realiza în chip instantaneu.

121

În funcţie de criteriul posibilităţii existenţei unei întreruperi a elementului material, care să nu le afecteze caracterul continuu, infracţiunile continue se împart în infracţiuni continue permanente şi infracţiuni continue succesive100. Infracţiunile continue permanente sunt acelea al căror element material se prelungeşte neîntrerupt până la încetarea lui, astfel încât orice reluare a activităţii infracţionale realizează conţinutul altei infracţiuni continue. Infracţiunile continue succesive sunt cele ale căror element material permite anumite discontinuităţi determinate de specificul acţiunii sau inacţiunii infracţiunii. Infracţiunile continue permanente au o derulare neîntreruptă a elementului material, în timp ce infracţiunile continue succesive pot avea şi unele întreruperi fireşti ale elementului material al infracţiunii. Astfel spus, în cazul infracţiunilor continue permanente orice întrerupere epuizează infracţiunea, în timp ce în ipoteza infracţiunilor continue succesive întreruperile normale ale elementului material nu au efect de autonomizare a activităţii infracţionale. De exemplu, infracţiunea de lipsire de libertate este o infracţiune continuă permanentă, în timp ce infracţiunea de port ilegal de uniformă este o infracţiune continuă succesivă. 4.4. Infracţiunea deviată

Infracţiunea deviată, numită şi infracţiune aberantă, este forma unităţii naturale de infracţiune ce se realizează în cazurile în care rezultatul unei activităţi ilicite este determinat de un alt lanţ cauzal decât cel prefigurat de făptuitor ori când rezultatul este diferit faţă de cel urmărit de agent. În doctrina românească, de regulă, sunt recunoscute două specii ale infracţiunii deviate, respectiv când făptuitorul confundă victima vizată cu o altă persoană (error in persona) şi ipoteza în care agentul determină lezarea unei alte valori sociale sau altei persoane decât cele contra cărora a fost orientată activitatea ilicită (aberratio ictus). În doctrina străină, în special italiană, sunt identificate şi alte două specii de infracţiune, anume aberratio causae şi aberratio delicti. Aberratio causae se realizează în cazul în care agentul urmăreşte un anumit rezultat, dar în realitatea înconjurătoare de produce altul care nu s-a aflat în reprezentarea sa. Aberratio delicti este specia de infracţiune aberantă al cărei conţinut este întrunit în cazul în care în realitate se produce un alt rezultat decât cel urmărit de către acesta. a) Error in persona. În cazul acestei variante a infracţiunii deviate făptuitorul are reprezentarea că vatămă sau periclitează atributele unei anumite persoane, dar din eroare (falsa reprezentare a realităţii) se aduce atingere altei persoane. De exemplu, X este rivalul lui Y, pe care urmăreşte să-l omoare, într-o noapte acasă la acesta, dar întrucât Y a fost nevoit să plece intempestiv în străinătate, X îl omoară pe Z amantul soţiei lui Y, care se afla la locuinţa lui Y în momentul acţiunii de ucidere. b) Aberratio ictus. Această modalitate a infracţiunii aberante există când datorită defectuozităţii executării elementului material al laturii obiective a infracţiunii, făptuitorul lezează altă persoană sau obiect decât cele vizate. De pildă, făptuitorul vrea să distrugă casa lui X prin folosirea unui coktail molotov pe care voia să-l arunce prin geam, dar din cauza greşeli în aruncare materialul exploziv a ajuns în altă casă, vecină cu cea a lui X.

100

Autorii străini fac delimitarea între infracţiunea continuă şi infracţiunea succesivă.

122

c) Aberratio causae. Pentru existenţa infracţiunii deviate în această variantă este necesar ca rezultatul urmărit de făptuitor să se producă din altă cauză decât cea prefigurată de agent. De exemplu, agentul vrea să ucidă o persoană prin utilizarea unei arme de foc, pe care o descarcă asupra victimei, pe care nu o nimereşte, dar aceasta decedează totuşi datorită faptului că s-a speriat de arma îndreptată asupra sa. d) Aberratio delicti. În cazul acestei specii de infracţiune deviată făptuitorul urmăreşte producerea unui anumit rezultat, specific unei infracţiuni, dar se produce alt rezultat, corespunzător altei infracţiuni decât cea al cărei rezultat l-a urmărit agentul. Spre exemplu, agentul urmăreşte să-l omoare pe rivalul său, dar ucide câinele acestuia care a intervenit în momentul în care făptuitorul încerca să descarce arma asupra persoanei vizate. §5. Unitatea legală de infracţiune

5.1. Consideraţii generale

Unitatea legală de infracţiune este forma unităţii infracţionale realizată prin reunirea într-o singură incriminare a elementelor mai multor fapte prevăzute de legea penală. Formele unităţii legale de infracţiune, acceptate în doctrina noastră, sunt: infracţiunea continuată, infracţiunea complexă, infracţiunea progresivă şi infracţiunea de obicei. 5.2. Infracţiunea continuată

A. Noţiune şi condiţii. Infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, acţiuni sau inacţiuni care prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni. De exemplu, o persoană sustrage bunuri dintr-un depozit, în trei nopţi succesive, în baza aceleiaşi decizii delictuoase. Infracţiunea continuată este o specie de unitate infracţională creată de legiuitor, din raţiuni de tehnică legislativă, politică penală şi omogenităţii actelor ce alcătuiesc structura acesteia. Din definiţia legală a infracţiunii continuate rezultă condiţiile de existenţă ale acesteia, respectiv: a) unitatea de subiect activ; b) pluralitatea de acţiuni sau inacţiuni; c) existenţa unor intervale temporale între acţiuni sau inacţiuni; d) omogenitatea acţiunilor sau inacţiunilor; e) unitatea rezoluţiei infracţionale. a) Unitatea subiectului activ. Acţiunile sau inacţiunile plurale ce intră în conţinutul infracţiunii continuate trebuie comise de aceeaşi persoană. Subiectul în persoana căruia este îndeplinită condiţia analizată poate săvârşi faptele singur sau împreună cu alte persoane. Pentru existenţa infracţiunii continuate nu are importanţă felul participaţiei subiectului activ, aceasta putând să se concretizeze în oricare dintre formele reglementate – autorat, coautorat, instigare sau complicitate.

b) Pluralitatea de acţiuni sau inacţiuni. Infracţiunea continuată presupune realizarea a cel puţin două acţiuni sau inacţiuni omogene. Accepţiunea termenilor acţiune sau inacţiune este cea comună, respectiv de element material şi nu trebuie confundate cu alte noţiuni echivalente, cum ar fi acelea de faptă, act, activitate etc. De fapt, pluralitatea de acţiuni sau inacţiuni trebuie înţeleasă

123

ca o pluralitate de procese execuţionale, unificate de hotărârea infracţională care le înglobează pe toate. c) Omogenitatea elementului material.

Pluralitatea de acţiuni sau inacţiuni trebuie să fie alcătuită de acţiuni sau inacţiuni omogene, adică să realizeze fiecare în parte elementul material al aceleaşi infracţiuni (mai multe furturi, mai multe loviri etc.). d) Existenţa unor intervale de timp între acţiunile sau inacţiunile comise. Acţiunile sau inacţiunile ce intră în structura infracţiunii continuate trebuie să aibă caracter discontinuu, adică să fie săvârşite la diferite intervale de timp. În lipsa acestei condiţii activitatea infracţională va alcătui o unitate. Intervalele temporale dintre acţiunile sau inacţiunile care constituie elementul material al infracţiunii continuate trebuie să fie rezonabile, adică nici prea mici, dar nici prea mari, deoarece un interval mic exclude pluralitatea, iar un interval prea mare exclude unitatea deciziei infracţionale. e) Unitatea rezoluţiei infracţionale. Pe lângă condiţiile obiective examinate deja, mai trebuie îndeplinită o condiţie subiectivă, respectiv unitatea de hotărâre infracţională, ceea ce înseamnă că infracţiunile continuate nu pot fi săvârşite decât cu intenţie. Fiind o condiţie subiectivă, unitatea deciziei infracţionale nu poate fi dovedită decât prin deducere din datele şi împrejurările obiective. În doctrină şi practică această condiţie este dedusă din împrejurări precum: conexitatea cronologică a acţiunilor-inacţiunilor; conexitatea topografică a acestora, apropierea temporală între acţiuni-inacţiuni, identitatea obiectului infracţiunii, acelaşi modus operandi, unitatea de scop sau mobil etc. În concepţia noului Cod penal, pe lângă cele cinci condiţii deja analizate, în structura infracţiunii continuate mai intră şi o a şasea condiţie, anume ca toate acţiunile sau inacţiunile să fie îndreptate împotriva aceluiaşi subiect pasiv. Aceasta înseamnă, spre exemplu, că dacă autorul, aflat într-un mijloc de transport în comun, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale sustrage succesiv sume de bani din buzunarele mai multor călători, conform noului Cod penal el comite un concurs de infracţiuni (subiecţii pasivi fiind diferiţi), pe când în concepţia actualului Cod penal comite o infracţiune unică, continuată.

B. Tratamentul penal al infracţiunii continuate. Codul penal prevede un regim sancţionator al infracţiunilor continuate pe care l-a împrumutat de la concursul de infracţiuni. Cu ocazia aplicării sancţiunii pentru infracţiunea continuată, instanţele vor aplica toate criteriile de individualizare a sancţiunilor penale. Unitatea infracţiunii continuate impune consecinţa ca, în cazul în care infractorul este condamnat numai pentru o parte din acţiunile ce intră în componenţa unei infracţiuni continuate, să se pună problema tratamentului penal al actelor materiale descoperite ulterior condamnării. Soluţia legală care se impune este aceea că sancţiunile aplicate pentru o parte din actele materiale trebuie recalculate ţinând seama de întreaga activitate infracţională unică. Astfel, în cazul în care o persoană este trimisă în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni continuate, dar o parte dintre actele materiale au făcut obiectul unei alte judecăţi, hotărârea dată iniţial va fi desfiinţată şi se va reaprecia ansamblul constitutiv al infracţiunii continuate. Se impune recalcularea pedepsei în ipoteza infracţiunii continuate care a format obiectul a două judecăţi. În urma recalculării pedepsei pedeapsa nouă aplicată nu va putea să fie mai blândă decât pedeapsa aplicată pentru o parte din actele materiale.

124

Rezolvarea propusă mai sus va fi incidentă şi în cazul în care o parte din actele materiale ce intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni continuate a format obiectul mai multor hotărâri judecătoreşti de condamnare. Noul Cod penal adoptă, în ceea ce priveşte sancţionarea infracţiunii continuate, un sistem diferit faţă de actualul Cod penal. Dacă, în prezent, tratamentul penal al infracţiunii continuate este preluat de la concursul de infracţiuni, în schimb noul Cod penal introduce un sistem de sine stătător, arătând că infracţiunea continuată se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, al cărei maxim se poate majora cu cel mult 3 ani în cazul pedepsei închisorii şi cu cel mult o treime în cazul pedepsei amenzii. Majorarea maximului special este facultativă, iar nu obligatorie, pentru instanţă. 5.3. Infracţiunea complexă A. Noţiune. Infracţiunea este complexă când în conţinutul său intră, ca element constitutiv sau ca element circumstanţial agravant, o acţiune sau inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală. În teorie, formele infracţiunii complexe sunt concepute şi numite diferit de către autorii de specialitate. De regulă, sunt considerate forme ale infracţiunii complexe: infracţiunea complexă variantă-tip sau propriu-zisă şi infracţiunea complexă variantă-agravată a unei infracţiuni simple. Criteriul folosit este cel al rolului pe care îl îndeplineşte în conţinutul infracţiunii complexe infracţiunea absorbită. a) Infracţiunea complexă variantă-tip. Infracţiunea complexă tipică este acea formă a infracţiunii complexe realizată prin includerea, ca element constitutiv, în conţinutul acesteia, a uneia sau mai multor infracţiuni Spre exemplu, în cazul infracţiunii de tâlhărie legiuitorul a reunit în conţinutul unei infracţiuni – tâlhăria - conţinutul altor infracţiuni, respectiv al infracţiunii de furt, infracţiunii de ameninţare, infracţiunii de lovire sau alte violenţe etc. În funcţie de numărul infracţiunilor care intră în conţinutul infracţiunii complexe, aceasta are două modalităţi: infracţiunea complexă plurală şi infracţiunea complexă calificată. Infracţiunea complexă plurală este modalitatea infracţiunii complexe variantă-tip care reuneşte în conţinutul său două sau mai multe infracţiuni. De exemplu, infracţiunea de piraterie. Infracţiunea complexă calificată este modalitatea infracţiunii complexe care absoarbe în conţinutul său o singură infracţiune. De pildă, infracţiunea de ultraj. b) Infracţiunea complexă variantă-agravată. Infracţiunea complexă variantă-agravantă este forma infracţiunii complexe în conţinutul căreia intră, ca element circumstanţial agravant, o infracţiune simplă. În conţinutul acestei forme de infracţiune complexă intră o infracţiune care în configuraţia ei tipică este o infracţiune simplă. Spre exemplu, variantele agravate ale infracţiunii de raport sexual cu o minoră. Infracţiunea absorbită în conţinutul infracţiunii complexe variantă-agravantă are rolul unui simplu element circumstanţial agravant. Infracţiunea complexă variantă-agravantă este susceptibilă de două modalităţi, şi anume: infracţiunea complexă agravantă a unei infracţiuni simple şi infracţiunea complexă agravantă a unei infracţiuni complexe tipice. Infracţiunea complexă variantă-agravantă a unei infracţiuni simple este modalitatea infracţiunii complexe care se realizează prin ataşarea la conţinutul

125

alcătuită din mai multe acte materiale de acelaşi fel. De exemplu, pentru unei infracţiuni simple a unei cerinţe esenţiale. De exemplu, variantele agravante ale infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal. Infracţiunea complexă variantă-agravantă a unei infracţiuni complexe tipice este modalitatea infracţiunii complexe care există prin ataşarea la o infracţiune complexă variantă-tip a unei alte infracţiuni. De pildă, variantele agravante ale infracţiunii de tâlhărie sau ale infracţiunii de ultraj. B. Tratamentul penal al infracţiunii complexe. Deşi, în anumite forme, infracţiunea complexă înglobează în conţinutul său mai multe infracţiuni, ea nu este o cauză de agravare sau modificare a sancţiunilor penale. Nici nu este necesară o agravare a sancţiunilor deoarece infracţiunile complexe cuprind sancţiuni dozate în raport de gradul de pericol social ce reiese din activitatea infracţională de ansamblu. De exemplu, infracţiunea de tâlhărie este sancţionată astfel încât tratamentul penal să reflecte gravitatea infracţiunilor înglobate (furt, ameninţare, lovire etc.). Pe de ală parte, având în vedere caracterul unitar al infracţiunii complexe, legiuitorul prevede obligativitatea recalculării pedepsei, dacă făptuitorul unei infracţiuni complexe este judecat ulterior pentru alte acţiuni sau inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni. În asemenea cazuri, ţinându-se seama de infracţiunea săvârşită în întregul ei, se stabileşte o pedeapsă corespunzătoare, care nu poate fi mai uşoară decât cea pronunţară anterior.

5.4. Infracţiunea de obicei Infracţiunea de obicei este specia de unitate legală infracţională a cărei existenţă este condiţionată de repetarea acţiunii ce constituie elementul material al infracţiunii, repetare în lipsa căreia fapta rămâne fără relevanţă penală. În doctrină nu există o concepţie unitară referitoare la infracţiunile de obicei. Astfel, într-o opinie, se consideră că infracţiunile de obicei sunt doar o specie de infracţiuni colective. Infracţiunea colectivă este definită ca o unitate infracţională ce constă într-o pluralitate de acte materiale similare care, deşi atunci când sunt considerate separat nu au caracter penal, în ansamblu cad sub incidenţa legii penale, fie datorită săvârşirii lor în mod obişnuit sau ca îndeletnicire, fie datorită simplei lor repetări, după caz. În această concepţie, infracţiunea de obicei este o specie de infracţiune colectivă, alături de infracţiunea de simplă repetare.

Opinia majoritară este în sensul că infracţiunea de obicei acoperă toată sfera infracţiunii numite colective. Într-adevăr, nu vedem raţiuni a se deosebi între infracţiuni de obicei şi infracţiuni de simplă repetare, deoarece, pe de o parte, nu există nici o deosebire de regim juridic între cele două specii iar, pe de altă parte, termenul obicei nu are accepţiunea de îndeletnicire sau ocupaţie a făptuitorului, ci tocmai sensul de repetare a activităţii infracţionale. Apoi, termenul colectiv este utilizat cu o semnificaţie nepotrivită, fată de accepţiunea sa comună, deoarece vizează un grup de oameni101.

101

De altfel, termenul colectiv a mai fost folosit în sensul de pluralitate de infractori, în cadrul expresiei „infracţiune colectivă”, căreia i s-a dat accepţiunea de infracţiune care nu putea fi săvârşită decât de mai multe persoane.

126

În cazul infracţiunii de obicei, elementul material constă într-o acţiune existenţa infracţiunii de prostituţie legiuitorul impune repetarea actului material de întreţinere de relaţii sexuale contra cost. Pentru existenţa elementului material al infracţiunii de obicei, trebuie îndeplinite următoarele condiţii: să fie compus din mai multe acte materiale similare; actele materiale să fie săvârşite în mod repetat; actele materiale să nu aibă relevanţă penală. În legătură cu cerinţa pluralităţii de acte materiale, în doctrină şi jurisprudenţă s-a pus problema care este numărul actelor materiale ce realizează conţinutul infracţiunii de obicei. Răspunsul este că pentru a exista condiţia pluralităţii actelor materiale, acestea ar trebui să fie în număr de trei, cel puţin. 5.5. Infracţiunea progresivă

Infracţiunea progresivă este o formă a unităţii legale de infracţiune, care există în cazul în care elementul material produce un rezultat mai grav decât cel urmărit de făptuitor. De exemplu, în cazul infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. §6. Noţiunea şi formele pluralităţii de infracţiuni 6.1. Noţiunea pluralităţii de infracţiuni

De regulă, pluralitatea de infracţiuni este definită ca fiind situaţia în care o persoană săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni. Sunt şi autori care definesc mai larg pluralitatea de infracţiuni, respectiv ca fiind situaţia în care o persoană săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni mai înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele, sau când o persoană comite o nouă infracţiune după ce a fost condamnată definitiv pentru o infracţiune săvârşită anterior. Definim pluralitatea de infracţiuni ca fiind specia de pluralitate de fapte prevăzute de legea penală existentă în situaţia în care o persoană săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni. Ca instituţie juridică, pluralitatea de infracţiuni este ansamblul normelor juridice penale care reglementează situaţia când o persoană săvârşeşte mai multe infracţiuni.

Ceea ce determină calificarea unei pluralităţi de fapte ca fiind o pluralitate de infracţiuni este identitatea persoanei făptuitorului, respectiv aceeaşi persoană săvârşeşte mai multe infracţiuni. Legătura in personam este singura care interesează în materia pluralităţii de infracţiuni, celelalte relaţii sau legături pot, eventual, caracteriza sau particulariza pluralitatea, dar nu au nicio influenţă asupra existenţei sau inexistenţei pluralităţii de infracţiuni.

6.2. Formele pluralităţii de infracţiuni Codul penal român reglementează două forme principale ale pluralităţii de infracţiuni: concursul de infracţiuni şi recidiva. Departajarea pluralităţii de infracţiuni în cele două forme este făcută în funcţie de doi factori, anume momentul săvârşirii noii infracţiuni şi existenţa sau nu a unei hotărâri de condamnare definitivă.

127

Pluralitatea de infracţiuni îmbracă forma concursului dacă infracţiunile au fost săvârşite de aceeaşi persoană, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele şi va fi recidivă dacă o persoana condamnată la o pedeapsă privativă de libertate rămasă definitivă săvârşeşte o nouă infracţiune pentru care legea prevede o pedeapsă privativă de libertate, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia, în stare de evadare sau după executarea pedepsei. Alături de recidivă şi concursul de infracţiuni, legiuitorul reglementează şi situaţia în care după condamnarea definitivă cel condamnat săvârşeşte o nouă infracţiune, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare, şi nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă. În acest caz pedeapsa se aplică potrivit regulilor concursului de infracţiuni. În doctrină, această formă a pluralităţii de infracţiuni este denumită pluralitate intermediară. Alături de recidivă, concursul de infracţiuni şi pluralitatea intermediară, poate fi întâlnită şi altă formă de pluralitate infracţională, care există în cazurile când o persoană săvârşeşte mai multe infracţiuni, dintre care cel puţin una după stingerea executării unei pedepse şi nu sunt îndeplinite condiţiile recidivei sau ale concursului de infracţiuni. De pildă, o persoană condamnată la pedeapsa de 6 luni închisoare, după executarea acesteia săvârşeşte o nouă infracţiune. Această situaţie este singura pluralitate de infracţiuni care nu are relevanţă penală sub aspectul cauzelor de modificare a sancţiunilor penale. Nu trebuie însă confundate formele pluralităţii de infracţiuni cu pluralitatea aparentă. Pluralitatea de infracţiuni este aparentă în cazurile când în chip real o pluralitate de fapte poate fi considerată pluralitate de infracţiuni, dar juridic ea este o formă de unitate infracţională. În acest caz este vorba despre o formă a unităţii legale de infracţiune. Pluralitatea de infracţiuni este aparentă şi în cazul în care există un concurs de norme incriminatoare, situaţie numită şi concurs de legi penale sau concurs de calificări. Situaţiile de pluralitate aparentă de infracţiuni pot fi încadrate, după caz, în unitatea naturală sau legală de infracţiune. §7. Concursul de infracţiuni

7.1. Noţiune

În lucrările de specialitate, concursul de infracţiuni este definit, de regulă, în aceeaşi manieră, prin referirea la elementele sale esenţiale, care fac posibilă diferenţierea sa de alte entităţi juridice asemănătoare, în special de celelalte forme ale pluralităţii de infracţiuni. În Codul penal, concursul de infracţiuni este definit prin cele două forme: concursul real şi concursul formal. Există concurs real de infracţiuni când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană, prin acţiuni sau inacţiuni distincte, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele, inclusiv când una dintre infracţiuni a fost comisă pentru săvârşirea sau ascunderea altei infracţiuni.

Există concurs formal de infracţiuni când o acţiune sau o inacţiune săvârşită de o persoană, din cauza împrejurărilor în care a avut loc sau a urmărilor pe care le-a produs, realizează conţinutul mai multor infracţiuni.

128

7.2. Condiţiile de existenţă a concursului de infracţiuni

Necesitatea cercetării condiţiilor de existenţă a concursului de infracţiuni se vădeşte nu atât pentru delimitarea acestuia de unitatea de infracţiuni, cât mai ales pentru departajarea concursului de infracţiuni de recidivă şi celelalte forme ale pluralităţii de infracţiuni. Doctrina nu este unitară în privinţa conţinutului condiţiilor de existenţă ale concursului de infracţiuni. Unii autori deosebesc în condiţii privitoare la făptuitor şi condiţii privitoare la fapte. Pe bună dreptate, s-a apreciat că această distincţie nu are utilitate din punct de vedere practic, dar nici conceptual. Pot fi considerate condiţii de existenţă a concursului de infracţiuni următoarele: săvârşirea a cel puţin două infracţiuni; săvârşirea infracţiunilor de aceeaşi persoană; săvârşirea a cel puţin două infracţiuni înainte de intervenirea unei hotărâri de condamnare definitivă pentru vreuna dintre ele; cel puţin două dintre infracţiuni să atragă o condamnare. Concursul de infracţiuni – specie a pluralităţii de infracţiuni – există numai dacă s-au săvârşit cel puţin două infracţiuni. Dacă în cadrul pluralităţii de fapte săvârşite numai una din acestea întruneşte condiţiile infracţiunii nu suntem în prezenţa concursului de infracţiuni, ci a unităţii de infracţiune. Pentru existenţa concursului de infracţiuni este necesară condiţia ca infracţiunile ce constituie pluralitatea să fie săvârşite de către aceeaşi persoană. Altfel spus, pluralitatea de infracţiuni este săvârşită de către aceeaşi persoană. Această condiţie este singura legătură necesară pentru fiinţa concursului de infracţiuni (in personam). Pentru fiinţa concursului de infracţiuni trebuie ca cel puţin două dintre infracţiunile care realizează pluralitatea să fie săvârşite mai înainte de pronunţarea unei hotărâri de condamnare definitivă pentru vreuna din ele. Prin această condiţie se face demarcarea între concursul de infracţiuni şi recidivă, dar menţionăm că existenţa acestora în privinţa aceleaşi persoane nu este exclusă, deoarece cele două forme ale pluralităţii de infracţiuni pot coexista. Sunt cazuri în care nu se poate aplica tratamentul penal al concursului de infracţiuni, deşi există pluralitate de infracţiuni, deoarece există anumite împrejurări care împiedică instanţa de judecată să pronunţe o hotărâre de condamnare definitivă. 7.3. Formele concursului de infracţiuni

A. Concursul real. Concursul real poate fi definit ca fiind acea formă a concursului de infracţiuni ce constă în săvârşirea a două sa mai multor infracţiuni, de către aceeaşi persoană, prin acţiuni sau inacţiuni distincte, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele. În cazul concursului real de infracţiuni, între infracţiunile aflate în concurs pot exista uneori anumite legături, altele decât relaţia in personam. Dacă nu există nici o altă legătură între infracţiunile concurente, în afara celei de subiect, concursul real este numit simplu, iar în cazul în care sunt şi alte legături concursul se numeşte caracterizat, cu conexitate sau calificat. a) Concursul real simplu. Concursul real simplu poate fi omogen sau eterogen. În doctrină şi jurisprudenţă, concursul real este denumit şi concurs material sau concurs prin mai multe acţiuni sau inacţiuni. Concursul real este omogen în cazurile în care pluralitatea de infracţiuni este constituită din fapte de

129

acelaşi fel, chiar dacă încadrarea se face în norme de incriminare diferite, dacă este vorba despre variante ale aceleaşi infracţiuni sau când norma de incriminare este incompletă şi face trimitere la alta cu care se completează. De exemplu, infractorul a săvârşit o infracţiune de furt şi una de furt calificat. Sunt şi cazuri în care, deşi infracţiunile pot fi încadrate în acelaşi articol, totuşi concursul de infracţiuni este eterogen. Spre exemplu, infracţiunea de arestare nelegală şi cercetare abuzivă. Aşadar, pentru aprecierea unei pluralităţi de infracţiuni ca fiind concurs real omogen sau eterogen trebuie cercetată natura infracţiunilor şi identitatea normei de incriminare. Uneori, legiuitorul, din raţiuni de politică penală şi tehnică legislativă, dintr-o pluralitate de fapte creează o unitate infracţională, cazuri în care se va da satisfacţie doar normei de incriminare, iar nu şi instituţiei concursului de infracţiuni. b) Concursul real caracterizat (cu conexitate). Concursul de infracţiuni este caracterizat când între infracţiunile concurente există anumite legături, altele decât cea in personam. Conexitatea poate fi: consecvenţională, când o infracţiune se comite pentru ascunderea altei infracţiuni; etiologică, când o infracţiune se comite pentru a înlesni săvârşirea altei infracţiuni; cronologică, când infracţiunile sunt săvârşite în acelaşi timp; topografică, când infracţiunile sunt săvârşite în acelaşi loc etc. 2. Concursul formal. Concursul formal sau ideal de infracţiuni este acea specie de concurs de infracţiuni care există când o acţiune sau inacţiune săvârşită de aceeaşi persoană, datorită împrejurărilor în care a avut loc şi urmărilor pe care le-a produs, întruneşte elementele (conţinutul) mai multor infracţiuni. Concursul formal este numit şi concurs ideal, intelectual sau printr-o singură acţiune ori inacţiune. Nu va exista concurs intelectual de infracţiuni dacă este vorba numai despre un concurs de calificări care se suprapun. Concursul formal de infracţiuni presupune existenţa unei acţiuni sau inacţiuni unice, efectuată în atare împrejurări că realizează conţinutul a două sau mai multe infracţiuni. De pildă, un conducător auto imprudent, ca urmare a aceluiaşi accident, a produs moartea unei persoane şi vătămarea corporală a altor două persoane. Concursul formal poate să se nască în legătură cu două categorii de factori necumulativi. Sunt situaţii în care numai aparent suntem în prezenţa unui concurs ideal de infracţiuni. Acestea sunt: calificările alternative, calificările redundante, calificările incompatibile şi calificările echivalente. Calificările sunt alternative în cazurile în care între elementele infracţiunilor susceptibile de a fi luate în considerare există opoziţie esenţială. De exemplu, există un concurs de calificări alternative în cazul faptelor de seducţie şi act sexual cu o minoră. Situaţia calificărilor alternative mai este cunoscută şi sub numele de concurs aparent de calificări. Calificările sunt redundante atunci când este vorba de un concurs de două norme de incriminare dintre care una este specială iar cealaltă este generală, sau când o faptă este element ori circumstanţă în conţinutul altei infracţiuni. Calificările sunt echivalente când activitatea infracţională este reglementată de mai multe norme de incriminare, fără ca între acestea să existe o corelaţie gen-specie, adică este vorba de mai multe norme speciale. Calificările sunt incompatibile când una dintre incriminări este o consecinţă logico-naturală a altei incriminări.

130

7.4. Sancţionarea concursului de infracţiuni A. Sancţionarea în cazul persoanei fizice. În caz de concurs de infracţiuni săvârşit de persoana fizică, se stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte, iar dintre acestea se aplică pedeapsa, după cum urmează: a) când s-a stabilit o pedeapsă cu detenţiune pe viaţă şi una sau mai multe pedepse cu închisoare ori cu amendă, se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă; b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar când acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la 5 ani; c) când s-au stabilit numai amenzi, se aplică pedeapsa cea mai mare, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar dacă acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la jumătate din acel maxim; d) când s-a stabilit o pedeapsă cu închisoare şi o pedeapsă cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii, la care se poate adăuga amenda, în totul sau în parte; e) când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare şi mai multe pedepse cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii, potrivit dispoziţiei de la lit. b), la care se poate adăuga amenda, potrivit dispoziţiei de la lit. c). Prin aplicarea regulilor de mai sus nu se poate depăşi totalul pedepselor stabilite de instanţă pentru infracţiunile concurente. Dacă pentru una dintre infracţiunile concurente s-a stabilit şi o pedeapsă complimentară, aceasta se aplică alături de pedeapsa închisorii. Dacă s-au stabilit mai multe pedepse complimentare de natură diferită, sau chiar de aceeaşi natură dar cu conţinut diferit, acestea se aplică alături de pedeapsa închisorii. Dacă s-au stabilit mai multe pedepse complimentare de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut, se aplică cea mai grea dintre acestea. Măsurile de siguranţă de natură deosebită, luate în cazul infracţiunilor concurente, se cumulează. Dacă infractorul condamnat definitiv este judecat ulterior pentru o infracţiune concurentă, se aplică regulile prezentate anterior, inclusiv în cazul în care, după ce o hotărâre de condamnare a rămas definitivă, se constată că cel condamnat suferise şi o altă condamnare definitivă pentru o infracţiune concurentă. Dacă infractorul a executat în totul sau în parte pedeapsa aplicată prin hotărârea anterioară, ceea ce s-a executat se scade din durata pedepsei aplicate pentru infracţiunile concurente. Regulile de mai sus se aplică şi în cazul în care condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii. Sistemul de sancţionare a concursului de infracţiuni (mai sus arătat), aplicabil sub imperiul actualului Cod penal, poartă denumirea de cumul juridic cu spor facultativ. În legislaţiile diverselor state sunt cunoscute şi alte sisteme de sancţionare pentru concursul de infracţiuni, anume: sistemul cumulului aritmetic (pedepsele stabilite pentru infracţiunile concurente se cumulează, executându-se toate) şi sistemul absorbţiei (pedeapsa cea mai grea stabilită pentru una dintre infracţiunile concurente este singura care se execută, condiderându-se că le absoarbe automat şi pe celelalte, mai uşoare). B. Sancţionarea în reglementarea noului Cod penal. Noul Cod penal renunţă, în ceea ce priveşte concursul de infracţiuni, la sistemul mai sus prezentat.

131

Potrivit noii reglementări, pluralitatea de infracţiuni sub forma concursului se sancţionează după cum urmează: a) când s-au stabilit o pedeapsă cu detenţiunea pe viaţă şi una sau mai multe pedepse cu închisoarea ori cu amenda, se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă. În această situaţie, se aplică sistemul absorbţiei, întrucât se aplică numai pedeapsa detenţiunii pe viaţă, care le absoarbe pe celelalte; b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite. În acest caz, este incident sistemul cumulului juridic cu spor fix şi obligatoriu, în sensul că la pedeapsa cu închisoarea cea mai grea se adaugă o treime din totalul pedepselor mai uşoare; c) când s-au stabilit numai pedepse cu amenda, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite. Şi în acest caz se aplică sistemul cumulului juridic cu spor fix şi obligatoriu; d) când s-au stabilit o pedeapsă cu închisoarea şi o pedeapsă cu amenda, se aplică pedeapsa închisorii, la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii. În această ipoteză se aplică sistemul cumulului aritmetic; e) când s-au stabilit mai multe pedespe cu închisoare şi mai multe pedepse cu amenda, se aplica pedeapsa închisorii conform lit.b), la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii conform lit.c). În acest caz se aplică sistemul cumulului aritmetic între pedeapsa rezultantă a închisorii şi pedeapsa rezultantă a amenzii, după ce ambele pedepse rezultante au fost stabilite după sistemul cumulului juridic cu spor fix şi obligatoriu. Noul Cod penal prevede şi posibilitatea aplicării pedepsei detenţiunii pe viaţă în cazul concursului de infracţiuni, chiar dacă pentru faptele concurente nu s-au stabilit decât pedepse cu închisoarea. O atare dispoziţie nu are corespondent în actualul Cod penal. Astfel, pentru sancţionarea concursului de infracţiuni, instanţa are facultatea de a aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă, dăcă sunt întrunite cumulativ trei condiţii, anume: a) să se fi stabilit, pentru infracţiunile concurente, numai pedepse cu închisoarea. Dacă s-ar fi stabilit şi o pedeapsă cu detenţiunea pe viaţă, aceasta s-ar aplica în mod obligatoriu, iar nu facultativ, pentru întreg concursul; pe de altă parte, ipoteza în care s-a stabilit şi o pedeapsă cu amenda nu este prevăzută de lege; b) prin adăugare la pedeapsa cu închisoarea cea mai grea, dintre cele stabilite, a sporului fix şi obligatoriu de o treime din totalul celorlalte pedespe, să se depăşească cu 10 ani sau mai mult maximul general al pedepsei închisorii (30 de ani); c) pentru cel puţin una dintre infracţiunile concurente, pedeapsa prevăzută de lege să fie închisoarea de 20 de ani sau mai mare.

C. Sancţionarea în cazul persoanei juridice. În caz de concurs de infracţiuni săvârşite de persoana juridică, se stabileşte pedeapsa amenzii pentru fiecare infracţiune în parte şi se aplică amenda cea mai mare, care poate fi sporită până la maximul special, iar dacă acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la o treime din acel maxim. Aceste reguli se aplică şi în cazul în care persoana juridică condamnată definitiv este judecată ulterior pentru o

132

infracţiune concurentă, precum şi atunci când după ce o hotărâre de a rămas definitivă, se constată că persoana juridică suferise şi o altă condamnare definitivă pentru o infracţiune concurentă. În aceste cazuri, partea din amenda executată se scade din amenda aplicată pentru infracţiunile concurente. D. Sancţionarea în reglementarea noului Cod penal. Persoanei juridice ce comite un concurs de infracţiuni i se aplică amenda (singura pedeapsă principală prevăzută pentru persoana juridică) după sistemul prevăzut pentru persoana fizică, adică sistemul cumulului juridic cu spor fix şi obligatoriu. Pedepsele complementare de natură diferită, cu excepţia dizolvării, sau de aceeaşi natură, dar cu un conţinut diferit, se cumulează. Dacă pedepsele complementare sunt de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut, se aplică cea mai grea dintre ele. §8. Recidiva 8.1. Noţiune şi modalităţi Recidiva este formă a pluralităţii de infracţiuni care există în cazul în care condamnatul la o pedeapsă privativă de libertate, rămasă definitivă, săvârşeşte o nouă infracţiune pentru care legea prevede o pedeapsă privativă de libertate, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia, în stare de evadare sau după executarea pedepsei102. Pentru stabilirea stării de recidivă se poate ţine seama şi de hotărârea de condamnare pronunţată în străinătate, pentru o faptă prevăzută şi de legea română, dacă hotărârea de condamnare a fost recunoscută potrivit legii române. Recidivă există în următoarele cazuri: a) când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru a doua infracţiune este închisoarea mai mare de un an. Această modalitate este denumită recidiva mare postcondamnatorie; b) când după executarea unei pedepse cu închisoare mai mare de 6 luni, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după împlinirea termenului de prescripţie a executării unei asemenea pedepse, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an. Această modalitate este denumită recidiva mare postexecutorie; c) când după condamnarea la cel puţin trei pedepse cu închisoare până la 6 luni sau după executare, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după prescrierea executării a cel puţin trei asemenea pedepse, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an. Această modalitate este denumită recidiva mică. Există recidivă şi în cazurile în care una dintre pedepsele aplicate este detenţiunea pe viaţă. Există recidivă pentru persoana juridică în următoarele cazuri:

102

În accepţiune curentă cuvântul recidivă are sensul de a comite o greşeală încă o dată sau recădere în greşeală.

133

a) când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare, persoana juridică săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, iar amenda pentru infracţiunea anterioară nu a fost executată. Aceasta este recidiva postcondamnatorie; b) când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare, persoana juridică săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, iar amenda pentru infracţiunea anterioară a fost executată sau considerată ca executată. Aceasta este recidiva postexecutorie. În reglementarea noului Cod penal, noţiunea recidivei este simplificată, legiuitorul renunţând la distincţia dintre recidiva postcondamnatorie şi cea postexecutorie sau dintre recidiva mare şi recidiva mică. Există recidivă, conform noului Cod penal, atunci când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an şi până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie sau cu intenţie depăşită, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 1 an sau mai mare. Se poate sesiza şi că noul Cod penal modifică limitele termenilor recidivei, în sensul că primul termen este reprezentat de o condamnare definitivă la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an (spre deosebire de limita de 6 luni din actuala legislaţie), iar cel de-al doilea termen este reprezentat de o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 1 an sau mai mare (actualul Cod face referire la o pedeapsă mai mare de 1 an). În cazul persoanei juridice, există recidivă – conform noului Cod penal – atunci când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare şi până la reabilitare, persoana juridică săvârşeşte din nou o infracţiune, cu intenţie sau intenţie depăşită 8.2. Pedeapsa în caz de recidivă

A. Sancţionarea recidivei în cazul persoanei fizice. În cazul recidivei mari postcondamnatorii, pedeapsa stabilită pentru infracţiunea săvârşită ulterior şi pedeapsa aplicată pentru infracţiunea anterioară se contopesc potrivit dispoziţiilor privind concursul de infracţiuni. Sporul prevăzut în cazul concursului se poate mări până la 7 ani. Dacă pedeapsa anterioară a fost executată în parte, contopirea se face între pedeapsa ce a mai rămas de executat şi pedeapsa aplicată pentru infracţiunea săvârşită ulterior. În cazul săvârşirii unei infracţiuni după evadare, prin pedeapsa anterioară se înţelege pedeapsa care se execută, cumulată cu pedeapsa aplicată pentru evadare. În cazul recidivei mari postexecutorii, se poate aplica o pedeapsă până la maximul special. Dacă maximul special este neîndestulător, în cazul închisorii se poate adăuga un spor de până la 10 ani, iar în cazul amenzii se poate aplica un spor de cel mult două treimi din maximul special. În cazul recidivei mici se aplică în mod corespunzător dispoziţiile din alineatele precedente. Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi mai înainte ca pedeapsa să fi fost executată sau considerată ca executată, se descoperă că cel condamnat se află în stare de recidivă, instanţa aplică regulile de mai sus, în funcţie de modalitatea recidivei. Aceeaşi soluţie se

134

aplică şi în cazul în care condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii. B. Sancţionarea în reglementarea noului Cod penal. Noul Cod penal instituie următorul sistem de sancţionare în cazul recidivei: a) dacă noua infracţiune a fost comisă mai înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată, atunci pedeapsa pentru noua infracţiune se adaugă (se cumulează) la pedeapsa anterioară neexecutată sau la restul neexecutat din aceasta. Dacă pedeapsa anterioară sau cea stabilită pentru noua infracţiune, comisă în stare de recidivă, este detenţiunea pe viaţă, se va executa aceasta; b) dacă noua infracţiune s-a săvârşit după ce pedeapsa anterioară a fost executată ori considerată ca executată, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracţiune se majorează cu jumătate. Şi în caz de recidivă, la fel ca şi la concursul de infracţiuni, noul Cod penal prevede facultatea pentru instanţă de a aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă, chiar dacă această pedeapsă nu a fost stabilită pentru niciunul dintre termenii recidivei. Astfel, atunci când prin însumarea pedepselor, conform precizărilor de la lit.a), s-ar depăşi cu mai mult de 10 ani maximul general al pedepsei închisorii (30 de ani) şi pentru cel puţin una dintre infracţiunile săvârşite pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, în locul pedepselor cu închisoarea instanţa poate aplica detenţiunea pe viaţă. C. Sancţionarea recidivei în cazul persoanei juridice. În cazul recidivei postcondamnatorii, persoana juridică, amenda stabilită pentru infracţiunea săvârşită ulterior şi amenda aplicată pentru infracţiunea anterioară se contopesc ca în cazul concursului. Sporul prevăzut se poate mări până la jumătate. Dacă amenda anterioară a fost executată în parte, contopirea se face între amenda ce a mai rămas de executat şi amenda aplicată pentru infracţiunea săvârşită ulterior. În cazul recidivei postexecutorii, se aplică pedeapsa amenzii până la maximul special, iar dacă acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la două treimi din acel maxim. Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi mai înainte ca amenda să fi fost executată sau considerată ca executată, se descoperă că persoana juridică condamnată se află în stare de recidivă, instanţa aplică regulile recidivei postcondamnatorii sau postexecutorii. D. Sancţionarea în reglementarea noului Cod penal. Pentru persoana juridică aflată în stare de recidivă, noul Cod penal stabileşte un sistem de sancţionare similar celui reglementat pentru persoana fizică. Astfel: a) dacă amenda rezultând din condamnarea anterioară fusese deja executată, limitele de pedeapsă pentru noua infracţiune se majorează cu jumătate, fără a se putea depăşi maximul general al pedepsei amenzii; b) dacă amenda rezultând din condamnarea anterioară nu fusese executată, în tot sau în parte, pedeapsa pentru noua infracţiune (stabilită conform lit.a) se adaugă la pedeapsa anterioară sau la restul de pedeapsă rămas neexecutat din aceasta.

8.3. Condamnări care nu atrag existenţa stării de recidivă

La stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama de hotărârile de condamnare

135

privitoare la: a) infracţiunile săvârşite în timpul minorităţii;

b) infracţiunile săvârşite din culpă; c) infracţiunile amnistiate; d) faptele care nu mai sunt prevăzute ca infracţiuni de legea penală. De asemenea, nu se ţine seama de condamnările pentru care a intervenit reabilitarea sau în cazul cărora s-a împlinit termenul de reabilitare. În sistemul noului Cod penal, condamnările care exclud starea de recidivă sunt cele privitoare la fapte care nu mai sunt prevăzute de legea penală, cele privitoare la infracţiuni amnistiate şi cele privitoare la infracţiuni săvârşite din culpă. Noul Cod nu mai face referire expresă la condamnările pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare, dar şi acestea exclud recidiva; concluzia rezultă din chiar definiţia acestei noţiuni (legea prevede că există recidivă atunci când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an şi până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune – per a contrario, nu există recidivă când noua infracţiune s-a comis după reabilitare sau după împlinirea termenului de reabilitare). Cât priveşte lipsa menţiunii asupra hotărârilor de condamnare pentru infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii, explicaţia rezidă în aceea că, potrivit noului Cod penal, minorilor nu li se mai pot aplica pedepse, astfel că hotărârea de condamnare a unui minor, nefiind la o pedeapsă, este incompatibilă cu recidiva. §9. Pluralitatea intermediară Există pluralitate intermediară de infracţiuni când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare şi până la data la care pedeapsa este executată sau considerată ca executată, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune şi nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă. În caz de pluralitate intermediară, pedeapsa pentru noua infracţiune şi pedeapsa anterioară se contopesc potrivit dispoziţiilor de la concursul de infracţiuni.

§10. Aplicaţii practice 1. Instanţa a reţinut că între inculpatul F.I., paznic la o unitate economică, şi inculpatul M.R. a intervenit înţelegerea ca, în schimbul unei sume de bani, primul să-l lase pe cel de-al doilea să fure bunuri din curtea agentului economic. Conform înţelegerii, în noaptea de 05-06.07.2001, inculpatul M.R. s-a deplasat la unitatea unde F.I. funcţiona ca paznic, iar acesta, pentru suma de 500 lei, i-a permis să fure bunuri în valoarea de aproximativ 10.000 lei. Să se arate dacă în speţă poate fi reţinut sau nu concursul de infracţiuni. Soluţia: Conform art.33 lit.a) C.pen., concurs de infracţiuni există când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană, înainte de a fi condamnată definitv pentru vreuna dintre ele. Există concurs chiar dacă una dintre infracţiuni a fost comisă pentru săvâşirea sau ascunderea altei infracţiuni.

136

În speţă, inculpatul M.R. a dat bani paznicului F.I. pentru ca acesta să-i permită să fure bunuri din patrimoniul agentului economic, ceea ce s-a şi întâmplat. Aşadar, M.R. a comis fapta de dare de mită pentru înlesnirea furtului, cele două infracţiuni aflându-se în concurs real. 2. În sarcina inculpatului T.D. s-a reţinut că, în ziua de 23.04.1998, fiind în executarea unei pedepse de 2 ani închisoare aplicată pentru o infracţiune de furt, a evadat din penitenciar, s-a deplasat într-un oraş din apropiere, a pătruns prin spargerea geamului într-un magazin, de unde a sustras obiecte de îmbrăcăminte în valoare de 2190 lei şi suma de 4872 lei. Să se arate dacă în sarcina inculpatului urma să se reţină sau nu starea de recidivă. Soluţia: Conform art.37 lit.a) C.pen., există recidivă când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, cel condamnat săvâşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru a doua infracţiune este închisoarea mai mare de 1 an. În speţă, starea de recidivă există atât în raport cu infracţiunea de furt, care a fost comisă în stare de evadare, cât şi în raport de infracţiunea de evadare, care a fost comisă de inculpatul T.D. în timpul executării pedepsei. 3. În sarcina inculpatului V.D. s-a reţinut că, după ce a executat pedeapsa de 2 ani şi 8 luni închisoare aplicată pentru o infracţiune de tâlhărie (art.212 C.pen.), a săvârşit o infracţiune de lovire (art.180 alin.2 C.pen.). Instanţa l-a condamnat pe inculpatul V.D. la 4500 lei amendă pentru infracţiunea de lovire, fără a reţine starea de recidivă. Să se arate dacă soluţia este corectă sau nu. Soluţia: Pentru existenţa celui de-al doilea termen al recidivei, nu interesează pedeapsa efectiv aplicată, ci pedeapsa prevăzută de lege. În cazul infracţiunii de lovire prevăzută de art.180 alin.2 C.pen., pedeapsa este amenda alternativ cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani. Aşadar, pentru cea de-a doua infracţiune comisă de inculpatul V.D., legea prevede o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 1 an, ceea ce înseamnă că în speţă trebuia reţinută starea de recidivă chiar dacă pedeapsa efectiv aplicată inculpatului a fost una cu amenda. 4. În sarcina inculpatul F.N. s-a reţinut că, după executarea unei pedepse de 9 luni închisoare pentru infracţiunea de delapidare, conducând neatent un autovehicul pe drumurile publice, a accidentat mortal pe victima S.D., săvârşind astfel infracţiunea de ucidere din culpă. Să se arate dacă această ultimă infracţiune este sau nu săvârşită în stare de recidivă.

Soluţie: Pentru existenţa stării de recidivă se cere ca cea de-a doua infracţiune să fie una intenţionată. În speţă, cea de-a doua infracţiune a fost una din culpă, deci nu se poate

137

reţine starea de recidivă. 5. În anul 1993, Judecătoria Constanţa a condamnat pe inculpatul R.A. la 1 an şi 3 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tăinuire. Instanţa a reţinut şi starea de recidivă întrucât R.A. fusese condamnat definitiv anterior, în anul 1988, pentru comiterea infracţiunilor de asociere pentru săvâşirea de infracţiuni şi trecere frauduloasă a frontierei de stat. Inculpatul R.A. a declarat recurs împotriva acestei sentinţe, arătând că în mod greşit i s-a reţinut starea de recidivă, întrucât infracţiunea de trecere frauduloasă a frontierei de stat a fost dezincriminată prin Decretul-Lege nr.9/1989. Recursul a fost admis. Să se arate dacă soluţia instanţei de recurs este sau nu corectă. Soluţia: Conform art.38 alin.1 lit.c) C.pen., la stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama de hotărârile de condamnare privitoare la fapte care nu mai sunt prevăzute ca infracţiuni de legea penală. În speţă, inculpatul R.A. fusese anterior condamnat pentru infracţiunea de trecere frauduloasă a frontierei de stat, faptă care, la momentul judecării pentru infracţiunea de tăinuire, fusese dezincriminată. Însă, hotărârea anterioară de condamnare privea şi infracţiunea de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni, care nu fusese dezincriminată. Prin urmare, hotărârea anterioară de condamnare nu făcea parte din categoriile arătate la art.38 C.pen. În consecinţă, hotărârea instanţei de recurs este greşită. 6. În sarcina inculpatului C.I. s-a reţinut că, în ziua de 21.09.2004, profitând de aglomeraţia dintr-un magazin din Tîrgu Mureş, a introdus mâna de 2 ori, la intervale scurte de timp, în buzunarul persoanei vătămate S.T., în scopul de a fura bani. Inculpatul nu a găsit însă bani în buzunarul persoanei vătămate. După câteva minute, persoana vătămată S.T. a părăsit magazinul şi a urcat într-un mijloc de transport în comun, fiind urmată de inculpat. Profitând de aglomeraţia din mijlocul de transport în comun, inculpatul C.I. a introdus din nou mâna în buzunarul persoanei vătămate, reuşind să sustragă banii pe care aceasta îi avea asupra sa. Inculpatul a fost prins în flagrant. Instanţa l-a condamnat pe inculpatul C.I. la o pedeapsă de 5 luni închisoare pentru infracţiunea de furt în formă continuată. Instanţa a reţinut că inculpatul a săvârşit, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, doua tentative şi o infracţiune consumată de furt calificat. Să se arate dacă soluţia este sau nu corectă. Soluţie: Conform art.41 alin.2 C.pen., infracţiunea este continuată când o persoană

săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni. În speţă nu sunt întrunite cerinţele infracţiunii continuate. Inculpatul a încercat, în acelaşi context, să sustragă de la aceiaşi persoană o sumă de bani. Consumarea infracţiunii nu a fost posibilă de la prima tentativă, motiv pentru care inculpatul a repetat actul infracţional, reuşit să sustragă suma de bani la a

138

treia încercare. Primele două acte de executare au rămas în faza tentativei, fiind absorbire în chip natural de infracţiunea consumată realizată a treia oară. În consecinţă, soluţia instanţei nu este corectă, în speţă fiind realizată o unitate naturală de infracţiune prin absorbirea în infracţiunea fapt consumat a tentativelor care au precedat-o. 7. S-a reţinut că, în cursul anilor 1987 şi 1988, la diferite intervale de timp, inculpatul D.T. a indus în eroare 6 persoane, promiţând că le va procura autoturisme şi obţinând astfel de la ele importante sume de bani – ca avans – pe care şi le-a însuşit. S-a mai reţinut că inculpatul a săvârşit faptele la interval relativ mari de timp şi determinat de evenimente deosebite din viaţa sa, survenite succesiv. Să se arate dacă faptele inculpatului constituie o infracţiune continuată sau un concurs de infracţiuni. Soluţia: Faptele constituie un concurs real de infracţiuni şi nu o infracţiune continuată, deoarece, chiar dacă prezintă conţinutul aceleiaşi infracţiuni (înşelăciune), nu au fost comise în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale. Intervalele mari de timp la care au fost săvârşite faptele şi împrejurarea că, la comiterea fiecăreia, inculpatul a fost determinat de alt eveniment produs în viaţa sa, dovedesc că nu a existat o rezoluţie infracţională unică. 8. Judecătoria Câmpina l-a condamnat pe inculpaul C.O. la mai multe pedepse pentru săvârşirea a două infracţiuni de furt calificat şi a unei tentative la infracţiunea de furt calificat. Instanţa a reţinut că, după observarea prealabilă a locului în timpul zilei, în noaptea de 08.09.1992 inculpatul a sustras prin efracţie bunuri din 2 autoturisme şi a încercat să mai sustragă bunurile dintr-un al treilea autoturism, toate parcate în acelaşi loc. Să se arate dacă este corectă reţinerea în sarcina inculpatului a unui concurs de infracţiuni. Soluţie: Întrucât inculpatul a acţionat pe baza unui plan prealabil, în executarea unei hotărâri unice şi a pătruns în aceeaşi nopate în toate autoturismele, trebuie să se constate că a comis o infracţiune unică, în formă continuată, de furt calificat. Împrejurarea că numai unele au fost furturi consumate, în timp ce altele au rămas în fază de tentativă, nu înlătură forma continuată a infracţiunii, având în vedere prin săvârşirea unei infracţiuni se înţelege, conform art.144 C.pen., atât tentativa cât şi infracţiunea consumată.

§11. Rezumat

Unitatea infracţională presupune existenţa unei singure infracţiuni. Unitatea de infracţiune cunoaşte două forme: unitatea naturală şi unitatea legală de infracţiune. Unitatea naturală de infracţiune este forma unităţii infracţionale determinată de unitatea elementelor obiective şi subiective ale infracţiunii. Unitatea naturală de infracţiune este forma unităţii infracţionale în cuprinsul căreia identificăm o singură încălcare a legii, un singur element material şi o singură rezoluţie infracţională. Unitatea naturală de infracţiune are trei forme: infracţiunea simplă,

139

infracţiunea continuă şi infracţiunea deviată. Unitatea legală de infracţiune este forma unităţii infracţionale ce există prin reunirea într-o singură incriminare a elementelor mai multor infracţiuni. Formele unităţii legale de infracţiune sunt: infracţiunea continuată, infracţiunea complexă, infracţiunea progresivă şi infracţiunea de obicei. Pluralitatea de infracţiuni este definită ca fiind situaţia în care o persoană săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni. Codul penal român reglementează trei forme ale pluralităţii de infracţiuni: concursul de infracţiuni, recidiva şi pluralitate intermediară. Concursul de infracţiuni desemnează situaţia în care aceeaşi persoană săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni mai înainte de a fi condamnată definit pentru vreuna dintre ele. Concursul de infracţiuni cunoaşte două forme: concursul real şi concursul formal de infracţiuni. Recidiva este formă a pluralităţii de infracţiuni care există în cazul în care condamnatul la o pedeapsă privativă de libertate, rămasă definitivă, săvârşeşte o nouă infracţiune pentru care legea prevede o pedeapsă privativă de libertate, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia, în stare de evadare sau după executarea pedepsei. Pluralitatea intermediară există atunci când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare şi până la data la care pedeapsa este executată sau considerată ca executată, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune şi nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă.


1. Instanţa l-a condamnat pe cetăţeanul turc A.M. pentru comiterea infracţiunii de deţinere şi transport de droguri de mare risc, fără drept (faptă prevăzută de art.2 alin.1-2 din Legea nr.143/2000), şi pentru o tentativă la infracţiune de introducere în ţară, fără drept, de droguri de mare risc (art.20 C.pen. raportat la art.3 alin.1-2 din Legea nr.143/2000). S-a reţinut în fapt că, la data de 03.04.2003, inculpatul A.M. s-a prezentat la Vama Giurgiu pentru a intra în ţara cu autoturismul. La controlul vamal, în locaşurile portbagajului autoturismului au fost găsite 8 pachete conţinând cantitatea de 3,844 grame heroină. Inculpatul A.M. a atacat hotărârea cu apel, susţinând că în mod greşit a fost condamnat pentru un concurs de infracţiuni, întrucât deţinerea şi transportul drogurilor este o componentă a infracţiunii de introducere a drogului în ţară, aceasta din urmă fiind o infracţiune complexă.

Arătaţi ce soluţie trebuie să dispună instanţa de apel. 2. Întocmiţi un eseu prin care să analizaţi comparativ infracţiunea continuată şi concursul de infracţiuni.

§13. Test de autoevaluare a cunoştinţelor Exemple de subiecte de sinteză 1. Definiţi şi prezentaţi formele unităţii infracţionale naturale; 2. Analizaţi concursul de infracţiuni; 3. Analizaţi recidiva. Exemplu de test tip grilă

140

Recidiva se deosebeşte faţă de concursul de infracţiuni prin faptul că: a) pentru existenţa concursului de infracţiuni trebuie să existe o hotărâre definitivă de condamnare; b) pentru existenţa concursului de infracţiuni nu trebuie să existe o hotărâre definitivă de condamnare, în timp ce pentru existenţa recidivei trebuie să existe o atare hotărâre; c) concursul de infracţiuni atrage un tratament sancţionator mai sever.


141

UNITATEA DE ÎNVǍŢARE 6. PLURALITATEA DE INFRACTORI

Cuprins:

§1. Obiective §2. Competenţele unităţii de învăţare §3. Consideraţii generale §4. Participaţia penală proprie §5. Participaţia penală improprie §6. Tratamentul sancţionator al participaţiei penale §7. Aplicaţii practice §8. Rezumat §9. Temă de control §10. Test de autoevaluare a cunoştinţelor §11. Bibliografie specifică

§1. Obiective În cadrul acestei unităţi vor fi prezentate situaţiile în care la săvârşirea unei singure infracţiuni participă mai multe persoane.


explicaţi conceptele de pluralitate de făptuitori şi pluralitate de infractori; explicaţi participaţia penală şi formele acesteia (proprie şi improprie);

prezentaţi modul de sancţionare a participaţiei proprii şi improprii.

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare: 2 ore şi 1/2.

§3. Consideraţii generale

A. Noţiuni. Există pluralitate de făptuitori penali în cazurile în care mai multe persoane comit o faptă prevăzută de legea penală. Iar pluralitate de infractori există în cazul în care mai multe persoane săvârşesc o infracţiune. Corelaţia între cele două noţiuni este una gen-specie. De regulă, o faptă prevăzută de legea penală poate fi săvârşită de una sau de către mai multe persoane. Comiterea unei fapte de către mai multe persoane se numeşte pluralitate de făptuitori. În cazul în care fapta săvârşită prin cooperarea mai multor persoane este infracţiune, pluralitatea de făptuitori poartă numele de pluralitate de infractori. Deosebirea între pluralitate de infractori şi pluralitate de făptuitori este necesară deoarece, cu excepţia faptelor prevăzute de legea penală comise fără vinovăţie, sancţiunile penale se pot aplica numai în cazul infracţiunilor.

Entitatea în raport de care se apreciază existenţa pluralităţii de infractori este infracţiunea. Dacă mai multe persoane au săvârşit fiecare câte o infracţiune,

142

independent de existenţa unor legături între infracţiuni, nu există pluralitate de infractori în sens juridic. De exemplu, trei persoane s-au înţeles cu puţin timp înainte de comiterea faptelor, să atace alte trei persoane, fiecare dintre făptuitori agresând numai câte o victimă. Persoana care cooperează la săvârşirea unei infracţiuni poartă denumirea de participant penal. Participantul este persoana care contribuie la săvârşirea unei infracţiuni în calitate de autor, instigator sau complice. Ceea ce leagă o pluralitate de infractori şi dă substanţă acesteia este conlucrarea persoanelor implicate în săvârşirea infracţiunii. În lipsa unei cooperări nu suntem în prezenţa unei pluralităţi de făptuitori, ci a unui concurs de fapte individuale. Pluralitatea de subiecţi activi presupune două condiţii: existenţa mai multor făptuitori şi existenţa unei singure fapte săvârşite prin cooperare. Împrejurarea că la comiterea unei fapte au contribuit mai multe persoane, nu exclude tratamentul juridic relativ diferit al membrilor pluralităţii, în funcţie de particularităţile contribuţiei fiecăruia şi de situaţia lor subiectivă. Pe de altă parte, aportul fiecăruia dintre ei are rol cauzal, deoarece, într-o oarecare măsură toţi au determinat rezultatul faptei. Un aspect important al pluralităţii de infractori îl constituie faptul că infracţiunile săvârşite prin cooperarea mai multor persoane prezintă un grad de pericol social abstract mai ridicat comparativ cu alte infracţiuni din genul respectiv. Conlucrarea mai multor persoane la săvârşirea unei infracţiuni asigură, de multe ori, o mai facilă realizare a activităţii infracţionale. Pe planul individualizării sancţiunilor de drept penal, săvârşirea unei infracţiuni de către mai multe persoane constituie, de regulă, o cauză de agravare a răspunderii penale. Pluralitatea de făptuitori poate îmbrăca trei modalităţi: pluralitatea constituită, pluralitatea naturală şi pluralitatea ocazională. B. Formele pluralităţii de făptuitori. a) Pluralitatea constituită. Pluralitatea constituită este forma pluralităţii de făptuitori realizată prin gruparea mai multor persoane în scopul săvârşirii de fapte prevăzute de legea penală. Pentru existenţa unei pluralităţi constituite de infractori este necesară structurarea grupului de persoane ce intră în alcătuirea sa şi existenţa în cadrul acestuia a cel puţin trei persoane. Existenţa grupului de persoane are, în cazul pluralităţii constituite, o perioadă de fiinţă şi acţionează în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni, pentru a obţine direct sau indirect un folos material sau moral. Nu constituie pluralitate constituită, grupul de infractori format ocazional în scopul comiterii imediate a uneia sau mai multor infracţiuni şi care nu are continuitate sau o structură determinată ori roluri prestabilite pentru membrii săi. Pluralitatea constituită de infractori poate fi: simplă şi sub forma criminalităţii organizate (grupul infracţional organizat). Pluralitatea constituită simplă există în cazurile în care nu sunt îndeplinite condiţiile de existenţă a unui grup infracţional organizat (crimă organizată). Grupul infracţional organizat este formă a pluralităţii de infractori reprezentând un grup organizat, structurat, format din trei sau mai multe persoane, care există pentru o perioadă şi acţionează în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni grave, pentru a obţine direct sau indirect un beneficiu financiar sau alt beneficiu material. Nu constituie grup infracţional organizat grupul format ocazional în scopul comiterii imediate a uneia sau mai multor infracţiuni şi care nu are continuitate sau o

143

structură determinată ori roluri prestabilite pentru membrii săi în cadrul grupului. b) Pluralitatea naturală. Pluralitatea naturală este forma pluralităţii de făptuitori care constă în cooperarea mai multor persoane la săvârşirea unei fapte, conlucrare pretinsă de natura faptei. Sunt anumite fapte care nu pot fi comise decât prin aportul a două sau mai multor persoane. În cazul în care o asemenea faptă este infracţiune, pluralitatea de făptuitori realizează conţinutul unei pluralităţi naturale de infractori. Infracţiunile care prin natura lor nu pot fi comise decât de două sau mai multe persoane sunt denumite în doctrină infracţiuni bilaterale. Pluralitatea naturală de infractori determină o pluralitate de subiecţi activi ai infracţiunii săvârşite în această formă de pluralitate de făptuitori. c) Pluralitatea ocazională. Pluralitatea ocazională este forma pluralităţii de făptuitori care constă în cooperarea mai multor persoane la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, deşi aceasta nu a presupus o asemenea conlucrare. În cazul în care fapta la care şi-au adus contribuţia mai multe persoane realizează conţinutul unei infracţiuni, pluralitatea de numeşte pluralitate ocazională de infractori. Această formă de pluralitate de făptuitori mai poartă numele de participaţie penală, datorită faptului că fiecare dintre membrii pluralităţii realizează o parte din conţinutul faptei prevăzute de legea penală. §4. Participaţia penală proprie 4.1. Consideraţii introductive Instituţia participaţiei penale este una dintre cele mai controversate autorii şi legislaţiile oferind concepţii diferite. În dreptul nostru, participaţia este concepută ca o contribuţie la o faptă prevăzută de legea penală, iar nu la o infracţiune. În susţinerea acestei concepţii s-a argumentat că trebuie să se pornească de la realitate pentru a nu scăpa în exteriorul conceptului anumite situaţii şi pentru a putea face o delimitare între participanţii care vor fi traşi la răspundere şi cei care nu răspund. Codul penal reglementează, în Partea generală, numai modalităţile pluralităţii ocazionale de făptuitori, prin definirea participanţilor la această formă de pluralitate de făptuitori (autor, instigator şi complice). În doctrină sunt examinate mai multe modalităţi ale participaţiei penale. Participaţia penală este proprie în cazul în care toţi făptuitorii care alcătuiesc pluralitatea au aceeaşi atitudine subiectivă faţă de elementele laturii obiective, care este de regulă intenţie. În cazul complicităţii şi în cel al instigării, legea exclude posibilitatea existenţei participaţiei din culpă. În ceea ce priveşte posibilitatea coautoratului din culpă, părerile sunt împărţite. Unii autori acceptă existenţa coautoratului din culpă în timp ce alţii îl exclud. 4.2. Autoratul şi coautoratul Autorul este persoana care săvârşeşte direct elementul material al laturii obiective a infracţiunii. În cazul în care elementul material al unei infracţiuni este realizat de mai multe persoane, pluralitatea de participanţi se numeşte coautorat, iar persoanele ce o alcătuiesc poartă denumirea de coautori.

144

Dintre toate modalităţile participaţiei penale, numai autoratul poate exista independent de celelalte modalităţi (instigare şi complicitate). Pe de altă parte, autoratul este un tip de participaţie penală necesară, deoarece nu poate exista o pluralitate ocazională fără ca o persoană să efectueze actele de executare a faptei. Autorul este participantul care contribuie direct la săvârşirea faptei ce constituie infracţiune, spre deosebire de ceilalţi participanţi care pot contribui şi în mod indirect. În cazul infracţiunilor cu autor calificat (proprii), nu poate avea calitatea de autor decât persoana care îndeplineşte cerinţele prevăzute de lege. De pildă, pentru existenţa infracţiunii de fals intelectual, autorul trebuie să aibă calitatea de funcţionar. Dacă o persoană, care nu are calitatea cerută de lege, realizează, alături de o altă persoană, acte de executare a infracţiunii, el va avea calitatea de complice. În această ipoteză suntem în prezenţa unei degradări a tipului de contribuţie. Coautoratul este o formă de pluralitate de făptuitori care constă în săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, în mod direct şi nemijlocit, de către cel puţin două persoane împreună, adică prin acte de executare. Coautoratul este forma de participaţie penală ce presupune comiterea unei infracţiuni de către doi sau mai mulţi autori. Sunt anumite infracţiuni la care coautoratul nu este posibil. Acestea sunt: a) Infracţiunile al căror element material îmbracă forma inacţiunii. De pildă, infracţiunea de omisiune a sesizării organelor judiciare sau infracţiunea de nedenunţare; b) Infracţiunile in persona propria. De pildă, infracţiunea de mărturie mincinoasă. Menţionăm faptul că în ceea ce priveşte infracţiunile din culpă şi cele praeterintenţionate părerile sunt împărţite în doctrină. Infracţiunile care nu permit coautoratul, nu exclud însă celelalte modalităţi de participaţie (complicitate sau instigare). 4.3. Instigarea Instigatorul este persoana care, cu intenţie, determină o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală. Instigatorul este persoana care are ideea comiterii unei fapte prevăzute de legea penală, idee pe care o transmite altei persoane, care şi-o însuşeşte şi comite fapta la care a fost instigată. De exemplu, în schimbul unei sume de bani o persoană determină altă persoană să comită furtul unor bunuri de valoare. Instigarea are semnificaţie pe planul dreptului penal numai dacă are ca obiect o faptă incriminată. Instigarea nu poate fi concepută decât în prezenţa a cel puţin două persoane – instigatorul şi instigatul. În doctrină, persoana care determină o altă persoană să comită o faptă prevăzută de legea penală este denumită autor moral, deoarece se manifestă în principal sub aspect psihic, în sensul că determină cauzalitatea psihică a unei fapte. Calitatea de instigator o poate avea orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale al subiectului activ al infracţiunii, în timp ce instigat poate fi chiar şi o persoană care nu îndeplineşte condiţiile răspunderii penale. Instigarea este posibilă la orice infracţiune.

145

4.4. Complicitatea Complicitatea este forma participaţiei penale ce constă în activitatea unei persoane care, cu intenţie, ajută, înlesneşte sau promite înainte sau în timpul săvârşirii faptei că va tăinui bunurile provenite din infracţiune sau că-l va favoriza pe autor. Contribuţia complicelui este una indirectă sau mediată, motiv pentru care este considerată o specie de participaţie secundară, în raport de autor sau instigator. Ca şi instigarea, complicitatea poate fiinţa la orice specie de infracţiune. În cazul în care unul dintre făptuitorii ce execută fapta nu îndeplineşte condiţia prevăzută de lege pentru existenţa subiectului activ al infracţiunii, contribuţia sa este atribuită acestuia ca o activitate de complicitate. În timp ce contribuţia instigatorului se situează anterior în timp, faţă de momentul executării laturii obiective a infracţiuni, iar activitatea autorului nu poate concepută în afara actelor de executare, participarea complicelui la săvârşirea infracţiunii se poate situa anterior, concomitent sau posterior acestui moment. §5. Participaţia penală improprie A. Noţiune. Participaţia improprie este specia de participaţie penală ce constă în determinarea, înlesnirea sau ajutarea, cu intenţie, la săvârşirea de către o persoană a unei fapte prevăzute de legea penală, atunci când această persoană acţionează din culpă sau fără vinovăţie. În doctrina străină, de regulă, nu este agreată această formă de participaţie penală. Critica principală se referă la faptul că reglementează ceea ce constituie o excepţie (participarea la o faptă prevăzută de legea penală), iar nu regula (contribuţia la o infracţiune). Critica formulată este confirmată, în parte, şi de jurisprudenţă, care nu s-a confruntat decât rarisim cu speţe unde să se pună problema aplicării instituţiei participaţiei improprii. B. Condiţiile participaţiei penale improprii. Pentru existenţa participaţiei improprii sunt necesare următoarele condiţii: a) Săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Incidenţa instituţiei participaţiei improprii presupune, înainte de toate, săvârşirea de către o altă persoană a unei fapte incriminate. Fapta descrisă de norma de incriminare trebuie să fie consumată sau în fază de tentativă pedepsibilă, altfel contribuţia participantului rămâne nerelevantă juridic. b) Conlucrarea participanţilor la faptă. Pentru existenţa participaţiei improprii este necesar ca persoanele care alcătuiesc pluralitatea de făptuitori să coopereze în mod activ la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală. Conlucrarea participanţilor poate fi premeditată, spontană, directă, indirectă, manifestă, ocultă etc. C. Modalităţi. În funcţie de atitudinea persoanei care contribuie la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, participaţia improprie poate îmbrăca următoarele forme: intenţie în privinţa instigatorului sau complicelui şi culpă din partea autorului; intenţie în privinţa instigatorului sau complicelui şi lipsa vinovăţiei autorului; culpă în privinţa instigatorului sau complicelui şi intenţie din partea autorului; lipsă de vinovăţie în privinţa instigatorului sau complicelui şi culpă din partea autorului.

146

Dintre aceste patru modalităţi, numai primele două pot avea relevanţă juridică penală deoarece, în celelalte cazuri, lipseşte cooperarea subiectivă a participanţilor şi necesitatea aprecierii de ansamblu a activităţii infracţionale. În reglementarea noului Cod penal, instituţia participaţiei improprii este îmbunătăţită, prin adăugarea la cele două modalităţi deja existente a unei a treia: săvârşirea nemijlocită, cu intenţie, de către o persoană a unei fapte prevăzute de legea penală, la care, din culpă sau fără vinovăţie, contribuie cu acte de executare o altă persoană. În această modalitate suntem în prezenţa a doi coautori, unul acţionând cu intenţie, iar celălalt din culpă sau fără vinovăţie. §6. Tratamentul sancţionator al participaţiei penale

6.1. Sisteme de sancţionare

În concepţia dominantă se consideră că în cazul în care mai multe persoane şi-au adus aportul la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, suntem în prezenţa unei singure fapte, indiferent de numărul participanţilor şi independent de modalităţile contribuţiei făptuitorilor. În cazul în care fapta îndeplineşte condiţiile pentru a fi infracţiune, vom avea o singură infracţiune şi mai mulţi infractori. Această teorie este cunoscută sub numele de teoria unităţii. În concepţia minoritară se apreciază că există atâtea infracţiuni câte persoane au participat la comiterea acesteia. Această opinie, cunoscută sub denumirea de teoria pluralistă („autonomia actelor de participaţie” sau „participaţie delict distinct”), separă în mod artificial contribuţiile participanţilor care sunt indisociabile, atât obiectiv, cât şi subiectiv. Cât priveşte sistemele de sancţionare, doctrina nu îmbrăţişează aceeaşi concepţie, susţinându-se două puncte de vedere. Într-o opinie, se susţine sistemul parificării pedepselor participanţilor, dându-se o pondere mai mare aspectului subiectiv. În această concepţie, tratamentul penal al participanţilor la fapta prevăzută de legea penală este similar, în sensul că acestora li se vor aplica sancţiunile prevăzute de lege pentru infracţiunea la care şi-au adus contribuţia. Sistemul parificării nu presupune, deci, sancţiuni identice, dar individualizarea lor se face în aceleaşi limite. În altă opinie, dându-se prevalenţă aspectului obiectiv, se promovează sistemul diversificării sancţiunilor aplicabile participanţilor. În această concepţie diferenţierea tratamentului penal are la bază sancţiunea prevăzută de lege pentru autor. Cele două sisteme de sancţionare au şi un punct comun, respectiv necesitatea diferenţierii sancţiunilor aplicabile participanţilor. Codul penal român reglementează sistemul parificării sancţiunilor aplicabile participanţilor la fapta prevăzută de legea penală. a) Sancţionarea participaţiei penale proprii. 1. Aplicarea sancţiunilor în cazul coautoratului. În cazul în care la săvârşirea unei infracţiuni şi-au adus contribuţia mai mulţi coautori aceştia vor fi sancţionaţi cu aceleaşi sancţiuni, prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită. Chiar dacă în multe cazuri, coautorilor li se aplică aceleaşi sancţiuni, există şi situaţii în care, prin jocul circumstanţelor, sancţiunile aplicate coautorilor să fie diferite. De exemplu, unul dintre coautori este minor sau este recidivist. Prin urmare, cu ocazia personalizării sancţiunilor este posibil ca unii dintre coautori să aibă un tratament sancţionator diferit de al celorlalţi.

147

2. Aplicarea sancţiunilor în cazul instigării. Ca şi în cazul coautorilor, instigatorii se sancţionează cu sancţiunile prevăzute de lege pentru infracţiunea la care au participat. În urma individualizării judiciare a sancţiunilor este posibil, însă, ca instigatorii să fie sancţionaţi diferit. Mai mult, este posibil ca sancţiunea aplicată unui instigator să fie chiar mai severă decât cea aplicată autorului, dacă aportul său este substanţial mai mare decât al autorului sau biografia lui penală reclamă un tratament penal mai sever. 3. Aplicarea sancţiunilor în cazul complicităţii. La aplicarea sancţiunilor în cazul complicităţii, la fel ca la celelalte forme de participaţie, se porneşte de la sancţiunea prevăzută de lege pentru infracţiunea la care au fost realizate actele de complicitate. Sigur că, în majoritatea cazurilor, activitatea specifică complicelui este mai puţin gravă decât a celorlalţi participanţi, dar pot exista şi situaţii în care aportul complicelui la săvârşirea infracţiunii să fie cel mai important în economia săvârşirii infracţiunii. De exemplu, contribuţia complicelui constă în divulgarea unei informaţii esenţiale despre sistemul de pază al locului de unde s-a comis un furt. b) Aplicarea sancţiunilor în cazul participaţiei penale improprii. În ceea ce priveşte sancţionarea participanţilor la o pluralitate ocazională improprie, legea face distincţie în funcţie atitudinea subiectivă a membrilor pluralităţii de făptuitori. Determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenţie, la săvârşirea din culpă de către o altă persoană, a unei fapte prevăzute de legea penală, se sancţionează cu pedeapsa pe care legea o prevede pentru fapta comisă cu intenţie. Determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenţie, la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, de către o persoană care comite acea faptă fără vinovăţie, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune. 6.2. Rolul circumstanţelor (reale şi personale) la individualizarea sancţiunilor participanţilor Aşa cum a văzut deja, la stabilirea sancţiunilor aplicabile participanţilor vor fi avute în vedere datele şi împrejurările cauzei cu relevanţă în privinţa pericolului social al faptei sau al participantului. În cadrul operaţiunii de personalizare a sancţiunilor ce urmează a fi aplicate în cazul pluralităţii de infractori, un rol deosebit de important îl au circumstanţele. În funcţie de împrejurarea că se referă la faptă sau la participant, circumstanţele sunt reale şi personale. A. Circumstanţele reale. Circumstanţele reale sunt date sau împrejurări referitoare la fapta prevăzută de legea penală. Circumstanţele reale pot fi: referitoare la timpul comiterii infracţiunii; referitoare la locul comiterii infracţiunii, privitoare la modul sau mijloacele săvârşirii infracţiunii etc. Conform art. 29 alin. (2) din Codul penal, circumstanţele referitoare la faptă se transmit asupra participanţilor numai în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau prevăzut. Caracterul obiectiv al răsfrângerii circumstanţelor reale în privinţa tuturor participanţilor la infracţiune este estompat de faptul dacă aceştia le-au cunoscut sau anticipat. Necunoaşterea circumstanţelor se poate datora celor mai diverse cauze, cum ar fi: participarea spontană şi secvenţială la săvârşirea infracţiunii; schimbarea modului de săvârşire a infracţiunii pe parcursul săvârşirii

148

acesteia, fără ca participantul să afle despre aceasta; schimbarea locului sau timpului comiterii infracţiunii; participarea unui minor, despre a cărui prezenţă nu ştiau decât unii dintre participanţi; cooperarea mai multor persoane la săvârşirea infracţiunii, dacă unul dintre participanţi ştia de un număr mai mic de făptuitori. O situaţie specială există când autorul comite o altă infracţiune decât ce la care credea instigatorul sau complicele că participă. De pildă, instigatorul îl determinase pe autor să comită un furt, dar acesta săvârşeşte o tâlhărie. În asemenea cazuri are relevanţă natura sau genul faptei săvârşite. Dacă instigatul comite o infracţiune de altă natură, nu există participaţie penală. Dacă natura faptei este aceeaşi, dar este mai gravă decât cea la care participantul îşi adusese contribuţia, tratamentul penal al participantului va fi cel prevăzut de norma de incriminare a faptei la care ştia că îşi aduce contribuţia. În cazul în care fapta este mai uşoară, tratamentul penal va fi acelaşi, deoarece circumstanţele reale favorabile sunt luate totdeauna în considerare. Pe de altă parte, în cazul în care fapta la care s-a participat produce un rezultat praeterintenţionat, el va fi imputat tuturor participanţilor dacă se stabileşte că au putut prevedea survenirea acestuia. În toate cazurile, prealabil stabilirii efectelor circumstanţelor reale, se vor cerceta toate datele cauzei, pentru a se stabili atitudinea subiectivă a participanţilor faţă de împrejurările ce constituie circumstanţe reale. B. Circumstanţele personale. Circumstanţele personale sunt date sau împrejurări referitoare la unul dintre membrii pluralităţii de infractori. Aceste împrejurări pot fi de natură psihică (subiective) sau constau în anumite particularităţi ale unuia dintre participanţii la fapta prevăzută de legea penală (de individualizare). Circumstanţele personale subiective privesc latura subiectivă a faptei, cum ar fi: vinovăţia participantului, desistarea, regretul sau indiferenţa faţă de faptă, mobil faptei, scopul faptei şi orice alte aspecte de natură psihică. Circumstanţele personale de individualizare pot privi: starea civilă a participantului, calitatea specială a participantului, antecedentele penale ale acestuia etc. Circumstanţele referitoare la persoana unuia dintre participanţii la fapta prevăzută de legea penală nu se extind şi asupra celorlalţi participanţi, chiar dacă au fost cunoscute sau prevăzute de aceştia din urmă.

6.3. Împiedicarea săvârşirii faptei

Participantul nu se pedepseşte dacă împiedică în cursul executării, dar înainte de descoperirea faptei, consumarea acesteia. Dacă actele săvârşite până în momentul împiedicării constituie o altă infracţiune, participantului i se aplică pedeapsa pentru această infracţiune. Pentru incidenţa acestei cauze de nepedepsire trebuie îndeplinite următoarele condiţii: a) Autorul să fi început executarea infracţiunii. Condiţia este îndeplinită numai dacă făptuitorul a început faza executării, adică a demarat realizarea elementului material; b) După momentul începerii executării infracţiunii oricare dintre participanţi să fi împiedicat consumarea faptei. Împiedicarea consumării faptei constă în oprirea executării în întregime a elementului material sau în determinarea excluderii survenirii rezultatului infracţiunii. În cazul infracţiunilor de pericol împiedicarea trebuie să aibă loc între momentul începerii efectuării elementului material şi

149

ducerea până la capăt a acestuia. În schimb, în cazul infracţiunilor de rezultat, zădărnicirea apariţiei urmării imediate poate avea loc şi după realizarea în integralitate a acţiunii sau inacţiunii, dar nu mai târziu de momentul producerii rezultatului. În reglementarea noului Cod penal, această condiţie este detaliată, introducându-se, pe lângă ipoteza mai sus amintită, şi o altă: cea în care participantul denunţă săvârşirea infracţiunii, astfel încât consumarea ei să poată fi împiedicată. În această ipoteză, pentru nepedepsirea participantului nu se cere ca infracţiunea să nu se fi consumat, ci doar ca, urmare denunţului, neconsumarea faptei să fi fost posibilă sub aspect obiectiv. Dacă împiedicarea consumării infracţiunii este posibilă, dar în concret ea nu s-a realizat (din varii morive, dar independente de voinţa participantului), participantul-denunţător nu se va pedepsi întrucât el a încunoştiinţat autorităţile, iar consumarea infracţiunii a fost posibilă. c) Activitatea de împiedicare a consumării faptei să aibă loc înainte de descoperirea acesteia. Dacă sunt îndeplinite condiţiile de mai sus, participantul care a împiedicat consumarea faptei beneficiază de impunitate. Tratamentul sancţionator al celorlalţi participanţi este diferit, funcţie de contribuţia pe care au avut-o la comiterea faptei. Dacă cel care împiedică consumarea faptei este autorul, şi nu există coautori, beneficiază de efectele cauzei de nepedepsire toţi participanţii, cu excepţia instigatorului. În cazul în care există coautori şi nu toţi au împiedicat consumarea faptei, dintre toţi participanţii, numai cei care au intervenit eficient pentru oprirea consumării faptei vor intra sub incidenţa cauzei de nepedepsire. În toate celelalte cazuri, cauza de nepedepsire va fi incidentă numai în privinţa participanţilor care au împiedicat consumarea faptei.


1. În seara zilei de 02.08.1976, întorcându-se spre casă de la un loc de agrement, unde consumaseră însemnate cantităţi de băuturi alcoolice, numita R.T., care era însoţită de R.E., M.T., R.G. şi P.D., s-a culcat în mijlocul drumului din cauza stării de beţie în care se afla. În timp ce R.E., M.T., R.G. şi P.D. discutau şi trăgeau de ea – iar P.D. a şi lovit-o – a apărut autoturismul condus de P.Z. care, văzând şoseaua ocupată şi pe P.D. lovind pe R.T., a oprit în apropierea şi a întrebat de ce o lovesc. Drept răspuns, P.D. s-a apropiat de el şi, prin geamul deschis al portierei, i-a aplicat o lovitură cu pumnul în faţă. P.Z. a coborât din maşină şi a fost lovită din nou de P.D. cu un briceag, iar numitele R.T. – care se sculase între timp – şi R.E. au sărit asupra lui P.Z., doborându-l în şanţul din marginea şoselei. La strigătele numitelor R.T. şi R.E., au intervenit numitul R.G. şi numita M.I., primul lovind pe victimă cu briceagul, iar M.I. cu picioarele, alături de primii trei. Ca urmare a multiplelor leziuni suferite victima P.Z. a încetat din viaţă în drum spre spital. Să se arate cum trebuie să fie încadrate, în raport cu conţinutul infracţiunii de omor, contribuţiile celor 5 făptuitori (R.E., M.T., R.G., P.D. şi R.T.) la săvârşirea acestei infracţiuni.

Soluţie: Toţi făptuitorii sunt coautori ai infracţiunii de omor, deoarece activitatea

150

fiecăruia se află într-o unitate indivizibilă, se completează cu a celorlalţi şi împreună au condus la suprimarea vieţii victimei. Faptul că numitele R.T., R.E. şi M.I. nu au lovit cu cuţitul nu infirmă caracterizarea faptelor lor ca activitate de coautorat, alături de ceilalţi făptuitori.

2. În fapt, s-a stabilit că numiţii P.G., A.G. şi A.N. au pătruns în incinta portului Constanţa, de unde intenţionau să fure zahăr. La faţa locului, au luat legătura şi cu numitul C.N.N., manevrant de vagoane, care i-a convins să sustragă mărfuri dintr-un transcontainer, căruia i-a şi rupt sigiliul în acest scop. În continuare, coinculpatul C.N.N. a asigurat paza celorlaţi inculpaţi, stând ascuns într-un vagon şi dând alarma atunci când s-a apropiat o patrulă a poliţie. Inculpatul C.N.N. a fost condamnat, alături de ceilalţi coinculpaţi, în calitate de coautor al infracţiunii de furt calificat. Împotriva sentinţei a declarat recurs inculpatul C.N.N., susţinând că nu a comis faptele pentru care a fost condamnat. Să se arate dacă recursul era întemeiat sau nu.

Soluţie: Recursul inculpatului C.N.N. este întemeiat. Faptele săvârşite de inculpatul C.N.N. nu constituie acte de executare ale elementului material al furtului (acte tipice de luare a bunului), întrucât el nu a comis vreo faptă de sustragere, ci numai contribuţii tipice de complicitate (indicarea locului de unde ceilalţi să fure, facilitarea furtului prin ruperea sigiliului şi asigurarea pazei).

3. S-a reţinut în fapt că, în ziua de 12.12.1993, victima H.M. şi cei doi fii ai săi au provocat incidente cu mai mulţi cetăţeni, printre care şi inculpaţii D.Gh. şi O.I.. Ca urmare, inculpaţii P.N., P.C. şi P.I., înarmaţi cu furci, D.Gh. cu un topor şi O.I. cu o bâtă, au pornit în căutarea lui H.M. şi a fiilor săi pentru a-i bate. Ajungând la casa unde aceştia locuiau, inculpaţii P.C. şi P.N. s-au aşezat de o parte şi de alta a porţii, P.I. în faţa acesteia, iar D.Gh. şi O.I. în mijlocul drumului. Victima H.M. a ieşit la poartă, având în mână o furcă, moment în care a fost lovit în cap cu furcile şi cu toporul de către inculpaţii P.C., P.N., P.I. şi D.Gh.. În urma leziunilor suferite, victima H.M. a decedat. Inculpaţii P.C., P.N., P.I. şi D.Gh. au fost condamnaţi pentru coautorat la infracţiunea de omor. Să se arate cum trebuie calificată fapta inculpatului O.I..

Soluţie: Fapta lui O.I. constituie complicitate morală la infracţiunea de omor săvârşită de ceilalţi inculpaţi. O.I. nu a comis un act tipic de ucidere a victimei, din moment ce nu a lovit-o pe aceasta. Însă, venirea la locului faptei împreună cu ceilalţi inculpaţi, înarmat, şi prezenţa sa, tot înarmat, pe toată durata în care ceilalţi inculpaţi au lovit victima, a constituit pentru aceştia o încurajare, deci un ajutor moral la comiterea infracţiunii. 4. Instanţa a reţinut în sarcina inculpatului G.D. faptul că a intrat în legătură cu N.T., salariat al unui agent economic, căruia i-a propus să sustragă anumite bunuri din acea unitate, pentru a le vinde unor terţe persoane. După ce N.T. a sustras bunurile, i le predat lui G.D., care le-a depozitat la domiciliul său şi apoi le-a vândut altor persoane.

Calificaţi participarea inculpatului G.D. la săvârşirea infracţiunii de furt de către autorul N.T.

Soluţie:

151

Fapta inculpatului G.D. trebuie calificată ca instigare la furt, iar nu ca şi complicitate. G.D. i-a propus lui N.T. să comită furtul mai înainte ca N.T. să fi luat vreo hotărâre în acest sens, ceea ce înseamnă că G.D. la determinat pe N.T. la furt. Chiar dacă G.D. i-a promis lui N.T. şi că va asigura valoficarea bunurilor furate (ceea ce înseamnă o promisiune de tăinuire), promisiune pe care ulterior şi-a respectat-o, faptele lui G.D. trebuie calificate ca şi instigare, întrucât instigarea este formă principală de participaţie în raport cu complicitatea, absorbind-o pe aceasta din urmă.

5. În sarcina inculpatului C.Gh. s-a reţinut că s-a înţeles cu inculpatul O.T. să-i asigure acestuia din urmă paza, pe timpul cât O.T. va pătrunde şi va sustrage, din casieria unei organizaţii comerciale, o sumă de bani. Însă, în timpul cât O.T. sustrăgea suma de bani, inculpatul C.Gh. nu a rămas până la sfârşit la locul unde trebuia să asigure paza, plecând acasă. Să se arate dacă fapta inculpatului C.Gh. constituie infracţiune.

Soluţie: Fapta lui C.Gh. constituie complicitate morală la infracţiunea de furt, deoarece prin promisiunea de pază făcută autorului O.T., i-a dat acestuia siguranţa că nu va fi surprins în timpul sustragerii. Chiar dacă, ulterior, C.Gh a renunţat definitiv şi de bunăvoie să mai asigure paza, fapta sa rămâne complicitate, căci complicitatea există şi atunci când promisiunea dată nu este îndeplinită. 6. În fapt, s-a reţinut că, la data de 24.06.1998, inculpaţii O.I. şi M.I. s-au înţeles să sustragă de la locul lor de muncă subsansamble destinate fabricării automobilelor. Comunicând-i intenţia lor inculpatului P.S., i-au solicitat acestuia să-l roage pe numitul D.G. să le încuviinţeze depozitarea bunurilor sustrase în curtea casei unde D.G. locuieşte. În aceeaşi zi, inculpatul P.S. a obţinut acordul lui D.G., fără însă a-i comunica că subansamblele sunt furate. În ziua următoare, O.I. şi M.I. au sustras subansamblele şi le-au încărcat într-un autobuz condus de cel de-al doilea. La ieşirea pe poarta întreprinderii unde lucrau, paznicul V.I. a sesizat că în autobuz se aflau bunuri furate, dar, dată fiind prietenia mai veche cu O.I. şi M.I., le-a permis acestora să treacă. Instanţa a condamnat pe inculpaţii M.I. şi O.I. pentru comiterea în coautorat a infracţiunii de furt calificat, iar pe inculpaţii P.S. şi V.I. pentru complicitate la aceeaşi infracţiune. Inculpaţii P.S. şi V.I. au atacat hotărârea cu recurs, primul arătând că el a comis infracţiunea de tăinuire (art.221 C.pen.), iar cel de-al doilea infracţiunea de favorizare a infractorului (art.264 C.pen.). Să se arate dacă recursul este sau nu întemeiat.

Soluţie: În privinţa inculpatului P.S. recursul nu este întemeiat. Contribuţia inculpatului P.S. a fost anterioară comiterii furtului de către inculpaţii O.I. şi M.I. Cei trei s-au înţeles, în prealabil, cu privirea la identificarea

locului unde bunurile sustrase urmează a fi depozitate. În baza acestei înţelegeri, inculpatul P.S. a acţionat asupra numitului D.G., ceea ce constituie o promisiune de tăinuire anterioară furtului. Pe baza acestei promisiuni, inculpaţii O.I. şi M.I. au avut mai multă siguranţă în sustragerea subansamblelor, ştiind că, datorită contribuţiei lui P.S., vor avea unde să depoziteze bunurile furate. Prin urmare, fapta inculpatului P.S. a fost corect calificată de instanţă ca şi complicitate la furt.

152

În schimb, recursul inculpatului V.I. este întemeiat şi urmează a fi admis. Complicitatea presupune o contribuţie a complicelui fie anterioară, fie cel mult concomitentă comiterii faptei de către autor. În speţă, între inculpaţii O.I., M.I. şi P.S. şi inculpatul V.I. nu a existat nicio înţelegere, nici anterior, nici concomitent săvârşirii furtului. Inculpatul V.I. a constatat că, în autobuzul condus de M.I., se găseau bunuri furate din întreprindere şi, datorită prieteniei cu ceilalţi inculpaţi, le-a permis trecerea, deşi era obligat să ia măsuri tocmai pentru ca acest fapt să nu se petreacă. La momentul comiterii faptei de către V.I., furtul fusese deja săvârşit. Prin urmare, ajutorul dat de V.I. celorlalţi inculpaţi nu a avut la bază o înţelegere cu aceştia, o promisiune anterioară sau concomitentă furtului, ci a intervenit spontan după comiterea infracţiunii de furt. Fapta inculpatului V.I. constituie aşadar infracţiune de favorizare a infractorului şi nu complicitate la furt.

7. În sarcina inculpaţilor C.I., D.O. şi N.G. s-a reţinut că au hotărât împreună să săvârşească infracţiunea de tâlhărie. Cei trei au stabilit că C.I. şi D.O. vor intra în locuinţa victimelor L.E. şi L.D., pe care le vor imobiliza (legându-le), după care vor lua banii. Conform înţelegerii, în acest timp N.G. va sta afară, în faţa locuinţei, pentru a supraveghea ca C.I. şi D.O. să nu fie prinşi. Pe baza acestei înţelegeri, inculpaţii C.I. şi D.O. au pătruns în locuinţă, unde însă, contrar înţelegerii iniţiale, au ucis cu intenţie pe victima L.D., săvârşind astfel nu infracţiunea de tâlhărie plănuită, ci infracţiunea de omor deosebit de grav. Să se arate cum trebuie calificată contribuţia lui N.G. la săvârşirea infracţiunii.

Soluţie: Fapta inculpatului N.G. trebuie calificată ca şi complicitate la tâlhărie şi nu complicitate la omor deosebit de grav. Împrejurarea că C.I. şi D.O. au ucis pe victima L.D. constituie o circumstanţă reală, privitoare la faptă. Această circumstanţă reală se răsfrânge asupra celorlalţi participanţi, dar numai în măsura în care aceştia au cunoscut-o sau au prevăzut-o (art.28 alin.2 C.pen.). În speţă, inculpatul N.G. a cunoscut că victimele urmau a fi imobilizate prin legare, dar nu a prevăzut şi nici nu a cunoscut că una dintre ele urmează a fi ucisă, întrucât această împrejurare nu a făcut parte din înţelegerea dintre cei trei, iar pe timpul comiterii infracţiunii N.G. nu s-a aflat în locuinţă, ci în afara ei. Prin urmare, această circumstanţă reală (uciderea victimei) nu se răsfrânge asupra lui N.G.

§8. Rezumat

Pluralitate de infractori există în cazul în care mai multe persoane săvârşesc o singură infracţiune. Pluralitatea de infractori cunoaşte trei forme: pluralitatea constituită, pluralitatea naturală şi pluralitatea ocazională (participaţia penală). Pluralitatea constituită presupune gruparea mai multor persoane în scopul săvârşirii de fapte prevăzute de legea penală. Pluralitatea constituită de infractori poate fi simplă sau sub forma criminalităţii organizate (grupul infracţional organizat). Pluralitatea naturală este forma pluralităţii de făptuitori care constă în cooperarea mai multor persoane la săvârşirea unei fapte, conlucrare pretinsă de însăşi natura faptei. Există infracţiuni care, prin natura lor, nu pot fi comise decât prin aportul a două sau mai multor persoane.

153

Pluralitatea ocazională (participaţia penală) constă în cooperarea mai multor persoane la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, deşi aceasta nu a presupus o asemenea conlucrare. Cu alte cuvinte, la săvâşirea unei fapte şi-a adus contribuţia un număr mai mare de persoane decât cel necesar potrivit naturii acelei fapte. Participaţia penală se clasifică în proprie şi improprie. Formele participaţiei penale sunt: autoratul, coautoratul, instigarea şi complicitatea. Autorul este persoana care săvârşeşte direct elementul material al laturii obiective a infracţiunii. Fapta este comisă în autorat atunci când, pe lângă cel care realizează elementul material al laturii obiective, la săvâşirea faptei contribuie şi alţi participanţi (instigatori sau complici). Coautoratul este o formă de pluralitate de făptuitori care constă în săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, în mod direct (adică prin acte de executare), de către cel puţin două persoane împreună. Instigatorul este persoana care, cu intenţie, determină o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală. Complicitatea este forma participaţiei penale ce constă în activitatea unei persoane care, cu intenţie, ajută, înlesneşte sau promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din infracţiune sau că-l va favoriza pe autor. Participaţia improprie este specia de participaţie penală ce constă în determinarea, înlesnirea sau ajutarea, cu intenţie, la săvârşirea de către o persoană a unei fapte prevăzute de legea penală, atunci când această din urmă persoană acţionează din culpă sau fără vinovăţie. Codul penal român instituie, în privinţa tratamentului penal al participaţiei proprii, sistemul parificării sancţiunilor aplicabile participanţilor. La personalizarea sancţiunilor ce urmează a fi aplicate în cazul pluralităţii de infractori se ţine seama de circumstanţe. Circumstanţele sunt de două tipuri: reale şi personale. Circumstanţele reale sunt date sau împrejurări referitoare la fapta prevăzută de legea penală. Circumstanţele reale se transmit asupra participanţilor, dar numai în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau prevăzut.

Circumstanţele personale sunt date sau împrejurări referitoare la unul dintre membrii pluralităţii de infractori. Circumstanţele referitoare la persoana unuia dintre participanţii la fapta prevăzută de legea penală nu se extind şi asupra celorlalţi participanţi, chiar dacă au fost cunoscute sau prevăzute de aceştia din urmă.


1. S-a reţinut în fapt că inculpaţii E.G. şi N.O. au atacat împreună pe victima I.T. În timpul atacului, E.G. a lovit-o pe victimă cu cuţitul, pe când N.O. a imobilizat-o atunci când aceasta se pregătea să se apere. În urma acestor acţiuni, victima I.T. a murit. Calificaţi contribuţiile celor doi făptuitori în săvârşirea infracţiunii de omor. 2. În sarcina numitului E.D. s-a reţinut că a strigat către ceilalţi patru inculpaţi – care, în acel moment, loveau pe victima C.A. cu bâtele în zone vitale ale organismului (cap, ficat) – că victima „trebuie omorâtă”. În urma loviturilor primite, victima a încetat din viaţă.

154

Să se arate dacă fapta săvârşită de E.D. poate fi considerată o contribuţie la producerea morţii victimei şi cum trebuie calificată, eventual, această contribuţie.

§10. Test de autoevaluare a cunoştinţelor Exemple de subiecte de sinteză 1. Analizaţi participaţia penală proprie; 2. Examinaţi participaţia penală improprie; 3. Sancţionarea participaţiei penale. Exemple de test tip grilă 1. Participaţia improprie este o formă: a) a pluralităţii de infractori; b) a pluralităţii de infracţiuni; c) a vinovăţiei. 2. Instigatorul şi complicele: a) sunt autori ai infracţiunii; b) sunt participanţi ai infracţiunii; c) sunt victime ale autorului infracţiunii.


155

PARTEA GENERALĂ

II

156

UNITATEA DE ÎNVǍŢARE 1. RĂSPUNDEREA PENALĂ

Cuprins: §1. Obiective §2. Competenţele unităţii de învăţare §3. Consideraţii generale privind răspunderea penală §4. Principiile răspunderii penale §5. Cauzele care exclud răspunderea penală §6. Aplicaţii practice §7. Rezumat §8. Temă de control §9. Test de autoevaluare a cunoştinţelor §10. Bibliografie specifică

§1. Obiective

În cadrul acestei unităţi va fi prezentată instituţia răspunderii penale, precum şi situaţiile în care aceasta este înlăturată.


explicaţi conceptul de răspundere penală; prezentaţi principiile răspunderii penale;

analizaţi cauzele care înlătură răspunderea penală (lipsa plângerii prealabile, împăcarea părţilor, retragerea plângerii prealabile, amnistia şi prescripţia răspunderii penale).


§3. Consideraţii generale privind răspunderea penală Existenţa societăţii umane nu poate fi concepută decât prin recunoaşterea unor drepturi în favoarea membrilor societăţii. Dar drepturile subiective nu pot fi exercitate decât în anumite limite determinate de lege, deoarece în cazul în care drepturile ar fi nelimitate s-ar ajunge la haos. Instrumentul prun care statul protejează exerciţiul drepturilor subiective este raportul juridic de răspundere. În materia dreptului penal acest raport este numit raport de răspundere penală. Referitor la conţinutul expresiei “răspundere penală”, apreciem că este susceptibilă de patru accepţiuni: instituţie fundamentală; raport juridic de constrângere; latură pasivă a raportului penal de constrângere; conţinut al raportului de constrângere. Ca instituţie fundamentală a dreptului penal, răspunderea penală cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează realizarea dreptului penal prin constrângere. În sens larg - lato sensu - prin răspundere penală se înţelege acea formă a răspunderii juridice identificată cu raportul juridic penal de constrângere,

157

dintre stat şi infractor, al cărui conţinut îl constituie dreptul statului de a aplica sancţiunea infractorului şi obligaţia corelativă a acestuia de a suporta sancţiunea. În sens restrâns - stricto sensu – prin răspundere penală se înţelege acea formă de răspundere juridică care constă în obligaţia infractorului de a suporta sancţiunea. În fine, dintr-un alt punct de vedere, răspunderea penală se identifică cu drepturile si obligaţiile corelative ale subiectelor raportului penal de constrângere. Răspunderea penală nu poate fi concepută decât în cadrul unui raport juridic unde se stabileşte fapta ilicită, vinovăţia făptuitorului şi sancţiunile corespunzătoare, chiar dacă ea nu trebuie confundată cu raportul juridic în cadrul căruia ea se realizează. Răspunderea penală exprimă reacţia societăţii faţă de infractori, deoarece este o consecinţă a infracţiunii, care la rândul său reprezintă premisa incidenţei răspunderii penale. §4. Principiile răspunderii penale

Ca toate speciile răspunderii juridice şi răspunderea penală este cârmuită de mai multe principii. Reţinem aici numai pe cele specifice instituţiei răspunderii penale, respectiv: infracţiunea este unicul temei al răspunderii penale; principiul răspunderii penale personale; principiul individualizării răspunderii penale; principiul inevitabilităţii răspunderii penale; principiul unicităţii răspunderii penale (non bis in idem); principiul promptitudinii răspunderii penale. Principiile răspunderii penale îşi trag substanţa din principiile dreptului penal, care la rândul lor îşi iau seva din principiile dreptului.

§5. Cauzele care exclud răspunderea penală

5.1. Noţiunea de cauză care exclude răspunderea penală

Aşa cum am văzut, unul dintre principiile răspunderii penale este principiul inevitabilităţii acesteia, potrivit căruia restabilirea ordinii sociale ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni este o consecinţă care nu poate fi evitată, deoarece în lipsa acesteia, dreptul penal ar fi inutil. Dar principiul inevitabilităţii răspunderii penale nu este un scop în sine, ci el trebuie corelat cu celelalte principii şi norme penale. Astfel, ori de câte ori realizarea răspunderii penale nu mai este necesară din raţiuni sociale sau de politică juridică, legiuitorul a prevăzut posibilitatea ca aceasta să fie exclusă. În această concepţie, răspunderea penală este de neînlăturat atâta timp cât statul nu a renunţat la dreptul său necenzurabil de a nu aplica sancţiunea penală infractorului. Sigur că, legiuitorul nu exercită dreptul de sancţionare în mod arbitrar, dar nici nu poate face abstracţie de realitatea că, uneori, sancţionarea poate să nu mai fie utilă din punct de vedere socio-politic. În cazul în care aplicarea sancţiunii se face mult tardiv momentului săvârşirii infracţiunii este preferabilă neaplicarea sancţiunii. Pentru a evita arbitrariul şi subiectivismul, legea penală prevede unele împrejurări a căror apariţie face ca principiul inevitabilităţii răspunderii penale să fie ştirbit. Legea penală instituie mai multe cauze care exclud răspunderea penală. Astfel spus, cu toate că fapta este infracţiune, consecinţa – aplicarea sancţiunii specifice – nu mai are loc.

158

5.2. Amnistia A. Noţiune şi caracterizare. Amnistia este o cauză care stinge raportul penal de conflict ce constă în actul de clemenţă al legiuitorului care, din raţiuni de politică penală, renunţă la dreptul de a aplica sancţiuni de drept penal infractorilor care au comis anumite infracţiuni. Amnistia exclude numai răspunderea penală, iar nu şi infracţiunea. Pe de altă parte, amnistia nu este o specie de dezincriminare, deoarece fapta rămâne în continuare interzisă de lege. Amnistia este, de regulă, o cauză reală de excludere a răspunderii penale, având efecte cu privire la toţi participanţii la săvârşirea infracţiunii. Deşi amnistia este incidentă in rem, şi nu in personam, unele consecinţe pot surveni numai dacă sunt îndeplinite anumite condiţii personale. De asemenea, legiuitorul poate reglementa amnistia cu caracter mixt, real şi personal. Un exemplu în acest sens îl constituie Legea nr. 25/1967, prin care au fost amnistiate infracţiunile săvârşite de cetăţenii sau foştii cetăţeni români care, la data adoptării legii, erau stabiliţi în străinătate. Amnistia intervine numai în privinţa infracţiunilor săvârşite anterior adoptării actului normativ prin care se acordă, dar indiferent de faza sau etapa procesuală în care se află procesul penal. Amnistia are ca obiect toate infracţiunile, fără a avea relevanţă stadiul la care a ajuns activitatea infracţională sancţionabilă şi fără a conta felul contribuţiei la comiterea infracţiunii. Amnistia este aplicabilă chiar dacă în cauză ar fi incidente cauze de atenuare sau de agravare a pedepselor. B. Felurile amnistiei. 1. După sfera de aplicare, amnistia este generală şi specială. Amnistia este generală când se acordă pentru orice infracţiune, indiferent de gravitatea ei. Amnistia este specială când se acordă pentru anumite infracţiuni. 2. După impunerea sau nu a unor condiţii speciale, amnistia este necondiţionată şi condiţionată. Amnistia este necondiţionată când actul de clemenţă cuprinde exclusiv condiţii privitoare la obiectul amnistiei şi data comiterii faptei. Amnistia este condiţionată când actul de clemenţă cuprinde şi alte condiţii decât cele privitoare la obiectul amnistiei şi data comiterii faptei, cum ar fi: timpul (perioada) comiterii faptei; persoana infractorului; conduita infractorului ulterioară rămânerii definitive a hotărârii de condamnare; antecedentele penale ale infractorului; consecinţele faptei etc. 3. După momentul intervenirii sale, faţă de stadiul raportului penal de conflict, amnistia este antecondamntorie şi postcondamntorie. Amnistia este antecondamna-torie când intervine până la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. Amnistia este postcondamnatorie când intervine după data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. C. Efectele amnistiei. Amnistia este o cauză ce exclude răspunderea penală, cu sferă limitată de aplicare, deoarece ea produce efecte numai cu privire la pedepse, nu şi asupra măsurilor de siguranţă sau măsurilor educative. Pe de altă parte, amnistia nu produce nici un efect în privinţa altor forme de răspundere juridică. De exemplu, amnistia nu înlătură răspunderea disciplinară a funcţionarului public în cazul infracţiunii de neglijenţă în serviciu. Precizăm că numai amnistia antecondamnatorie exclude propriu-zis răspunderea penală,

159

deoarece amnistia postcondamnatorie, de fapt, înlătură executarea pedepsei. Pentru a fi incidentă amnistia este necesar ca infracţiunea să se fi consumat şi epuizat la data în raport cu care se aplică actul de clemenţă. Dacă legea de amnistie intră în vigoare după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare nu produce efecte referitor la pedeapsa complementară a degradării militare întrucât această pedeapsă se consideră executată la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. Pe de altă parte, la stabilirea stării de recidivă nu sunt luate în considerare condamnările pentru fapte amnistiate. 5.2. Prescripţia răspunderii penale A. Noţiune şi caracterizare. Prescripţia răspunderii penale este o cauză ce stinge raportul juridic penal de conflict, deoarece acesta nu a fost soluţionat într-o perioadă de timp rezonabilă. Nu necesită vreo argumentare faptul că pentru a fi eficientă răspunderea penală trebuie să intervină într-un moment cât mai apropriat de cel al comiterii infracţiunii. Realizarea tardivă a tragerii la răspundere penală înseamnă o nouă aducere în cadrul spiritului social a faptei ce deja fusese uitată de societate. În cazul în care raporturile de constrângere nu au fost soluţionate la timp trebuie să se pună capăt incertitudinii sau nesiguranţei. Odată cu trecerea timpului, memoria colectivă şi victima uită fapta infracţională. Teama sau mustrările de conştiinţă ale infractorului, existente pe o durată mare de timp, de multe ori, determină reeducarea acestuia, pedepsirea devenind inutilă. Dacă infractorul a mai comis, în perioada curgerii termenelor de prescripţie, alte infracţiuni el nu va mai beneficia de incidenţa prescripţiei deoarece începe să curgă un nou termen de prescripţie. Un alt argument, deloc de neglijat, este cel privind dispariţia sau deteriorarea probelor cauzei, existând riscul unor condamnări (sau absolviri de răspundere) eronate. B. Termenele de prescripţie a răspunderii penale. Termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt: a) 15 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani; b) 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 15 ani; c) 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani; d) 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani; e) 3 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an sau amenda. Termenele de mai sus se socotesc de la data săvârşirii infracţiunii. În cazul infracţiunilor continue termenul curge de la data încetării acţiunii sau inacţiunii, iar în cazul infracţiunilor continuate, de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni. În cazul infracţiunilor de obicei, termenul curge de la data săvârşirii ultimului act, iar în cazul infracţiunilor progresive de la data săvârşirii acţiunii sau inacţiunii incriminate. De la aceste reguli cu valoare generală, noul Cod penal prevede şi o

160

derogare, aplicabilă în cazul infracţiunilor contra libertăţii şi integrităţii sexuale (spre exemplu, violul), atunci când sunt comise faţă de un minor. În aceste cazuri, termenul de prescripţie a răspunderii penale începe să curgă nu de la data săvârşirii faptei, ci de la data când minorul a devenit major, iar dacă minorul a decedat înainte de majorat, termenul curge de la data decesului acestuia. C. Întreruperea cursului termenului prescripţiei. Termenele de prescripţie a răspunderii penale se întrerup prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal. După fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripţie. Întreruperea cursului prescripţiei produce efecte faţă de toţi participanţii la infracţiune, chiar dacă actul de întrerupere a termenului priveşte numai pe unii dintre aceştia. Termenele de prescripţie, dacă au fost depăşite cu încă o jumătate, vor fi socotite îndeplinite oricâte întreruperi ar interveni. În acest caz este incidentă aşa-numita prescripţie specială. Prescripţia specială nu operează când există un proces penal în curs de judecată pentru fapta săvârşită. D. Suspendarea termenului prescripţiei. Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale este suspendat pe timpul cât o dispoziţie legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal. Prescripţia îşi reia cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare. Termenele de prescripţie a răspunderii penale se reduc la jumătate pentru cei care la data săvârşirii infracţiunii erau minori. E. Efectele prescripţiei. Prescripţia răspunderii penale exclude răspunderea penală în ceea ce priveşte pedepsele, dar nu şi în privinţa măsurilor educative, măsurilor de siguranţă şi a drepturilor persoanei vătămate. Prescripţia răspunderii penale nu operează în cazul infracţiunilor contra păcii şi omenirii. 5.3. Lipsa plângerii prealabile Legiuitorul a lăsat, în anumite cazuri, la dispoziţia persoanei vătămate iniţiativa tragerii la răspundere penală a infractorului. Punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de formularea unei plângeri prealabile numai în cazurile expres prevăzute de lege. Plângerea prealabilă trebuie depusă în termen de două luni de la data când persoana vătămată a ştiut cine este făptuitorul, indiferent dacă infracţiunea s-a epuizat sau nu în acel moment. Plângerea prealabilă trebuie să îndeplinească anumite condiţii de fond şi de formă, a căror neîntrunire atrage inexistenţa plângerii. Plângerea prealabilă lipseşte: când persoana vătămată nu a formulat deloc plângere; când plângerea a fost formulată după expirarea termenului de două luni; când plângerea a fost formulată de o altă persoană decât persoana vătămată; când din conţinutul său lipseşte manifestarea de voinţă de persoanei vătămate în sensul tragerii la răspundere penală a infractorului. De asemenea, depunerea unei plângeri prealabile de către un mandatar general nu îndeplineşte cerinţa legală, astfel încât plângerea este considerată inexistentă. Dacă persoana vătămată a decedat în urma comiterii infracţiunii de omor, fiind totodată şi victima infracţiunii de tentativă de viol, inculpatul poate fi tras la

161

răspundere penală şi pentru această din urmă infracţiune chiar dacă lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate deoarece aceasta, fiind decedată, este lipsită de capacitate de exerciţiu. 5.4. Retragerea plângerii prealabile În cazul infracţiunilor pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, formularea unei asemenea plângeri nu înlătură părţii vătămate dreptul de a dispune de soarta acţiunii penale. Depunerea plângerii prealabile este o manifestare de voinţă revocabilă. Una dintre modalităţile de revocare a plângerii prealabile este retragerea acesteia. Retragerea plângerii prealabile este un act juridic unilateral prin care persoana vătămată, ce a formulat plângere prealabilă, retractează această plângere. La cererea inculpatului instanţa va continua procesul penal pentru a-i da dreptul acestuia să-şi dovedească nevinovăţia sa. Dacă la sfârşitul procesului acesta probează nevinovăţia, acesta va fi achitat. În caz contrar, va rămâne eficientă retragerea plângerii prealabile. Pentru a fi valabilă, retragerea plângerii trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: - să aibă loc în cazurile prevăzute de lege; - să existe o manifestare de voinţă neechivocă de retractare; - să intervină până la rămânerea definitivă a hotărârii; - în cazul mai multor infractori să fie făcută faţă de toţi. Retragerea plângerii prealabile înlătură atât răspunderea penală, cât şi răspunderea civilă. 5.5. Împăcarea părţilor Împăcarea părţilor este actul juridic bilateral intervenit între persoana vătămată şi infractor, în cazurile permise de lege, prin care aceştia convin total şi necondiţionat să stingă raportul juridic penal de conflict. În reglementarea actualului Cod penal, împăcarea părţilor este posibilă, de regulă, numai în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a părţii vătămate. O excepţie o constituie infracţiunea de seducţie, în cazul căreia este posibilă împăcarea, deşi nu este necesară plângerea prealabilă. Însă, în reglementarea noului Cod penal, împăcarea părţilor poate interveni în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, dacă legea prevede în mod expres această modalitate de excludere a răspunderii penale. Această regulă cu caracter de noutate în legislaţia penală presupune că, în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, înlăturarea răspunderii penale se realizează în principiu prin retragerea plângerii prealabile. În schimb, în noul Cod penal există unele infracţiuni (spre exemplu, însuşirea bunului găsit sau înşelăciunea) în cazul cărora, deşi acţiunea penală se exercită din oficiu, răspunderea penală va fi înlăturată dacă între infractor şi victimă intervine împăcarea. Pentru a produce efecte juridice, împăcarea părţilor trebuie să îndeplinească

162

următoarele condiţii: - să aibă loc în cazurile prevăzute de lege; - să intervină între partea vătămată şi infractor; - să fie totală şi necondiţionată; - să intervină până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti. Ca şi în cazul retragerii plângerii prealabile, împăcarea părţilor poate interveni oricând în timpul procesului penal, inclusiv pe durata soluţionării căilor de atac. Precizăm că noul Cod penal modifică această regulă, statuând că împăcarea părţilor produce efecte numai dacă intervine mai înainte de citirea actului de sesizare a instanţei (cu alte cuvinte, până la începerea judecăţii).

§6. Aplicaţii practice 1. Inculpatul G.M. a fost condamnat, pentru infracţiunea de furt calificat (art.209 lit.g) C.pen.), la o pedeapsă cu închisoarea de 3 ani şi 6 luni. Împotriva sentinţei de condamnare a declarat recurs inculpatul susţinând că, printr-o lege intervenită în cursul judecăţii, s-au amnistiat infracţiunile pentru care pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de cel mult 4 ani. Să se arate ce trebuie să decidă instanţa de recurs. Soluţie: Recursul inculpatului urmează să fie respins ca neîntemeiat. Legea de amnistie are în vedere infracţiunile pentru care pedeapsa prevăzută de lege, iar nu pedeapsa efectiv aplicată condamnatului, este închisoarea de cel mult 4 ani. Pentru infracţiunea de furt calificat comisă de inculpat, legea prevede o pedeapsă cu închisoarea între 3 şi 15 ani, adică mai mare decât limita prevăzută prin legea de amnistie. Prin urmare, legea de aministie nu este incidentă în speţă, indiferent care era pedeapsa concretă aplicată inculpatului. 2. La data de 01.03.2000, instigatorul A l-a determinat pe autorul B să ia decizia de a comite o infracţiune de fals material în înscrisuri oficiale. Autorul B l-a contactat pe complicele C care, la data de 01.04.2000, l-a învăţat cum se poate falsifica o semnătură de pe un înscris oficial. La data de 15.04.2000, autorul B a falsificat înscrisul oficial. Termenul de prescripţie a răspunderii penale în cazul infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale este de 5 ani. Arătaţi data la care se împlineşte termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru fiecare dintre participanţii la comiterea acestei infracţiuni. Soluţie: Conform art.122 alin.2 C.pen., termenul de prescripţie a răspunderii penale se socoteşte de la data comiterii infracţiunii. Prin urmare, pentru toţii participanţii la infracţiune (instigatorul A, complicele C, autorul B), termenul de prescripţie de 5 ani începe să curgă la data de 15.04.2000, când autorul B a comis infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale, chiar dacă instigatorul A şi-a adus contribuţia la data de 01.03.2000, iar complicele C la data de 01.04.2000.

163

3. Inculpatul C.I. a fost trimis în judecată pentru comiterea infracţiunii de lovire (art.180 alin.1 C.pen.), reţinându-se că, la data de 02.04.2005, pe când avea vârsta de 14 ani şi 11 luni, a lovit partea vătămată M.Z., în vâstă de 18 ani şi 2 luni, cu pumnul în stomac. Instanţa a dispus efectuarea unei expertize psihiatrice în urma căreia s-a constatat că inculpatul C.I. nu a avut discernământ în comiterea faptei. La termenul la care s-a depus raportul de expertiză, partea vătămată M.Z. a declarat că îşi retrage plângerea prealabilă. Instanţa a dispus încetarea procesului penal, motivând că intervenit retragerea plângerii prealabile. Să se arate dacă soluţia instanţei este sau nu corectă.

Soluţie: Soluţia instanţei este eronată. Retragere plângerii prealabile este o cauză care exclude răspundere penală. Dar, conform art.17 alin.2 C.pen., unicul temei al răspunderii penale este

infracţiunea. Prin urmare, pentru a opera cauzele care exclud răspunderea penală este necesar să se constate, mai întâi, că fapta comisă constituie infracţiune.

În speţă, la data comiterii faptei, inculpatul era minor cu vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani. Conform art.99 alin.2 C.pen., minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ. Legea instituie în beneficiul acestor minori o prezumţie relativă de lipsă a discernământului. În urma raportului de expertiză psihiatrică s-a constatat că minorul nu a avut discernământ în comiterea faptei, ceea ce înseamnă că, la data comiterii faptei, minorul nu îndeplinea condiţiile legale spre a răspunde penal. În speţă operează aşadar minoritatea (art.50 C.pen.), cauză care exclude infracţiunea. Fapta inculpatului C.I. nu constituie infracţiune, deci nu există temei pentru a se angaja răspunderea penală a acestuia. În consecinţă, în mod greşit instanţa a considerat că operează retragerea plângerii prealabile, cauză care exclude răspunderea penală, pentru că nu se poate exclude ceea nu există. În realitate, operează minoritatea făptutorului, cauză care exclude infracţiunea.

§7. Rezumat

Răspundere penală este acea formă a răspunderii juridice identificată cu raportul juridic penal de constrângere, dintre stat şi infractor, al cărui conţinut îl constituie dreptul statului de a aplica sancţiunea infractorului şi obligaţia corelativă a acestuia de a suporta sancţiunea. Principiile răspunderii penale sunt următoarele: infracţiunea este unicul temei al răspunderii penale; principiul răspunderii penale personale; principiul individualizării răspunderii penale; principiul inevitabilităţii răspunderii penale; principiul unicităţii răspunderii penale; principiul promptitudinii răspunderii penale. Cauzele care exclud răspunderea penală sunt stări, situaţii sau împrejurări reglementate de lege, în prezenţa cărora se stinge dreptul statului de a aplica o sancţiune infractorului şi se stinge şi obligaţia acestuia de a executa acea sancţiune. Deşi fapta este infracţiune, consecinţa – aplicarea sancţiunii specifice – nu mai are loc.

Cauzele care exclud răspunderea penală sunt: amnistia, prescripţia răspunderii penale, lipsa plângerii prealabile, retragerea plângerii prealabile şi împăcarea părţilor.

164

Amnistia constă în actul de clemenţă al legiuitorului care, din raţiuni de politică penală, renunţă la dreptul de a aplica sancţiuni de drept penal infractorilor care au comis anumite infracţiuni. Prescripţia răspunderii penale este o cauză ce stinge raportul juridic penal de conflict, deoarece acesta nu a fost soluţionat într-o perioadă de timp rezonabilă, prevăzută de lege. Lipsa plângerii prealabile înlătură răspunderea penală în cazul acelor infracţiuni pentru care legea prevede că, pentru tragerea la răspundere penală a infractorului, este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Retragerea plângerii prealabile exclude răspunderea penală în cazul infracţiunilor pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, dacă, ulterior introducerii unei asemenea plângeri, persoana vătămată o retractează

Împăcarea părţilor este actul juridic bilateral intervenit între persoana vătămată şi infractor, în cazurile permise de lege, prin care aceştia convin total şi necondiţionat să stingă raportul juridic penal de conflict.

§8. Temă de control În speţă, partea vătămată a dat o declaraţie scrisă în faţa procurorului că se împacă cu inculpatul pentru săvârşirea infracţiunii de lovire sau alte violenţe (art.180 alin.1 C.pen.). În faţa instanţei, inculpatul a arătat că nu doreşte să se împace cu partea vătămată. Arătaţi ce va decide instanţa.

§9. Test de autoevaluare a cunoştinţelor Exemple de subiecte de sinteză 1. Ce este răspunderea penală? 2. Enumeraţi cauzele generale care înlătură răspunderea penală; 3. Analizaţi amnistia şi prescripţia răspunderii penale; 4. Prezentaţi comparativ retragerea plângerii prealabile şi împăcarea părţilor Exemple de teste tip grilă

1. Termenul de 2 luni pentru introducerea plângerii prealabile curge: a) de la momentul când victima a aflat despre săvârşirea faptei; b) de la data când persoana vătămată a ştiut cine este făptuitorul; c) de la data când a aflat despre existenţa pagubei. 2. Împăcarea părţilor poate avea loc: a) între procuror şi persoana vătămată; b) între soţul sau soţia persoanei vătămate şi făptuitor; c) între făptuitor şi persoana vătămată sau reprezentantul său legal.

§10. Bibliografie specifică M.A. HOTCA, Drept penal. Partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007; T. DIMA, Drept penal. Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007; V. DOBRINOIU, W. BRÂNZĂ, Drept penal. Partea generală, Editura Lumina

165

Lex, Bucureşti, 2003; M.A. HOTCA, Noul Cod penal şi Codul penal anterior. Aspecte diferenţiale şi tranzitorii (Partea generală), Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009.

166

UNITATEA DE ÎNVǍŢARE 2. GENERALITĂŢI PRIVIND SANCŢIUNILE DE DREPT PENAL

Cuprins: §1. Obiective §2. Competenţele unităţii de învăţare §3. Noţiunea de sancţiune de drept penal §4. Felurile sancţiunilor de drept penal §5. Caracterele sancţiunilor de drept penal §6. Principiile sancţiunilor de drept penal §7. Rezumat §8. Test de autoevaluare a cunoştinţelor §9. Bibliografie specifică

§1. Obiective În cadrul acestei unităţi vor fi prezentate tipurile de sancţiuni specifice dreptului penal şi principiile care le guvernează.


explicaţi conceptul de sancţiune de drept penal; prezentaţi felurile şi caracterele sancţiunilor de drept penal;

să prezentaţi regulile care guvernează sancţiunile de drept penal.

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare: 1 oră.

§3. Noţiunea de sancţiune de drept penal Reacţia socială contra faptelor ilicite, pentru a fi eficientă, trebuie să se desfăşoare pe mai multe planuri, respectiv politic, educaţional-cultural, economic şi juridic. Dintre diversele tipuri de reacţie socială împotriva faptelor antisociale, un loc important îl ocupă aplicarea sancţiunilor juridice persoanelor care nu-şi conformează comportamentul normelor juridice. Sancţiunea de drept este consecinţa nerespectării dispoziţiilor normelor juridice, fiind o creaţie a legiuitorului. Sancţiunea juridică este un concept greu de conturat, deoarece nu este încă bine elaborat din punct de vedere teoretic, neajuns care îşi are cauza şi în „polifuncţionalitatea” sa tehnică. Expresia „sancţiune juridică” este susceptibilă de următoarele accepţiuni: - element al normei juridice; - edictarea unui act normativ; - element al raportului juridic de constrângere; - instituţie de drept.

În primul sens, sancţiunea juridică este elementul normei juridice care prevede consecinţa încălcării dispoziţiei. În a doua accepţiune, prin sancţiune juridică se înţelege edictarea sau adoptarea unei legi. În al treilea înţeles, prin sancţiune juridică se înţelege acea specie de sancţiune socială care constă în

167

transpunerea în realitate a elementului normei juridice ce conţine consecinţa încălcării dispoziţiei normei juridice. În al patrulea sens, prin sancţiune juridică se înţelege instituţia alcătuită din ansamblul normelor juridice care reglementează genurile şi speciile de consecinţe ale încălcării dispoziţiilor normelor juridice. În cadrul temei de faţă ne interesează, în principal, cea de a treia accepţiune, respectiv de element al raportului juridic de conflict. În acest sens, practic, sancţiunea juridică se identifică cu latura pasivă a obiectului raportului juridic de constrângere. De fiecare dată însă, când vom folosi expresia examinată, din context va reieşi accepţiunea în care este utilizată. Având în vedere precizările de mai sus, sancţiunea de drept penal poate fi definită ca o măsură de constrângere sau reeducare ce se aplică persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală (care este de regulă infracţiune) pentru restabilirea ordinii juridice în scopul îndreptării făptuitorului şi prevenirii săvârşirii unor asemenea fapte. Sancţiunile de drept penal, ca de altfel orice specii de sancţiuni juridice, trebuie constatate şi aplicate de organele competente. Dar, sancţiunile penale se deosebesc în mod substanţial de toate celelalte sancţiuni juridice (de natură administrativă, fiscală, disciplinară, civilă etc.), deoarece numai dreptul penal reglementează sancţiuni privative de libertate. În cadrul instituţiilor dreptului penal, potrivit concepţiei majoritare, sancţiunile de drept penal constituie cea de-a treia instituţie fundamentală, alături de instituţia infracţiunii şi instituţia răspunderii penale. §4. Felurile sancţiunilor de drept penal În vederea atingerii scopului legii penale, Codul penal reglementează mai multe categorii de sancţiuni. Prevederea mai multor feluri de sancţiuni a fost determinată de anumite variabile ale fenomenului criminalităţii, cum ar fi: gravitatea faptei, persoana şi particularităţile făptuitorului etc. În funcţie de scop şi specificul persoanei făptuitorului, Codul penal reglementează trei feluri de sancţiuni de drept penal: pedepsele, măsurile educative şi măsurile de siguranţă. Pedepsele sunt sancţiuni proprii dreptului penal şi reprezintă cele mai severe sancţiuni existente în sistemul dreptului. Pedepsele sunt aplicabile numai infractorilor, adică persoanelor care au săvârşit infracţiuni. Măsurile educative sunt principalele sancţiuni de drept penal aplicabile minorilor infractori. Măsurile de siguranţă sunt sancţiuni de drept penal cu caracter preventiv care se iau faţă persoanele care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală în scopul preîntâmpinării comiterii unor astfel de fapte. Măsurile de siguranţă sunt singurele sancţiuni de drept penal care se pot lua şi împotriva persoanelor care au comis fapte prevăzute de legea penală, deşi nu realizează conţinutul unor infracţiuni. În funcţie de calitatea infractorului, se poate face distincţie între: sancţiuni aplicabile persoanei fizice şi sancţiuni aplicabile persoanei juridice. În cazul

infractorilor persoane fizice nu se pot aplica anumite sancţiuni specifice regimului sancţionator al persoanei juridice. De pildă, dizolvarea persoanei juridice. Pe de altă parte, nici persoanelor juridice nu li se pot aplica anumite sancţiuni specifice infractorilor persoane fizice. De exemplu, pedeapsa cu închisoarea. De asemenea, în interiorul categoriei infractorilor persoane fizice regimul sancţionator diferă de anumite particularităţi. Spre exemplu, în cazul infractorilor majori nu se pot lua măsuri educative, iar în cazul infractorilor minori nu se poate

168

aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă. La fel, în categoria infractorilor persoane juridice se pot identifica mai multe categorii de infractori, fiecare având un regim sancţionator parţial diferit. De pildă, în cazul persoanelor juridice de utilitate publică sa care îşi exercită activitatea într-un anumit domeniu, nu li se pot aplica anumite sancţiuni. De asemenea, remarcăm faptul că anumite categorii de persoane juridice sunt excluse din categoria subiecţilor activi ai infracţiunii. Astfel, statul, autorităţile publice şi instituţiile publice nu pot avea calitatea de subiect pasiv al raportului penal de conflict, deoarece nu răspund penal. §5. Caracterele sancţiunilor de drept penal Sancţiunile de drept penal sunt sancţiuni juridice ce prezintă anumite particularităţi care le imprimă o configuraţie proprie în sistemul sancţiunilor juridice. Trăsăturile sancţiunilor de drept penal reflectă totodată şi principiile de politică penală ale statului la un anumit moment al evoluţiei societăţii. O primă trăsătură a sancţiunilor de drept penal o reprezintă faptul că trebuie fie prevăzute de lege. Organele judiciare nu pot aplica decât acele sancţiuni ce sunt înscrise în legea penală, corespunzător infracţiunii săvârşite şi specificului infractorului. Sancţiunile de drept penal sunt indispensabile şi inevitabile. Activitatea de aplicare şi punere în executare a sancţiunilor de drept penal este guvernată de principiul oficialităţii, în sensul că organele competente desfăşoară tragerea la răspundere penală din proprie iniţiativă şi în mod obligatoriu. În toate cazurile şi indiferent de calitatea sau particularităţile infractorilor sancţiunile de drept penal se aplică numai post delictum. Fără săvârşirea unei infracţiuni nu este posibilă represiunea penală, fiind repudiată concepţia pozitivistă conform căreia împotriva anumitor persoane se pot lua măsuri de siguranţă anterior săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală. Cum am spus mai sus, măsurile de siguranţă se pot lua şi în cazul persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, fără să întrunească elementele unei infracţiuni. Sancţiunile de drept penal au şi un caracter represiv, deoarece limitează silit anu-mite drepturi fundamentale ale omului. Astfel, constrângerea penală restricţionează sau circumscrie exerciţiul libertăţii, vieţii intime, dreptului de a alege şi de a fi ales etc. În fine, sancţiunile de drept penal au un caracter reparator-preventiv, în sensul că restabilesc ordinea de drept şi preîntâmpină săvârşirea de noi fapte prevăzute de legea penală. §6. Principiile sancţiunilor de drept penal a) Principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal

Ca o aplicaţie particulară a principiului legalităţii dreptului penal, legalitatea sancţiunilor de drept penal presupune stabilirea oricăror sancţiuni de acest gen exclusiv prin lege – nulla poena sine lege. Determinarea legală a sancţiunilor nu trebuie înţeleasă în mod absolut, ci în sensul că legea prevede felurile sancţiunilor, limitele acestora şi criteriile lor de individualizare. Sancţiunile penale pot fi: absolut determinate; relativ determinate; nedeterminate. b) Principiul stabilirii unor sancţiuni de drept penal compatibile cu morala şi concepţia juridică a societăţii Pentru a fi pe deplin eficiente sancţiunile penale, trebuie să fie agreate de

169

societate, atât din perspectivă juridică, dar şi din punct de vedere moral. Principiul stabilirii unor sancţiuni acceptabile de către membrii societăţii este o aplicaţie specială a principiului umanismului. Moravurile unei societăţi sunt diferite de la un moment la altul ale evoluţiei istorice. Morala actuală nu agreează pedepsele corporale, tortura sau alte sancţiuni infamante, inumane sau degradante. Regula compatibilităţii sancţiunilor de drept penal cu morala şi concepţia juridică a societăţii nu este una fără substanţă sau un simplu joc de cuvinte, ci ea este una dintre cele mai importante imperative ale reglementării sancţiunilor de drept penal. c) Principiul individualizării (personalizării) sancţiunilor penale Deşi personalizarea sancţiunilor de drept penal este o regulă acceptată de toţi autorii de specialitate şi este înscrisă în majoritatea legislaţiilor lumii, legiuitorii diverselor epoci istorice au văzut diferit opera de adaptare a sancţiunilor de drept penal în raport de specificul faptei şi însuşirile făptuitorului. Nu poate fi acceptată concepţia din antichitate potrivit căreia toate infracţiunile sunt la fel de periculoase şi trebuie pedepsite la fel. Sancţiunile de drept penal nu pot fi nici prea severe, dar nici prea uşoare faţă de infracţiunea săvârşită (justitia in eo potissimum consistit, ut supplicium sit aequale peccato). d) Principiul personalităţii sancţiunilor penale Fiind o „afacere” statală, aplicarea sancţiunilor penale nu se poate extinde asupra altor persoane decât cele care au calitatea de infractori, indiferent de relaţia care există între cei în cauză. Sancţiunea penală se aplică numai persoanei care a nesocotit norma penală şi se execută, de asemenea, tot de către acesta. Cu toate că anumite consecinţe ale aplicării şi executării unei sancţiuni penale se pot răsfrânge şi asupra altor persoane (de obicei asupra membrilor familiei, ca de pildă lipsa din sânul familiei, nerealizarea de venituri etc.), aceste efecte sunt inevitabile. Principiul personalităţii trebuie văzut în sensul că aplicarea sancţiunilor penale să nu se facă şi în privinţa altor persoane decât infractorul.

§7. Rezumat Sancţiunea de drept penal reprezintă o măsură de constrângere sau reeducare ce se aplică persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală (care este de regulă infracţiune) pentru restabilirea ordinii juridice, în scopul îndreptării făptuitorului şi prevenirii săvârşirii unor asemenea fapte. Codul penal reglementează mai multe categorii de sancţiuni. În funcţie de scop şi specificul persoanei făptuitorului, Codul penal

reglementează trei feluri de sancţiuni de drept penal: pedepsele, măsurile educative şi măsurile de siguranţă. Pedepsele sunt sancţiuni proprii dreptului penal şi reprezintă cele mai severe sancţiuni existente în sistemul dreptului. Pedepsele sunt aplicabile numai infractorilor, adică persoanelor care au săvârşit infracţiuni. Măsurile educative sunt principalele sancţiuni de drept penal aplicabile minorilor infractori. Măsurile de siguranţă sunt sancţiuni de drept penal cu caracter preventiv care se iau faţă persoanele care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, în scopul preîntâmpinării comiterii unor astfel de fapte. Măsurile de siguranţă sunt singurele sancţiuni de drept penal care se pot lua şi împotriva persoanelor care au comis fapte prevăzute de legea penală, deşi nu realizează conţinutul unor

170

infracţiuni. În funcţie de calitatea infractorului, se poate face distincţie între: sancţiuni aplicabile persoanei fizice şi sancţiuni aplicabile persoanei juridice. Sancţiunile de drept penal prezintă anumite particularităţi: trebuie fie prevăzute de lege, sunt indispensabile şi inevitabile, se aplică numai post delictum, au caracter represiv, au caracter reparator-preventiv. Principiile sancţiunilor de drept penal sunt: principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal; principiul stabilirii unor sancţiuni de drept penal compatibile cu morala şi concepţia juridică a societăţii; principiul individualizării (personalizării) sancţiunilor penale; principiul personalităţii sancţiunilor penale.

§8. Test de autoevaluare a cunoştinţelor Exemple de subiecte de sinteză 1. Analizaţi caracterele sancţiunilor de drept penal; 2. Prezentaţi principiile sancţiunilor de drept penal. Exemple de întrebări tip grilă:

1. Repararea prejudiciului produs prin săvârşirea unei infracţiuni: a) constituie o sancţiune de drept penal; b) reprezintă o pedeapsă; c) constituie o sancţiune juridică extrapenală. 2. Principiul personalităţii sancţiunilor de drept penal presupune că: a) sancţiunile de drept penal pot fi aplicate numai infractorilor; b) împotriva unei persoane nu se pot aplica decât sancţiuni care sunt prevăzute de lege; c) sancţiunile de drept penal pot fi aplicate numai persoanelor.



171

UNITATEA DE ÎNVǍŢARE 3. PEDEPSELE

Cuprins: §1. Obiective §2. Competenţele unităţii de învăţare §3. Noţiunea de pedeapsă §4. Funcţiile pedepsei §5. Scopul pedepsei §6. Categoriile şi limitele generale ale pedepselor §7. Pedepsele principale §8. Pedepsele complementare şi accesorii §9. Pedepsele în reglementarea noului Cod penal §10. Liberarea condiţionată §11. Aplicaţii practice §12. Rezumat §13. Temă de control §14. Test de autoevaluare a cunoştinţelor §15. Bibliografie specifică

§1. Obiective

În cadrul acestei unităţi vor fi prezentate tipurile de pedepse, ca sancţiuni specifice dreptului penal.


explicaţi conceptul de pedeapsă; prezentaţi scopul şi funcţiile pedepsei;

analizaţi pedepsele principale (detenţiunea pe viaţă, închisoarea şi amenda);

prezentaţi pedepsele complementare şi accesorii;

prezentaţi condiţiile în care se poate dispune liberarea condiţionată.


§3. Noţiunea de pedeapsă Pedeapsa este o măsură de constrângere aplicată infractorului, în condiţiile prevăzute de lege, de instanţa de judecată în scopul reeducării lui şi al prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni. Pedeapsa se deosebeşte nu numai de celelalte sancţiuni juridice, dar ea prezintă anumite particularităţi chiar şi faţă de celelalte feluri de sancţiuni de drept penal (măsurile educative şi măsurile de siguranţă). În legislaţie, noţiunea de pedeapsă apare şi în alte accepţiuni decât cea de mai sus. Spre exemplu, Constituţia României utilizează termenul „pedeapsă” în

172

cinci texte [(art. 22 alin. (2) şi (3), 23 alin. (12), 73 lit. h), 109 alin. (3)]. Pedeapsa implică atât o restrângere de drepturi, cât şi o aflicţiune de natură psihică. Pedepsele se pot aplica numai persoanelor care au comis infracţiuni, adică infractorilor, constrângerea fiind o consecinţă inevitabilă a săvârşirii de infracţiuni. Pedeapsa este o sancţiune specifică dreptului penal care poate fi aplicată numai de către judecător, în condiţiile stabilite de lege. Pedeapsa este totodată şi o instituţie a dreptului penal ce cuprinde totalitatea normelor penale care reglementează: categoriile, gradele şi limitele pedepselor; individualizarea pedepselor. Alături de celelalte instituţii de drept penal, pedeapsa joacă un rol esenţial în opera de realizare a dreptului penal, chiar dacă în ultima vreme sunt autori care neglijează sau minimalizează funcţiile pedepselor în concertul mijloacelor de luptă împotriva criminalităţii. Fără ideea de pedeapsă, ca mijloc principal de înfăptuire a justiţiei penale, dreptul penal ar rămâne lipsit de cel mai important instrument pe care gândirea umană l-a conceput până în acest moment al evoluţiei sociale. De altfel, denumirea de „drept penal”, acceptată de majoritatea autorilor, derivă din termenul pedeapsă. Se poate spune că, pentru societatea contemporană, pedeapsa este un „rău necesar”. De fapt, cuvântul „rău” poate nu este cel mai potrivit pentru a desemna esenţa pedepsei, deoarece pedeapsa este un „rău” numai la prima vedere. Într-adevăr, recunoscându-se efectele benefice ale pedepsei pentru societate, pedeapsa apare ca un „bine” general, întrucât ea previne un rău de dimensiuni substanţial mai mari. Din această perspectivă pedeapsă apare ca un lucru bun, deoarece nu poate fi considerat negativ un lucru care determină efecte pozitive. Conceptul de pedeapsă poate fi analizat din mai multe perspective: din punctul de vedere al funcţiilor sale; din perspectiva scopului său şi din prisma categoriilor şi limitelor generale ale pedepselor. §4. Funcţiile pedepsei

a) Funcţia de constrângere (aflictivă) Funcţia de constrângere se materializează prin aplicarea pedepselor, cum ar fi: detenţiunea pe viaţă, închisoarea, amenda, interzicerea exerciţiului unor drepturi etc. Pedeapsa reprezintă o reacţie corespunzătoare efectelor produse de infracţiunea săvârşită de cel care a nesocotit norma de incriminare (mallum passionis propter mallum actionis) şi specifică personalităţii sau conduitei infractorului. Se poate spune că o sancţiune penală care nu presupune o anumită suferinţă, de natură psihică, nu poate fi considerată pedeapsă, ci eventual o altă specie de sancţiune. Coerciţiunea pedepsei presupune limitarea sau pierderea de către cel condamnat a unor drepturi şi libertăţi. Astfel, condamnatul este obligat să plătească o sumă de bani, pierde o parte din atributele libertăţii, nu poate participa la relaţiile familiale, profesionale, politice sau culturale etc. Dreptul penal român nu acceptă, însă, constrângerea prin producerea de suferinţe fizice sau prin afectarea demnităţii infractorului.

b) Funcţia de reeducare Funcţia de reeducare constă în determinarea formării în persoana infractorului a unor deprinderi comportamentale concordante cu cerinţele relaţiilor sociale normale.

173

c) Funcţia de eliminare Această funcţie constă în înlăturarea definitivă sau temporară a condamnatului din societate şi izolarea lui la locul de detenţie în condiţiile prevăzute de legea privind executarea pedepselor. Eliminarea definitivă din societate a infractorului este posibilă numai în cazuri excepţionale, când se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă. În toate celelalte situaţii, îndepărtarea infractorilor din societate este dispusă pe durată determinată. O situaţie specială există când se aplică persoanei juridice pedeapsa dizolvării acesteia, pedeapsă care poate fi considerată „pedeapsa capitală”. Funcţia de eliminare este o funcţie specifică pedepselor privative de libertate – detenţiunea pe viaţă şi închisoarea – sau dizolvării persoanei juridice şi contribuie atât la realizarea prevenţiei generale, cât şi la a celei speciale.

Judecătorul trebuie să privească eliminarea infractorului din societate ca o ultima ratio, evitând trimiterea în detenţie a unor persoane mai puţin periculoase şi fără biografie penală. Într-adevăr, nu în toate cazurile mediul din penitenciar determină efecte pozitive asupra oricăror persoane. d) Funcţia de exemplaritate Funcţia de exemplaritate a pedepsei reprezintă impactul pe care îl are pedeapsa aplicată unui infractor asupra celorlalţi destinatari ai legii penale. Această funcţie îi vizează, în principal, pe cei care sunt predispuşi sau tentaţi să înfrângă legea penală. Promptitudinea aplicării pedepselor şi fermitatea punerii în executare a acestora determină în spiritul social o atitudine de respect al valorilor sociale şi de abţinere de la săvârşirea de infracţiuni. Materializarea acestei funcţii depinde de reuşita judecătorului în opera de individualizare a aplicării şi executării pedepselor, deoarece exemplaritatea presupune nu numai aplicarea unor pedepse severe, ci şi adaptarea acestora la nevoile reale determinate de infracţiunile comise de infractorii cărora li se aplică. §5. Scopul pedepsei

Scopul pedepsei constă în prevenirea săvârşirii de (noi) infracţiuni (punitur, ne pecetur). Finalitatea pedepsei este subsumată scopului dreptului penal care este apărarea contra infracţiunilor a statului, a persoanei şi drepturilor sau libertăţilor acesteia. Scopul pedepsei nu trebuie confundat cu temeiul acesteia, care este infracţiunea. Scopul pedepsei este mediat şi imediat. Finalitatea pedepsei se observă în mai multe momente: momentul adoptării legii care prevede pedeapsa; momentul aplicării pedepsei; momentul executării pedepsei. Scopul imediat reiese din faptul că aplicarea pedepsei persoanei care a săvârşit infracţiunea realizează prevenţia specială şi prevenţia generală. Prevenţia specială constă în determinarea schimbării atitudinii condamnatului să nu mai săvârşească în viitor infracţiuni. Pentru a-l opri pe infractor să nu mai comită infracţiuni, pedeapsa trebuie să-i cauzeze şi o suferinţă (non fit redemptio sine effuzione sanquinis). Pe de altă parte, principiul umanismului dreptului penal nu trebuie ignorat în acest context, deoarece un tratament sancţionator inuman sau degradant nu reuşeşte să determine în conştiinţa condamnatului schimbarea de atitudine vizată.

174

Nu trebuie însă să trecem în cealaltă extremă, adică să lipsim pedeapsa de orice aflicţiune, deoarece prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni nu va avea loc. Scopul pedepsei este realizat numai dacă prin pedeapsa aplicată infractorului are loc influenţarea personalităţii acestuia. Pedeapsa trebuie să fie compatibilă şi comparabilă cu vinovăţia infractorului, respectiv să nu fie nici prea severă, nici prea blândă în raport de atitudinea lui faţă de faptă şi rezonanţa ei socială. Prevenţia generală constă în preîntâmpinarea săvârşirii de infracţiuni de către destinatarii normelor penale prin influenţarea lor psihologică, care trebuie să accepte şi să se conformeze dispoziţiilor acestora. Prevenţia generală se realizează prin toate formele de personalizare a pedepsei. Înscrierea pedepselor în legea penală şi aplicarea acestora celor care săvârşesc infracţiuni produc o influenţare a membrilor societăţii în aşa fel încât, o parte dintre cei care aveau tendinţa să comită infracţiuni, să se abţină de la aceasta. Deci, prevenţia generală se realizează atât ante delictum, cât şi post delictum. Înainte de săvârşirea infracţiunii, prevenţia generală se realizează prin incriminarea faptelor şi înscrierea pedepselor corespunzătoare în lege. Scopul mediat constă în apărarea împotriva infracţiunilor a valorilor sociale aparţinând statului şi subiectelor de drept. Apărarea statului, a persoanei şi drepturilor sau libertăţilor acesteia contra infracţiunilor se face prin aplicarea şi punerea în executare a pedepselor. În acest fel se restabileşte ordinea juridică, astfel încât valorile sociale şi titularii lor se află din nou în siguranţă. Cu toate că eradicarea fenomenului infracţional este mai degrabă o utopie, totuşi, prin folosirea corectă a mijloacelor legale şi prin promptitudinea restabilirii ordinii de drept tulburate, infracţionalitatea poate fi menţinută în limite suportabile pentru societate. §6. Categoriile şi limitele generale ale pedepselor 6.1. Felurile şi limitele generale ale pedepselor aplicabile infractorilor persoane fizice Sunt trei categorii de pedepse: pedepse principale, complementare şi accesorii103. A. Pedepsele principale Pedepsele principale sunt: a) detenţiunea pe viaţă; b) închisoarea de la 15 zile la 30 de ani; c) amenda de la 100 lei la 50.000 lei. B. Pedepsele complementare Pedepsele complementare sunt: a) interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani; b) degradarea militară. C. Pedeapsa accesorie Pedeapsa accesorie constă în interzicerea drepturilor prevăzute ca pedeapsă complementară.

103

În doctrină, pedepsele sunt clasificate şi după alte criterii. În funcţie de obiectul asupra căruia poartă se disting: pedepse corporale, pedepse privative de libertate, pedepse privative de drepturi, pedepse morale şi pedepse pecuniare. După gradul de determinare se deosebesc: pedepse nedeterminate şi pedepse determinate.

175

6.2. Felurile şi limitele generale ale pedepselor aplicabile infractorilor persoane juridice Pedepsele care se aplică persoanei juridice pentru sunt pedepse principale şi pedepse complementare. Pedeapsa principală este amenda, în limitele prevăzute de lege. Pedepsele complementare sunt: a) dizolvarea persoanei juridice; b) suspendarea activităţii persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la un an sau suspendarea uneia dintre activităţile persoanei juridice în legătură cu care s-a săvârşit infracţiunea pe o durată de la 3 luni la 3 ani; c) închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani; d) interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o durată de la unu la trei ani; e) afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare. §7. Pedepsele principale 7.1. Detenţiunea pe viaţă

Pedeapsa detenţiunii pe viaţă (perpetua carceris) este cea mai aspră pedeapsă existentă în dreptul penal român. Ea a fost introdusă în legislaţia penală românească prin Decretul-lege nr. 6/1990, înlocuind pedeapsa cu moartea. Problema pedepsei cu moartea este mereu actuală, mai ales dacă se iau în considerare noile evoluţii ale fenomenului infracţional, pentru contracararea căruia se invocă ca un mijloc şi pedeapsa cu moartea. În combaterea susţinerii pedepsei cu moartea pot fi invocate mai multe argumente, dintre care două sunt esenţiale. În primul rând, aşa cum s-a arătat, pedeapsa cu moartea este iremisibilă. Datorită acestui inconvenient, în cazul în care autorităţile competente ar vrea să revină asupra pedepsei, s-ar afla în imposibilitate să o facă. Dar, cel mai mare neajuns, peste care nu se poate trece fără cinism, este acela că nu se pretează la nici un fel de reparaţiune în caz de eroare judiciară, adică este ireparabilă. Pedeapsa detenţiunii pe viaţă are, în principiu, caracter perpetuu. Am spus în principiu, deoarece detenţiunea pe viaţă nu se aplică aceluia care, la data pronunţării hotărârii de condamnare, a împlinit vârsta de 60 de ani. În acest caz, în locul pedepsei detenţiunii pe viaţă se aplică pedeapsa maximă a detenţiunii severe şi pedeapsa interzicerii unor drepturi pe durata maximă. În cazul în care cel condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă a împlinit vârsta de 60 de ani în timpul executării pedepsei, detenţiunea pe viaţă se înlocuieşte cu pedeapsa maximă a detenţiunii severe. De asemenea, tentativa şi minoritatea la o infracţiune pedepsită cu detenţiunea pe viaţă sunt cauze de neaplicare a acestei pedepse, ea înlocuindu-se cu închisoarea.

Detenţiunea pe viaţă se execută în penitenciare anume destinate pentru acestea sau în secţii speciale ale celorlalte penitenciare. Reglementarea detaliată a executării pedepsei detenţiunii pe viaţă fiind prevăzută în legea privind executarea pedepselor. Aceeaşi lege reglementează şi condiţiile în care condamnatul la pedeapsa detenţiunii pe viaţă poate trece în celelalte regimuri de executare a pedepselor.

176

7.2. Închisoarea Închisoarea este cea mai frecventă pedeapsă din dreptul nostru penal şi constă în lipsirea de libertate a condamnatului pentru o perioadă de timp limitată. Regimul executării pedepsei închisorii se întemeiază pe obligaţia condamnaţilor de a presta o muncă utilă, dacă sunt apţi pentru aceasta, pe acţiunea educativă ce trebuie desfăşurată faţă de condamnaţi, pe respectarea de către aceştia a disciplinei muncii şi a ordinii interioare a locurilor de deţinere, precum şi pe stimularea şi recompensarea celor stăruitori în muncă, disciplinaţi şi care dau dovezi temeinice de îndreptare104. Toate aceste mijloace trebuie folosite în aşa fel încât să conducă la reeducarea celor condamnaţi. După împlinirea vârstei de 60 de ani pentru bărbaţi şi de 55 de ani pentru femei, condamnaţii nu au obligaţia de a munci în timpul executării pedepsei; ei pot fi admişi la muncă dacă cer aceasta. Executarea pedepsei închisorii se face, potrivit dispoziţiilor legii privind executarea pedepselor, în locuri de deţinere anume destinate. Femeile condamnate la pedeapsa închisorii execută această pedeapsă separat de condamnaţii bărbaţi. Minorii condamnaţi la pedeapsa închisorii execută pedeapsa separat de condamnaţii majori sau în locuri de deţinere speciale, asigurându-li-se posibilitatea de a continua învăţământul general obligatoriu şi de a dobândi o pregătire profesională potrivit cu aptitudinile lor. Munca prestată de condamnat este remunerată, cu excepţia muncilor cu caracter gospodăresc necesare locului de deţinere. Prin legea privind executarea pedepselor se stabilesc cazurile în care şi aceste din urmă munci sunt remunerate. Normele, timpul de muncă şi remuneraţia muncii condamnaţilor sunt cele stabilite prin lege. Din remuneraţia muncii condamnatului o parte revine acestuia, iar cealaltă parte revine administraţiei locului de deţinere. Aceste părţi, precum şi modul de folosire a lor se stabilesc prin legea privind executarea pedepselor. Executarea pedepselor principale privative de libertate se bazează pe sistemul progresiv. Condamnaţii au posibilitatea să treacă dintr-un regim de executare în altul în condiţiile prevăzute de legea privind executarea pedepselor. Pedepsele privative de libertate se execută în unul din următoarele regimuri: a) regimul de maximă siguranţă;

b) regimul închis; c) regimul semideschis; d) regimul deschis. Regimul executării pedepselor privative de libertate se bazează pe posibilitatea condamnaţilor de a presta, cu acordul lor, o muncă utilă, dacă sunt apţi pentru muncă, pe educarea condamnaţilor, pe respectarea de către aceştia a ordinii interioare a locurilor de deţinere, precum şi pe stimularea şi recompensarea celor stăruitori în muncă, disciplinaţi, şi care dau dovezi temeinice de îndreptare. După împlinirea vârstei de 60 de ani pentru bărbaţi şi 55 de ani pentru femei, condamnaţii pot presta o muncă numai la cererea

104

Termenul închisoare are accepţiunea de pedeapsă principală, dar şi de loc de detenţie (aşezământ de deţinere, penitenciar), adică loc unde se află în custodie persoanele condamnate la pedepse privative de libertate (I. CHIŞ, D. R. NIŢĂ, Fundamente de drept execuţional penal, Editura A.N.I., Bucureşti, 2004, p. 55). În locurile de detenţie se află deţinuţii condamnaţi definitiv sau cei implicaţi într-un proces penal în curs.

177

acestora, dacă sunt apţi pentru muncă. Toate mijloacele folosite în cadrul regimului executării pedepselor privative de libertate trebuie să contribuie la reintegrarea în societate a celor condamnaţi şi la prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni de către aceştia. Munca prestată de condamnaţi este remunerată, cu excepţia muncii cu caracter gospodăresc, necesare locului de deţinere, şi a celei prestate în caz de calamitate. Condiţiile de prestare a muncii, durata şi plata acesteia, precum şi repartizarea veniturilor cuvenite condamnaţilor sunt stabilite prin legea privind executarea pedepselor. Este vorba despre Legea nr. 294/2004. 7.3. Amenda Pedeapsa amenzii este o pedeapsă principală aplicată infractorilor şi constă în obligaţia acestuia de a plăti o sumă de bani către bugetul statului, în condiţiile prevăzute de lege. Ori de câte ori legea prevede că o infracţiune se pedepseşte numai cu amendă, fără a-i arăta limitele, minimul special al acesteia este de 150 lei, iar maximul de 10.000 lei. Când legea prevede pedeapsa amenzii fără a-i arăta limitele, alternativ cu pedeapsa închisorii de cel mult un an, minimul special al amenzii este de 300 lei şi maximul special de 15.000 lei, iar când prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii mai mare de un an, minimul special este de 500 lei şi maximul special de 30.000 lei. Amenda se stabileşte ţinându-se seama de dispoziţiile privind individualizarea pedepselor, fără a-l pune însă pe infractor în situaţia de a nu-şi putea îndeplini îndatoririle privitoare la întreţinerea, creşterea, învăţătura şi pregătirea profesională a persoanelor faţă de care are aceste obligaţii legale. Dacă cel condamnat se sustrage cu rea-credinţă de la executarea amenzii, instanţa poate înlocui această pedeapsă cu pedeapsa închisorii în limitele prevăzute pentru infracţiunea săvârşită, ţinând seama de partea din amendă care a fost achitată. 7.4. Pedeapsa principală aplicabilă persoanei juridice Singura pedeapsă principală prevăzută de legea penală în cazul persoanei juridice este amenda. Pedeapsa amenzii constă în suma de bani pe care persoana juridică este condamnată să o plătească. Pedeapsa principală în cazul persoanei juridice este amenda de la 2.500 lei la 2.000.000 lei.

Când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana fizică pedeapsa închisorii de cel mult 10 ani sau amenda, minimul special al amenzii pentru persoana juridică este de 5.000 lei, iar maximul special al amenzii este de 600.000 lei. Când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana fizică pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, minimul special al amenzii pentru persoana juridică este de 10.000 lei, iar maximul special al amenzii este de 900.000 lei. §8. Pedepsele complementare şi accesorii

8.1. Pedepsele complementare în cazul persoanei fizice Pedepsele complementare sunt categoria de pedepse menite să întregească

178

represiunea penală lărgind sfera sancţiunilor aplicabile infractorilor şi prelungind temporal constrângerea penală, după data stingerii executării pedepselor principale. Pedepsele complementare constau în interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani şi degradarea militară. Pedepsele complementare sunt aplicate în toate cazurile de către instanţa de judecată (ope judiciis), spre deosebire de pedepsele accesorii care decurg de drept din aplicarea unei pedepse privative de libertate (ope legis). Pedepsele complementare se aplică întotdeauna pe lângă o pedeapsă principală şi, de regulă, sunt facultative. Pedepsele complementare, cu excepţia degradării militare, au caracter temporar (cel mult 10 ani). Pe lângă o pedeapsă principală se pot aplica una sau mai multe pedepse complementare, dar niciodată toate. Pe de altă parte, pentru a se putea aplica unele pedepse complementare este necesar să existe o relaţie între infracţiune şi pedeapsa aplicată. Este vorba de pedepsele complementare privind interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie sau profesie, privind drepturile părinteşti şi privind dreptul de a fi tutore sau curator. A. Drepturile ce formează obiectul pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi a) Dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice. Această pedeapsă complementară constă în interzicerea dreptului de a vota cu prilejul alegerilor locale şi centrale, precum şi de a ales în cadrul unor funcţii publice ce se ocupă în urma unui sufragiu electoral. Este vorba, de pildă, despre demnitatea de preşedinte al României, de calitatea de parlamentar, de calitatea de primar, de calitatea de consilier local etc. b) Dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat Această pedeapsă complementară constă în interzicerea dreptului de a ocupa funcţii privind exercitarea puterii executive sau judecătoreşti. Funcţiile ce implică exercitarea puterii legislative sunt excluse deoarece acestea sunt ocupate ca urmare a alegerilor. c) Dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate, de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii Interzicerea acestui drept priveşte orice activitate pe care cel condamnat o

desfăşura şi în cadrul căreia acesta săvârşit infracţiunea folosindu-se de ocupaţia respectivă. Practic, în sfera de incidenţă a acestei pedepse complementare poate intra orice activitate care face parte din ocupaţiile recunoscute oficial în România. Pedeapsa examinată nu trebuie confundată însă cu măsura de siguranţă privind interzicerea unei funcţii sau profesii. Măsura de siguranţă se ia când făptuitorul a săvârşit fapta datorită incapacităţii, nepregătirii sau altor cauze care îl fac impropriu pentru ocuparea unei anumite funcţii, ori pentru exercitarea unei profesii, meserii sau altei ocupaţii, în timp ce pedeapsa complementară presupune folosirea de către infractor a ocupaţiei pentru săvârşirea infracţiunii, indiferent de orice inaptitudine profesională a acestuia. Altă deosebire între cele două sancţiuni de drept penal este aceea că, în timp ce pedeapsa complementară impune calitatea de infractor a subiectului, măsura de siguranţă pretinde doar calitatea de făptuitor, calitate care are o sferă mai largă decât cea de infractor. O altă deosebire între pedeapsa complementară şi măsura de siguranţă este că, în cazul dispunerii pedepsei complementare latura subiectivă a faptei ce a determinat aplicarea sa trebuie să îmbrace forma intenţiei, în timp ce în cazul

179

măsurii de siguranţă aceasta se înfăţişează fie sub forma culpei, fie fapta a fost comisă fără vinovăţie. Pe de altă parte, măsura de siguranţă se ia pe durată nedeterminată, în timp ce pedeapsa complementară se aplică pe o perioadă de timp determinată. Pedeapsa complementară examinată poate fi aplicată numai dacă se stabileşte o legătură între infracţiunea săvârşită şi funcţia, profesia, activitatea sau ocupaţia condamnatului, în sensul că la comiterea faptei infractorul s-a folosit de calitatea lui profesională. De exemplu, un funcţionar public săvârşeşte infracţiunea de abuz în serviciu. d) Drepturile părinteşti Pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor părinteşti constă în interzicerea drepturilor ce decurg din calitatea de ascendent direct, indiferent de forma rudeniei (naturală sau civilă). Drepturile părinteşti sunt reglementate de legislaţia familiei. e) Dreptul de a fi tutore sau curator Acest drept are natură juridică asemănătoare cu cea a drepturilor părinteşti şi presupune, ca în cazul pedepsei complementare precedente, săvârşirea unei infracţiuni ce relevă deficienţe morale ale persoanei infractorului. B. Aplicarea şi executarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi Pedeapsa complementară constă în interzicerea exerciţiului unor drepturi începând cu stingerea executării unei pedepse privative de libertate, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege. Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi poate fi aplicată, dacă pedeapsa principală stabilită este privaţiunea de libertate de cel puţin 2 ani şi instanţa constată că, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana infractorului, această pedeapsa este necesară. Aplicarea pedepsei interzicerii unor drepturi este obligatorie când legea prevede această pedeapsă. De exemplu, în cazul infracţiunilor contra siguranţei naţionale. Condiţia cu privire la cuantumul privaţiunii de libertate trebuie să fie îndeplinită şi în cazul în care aplicarea pedepsei este obligatorie, deoarece prin constatarea şi reţinerea unor cauze de

atenuare a pedepsei este posibil ca pedeapsa stabilită să fie sub limita de 2 ani, prevăzută de lege. Când există circumstanţe atenuante, pedeapsa complementară privativă de drepturi, prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită poate fi înlăturată, chiar dacă este îndeplinită condiţia cuantumului pedepsei privative de libertate. În cazul recidivei, al concursului de infracţiuni şi a altor cazuri când sunt aplicate pedepse rezultante, aplicarea pedepselor complementare se face ţinând seama de infracţiunile ce alcătuiesc pluralitatea şi pedepsele stabilite pentru fiecare infracţiune. Sigur că, în cazul anumitor infractori (cetăţeni străini, persoane care n-au copiii etc.), aplicarea unora dintre pedepsele complementare este inutilă deoarece faptic sau juridic ei nu au exerciţiul drepturilor respective. Este cazul interzicerii, de exemplu, al drepturilor electorale (în cazul străinilor), al dreptului de a exercita o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat şi al drepturilor părinteşti (în cazul infractorilor care nu au copiii). În cazul pedepsei complementare a interzicerii dreptului de a exercita o ocupaţie aplicarea pedepsei este condiţionată de stabilirea unei relaţii între infracţiune şi ocupaţie, în sensul că infractorul a săvârşit infracţiunea folosindu-se de aceasta. De exemplu, un funcţionar săvârşeşte infracţiunea de luare de mită pentru a nu îndeplini un act de serviciu.

180

Durata şi felul pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi trebuie stabilite prin actul jurisdicţional ce o cuprinde. Interzicerea unor drepturi poate fi dispusă pe o perioadă de la 1 la 10 ani. Pedepsele complementare nu se confundă cu decăderile, interdicţiile sau incapacităţile prevăzute de alte ramuri de drept şi care decurg din faptul existenţei unei condamnări. Spre deosebire de pedepsele complementare, care sunt temporare, îngrădirile ce decurg din existenţa unor hotărâri de condamnare sunt nedeterminate temporal, ele încetând numai prin reabilitare, dezincriminare sau prin altă modalitate de stingere a pedepsei, prevăzută de lege. Executarea pedepsei interzicerii exerciţiului unor drepturi începe după executarea pedepsei privative de libertate, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după prescripţia executării pedepsei. Executarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi se face în conformitate cu legea privind executarea pedepselor. C. Degradarea militară Pedeapsa complementară a degradării militare constă în pierderea gradului militar şi a dreptului de a purta uniformă. Degradarea militară este singura pedeapsă complementară care se ia pe durată nedeterminată. Totuşi, ea nu are caracter definitiv şi perpetuu, deoarece prin efectul reabilitării condamnatul la această pedeapsă redobândeşte dreptul de accede la calitatea de militar. Pedeapsa complimentară a degradării militare constă în pierderea gradului şi a dreptului de a purta uniformă. Degradarea militară se aplică în mod obligatoriu condamnaţilor militari şi rezervişti, dacă pedeapsa principala stabilită este închisoarea mai mare de 10 ani sau detenţiunea pe viaţă. Degradarea militară poate fi aplicată condamnaţilor militari şi rezervişti pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie, dacă pedeapsa principală stabilită este de cel puţin 5 ani şi de cel mult 10 ani.

Această pedeapsă complementară se aplică indiferent de existenţa sau nu a vreunei legături între infracţiune şi calitatea de militar şi independent de împrejurarea că infractorul avea sau nu calitatea de militar la data săvârşirii infracţiunii, important fiind ca subiectul să aibă calitatea de militar la data pronunţării hotărârii de condamnare. Pedeapsa degradării militare se pune în executare prin trimiterea de către instanţa de executare a unei copii de pe hotărâre, după caz, comandantului unităţii militare din care a făcut parte cel condamnat sau comandantului centrului militar în raza căruia domiciliază condamnatul. 8.2. Pedepsele complementare aplicabile persoanei juridice Persoanelor juridice care răspund penal, cu excepţia pedepsei principale a amenzii, li se pot aplica exclusiv pedepse complementare. În cazul răspunderii penale a persoanei juridice, nu este posibilă aplicarea unor pedepse accesorii, deoarece acestea sunt adiacente unor pedepse cu executare succesivă. Or, pedeapsa amenzii fiind cu executare uno ictu, lipseşte suportul juridic care permite aplicarea unor asemenea pedepse. a) Dizolvarea persoanei juridice Dizolvarea persoanei juridice este modalitatea prin care aceasta îşi încetează fiinţa din punct de vedere juridic. Dizolvarea persoanei juridice, ca sancţiune de drept penal, este “pedeapsa cu moartea”, deoarece persoana juridică condamnată la pedeapsa complementară a dizolvării urmează să înceteze din

181

punct de vedere juridic. Fiind similară pedepsei capitale aplicabile persoanelor fizice, dizolvarea persoanei juridice nu este acceptată în privinţa unor categorii de persoane juridice a căror existenţă nu poate înceta fără punerea în pericol a unor fundamente ale statului de drept (cum sunt de pildă partidele politice). Dizolvarea persoanei juridice poate fi aplicată în cazul săvârşirii unor infracţiuni deosebit de grave sau în situaţia în care o persoană juridică condamnată anterior la o altă pedeapsă complementară a continuat săvârşirea de infracţiuni. Dizolvarea persoanei juridice poate fi dispusă atunci când persoana juridică a fost constituită în scopul săvârşirii de infracţiuni sau obiectul său de activitate a fost deturnat în scopul săvârşirii de infracţiuni. De exemplu, constituirea unei societăţi comerciale pentru activităţi de contrabandă sau trafic de droguri. Dizolvarea persoanei juridice are ca efect deschiderea procedurii de lichidare a patrimoniului acesteia, potrivit legii. Prin hotărârea de dizolvare a persoanei juridice, instanţa trimite cauza la instanţa civilă competentă pentru desemnarea lichidatorului. Codul penal prevede că anumite persoane juridice sunt exceptate de la aplicarea acestei pedepse complementare. Dizolvarea nu poate fi aplicată partidelor politice, sindicatelor, organizaţiilor religioase şi persoanelor juridice care îşi desfăşoară activitatea în domeniile presei. Dizolvarea şi lichidarea persoanei juridice se vor face după regulile aplicabile acestor instituţii în cazurile comune de incidenţă (Legea nr. 31/1990, Legea nr. 64/1995, O.G. nr. 26/2000 etc.). b) Suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice Suspendarea activităţii sau uneia dintre activităţile persoanei juridice care a comis o infracţiune înseamnă oprirea desfăşurării acestor activităţi pe o perioadă determinată de timp (3 luni la un an sau suspendarea uneia dintre activităţile

persoanei juridice în legătură cu care s-a săvârşit infracţiunea pe o durată de la 3 luni la 3 ani). Orice persoană juridică desfăşoară una sau mai multe activităţi, care formează obiectul său de activitate. Suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice constă în interzicerea activităţii sau a aceleia dintre activităţile persoanei juridice în exercitarea căreia infracţiunea a fost săvârşită. Această pedeapsă complementară nu poate fi dispusă în cazul activităţilor din domeniul presei. Ca şi în cazul pedepsei complementare a dizolvării, o copie după dispozitivul hotărârii de suspendare se transmite organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice pentru a lua măsurile necesare. Aplicarea acestei pedepse complementare nu trebuie dispusă pe o durată de timp prea mare deoarece, indirect s-ar ajunge la încetarea de fapt a existenţei persoanei juridice în cauză. De asemenea, în cazul în care activitatea suspendată este principalul obiect de activitate al persoanei juridice condamnate, efectele pedepsei se vor extinde în mod implacabil şi asupra salariaţilor acesteia, deci a unor persoane care, de cele mai multe ori, nu au participat la comiterea infracţiunii pentru care pedeapsa a fost aplicată. Pedeapsa complementară examinată nu se confundă cu sancţiunea contravenţională a suspendării activităţii agentului economic, prevăzută de O.G. nr. 2/2001. De asemenea, pedeapsa complementară a suspendării activităţii persoanei juridice sau uneia dintre activităţile sale trebuie deosebită de sancţiunea contravenţională complementară privind închiderea unităţii, reglementată în general de O.G. nr. 2/2001. Diferenţa esenţială între pedeapsa complementară şi sancţiunile contravenţionale complementare constă în faptul că prima se aplică în cazul săvârşirii unei infracţiuni, iar secundele se aplică în cazul comiterii unor contravenţii. De aici rezultă şi un regim juridic diferit,

182

aplicabil celor două categorii de sancţiuni juridice. c) Închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani Pedeapsa complementară a închiderii unor puncte de lucru ale persoanei juridice constă în închiderea unuia sau a mai multora dintre punctele de lucru aparţinând persoanei juridice cu scop lucrativ, în care s-a desfăşurat activitatea în realizarea căreia a fost săvârşită infracţiunea. Pedeapsa nu se aplică persoanelor juridice care îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei. d) Interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o durată de la unu la trei ani Dacă întruneşte condiţiile impuse de regulile procedurii achiziţiei respective orice persoană juridică poate participa la achiziţia publică. Interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice constă în interzicerea de a lua parte, direct sau indirect, la procedurile pentru atribuirea contractelor de achiziţii publice, prevăzute de lege. Pedeapsa complementară examinată poate fi dispusă atât în cazul contractelor de achiziţii publice directe, cât şi în situaţia subcontractelor. e) Afişarea hotărârii de condamnare sau difuzarea ei Condamnarea persoanelor juridice pentru comiterea de infracţiuni este mai eficientă dacă hotărârea de condamnare este adusă la cunoştinţă publică, pentru ca cei care ar putea intra în relaţii cu persoanele juridice aflate în conflict cu legea penală să fie avertizaţi de această împrejurare. Afişarea sau difuzarea

hotărârii de condamnare este o pedeapsă cu efecte pozitive pe planul scopului pedepsei, deoarece ea afectează imaginea pe piaţă a persoanei juridice. Ea este o pedeapsă care realizează şi o puternică prevenţie generală, având în vedere consecinţele publicării unei hotărâri de condamnare referitor la relaţiile de afaceri ale persoanei juridice în cauză. În jurisprudenţa franceză s-a decis că nu se poate aplica această pedeapsă complementară dacă ar putea avea consecinţe fatale pentru supravieţuirea întreprinderii. În ceea ce ne priveşte, credem că trebuie făcută delimitarea între infracţiunile grave şi cele mai puţin grave. În cazul infracţiunilor deosebit de grave, mai ales când se aplică pedeapsa dizolvării sau suspendării activităţii, interesul general al încunoştinţării celor terţilor îl depăşeşte pe cel particular, aparţinând persoanei juridice care răspunde penal. Afişarea hotărârii definitive de condamnare sau difuzarea acesteia se realizează pe cheltuiala persoanei juridice condamnate. Prin afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare nu poate fi dezvăluită identitatea victimei, afară de cazul în care există acordul acesteia sau al reprezentantului său legal. Afişarea hotărârii de condamnare se realizează în extras, în forma şi locul stabilite de instanţă, pentru o perioadă cuprinsă între o lună şi 3 luni. Difuzarea hotărârii de condamnare se face în extras şi în forma stabilită de instanţă, prin intermediul presei scrise sau audio-vizuale ori prin alte mijloace de comunicare audio-vizuală, desemnate de instanţă. Dacă difuzarea se face prin presa scrisă sau audio-vizuală instanţa stabileşte numărul apariţiilor, care nu poate fi mai mare de 10, iar în cazul difuzării prin alte mijloace audio-vizuale, durata acesteia nu poate depăşi 3 luni. 8.3. Pedepsele accesorii

Pedepsele accesorii sunt sancţiuni aplicabile exclusiv infractorilor persoane fizice şi constau în interzicerea tuturor drepturilor prevăzute ca pedepse complementare pe toată durată unei pedepse privative de libertate.

183

Condamnarea la o pedeapsă privativă de libertate atrage de drept interzicerea drepturilor prevăzute ca şi pedepse complementare, din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă şi până la terminarea executării pedepsei, până la graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori până la împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei. Pe durata amânării sau întreruperii executării pedepsei privative de libertate, condamnatul poate să-şi exercite drepturile părinteşti şi dreptul de a fi tutore sau curator, în afară de cazul în care aceste drepturi au fost anume interzise condamnatului prin hotărârea judecătorească. Pe durata suspendării executării pedepsei privative de libertate se suspendă şi executarea pedepselor accesorii. §9. Pedepsele în reglementarea noului Cod penal 9.1. Pedepsele principale aplicabile persoanei fizice

În concepţia noului Cod penal, la fel ca şi în cea a actualului Cod, pedepsele principale aplicabile persoanei fizice sunt detenţiunea pe viaţă, închisoarea şi amenda.

Există însă unele particularităţi de reglementare. Astfel, în ceea ce priveşte detenţiunea pe viaţă, legiuitorul a menţinut interdicţia aplicării acestei pedepse condamnaţilor care au împlinit, la data pronunţării hotărârii de condamnare, o anumită vârstă, dar a majorat limita acesteia de la 60 de ani la 65 de ani. În cazul acestor condamnaţi, li se va aplica pedeapsa închisorii pe o durată de 30 de ani. O a doua deosebire vizează înlocuirea pedepsei detenţiunii pe viaţă pentru cei care au împlinit, în cursul executării pedepsei, pragul de vârstă cerut de lege. Actualul Cod penal arată că, dacă cel condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă a împlinit vârsta de 60 de ani în cursul executării pedepsei, detenţiunea pe viaţă se înlocuieşte în mod obligatoriu cu pedeapsa închisorii pe timp de 25 de ani. În reglementarea noului Cod penal, înlocuirea nu mai este obligatorie, ci facultativă pentru instanţa de judecată, care va dispune înlocuirea atunci când constată că cel condamnat îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii: - a avut o bună conduită pe toată durata executării pedepsei; - a făcut progrese constante şi evidente în vederea reintegrării sociale; - şi-a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare (această condiţie nu este necesară atunci când condamnatul face dovada că nu a avut nicio posibilitate de a-şi îndeplini integral obligaţiile civile). În ceea ce priveşte pedeapsa principală a amenzii, noul Cod penal introduce sistemul de calcul de baza zilelor-amendă. Acest sistem presupune că, spre a aplica pedeapsa amenzii, instanţa parcurge următoarele etape: - stabileşte numărul zilelor-amendă pentru infracţiunea săvârşită, după anumite limite legale (spre exemplu, dacă pentru respectiva infracţiune legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu închisoarea de cel mult 2 ani şi instanţa optează pentru pedeapsa amenzii, numărul zilelor-amendă este între 120 şi 240). Atunci când prin infracţiunea comisă s-a urmărit obţinerea unui folos patrimonial, instanţa poate majora aceste limite cu o treime; - stabileşte suma corespunzătoare unei zile-amendă, care este cuprinsă între 10 şi 500 de lei; - înmulţeşte numărul stabilit de zile-amendă cu suma corespunzătoare unei zile amendă, obţinând astfel cuantumul amenzii.

184

Atunci când prin comiterea infracţiunii s-a urmărit obţinerea unui folos patrimonial, dacă instanţa optează pentru o pedeapsă cu închisoarea, ea va putea aplica cumulativ cu aceasta şi pedeapsa amenzii. Noul Cod penal reglementează două ipoteze de înlocuire a pedepsei amenzii, după cum urmează: - dacă cel condamnat nu execută cu rea-credinţă pedeapsa amenzii, numărul zilelor-amendă se înlocuieşte cu un număr corespunzător de zile de închisoare. Dacă pedeapsa amenzii neexecutată cu rea-credinţă însoţea pedeapsa închisorii, numărul de zile de închisoare care a înlocuit numărul de zile-amendă se adaugă la pedeapsa închisorii; - dacă cel condamnat este de bună-credinţă, dar nu poate executa amenda din motive neimputabile, după ce îi ia consimţământul, instanţa va înlocui pedeapsa amenzii cu obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii. Dacă cel condamnat nu îşi dă acordul, pedeapsa amenzii se înlocuieşte cu cea a închisorii. De asemenea, munca în folosul comunităţii se

înlocuieşte cu pedeapsa închisorii şi atunci când condamnatul nu execută obligaţia de muncă în condiţiile stabilite de instanţă, precum şi în cazul în care comite o nouă infracţiune. 9.2. Pedepsele complementare aplicabile persoanei fizice Noul Cod penal prevede trei pedepse complementare pentru persoanele fizice, adăugând la cele reglementate de actuala legislaţie (interzicerea unor drepturi şi degradarea militară) şi pe cea a publicării hotărârii de condamnare, aplicabilă atunci când instanţa apreciază că aceasta va contribui la prevenirea săvârşirii altor infracţiuni. În prezent, această pedeapsă complementară este cunoscută numai în cazul persoanelor juridice. Pe de altă parte, intervin o serie de modificări importante în privinţa interzicerii unor drepturi. În primul rând, sporeşte în mod substanţial numărul drepturilor ce pot fi interzise ca pedeapsă complementară. Spre exemplu, pot fi restrânse, pe lângă drepturile prevăzute de actualul Cod penal, şi următoarele drepturi: dreptul de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme, dreptul de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanţă, dreptul de a părăsi teritoriul României, dreptul de a se afla la anumite manifestări sportive, culturale sau la alte adunări publice, dreptul de a comunica cu victima sau cu membrii familiei acesteia, dreptul de a comunica cu persoanele împreună cu care infractorul a săvârşit fapta. De asemenea, pot fi interzise ca pedeapsă complementară şi unele dintre drepturile care fac în prezent obiectul unor măsuri de siguranţă, anume: dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României, dreptul de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă. În al doilea rând, pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului unor drepturi poate fi aplicată pe o perioadă cuprinsă între 1 şi 5 ani (reamintim că, în prezent, durata maximă este de 10 ani). În al treilea rând, pedeapsa complementară poate fi aplicată pe lângă pedeapsa închisorii oricare ar fi durata acesteia, şi, mai mult, poate fi aplicată şi pe lângă pedeapsa principală a amenzii. În al patrulea rând, de la regula că pedeapsa complementară începe să se execute după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale, noul Cod penal prevede două excepţii, când executarea începe din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, anume:

185

- atunci când interzicerea unor drepturi însoţeşte pedeapsa principală a amenzii; - atunci când interzicerea unor drepturi însoţeşte pedeapsa închisorii pentru care s-a dispus suspendarea executării sub supraveghere. 9.3. Pedeapsa accesorie Conform noului Cod penal, în cazul pedepsei principale a detenţiunii pe viaţă, pedeapsa accesorie constă în interzicerea de drept a exercitării următoarelor drepturi: - dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; - dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat;

- dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României105; - dreptul de a alege; - drepturile părinteşti; - dreptul de a fi tutore sau curator. În cazul pedepsei principale a închisorii, pedeapsa accesorie constă în interzicerea exercitării acelor drepturi pe care instanţa le-a interzis ca pedeapsă complementară106. 9.4. Pedepsele aplicabile persoanei juridice Noul Cod penal menţine amenda ca pedeapsă principală în cazul persoanei juridice, dar introduce şi în cazul acesteia sistemul bazat pe zilele-amendă. În ceea ce priveşte pedepsele complementare, la cele deja existente se adaugă plasarea sub supraveghere judiciară, care constă în desemnarea unui administrator judiciar sau mandatar judiciar care va supraveghea, pentru o perioadă cuprinsă între 1 şi 3 ani, desfăşurarea activităţii ce a ocazionat săvârşirea infracţiunii. Dacă persoana juridică nu ia măsurile necesare în vederea prevenirii comiterii de noi infracţiuni, administratorul sau mandatarul judiciar are obligaţia de a sesiza instanţa de judecată, care va dispune suspendarea activităţii persoanei juridice. §10. Liberarea condiţionată 10.1. Noţiune şi caracterizare Pedeapsa nefiind un scop în sine, dacă pe parcursul executării unei pedepse privative de libertate se ivesc date care relevă că cel condamnat s-a îndreptat el poate fi liberat înainte de terminarea executării pedepsei. Liberarea condiţionată este o instituţie complementară a regimului executării pedepselor privative de libertate ce constă în punerea condamnatului în stare de libertate mai înainte de executarea în totalitate a pedepsei, sub condiţia ca până

105

Precizăm că acest drept se interzice, ca pedeapsă accesorie, din momentul în care pedeapsa detenţiunii pe viaţă se consideră executată sau, după caz, de la data liberării condiţionate, ceea ce reprezintă o excepţie de la regula că pedeapsa accesorie se execută pe durata executării pedepsei principale. 106

Sunt exceptate dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României şi dreptul de a se apropia de locuinţa, locul de muncă, şcoala sau alte locuri în care victima desfăşoară activităţi sociale, întrucât exercitarea acestor drepturi este, prin natura sa, incompatibilă cu executarea concomitentă a pedepsei privative de libertate.

186

la expirarea duratei acesteia să nu mai săvârşească infracţiuni. Teoretic, instituţia liberării condiţionate din executarea pedepsei privative de libertate este aplicabilă oricărui condamnat persoană fizică, indiferent de pedeapsa privativă de libertate aplicată dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege. Sfera condamnaţilor care au vocaţie la măsura liberării condiţionate cuprinde pe acei condamnaţi care fac dovada că s-au îndreptat în perioada de timp cât s-au aflat în penitenciar, că timpul petrecut în detenţie a avut ca efect schimbarea atitudinii lor morale şi că merită să fie reprimiţi în sânul societăţii.

10.2. Condiţiile liberării condiţionate a) Liberarea condiţionată în cazul infracţiunilor cu intenţie. După ce a executat cel puţin două treimi din durata pedepsei în cazul închisorii care nu depăşeşte 10 ani sau cel puţin trei pătrimi în cazul închisorii mai mari de 10 ani, condamnatul care este stăruitor în muncă, disciplinat şi dă dovezi temeinice de îndreptare, ţinându-se seama şi de antecedentele sale penale, poate fi liberat condiţionat înainte de executarea în întregime a pedepsei. În calculul fracţiunilor de pedeapsă prevăzute în alin. 1 se ţine seama de partea din durata pedepsei care poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate. În acest caz însă, liberarea condiţionată nu poate fi acordată înainte de executarea efectivă a cel puţin jumătate din durata pedepsei când aceasta nu depăşeşte 10 ani şi a cel puţin două treimi când pedeapsa este mai mare de 10 ani. Când condamnatul execută mai multe pedepse cu închisoare care nu se contopesc, fracţiunile de pedeapsă arătate mai sus se socotesc în raport cu totalul pedepselor. În aplicarea dispoziţiilor alineatelor precedente se are în vedere durata pedepsei pe care o execută condamnatul. b) Liberarea condiţionată în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă. Cel condamnat pentru săvârşirea uneia sau mai multor infracţiuni din culpă poate fi liberat condiţionat înainte de executarea în întregime a pedepsei, după ce a executat cel puţin jumătate din durata pedepsei în cazul închisorii care nu depăşeşte 10 ani sau cel puţin două treimi în cazul închisorii mai mari de 10 ani, dacă îndeplineşte şi celelalte condiţii. Liberarea condiţionată neputând fi acordată înainte de executarea efectivă a cel puţin o treime din durata pedepsei când aceasta nu depăşeşte 10 ani şi a cel puţin jumătate când pedeapsa este mai mare de 10 ani. În cazul în care pedeapsa ce se execută este rezultată din concursul între infracţiuni săvârşite din culpă şi infracţiuni intenţionate, se aplică dispoziţiile referitoare la infracţiunile cu intenţie. c) Liberarea condiţionată în cazuri speciale. Condamnatul care, din cauza stării sănătăţii sau din alte cauze, nu a fost niciodată folosit la muncă ori nu mai este folosit, poate fi liberat condiţionat după executarea fracţiunilor de pedeapsă prevăzute de lege, dacă dă dovezi temeinice de disciplină şi de îndreptare. Cei condamnaţi în timpul minorităţii, când ajung la vârsta de 18 ani, precum şi condamnaţii trecuţi de vârsta de 60 de ani pentru bărbaţi şi de 55 de ani pentru femei, pot fi liberaţi condiţionat, după executarea unei treimi din durata pedepsei în cazul închisorii care nu depăşeşte 10 ani sau a unei jumătăţi în cazul închisorii mai mari de 10 ani, dacă îndeplinesc celelalte condiţii prevăzute de lege. Minorii condamnaţi pentru săvârşirea unei infracţiuni din culpă, pot fi

187

liberate condiţionat după executarea unei pătrimi din durata pedepsei în cazul închisorii care nu depăşeşte 10 ani sau a unei treimi în cazul închisorii mai mari de 10 ani, dacă îndeplinesc celelalte condiţii prevăzute de lege. Dacă pedeapsa ce se execută este rezultată din concursul între infracţiuni

săvârşite din culpă şi infracţiuni intenţionate, se aplică dispoziţiile privind liberarea condiţionată în cazul infracţiunilor intenţionate. Când condamnatul execută mai multe pedepse cu închisoare, care nu se contopesc, fracţiunile de pedeapsă se socotesc în raport cu totalul pedepselor. În toate cazurile, la calculul fracţiunii de pedeapsă se ţine seama de partea din durata pedepsei considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate. d) Efectele liberării condiţionate. Liberarea condiţionată produce două efecte: efectul imediat (provizoriu) şi efectul definitiv. Efectul provizoriu constă în liberarea condamnatului fără restricţii sub singura condiţie să nu săvârşească infracţiuni în termenul de liberare condiţionată. Măsurile de siguranţă şi pedepsele accesorii se execută. Efectul definitiv survine dacă în intervalul de timp de la liberare şi până la împlinirea duratei pedepsei, cel condamnat nu a săvârşit din nou o infracţiune şi constă în stingerea executării pedepsei. Pedeapsa se consideră executată dacă în intervalul de timp de la liberare şi până la împlinirea duratei pedepsei, cel condamnat nu a săvârşit din nou o infracţiune. Dacă în acelaşi interval cel liberat a comis din nou o infracţiune, instanţa, ţinând seama de gravitatea acesteia, poate dispune fie menţinerea liberării condiţionate, fie revocarea. În acest din urmă caz, pedeapsa stabilită pentru infracţiunea săvârşită ulterior şi restul de pedeapsă ce a mai rămas de executat din pedeapsa anterioară se contopesc, putându-se aplica un spor până la 5 ani.

§11. Aplicaţii practice 1. Inculpatul I.A. a fost condamnat la pedeapsa principală de 18 ani închisoare şi la pedeapsa complementară de 5 ani interzicerea tuturor drepturilor prevăzute în art. 64 lit.a-e Cp., pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat. Să se arate dacă pedeapsa complementară a fost legal aplicată în speţă. Soluţie: Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi a fost nelegal aplicată deoarece instanţa a interzis exerciţiul tuturor drepturilor prevăzute în art. 64 Cp., deşi textul prevede interzicerea unuia sau unora dintre acele drepturi. 2. În speţă, inculpatul a fost condamnat, pentru tentativă la infracţiunea de omor, cu reţinerea circumstanţei atenuante a provocării, la pedeapsa principală de 1 an şi 8 luni închisoare şi la pedeapsa complementară a interziceri drepturilor prevăzute la art. 64 lit.a şi b Cp. Să se arate dacă hotărârea instanţei era corectă în ceea ce priveşte aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi. Soluţie: Hotărâre instanţei nu este corectă. Potrivit art.65 C.pen., indiferent dacă pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi este obligatorie sau facultativă, ea poate fi aplicată numai dacă pedeapsa principală aplicată condamnatului este închisoarea de cel puţin 2 ani.

188

În cazul infracţiunilor de omor, pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi este obligatorie. Totuşi, în speţă ea nu poate fi aplicată întrucât pedeapsa principală aplicată efectiv inculpatului a fost închisoarea mai mică de 2 ani.

§12. Rezumat Pedeapsa este o măsură de constrângere aplicată infractorului, în condiţiile prevăzute de lege, de instanţa de judecată, în scopul reeducării lui şi al prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni. Pedeapsa îndeplineşte patru funcţii: funcţia de constrângere (aflictivă); funcţia de reeducare; funcţia de eliminare; funcţia de exemplaritate. Scopul pedepsei constă în prevenirea săvârşirii de (noi) infracţiuni. Există trei categorii de pedepse: pedepse principale, pedepse complementare şi pedepse accesorii. Pentru persoanele fizice, pedepsele principale sunt: detenţiunea pe viaţă; închisoarea de la 15 zile la 30 de ani; amenda de la 100 lei la 50.000 lei. Pedepsele complementare sunt: interzicerea unor drepturi; degradarea militară. Noul Cod penal adaugă şi pedeapsa complementară a publicării hotărârii de condamnare. Pedeapsa accesorie constă în interzicerea drepturilor prevăzute ca pedeapsă complementară. Pedepsele accesorii sunt sancţiuni aplicabile exclusiv infractorilor persoane fizice şi constau în interzicerea tuturor drepturilor prevăzute ca pedepse complementare, pe toată durată unei pedepse privative de libertate. Condamnarea la o pedeapsă privativă de libertate atrage de drept interzicerea drepturilor prevăzute ca şi pedepse complementare. Pentru persoana juridică, pedeapsa principală este amenda, iar pedepsele complementare sunt: dizolvarea persoanei juridice; suspendarea activităţii persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la un an sau suspendarea uneia dintre activităţile persoanei juridice în legătură cu care s-a săvârşit infracţiunea pe o durată de la 3 luni la 3 ani; închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani; interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o durată de la unu la trei ani; afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare. Noul Cod penal adaugă şi pedeapsa complementară a plasării sub supraveghere judiciară. Liberarea condiţionată este o instituţie complementară a regimului executării pedepselor privative de libertate, ce constă în punerea condamnatului în stare de libertate mai înainte de executarea în totalitate a pedepsei, sub condiţia ca până la expirarea duratei acesteia să nu mai săvârşească infracţiuni.


Inculpatul O.I. a fost condamnat la 6 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a şi b C.pen. pentru tentativă la infracţiunea de omor. De asemenea, s-a dispus ca din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până la terminarea executării pedepsei definitive, inculpatul să fie lipsit, conform dispoziţiilor art. 71 Cp, de exerciţiul tuturor drepturilor prevăzute în art. 64 C.pen.

Inculpatul O.I. a declarat recurs, arătând că există contradicţie în cuprinsul

189

hotărârii de condamnare întrucât, pe de o parte, i s-a interzis numai exerciţiul drepturilor prevăzute de art.64 lit. a şi b C.pen., iar pe de altă parte i s-a interzis exerciţiul tuturor drepturilor prevăzute la art.64 C.pen. Arătaţi argumentat dacă se impune admiterea sau respingerea recursului.

§14. Test de autoevaluare a cunoştinţelor Exemple de subiecte de sinteză 1. Care sunt funcţiile pedepsei? 2. Care este scopul pedepsei? 3. Analizaţi pedepsele principale aplicabile persoanei fizice şi juridice 4. Care sunt condiţiile în care se poate dispune liberarea condiţionată Exemple de întrebări tip grilă: 1. Pedepsele accesorii se execută: a) în timpul executării unei pedepse privative de libertate; b) după executarea unei pedepse privative de libertate; c) atât în timpul executării unei pedepse privative de libertate, cât şi după executarea acesteia. 2. Liberarea condiţionată se poate dispune: a) dacă directorul locului de detenţie apreciază în acest sens; b) dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi instanţa de judecată apreciază că scopul pedepsei a fost atins, neimpunându-se executarea în continuare a pedepsei; c) dacă instanţa apreciază că cel condamnat s-a reeducat.


190

UNITATEA DE ÎNVǍŢARE 4.

INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR

Cuprins: §1. Obiective §2. Competenţele unităţii de învăţare §3. Conceptul de individualizare a pedepsei §4. Criteriile şi mijloacele generale de individualizare judiciară a pedepsei §5. Circumstanţele §6. Individualizarea judiciară a executării pedepsei §7. Aplicaţii practice §8. Rezumat §9. Temă de control §10. Test de autoevaluare a cunoştinţelor §11. Bibliografie specifică

§1. Obiective În cadrul acestei unităţi vor fi prezentate criteriile şi modalităţile în care infractorilor le sunt aplicate pedepsele.


explicaţi conceptul de individualizare a pedepsei; analizaţi circumstanţele atenuante şi agravante;

analizaţi condiţiile în care se poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, executarea pedepsei la locul de muncă. .........................................


§3. Conceptul de individualizare a pedepsei

3.1. Noţiune Individualizarea sau personalizarea pedepselor este operaţiunea prin care pedepsele sunt adaptate la nevoile apărării sociale. Infracţiunile, chiar dacă sunt de acelaşi gen, se pot înfăţişa în cele mai diverse moduri relevând grade diferite de pericol social. De asemenea, infractorii prezintă o periculozitate socială diferită. În cazul în care este neconcordanţă şi disproporţie între gravitatea unei infracţiuni şi pedeapsa prevăzută de lege sau între periculozitatea infractorului şi pedeapsa aplicată acestuia scopul pedepsei nu se mai realizează, putându-se ajunge la rezultate contrarii acestuia. În vederea realizării funcţiilor sale pedeapsa trebuie să fie adaptată la nevoile de îndreptare ale infractorului, cu luarea în considerare a gravităţii infracţiunii săvârşite.

În doctrină, pe bună dreptate, se consideră că individualizarea pedepsei este o condiţie pentru realizarea scopului pedepsei. Astfel, dacă se aplică unui infractor o pedeapsă prea severă faţă de nevoile sale de îndreptare, acesta va reacţiona în sens negativ, iar dacă se aplică o pedeapsă prea blândă unui infractor

191

periculos, el va fi implicit încurajat să comită şi alte fapte în viitor. Personalizarea pedepselor nu se află în opoziţie cu promptitudinea aplicării acesteia, ci, dimpotrivă, cele două idei se completează reciproc, în sensul că aplicare promptă a unor pedepse corect individualizate constituie premisa că scopul acesteia va fi atins.

3.2. Formele individualizării pedepsei

Diversitatea infracţiunilor şi a personalităţii infractorilor impun măsuri penale adecvate, care să poată apăra societatea de infracţionalitate şi totodată să prevină săvârşirea de infracţiuni. Stabilirea pedepselor şi determinarea limitelor acestora este o activitate la care îşi aduc contribuţia mai mulţi factori. La această activitate complexă contribuie prin eforturi conjugate: legiuitorul, judecătorii şi administraţiile locurilor de detenţie. Prima latură a individualizării pedepselor o face legiuitorul cu prilejul înscrierii acestora în normele de incriminare, individualizare care poartă denumirea de individualizare legală. O altă adaptare a pedepsei o efectuează judecătorul cu ocazia aplicării pedepsei persoanei care au săvârşit infracţiunea. Această formă de individualizare este numită individualizare judiciară sau judecătorească. În fine, o altă operaţiune de adaptare a pedepsei este făcută în timpul executării pedepsei de către administraţia locului de detenţie, care poartă denumirea de individualizare administrativă.

§4. Criteriile şi mijloacele generale de individualizare judiciară a pedepsei

4.1. Mijloacele de individualizare a pedepsei

Mijloacele de individualizare a pedepsei sunt măsuri (facultăţi) referitoare la limitele şi modul de executare a pedepselor pe care le au judecătorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, în activitatea de stabilire şi aplicare a pedepsei. Legea penală prevede în cazul majorităţii infracţiunilor mai multe posibilităţi de individualizare a pedepsei. Astfel, sunt prevăzute pedepse alternative, limite minime şi maxime etc. În cazul în care se aplică anumite pedepse, judecătorul poate aplica alături de pedepsele principale şi alte tipuri de pedepse sau sancţiuni de drept penal. Constatarea existenţei circumstanţelor atenuante sau agravante sunt, de asemenea, mijloace eficace de individualizare a pedepselor. Alături de aceste mijloace, legea penală recunoaşte existenţa unor cauze de modificare a pedepsei. O altă facultate a practicianului care aplică pedeapsa este aceea de a alege modalitatea de executare a pedepsei. Astfel, cu îndeplinirea cerinţelor legale, se poate dispune suspendarea executării pedepsei, amânarea pronunţării pedepsei etc.

4.2. Criteriile de individualizare a pedepsei Potrivit actualului Cod penal, la stabilirea şi aplicarea pedepselor pentru

persoana fizică se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a codului, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială a acestuia, de gravitatea faptei săvârşite, de persoana făptuitorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează pedeapsa. În ipoteza în care pentru infracţiunea săvârşită legea prevede pedepse alternative, se ţine seama de dispoziţiile părţii generale şi ale părţii speciale, atât pentru alegerea uneia dintre pedepsele alternative, cât şi pentru proporţionalizarea lor.

192

Dispoziţiile părţii generale a Codului penal pot privi, spre exemplu, tratamentul penal al tentativei, al minorităţii sau contribuţia adusă la comiterea infracţiunii, ca autor, coautor, instigator ori complice. Limitele speciale de pedeapsă fixate în partea specială a codului reprezintă cadrul legal de la care se porneşte pentru a stabili pedeapsa concretă pentru infracţiunea comisă. Spre exemplu, dacă infractorul a comis un omor simplu se porneşte de la pedeapsa prevăzută la art.174 C.pen. (închisoarea de la 10 la 20 de ani), dar dacă fapta constituie un omor deosebit de grav, se porneşte de la pedeapsa alternativă prevăzută de art.176 C.pen. (detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de la 15 la 25 de ani). Gravitatea faptei comise depinde de importanţa valorii sociale lezată sau pusă în pericol, de modul şi mijloacele de săvârşire a infracţiunii, de urmările produse etc. Instanţa va ţine seama şi de datele privitoare la persoana infractorului, luând în considerare la stabilirea pedepsei concrete dezvoltarea psiho-fizică a acestuia, comportamentul în societate, atitudinea pe care a avut-o după comiterea faptei faţă de victimă sau în faţa organelor de urmărire penală. Împrejurările care agravează sau atenuează răspunderea penală sunt acele împrejurări, referitoare la infracţiune sau la infractor, care relevă un grad de pericol social al faptei şi o periculozitate a făptuitorului mai ridicate sau mai scăzute decât media lor abstractă, care relevă neadecvarea pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită. În funcţie de efectul pe care-l produc asupra pedepsei – atenuare sau agravare – aceste cauze sunt agravante şi atenuante. În raport de faptul dacă privesc făptuitorul sau fapta, cauzele de agravare sau atenuare sunt reale (referitoare la faptă) şi personale (referitoare la făptuitor). Circumstanţele sunt acele date ale realităţii referitoare la faptă sau făptuitor care evidenţiază un pericol social special (mai ridicat sau mai redus) al faptei şi o periculozitate particulară a făptuitorului (sporită sau diminuată). Deosebirea principală între circumstanţe şi aşa-numitele stări de atenuare sau agravare a răspunderii penale rezultă din perspectiva efectelor pe care le produc. Astfel, circumstanţele determină o singură modificare a pedepsei, indiferent de numărul lor, iar stările îşi produc efectele toate. Circumstanţele aplicabile tuturor infracţiunilor poartă denumirea de circumstanţe generale, iar cele care sunt incidente numai cu privire la una sau mai multe infracţiuni se numesc circumstanţe speciale. În funcţie de momentul situării în timp faţă de săvârşirea infracţiunii, circumstanţele sunt: anterioare concomitente şi posterioare. După criteriul atitudinii psihice a făptuitorului în raport de faptă se disting circumstanţe cunoscute de făptuitor şi circumstanţe necunoscute de făptuitor. În fine, în raport de faptul dacă reţinerea în cadrul

individualizării pedepsei este sau nu obligatorie, circumstanţele sunt legale şi judiciare. La stabilirea şi aplicarea pedepselor pentru persoana juridică se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a Codului penal, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială pentru persoana fizică, de gravitatea faptei săvârşite şi de împrejurările care atenuează sau agravează pedeapsa. Spre deosebire de vechea reglementare, noul Cod penal prevede că stabilirea duratei sau a cuantumului pedepsei se face în raport cu gravitatea infracţiunii săvârşite şi cu periculozitatea infractorului, acestea fiind aşadar criteriile generale de individualizare a pedepsei. Gravitatea infracţiunii şi periculozitatea infractorului se apreciază după

193

următoarele criterii: a) împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite; Spre exemplu, gravitatea faptei şi periculozitatea infractorului sunt mai ridicate atunci când, în săvârşirea infracţiunii, a folosit mijloace care pot pune în pericol viaţa unui număr mare de persoane (spre exemplu, omorul s-a comis prin utilizarea de materiale explozive într-un loc public). De asemenea, pericolul social ridicat al faptei poate deriva din modul ei de comitere (spre exemplu, o tâlhărie săvârşită prin lovirea victimei cu pumnul apare, în general, ca mai puţin gravă decât o tâlhărie comisă prin ameninţarea cu o armă de foc); b) starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită; c) natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii; În funcţie de consecinţele pe care o infracţiune le-a produs în lumea exterioară, aceasta este caracterizată ca fiind de un anumit grad de pericol social, ridicat, mediu sau scăzut. Efectele produse de o anumită infracţiune pot determina schimbarea încadrării juridice a acesteia într-o infracţiune mai gravă. d) motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit; Mobilul şi scopul făptuitorului pot releva un grad de pericol social mai ridicat sau, dimpotrivă, mai scăzut al faptei şi infractorului. Spre exemplu, omorul comis de părinte asupra celui ce îi ucisese copilul poate evidenţia o periculozitate socială mai mică decât cea care caracterizează, în medie, asemenea infracţiuni. e) natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului; Trecutul infracţional al făptuitorului îl orientează pe magistrat în individualizarea pedepsei, putând releva un anume grad de incorigibilitate al inculpatului. Perseverenţa pe calea infracţională, comiterea în mod repetat a unui anume gen de infracţiuni (spre exemplu, predispoziţia spre fapte de violenţă) denotă de cele mai multe ori că scopul pedepselor anterioare nu a fost atins, periculozitatea făptuitorului fiind ridicată. f) conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal; Conduita posterioară săvârşirii infracţiunii pot releva anumite date care să contribuie la succesul operaţiei de adaptare a pedepsei. Pot fi luate în considerare, de pildă: regretul, indiferenţa, lipsa de educaţie s.a.. Tot astfel, comportamentul în faţa organelor judiciare constituie indicii importante pentru judecător în individualizarea pedepsei. Se pot avea în vedere, spre exemplu: prezentarea de bună voie în faţa organului de urmărire penală, recunoaşterea imediată şi completă a faptei, demersurile pentru distrugerea probelor, atitudinea

sfidătoare faţă de instanţă, partea vătămată şi ceilalţi participanţi la şedinţa de judecată. g) nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială a infractorului; În cadrul activităţii de individualizare a pedepsei o atenţie deosebită trebuie acordată personalităţii infractorului. Adaptarea pedepsei nu este posibilă dacă nu se ţine seama de biografia penală a infractorului, de vârsta sa, de atitudinea lui şi de orice alte date sau împrejurări care relevă anumite particularităţi ale persoanei acestuia. Magistratul care efectuează operaţiunea de adaptare a pedepsei trebuie să ia în considerare toate aspectele – obiective sau subiective – cu relevanţă asupra nivelului pericolului prezentat de făptuitor. Sigur, se va acorda prevalenţă factorilor de natură subiectivă, fără însă a fi ignorate anumite elemente de natură obiectivă. În teoria de specialitate, se recomandă să se facă investigaţii în următoarele direcţii:

194

g1) Starea psihofizică şi structura biologică a infractorului Infractorul poate avea o stare patologică sau una normală. Starea de boală a acestuia reprezintă un criteriu care poate determina sau nu o modificare a pedepsei. Alături de starea psihofizică a făptuitorului un anumit rol în activitatea de individualizare a pedepsei îl poate avea influenţa anumitor factori de ordin biologic; g2) Particularităţile psihice ale persoanei făptuitorului Experienţa relevă că există o anumită înclinaţie spre infracţionalitate în cazul unor tipuri de personalitate, cum ar fi: tipul egocentrist, tipul impulsiv, tipul labil; tipul rece etc.; g3) Micromediul persoanei infractorului Ambianţa în care trăieşte şi în care-şi desfăşoară viaţa infractorul, precum şi relaţiile cu cei din jurul său pot furniza, de asemenea, elemente valoroase în operaţiunea de individualizare a pedepsei. Printre particularităţile de care instanţele ţin seama se numără: sinceritatea, atitudinea faţă de ceilalţi membri ai familiei, modul în care se îngrijeşte de educaţia copiilor etc..

§5. Circumstanţele

5.1. Circumstanţele atenuante

1. Circumstanţele atenuante legale (obligatorii) Circumstanţele atenuante legale sunt circumstanţe atenuante prevăzute de lege, pe care dacă judecătorul le constată trebuie să le dea eficienţă, adică să le reţină în cauză. Întotdeauna circumstanţele legale sunt prevăzute de lege, spre deosebire de cele judiciare care pot fi neprevăzute de lege, dar pot fi reţinute de către instanţă. Circumstanţele legale sunt obligatorii pentru magistrat deoarece ele nu cunosc variaţiuni substanţiale de la o faptă la alta sau de la un făptuitor la altul şi nu pot fi anihilate de existenţa altor date, în sensul că existenţa lor ar deveni irelevantă. Circumstanţele atenuante legale au sediul principal în Codul penal, dar ele pot fi prevăzute, dacă legiuitorul promovează o asemenea politică penală, şi în alte acte normative ce cuprind norme penale. De lege lata sunt reglementate trei circumstanţe atenuante legale: provocarea, depăşirea limitelor legitimei apărări şi depăşirea limitelor stării de necesitate.

A. Provocarea. a) Noţiune. Provocarea este circumstanţa atenuantă legală care constă în săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă. Săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de o activitate de tulburare psihică din partea persoanei vătămate produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă. Provocarea este o stare de surescitare nervoasă (perturbatio animi). Provocarea, ca instituţie de drept penal, nu poate fi concepută decât dacă în realitatea înconjurătoare s-au comis două fapte ilicite, fapta prin care de produce starea de tulburare sau temere şi fapta comisă de provocat sub imperiul acestei stări psihice. b) Condiţii. b1) Existenţa unei activităţi de provocare din partea victimei Provocarea trebuie să fie determinată prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă. Violenţa poate fi fie fizică, fie psihică. În doctrină s-a susţinut şi faptul că termenul “violenţă”, folosit în norma care defineşte provocarea, are numai accepţiunea de violenţă fizică.

195

În gama actelor de provocare prin atingerea gravă a demnităţii provocatului intră orice activităţi care lezează onoarea, cinstea sau stima de care se bucură cel provocat. Prin “altă acţiune ilicită gravă” se înţelege o faptă ilicită care poate îmbrăca forma infracţiunii sau altă formă de ilicit. Pot constitui acţiuni ilicite grave, spre exemplu, anumite acte de lipsire de libertate în mod ilegal, violarea secretului corespondenţei, violarea de domiciliu etc. Din punct de vedere subiectiv actul provocator trebuie să fie săvârşit cu intenţie. Din culpă sau fără vinovăţie ar putea exista o activitate de provocare numai dacă persoana provocată nu cunoaşte atitudinea provocatorului. Pe de altă parte, pentru existenţa scuzei provocării trebuie ca actul provocator să nu fie imputabil provocatului (nemo auditur propriam turpitudinem allegans). Ca regulă, nu vor fi incluse în sfera actelor de provocare activităţile mai puţin periculoase sau care sunt făcute în scop de certare (animus consolendi), în glumă (jocandi causa) ori forma unor ironii lipsite de importanţă. Dar, în toate cazurile aprecierea gravităţii unui act provocator se va face cu luarea în considerare a tuturor datelor cauzei, atât de natură reală cât şi de natură personală. b2) Activitatea de provocare să determine o puternică tulburare sau emoţie persoanei provocatului Substanţa sau esenţa provocării constă în starea psihică de puternică tulburare sau emoţie. Tulburarea sau emoţia puternică este surescitare sau încordare nervoasă, de indignare sau mânie, influenţând factorii subiectivi. Scuza provocării nu poate exista dacă nu se stabileşte un raport de condiţionare între actul provocator şi starea de tulburare puternică sau emoţie a făptuitorului, în sensul că ea este determinată de actul provocator. Condiţionarea lipseşte în cazurile în care se constată că făptuitorul a comis fapta datorită unor reacţii la activitatea de provocare din partea altor persoane decât provocatorul. Este posibilă provocare chiar dacă făptuitorul nu a fost de faţă la săvârşirea actului provocator şi chiar dacă actul nu-l viza în mod direct.

b3) Infractorul să fi săvârşit infracţiunea sub stăpânirea puternicei tulburări sau emoţii determinate de actul provocator Cu cât trece mai mult timp de la comiterea actului provocator cu atât mai mult slăbeşte, până la dispariţie, starea de surescitare nervoasă. Sigur este posibil să treacă un interval de timp substanţial de la săvârşirea actului provocator şi, totuşi, să poată fi reţinută scuza provocării. De pildă, provocatul a aflat ulterior despre activitatea de provocare. Fiind comisă sub imperiul stării de tulburare sau emoţie, infracţiunea provocată nu poate fi săvârşită decât cu intenţie (directă, indirectă sau depăşită). b4) Infracţiunea provocată să se îndrepte împotriva provocatorului Reacţia făptuitorului aflat sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii trebuie să fie orientată contra persoanei provocatorului. Fapta persoanei provocate poate fi îndreptată faţă de o altă persoană decât cel care a efectuat activitatea de provocare numai în cazuri excepţionale. În primul rând, este vorba de cazul în care riposta este orientată din eroare sau greşeală spre o altă persoană decât provocatorul. În al doilea rând se admite posibilitatea ca reacţia să fie orientată către o altă persoană în cazul în care actul provocator a fost săvârşit de o persoană care făcea parte dintr-un grup de persoane ce s-a manifestat în mod provocator. B. Depăşirea limitelor legitimei apărări şi ale stării de necesitate a) Depăşirea limitelor stării de necesitate. Pentru existenţa circumstanţei

196

atenuante a depăşirii limitelor stării de necesitate trebuie realizate toate condiţiile de incidenţă ale stării de necesitate, mai puţin cea privind disproporţia vădită între consecinţele produse prin activitatea de salvare şi cele care ar fi putut surveni, dacă pericolul nu era îndepărtat. Dacă făptuitorul şi-a dat seama la data săvârşirii activităţii de salvare că produce efecte mai grave decât cele care ar fi avut loc în ipoteza în care rămânea în pasivitate, deşi nu beneficiază de efectele stării de necesitate, este recunoscută totuşi în favoarea sa circumstanţa atenuantă privind depăşirea limitelor stării de necesitate. b) Depăşirea limitelor legitimei apărări (excesul scuzabil). Încălcarea condiţiei proporţionalităţii înseamnă exces de apărare. Excesul de apărare este de două feluri: justificat şi scuzabil. Circumstanţa depăşirii limitelor legitimei apărări. În cazul excesului justificat de apărare, cel care se apără încalcă regula proporţionalităţii dintre gravitatea atacului şi consecinţele apărării datorită unei alterări a facultăţilor sale mintale, survenită pe fondul unei pierderi parţiale a controlului energiei fizice.

2. Circumstanţele atenuante judiciare Spre deosebire de circumstanţele atenuante legale, circumstanţele atenuante judiciare sunt date ale cauzei (împrejurări) care pot constitui circumstanţe atenuante, respectiv a căror constatare este lăsată la aprecierea judecătorului, bazată pe analiza infracţiunii şi a făptuitorului. Împrejurările care pot constitui circumstanţe atenuante rămân la lumina şi înţelepciunea magistratului care are competenţa soluţionării cauzei. Întotdeauna circumstanţele atenuante judiciare sunt constatate de judecător şi pot fi reţinute facultativ pentru individualizarea pedepsei. Circumstanţele atenuante judiciare pot sau nu să fie prevăzute de lege. Dar, indiferent de faptul prevederii sau nu în lege a împrejurărilor care constituie circumstanţe atenuante, legiuitorul a

prevăzut soluţia conform căreia circumstanţele atenuante judiciare sunt descrise enunţiativ de legea penală, ceea ce înseamnă că judecătorul nu este ţinut de reţinerea ca împrejurări atenuante judiciare a celor calificate ca atare de Codul penal. A. Circumstanţele atenuante judiciare prevăzute de lege a) Conduita bună a infractorului înainte de săvârşirea faptei Analizând toate datele cauzei, instanţa va stabili dacă infracţiunea pentru care infractorul este judecat este sau nu un accident regretabil în viaţa acestuia. b) Stăruinţa infractorului pentru înlăturarea rezultatului infracţiunii sau pentru repararea pagubei pricinuite Comportamentul infractorului după săvârşirea infracţiunii în sensul înlăturării rezultatului acesteia sau al reparării prejudiciului cauzat poate fi reţinut ca o circumstanţă atenuantă. Poate fi reţinută stăruinţa infractorului pentru înlăturarea rezultatului infracţiunii în cazurile în care acesta, după comiterea faptei, a făcut eforturi consistente pentru a limita urmările infracţiunii. spre exemplu, a acordat primul ajutor victimei, a anunţat şi chemat forţele salvării, a transportat victima la cea mai apropiată unitate sanitară. Pentru a se putea reţine această circumstanţă atenuantă este necesar să fie cercetate toate datele cauzei pentru a se stabili dacă atitudinea infractorului a fost una sinceră sau ea fost făcută pro causa. c) Atitudinea infractorului după săvârşirea infracţiunii Dacă infractorul, după săvârşirea infracţiunii, se prezintă benevol în faţa autorităţilor sau, în timpul derulării procesului penal, are o comportare sinceră ori ajută la deconspirarea sau arestarea celorlalţi participanţi, instanţa poate să dea acestor împrejurări relevanţa de circumstanţe atenuante.

197

d) Starea de beţie voluntară completă produsă de alcool sau de alte substanţe Starea de beţie voluntară completă produsă de alcool sau de alte substanţe poate constitui fie o circumstanţă agravantă, fie o circumstanţă atenuantă. În cazul beţiei voluntare complete infractorul îşi pierde în mod substanţial autocontrolul, suferă de o modificare patologică a facultăţilor psihice. B. Circumstanţele atenuante judiciare neprevăzute de lege Spre deosebire de cazul circumstanţelor legale, circumstanţele atenuante judiciare nu sunt enumerate exhaustiv, ci enumerativ, ceea ce înseamnă că judecătorul poate reţine drept circumstanţe atenuante judiciare şi alte împrejurări care scad gradul de pericol social al faptei sau diminuează periculozitatea infractorului. În doctrină şi jurisprudenţă au fost reţinute ca circumstanţe atenuante judiciare: infirmitatea fizică sau psihică a infractorului; starea de înapoiere mintală a infractorului; săvârşirea infracţiunii sub presiunea dependenţei faţă de o altă persoană; săvârşirea infracţiunii din cauza unor nevoi stringente; educaţia precară a infractorului etc. De asemenea, ar putea constitui circumstanţe atenuante anumite împrejurări în care s-a comis fapta, cum ar fi locul sau timpul comiterii acesteia. Însă, nu pot fi considerate circumstanţe atenuante anumite împrejurări care nu privesc fapta sau făptuitorul. De pildă, schimbarea legii, trecere unui timp îndelungat de comiterea faptei etc. În toate cazurile, pentru ca o anumită împrejurare să poată fi reţinută ca circumstanţă atenuantă este necesar ca, în prealabil, instanţa să fi examinat

toate datele cauzei, respectiv mobilul infracţiunii, scopul infracţiunii, modul şi mijloacele comiterii infracţiunii şi, în genere, orice alte împrejurări care particularizează fapta sau infractorul.

5.2. Circumstanţele atenuante în reglementarea noului Cod penal

Noul Cod penal operează modificări semnificative numai în privinţa efectului circumstanţelor atenuante, în sensul că se elimină actuala scară de reducere sau înlocuire a pedepsei cu sistemul reducerii cu o treime a limitelor speciale de pedeapsă prevăzute de lege.

5.3. Circumstanţele agravante

1. Circumstanţele agravante legale Circumstanţele agravante legale sunt împrejurări privitoare la infracţiune sau la infractor care imprimă infracţiunii un grad de pericol social mai ridicat decât cel abstract sau evidenţiază o periculozitate sporită a infractorului, împrejurări care impun agravarea răspunderii penale. Săvârşirea infracţiunii în anumite condiţii poate face ca aceasta să releve un pericol social mai ridicat decât cel reprezentat de infracţiunea respectivă în mod obişnuit. Aceste condiţii specifice impun aplicarea unor pedepse sporite deoarece nevoile reeducării sunt diferite de cele existente, în mod obişnuit la asemenea infracţiuni. Legiuitorul a prevăzut expres şi limitativ cazurile în care anumite infracţiuni şi anumiţi infractori trebuie să li se aplice un tratament sancţionator mai sever. Constituie circumstanţe agravante legale (obligatorii): 1) săvârşirea faptei de trei sau de mai multe persoane împreună; 2) săvârşirea infracţiunii prin acte de cruzime, asupra unui membru al familiei sau prin metode ori mijloace care prezintă pericol public; 3) săvârşirea infracţiunii de către un infractor major, dacă aceasta a fost comisă împreună cu un minor;

198

4) săvârşirea infracţiunii pe temei de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, convingeri, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA; 5) săvârşirea infracţiunii din motive josnice; 6) săvârşirea infracţiunii în stare de beţie anume provocată în vederea comiterii faptei; 7) săvârşirea infracţiunii de către o persoană care a profitat de situaţia prilejuită de o calamitate.

2. Circumstanţele agravante judiciare Codul penal permite ca magistratul, pe lângă circumstanţele agravante legale, să reţină şi alte împrejurări cu acelaşi efect asupra răspunderii penale. În cazul care instanţa constată anumite împrejurări că imprimă faptei sau făptuitorului un caracter mai periculos, în sensul că se situează peste nivelul mediu abstract, ea le poate valorifica drept circumstanţe agravante. Spre deosebire de împrejurările prevăzute de lege (circumstanţelor legale), în ipoteza existenţei unor împrejurări agravante neprevăzute de lege, instanţa nu este obligată să le reţină în cauză. Pentru a recunoaşte anumitor împrejurări un efect agravant, instanţa trebuie să analizeze în mod temeinic datele cauzei, examen în urma căruia aceasta va

conchide în sens afirmativ. Prin urmare, reţinerea unor împrejurări ca circumstanţe agravante judiciare nu se face în mod arbitrar, ci pe baza unei analize atente a tuturor elementelor de natură personală sau reală. În doctrină se consideră că o împrejurare, pentru a se putea reţine ca circumstanţă agravantă, este necesar să îndeplinească două condiţii: să fie legată structural de faptă şi să mărească pericolul social al fapte de o manieră atât de semnificativă încât să se impună fie depăşirea maximului special al pedepsei, fie stabilirea unei pedepse apropiate de maximul special. 5.4. Circumstanţele agravante în reglementarea noului Cod penal

În materia circumstanţelor agravante legale, noul Cod penal operează o serie de modificări, astfel: a) nu a mai fost preluată circumstanţa privitoare la săvârşirea infracţiunii din motive josnice; b) a fost introdusă o nouă circumstanţă agravantă: săvârşirea infracţiunii profitând de starea de vădită vulnerabilitate a persoanei vătămate, datorată vârstei, stării de sănătate, infirmităţii sau altor cauze; c) unele circumstanţe au fost completate. Astfel, constituie circumstanţă agravantă nu numai comiterea faptei prin cruzimi, ci şi prin supunerea victimei la tratamente degradante, după cum constituie circumstanţă agravantă comiterea faptei de către o persoană care a profitat nu numai de situaţia prilejuită de o calamitate, dar şi de starea de asediu şi de starea de urgenţă. §6. Individualizarea judiciară a executării pedepsei

6.1. Formele individualizării judiciare a executării pedepsei

Contracararea fenomenului infracţional a constituit obiect de preocupare a legiuitorilor care s-au succedat în ultimele două milenii ale umanităţii. Realităţile sociale şi particularităţile diverşilor infractori au determinat, pe lângă individualizarea clasică a pedepsei, utilizarea unor mijloace adecvate noilor nevoi de apărare socială. Viaţa socială a demonstrat că în foarte multe cazuri reeducarea infractorilor prin mijloace tradiţionale – executarea pedepsei în

199

penitenciar – nu este eficientă sau nu este utilă în toate situaţiile. Într-adevăr, dacă se are în vedere scopul pedepsei – reeducarea infractorilor – se impune căutarea şi utilizarea, pe lângă mijloacele de individualizare a executării pedepsei comune, folosirea unor măsuri care să se plieze pe specificul anumitor infractori. În opera legiferării şi aplicării legii penale nu se poate face abstracţie de faptul că anumite categorii de infractori trebuie tratate penalmente în mod diferit. Este vorba, în primul rând, despre infractorii primari şi despre cei care au săvârşit infracţiuni puţin periculoase. Specificul acestor infractori impune un tratament sancţionator corespunzător deoarece nu vădesc indicii de incorigibilitate sau antisocialitate acută. Chestiunea tratamentului sancţionator al delincvenţilor primari sau de ocazie a format obiectul preocupărilor multor jurişti, inclusiv al unor congrese internaţionale. Codul penal reglementează următoarele măsuri de individualizare a executării pedepsei: suspendarea condiţionată a executării pedepsei;

suspendarea executării pedepsei sub supraveghere; executarea pedepsei la locul de muncă; liberarea condiţionată; executarea pedepsei într-o închisoare militară. Instanţa poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate persoanei fizice pe o anumită durată, dacă sunt întrunite următoarele condiţii: a) pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 3 ani sau amenda; b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni; c) se apreciază că scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executarea acesteia. Instanţa poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, dacă sunt întrunite următoarele condiţii: a) pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 4 ani; b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la închsoarea mai mare de un an; c) se apreciază, ţinând seama de persoana condamnatului, de comportamentul său după comiterea faptei, că pronunţarea condamnării constituie un avertisment pentru acesta şi, chiar fără executarea pedepsei, condamnatul nu va mai săvârşi infracţiuni. În cazul în care instanţa, ţinând seama de gravitatea faptei, de împrejurările în care a fost comisă, de conduita profesională şi generală a făptuitorului şi de posibilităţile acestuia de reeducare, apreciază că sunt suficiente temeiuri ca scopul pedepsei să fie atins fără privare de libertate, poate dispune executarea pedepsei în unitatea în care condamnatul îşi desfăşoară activitatea sau în altă unitate, în toate cazurile cu acordul scris al unităţii şi dacă sunt întrunite următoarele condiţii: a) pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 5 ani; b) cel în cauză nu a mai fost condamnat anterior la închisoarea mai mare de 1 an. Individualizarea judiciară a executării pedepsei – prin modalităţile menţionate mai sus – are vocaţie de aplicare în cazul infractorilor primari sau al celor antecedente penale minore şi care au comis infracţiuni cu un pericol social redus. Totodată, instanţa trebuie să-şi formeze convingerea că cel condamnat se poate reeduca prin propria lui voinţă, acordându-i o şansă în acest sens, de regulă sub condiţia ca într-o anumită perioadă de timp să confirme acest lucru.

200

Modalităţile de individualizare a pedepselor neprivative de libertate pornesc de la ideea că în cazul infracţiunilor ce prezintă un pericol social redus, trebuie evitat contactul subiecţilor cu penitenciarul, unde ar putea fi influenţaţi de alţi infractori, mai periculoşi. 6.2. Individualizarea judiciară a executării pedepsei în reglementarea noului Cod penal Noul Cod penal reglementează următoarele măsuri de individualizare a executării pedepsei: renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi liberarea condiţionată. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei şi executarea

pedepsei la locul de muncă nu au mai fost reţinute în noua reglementare, dar s-au introdus două noi instituţii: renunţarea şi, respectiv, amânarea aplicării pedepsei. 6.2.1. Renunţarea la aplicarea pedepsei

Renunţarea la aplicarea pedepsei reprezintă o facultate, pe care legea o pune la dispoziţia instanţei de judecată, de a nu aplica pedeapsa pentru infracţiunea săvârşită, dacă aceasta prezintă o gravitate redusă. Pentru a se renunţa la aplicarea pedepsei, este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: a) infractorul să nu fi fost condamnat anterior. Prin excepţie, se poate renunţa la aplicarea pedepsei şi atunci când infractorul a suferit o condamnare anterioară, dar: - condamnarea anterioară a vizat fapte care au fost dezincriminate; - condamnarea anterioară a vizat infracţiuni care au fost amnistiate; sau - pentru condamnarea anterioară a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare; b) să nu se fi dispus, faţă de acelaşi infractor, renunţarea la aplicarea pedepsei în ultimii 2 ani anteriori datei comiterii infracţiunii pentru care este judecat; c) infractorul să nu se fi sustras de la urmărire penală sau judecată şi să nu fi încercat zădărnicirea aflării adevărului şi tragerii la răspundere penală; d) legea să prevadă pentru infracţiunea comisă pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 3 ani. Per a contrario, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 3 ani, nu se poate renunţa la aplicarea pedepsei. Pentru verificarea acestei condiţii se are în vedere pedeapsa pe care legea o prevede pentru infracţiunea fapt consumat, fără a se lua în considerare cauzele de reducere sau de majorare a pedepsei. Spre exemplu, dacă pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea între 1 şi 4 ani, iar în cauză s-au reţinut circumstanţe atenuante, şi, prin urmare, maximul special se reduce cu o treime, ajungând la 2 ani şi 8 luni, renunţarea la aplicarea pedepsei nu este posibilă. De asemenea, dacă fapta concretă comisă reprezintă o tentativă, renunţarea la aplicarea pedepsei nu se poate dispune dacă pentru infracţiunea fapt consumat legea prevede închisoarea mai mare de 3 ani, chiar dacă prin reducerea la jumătate a limitelor speciale (conform tratamentului penal al tentativei) s-ar ajunge sub limita de 3 ani; e) infracţiunea comisă să prezinte o gravitate scăzută, ţinând cont de natura şi întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul şi împrejurările în care a fost comisă, mobilul şi scopul urmărit; f) instanţa să aprecieze că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună datorită

201

consecinţelor pe care le-ar avea pentru persoana condamnatului. Prin urmare, îndeplinirea condiţiilor anterior menţionate nu generează pentru condamnat un drept la neaplicarea pedepsei, ci numai o vocaţie în acest sens. Instanţa va aprecia asupra oportunităţii sau inoportunităţii aplicării pedepsei ţinând cont de persoana infractorului, de conduita sa anterioară infracţiunii, de eforturile depuse de acesta pentru a diminua sau înlătura consecinţele infracţiunii şi de posibilităţile sale de îndreptare.

Dacă a renunţat la aplicarea pedepsei, instanţa aplică infractorului un avertisment. 6.2.2. Amânarea aplicării pedepsei

Amânarea aplicării pedepsei constă într-o facultate, pe care legea o acordă instanţei de judecată, de a dispune ca pedeapsa aplicată infractorului să nu se execute provizoriu, pentru un anumit termen (numit termen de supraveghere). Spre a se dispune amânarea aplicării pedepsei, se cer a fi îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: a) pedeapsa stabilită pentru infracţiunea săvârşită să fie amenda sau închisoarea de cel mult 2 ani; b) infractorul să nu fi fost condamnat anterior. Prin excepţie, se poate amâna aplicarea pedepsei şi atunci când infractorul a suferit o condamnare anterioară, dar: - condamnarea anterioară a vizat fapte care au fost dezincriminate; - condamnarea anterioară a vizat infracţiuni care au fost amnistiate; sau - pentru condamnarea anterioară a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare; c) infractorul este de acord să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii; d) infractorul să nu se fi sustras de la urmărire penală sau judecată şi să nu fi încercat zădărnicirea aflării adevărului şi tragerii la răspundere penală; e) legea să prevadă pentru infracţiunea comisă pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii mai mică de 7 ani. În cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare, nu se poate amâna aplicarea pedepsei. Pentru verificarea acestei condiţii se are în vedere pedeapsa pe care legea o prevede pentru infracţiunea fapt consumat, fără a se lua în considerare cauzele de reducere sau de majorare a pedepsei; f) instanţa să aprecieze că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară. Aşadar, îndeplinirea condiţiilor anterior menţionate nu generează pentru condamnat un drept la neexecutarea pedepsei, ci numai o vocaţie în acest sens. Instanţa va aprecia asupra necesităţii aplicării pedepsei ţinând cont de persoana infractorului, de conduita sa anterioară infracţiunii, de eforturile depuse de acesta pentru a diminua sau înlătura consecinţele infracţiunii şi de posibilităţile sale de îndreptare. Dacă s-a amânat aplicarea pedepsei, pe durata termenului de supraveghere de 2 ani condamnatul trebuie să respecte următoarele măsuri: a) să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum şi întoarcerea; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă;

202

f) să îndeplinească integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, cel mai târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere.

De asemenea, tot pe durata termenului de supraveghere, instanţa poate impune condamnatului să execute una sau mai multe obligaţii, dintre care amintim: să urmeze un curs de pregătire şcolară sau pregătire profesională, să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, să nu conducă anumite vehicule stabilite de instanţă etc. În cazul în care condamnatul nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse, instanţa va revoca amânarea aplicării pedepsei şi va dispune executarea acesteia. Revocarea se dispune, de asemenea, şi atunci când, până la expirarea termenului de supraveghere, condamnatul nu a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare107, cu excepţia cazului când nu a avut nicio posibilitate de a le îndeplini. Instanţa revocă amânarea şi dispune executarea pedepsei şi atunci când persoana care a obţinut amânarea comite o nouă infracţiune, cu intenţie sau cu intenţie depăşită, descoperită în termenul de supraveghere. Dacă noua infracţiune este din culpă, revocarea amânării este facultativă. Dacă la expirarea termenului de supraveghere se constată că cel condamnat a respectat condiţiile legale, acestuia nu i se mai aplică pedeapsa şi nu este supus niciunei decăderi, interdicţii sau incapacităţi ce ar putea decurge din infracţiunea săvârşită.


1. Instanţă a reţinut că inculpata M.T. l-a cunoscut pe numitul D.I., cu care s-a împrietenit şi a trăit în concubinaj o anumită perioadă de timp, după care inculpata l-a părăsit, deoarece a aflat că D.I. întreţinea în acelaşi timp relaţii intime şi cu o altă femeie. Nemulţumit de întreruperea relaţiilor de concubinaj, D.I. o aştepta zilnic pe inculpata M.T. când aceasta ieşea de la locul de muncă, o ameninţa şi comitea faţă de ea acte de violenţă, pentru a o determina să reia convieţuirea. După circa 1 lună în care acest comportament s-a repetat, în seara zilei de 01.02.1999, D.I. a aşteptat-o din nou pe inculpată la ieşirea de la locul de muncă, a ajuns-o şi s-a apropiat de ea ameninţător în cuvinte şi gesturi. În această situaţie, inculpata M.T. a ridicat o piatră de pe drum şi l-a lovit de trei ori în zona capului pe D.I.. Viaţa victimei a fost salvată prin îngrijirile medicale ce i s-au acordat la spital. Inculpata M.T. a cerut să i se reţină circumstanţa atenuată a provocării, dar instanţa a înlăturat această apărare cu motivarea că simpla bănuială a inculpatei M.T. cu privire la eventuala intenţie a părţii vătămate D.I. de a o lovi nu poate fi considerată stare de provocare. Arătaţi dacă apărarea inculpatei era sau nu întemeiată.

Soluţie: Conform art.73 lit.b) C.pen., constituie circumstanţă atenuantă săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă adusă demnităţii umane sau prin alt act ilicit grav.

107

Se observă că cel condamnat are obligaţia de a îndeplini integral obligaţiile civile cel mai târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere, dar revocarea amânării se va dispune numai dacă nu le-a îndeplinit până la expirarea termenului de supraveghere.

203

În speţă, inculpata a acţionat sub imperiul unei asemenea stări de puternică tulburare, stare ce i-a fost determinată de comportamentul anterior al victimei care, timp de 1 lună, a supus-o zilnic, în aceleaşi condiţii, la ameninţări şi violenţe. Bănuiala inculpatei cu privire la repetarea actului de violenţă a fost generată tocmai de faptul că anterior, în condiţii faptice asemănătoare, fusese supusă de victimă la acte de violenţă. În consecinţă, instanţa ar fi trebuit să reţină în favoarea inculpatei circumstanţa atenuantă a provocării.

2. Inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de omor, reţinându-se în favoarea sa circumstanţa atenuantă a provocării. Instanţa a reţinut că, în ziua săvârşirii faptei, inculpatul se afla în locuinţa sorei sale, împreună cu concubinul acesteia şi cu alte persoane, consumând băuturi alcoolice. În urma unor neînţelegeri, sora inculpatului a fost de mai multe ori lovită cu pumnul în faţă de către concubinul ei, în prezenţa inculpatului. Întrebat de inculpat de ce o loveşte pe femeie, concubinul acesteia a răspuns: “Fac cum îmi place, că-i femeia mea, nu a ta”, după care i-a mai dat un pumn în faţă femeii, înjurând-o. Văzând că sora sa a fost lovită puternic, iar agresorul îi răspunde sfidător, inculpatul a ajuns într-o stare de puternică tulburare, a luat un cuţit şi a aplicat concubinului surorii sale o lovitură cu cuţitul în zona toracică. Victima a decedat în timp ce era transportată la spital. Procurorul a declarat recurs împotriva hotărârii, arătând că circumstanţa atenuantă a provocării a fost nejustificat reţinută în cauză, deoarece inculpatul se afla în stare de ebrietate, toţi ceilalţi erau de asemenea sub influenţa băuturilor alcoolice şi, în raport cu pregătirea şi mediul social din care proveneau, conduita violentă a victimei nu era de natură să provoace inculpatului o stare de puternică tulburare sub stăpânirea căreia să fi comis fapta. Să se arate dacă recursul procurorului apare ca întemeiat sau nu.

Soluţie: Recursul procurorului nu este întemeiat. Lovirea repetată şi cu intensitate a sorei inculpatului, în prezenţa acestuia, la care se adaugă insultele şi răspunsul sfidător al persoanei vătămate dat inculpatului, constituie acte de provocare în sensul din art. 73 lit. b Cp, indiferent de pregătirea şi mediul social al părţilor şi de împrejurarea că se aflau sau nu sub influenţa băuturilor alcoolice.

3. S-a reţinut în fapt că inculpatul a comis infracţiunea de furt, fiind ajutat de alte persoane, care însă nu au avut cunoştinţă despre faptul că se comite o infracţiune. Să se arate dacă în speţă poate fi reţinută circumstanţa agravantă a săvârşirii faptei de mai multe persoane.

Soluţie: În speţă există circumstanţa agravantă. Conform art.75 alin.1 lit.a) C.pen., constituie circumstanţă agravantă săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună. Această agravantă rezultă din cooperarea mai multor persoane la săvârşirea faptei, iar nu la săvârşirea infracţiunii. Cu alte cuvinte, ea este independentă de

calificarea sau nu a faptei ca infracţiune în raport de toţi făptuitorii. Împrejurarea că unii dintre făptuitori au acţionat fără vinovăţie, neştiind că se comite un furt (spre exemplu, s-au aflat în eroare, crezând că inculpatul ia un bun care îi aparţine), îi exonerează pe aceştia de răspundere penală, dar nu înlătură

204

cicrumstanţa agravantă pentru cei care au acţionat cu vinovăţia cerută de lege şi pentru care fapta constituie infracţiune. Fapta s-a comis, din punct de vedere obiectiv, în cooperare, deci se va reţine circumstanţa agravantă.

4. Inculpatul a fost condamnat pentru infracţiunea de delapidare, reţinându-se că, în calitate de gestionar la o unitate economică, şi-a însuşit singur, din magazia pe care o gestiona, o serie de bunuri. După însuşire, inculpatul a depozitat bunurile într-un loc ferit de lângă gardul împrejmuitor al unităţii economice, de unde, în cursul nopţii, în baza unei înţelegeri prealabile, doi complici le-au ridicat şi apoi le-au vândut. Să se arate dacă în speţă sunt împlinite condiţiile prevăzute în art. 75 lit. a Cp.

Soluţie: În speţă nu există circumstanţa agravantă a săvârşirii infracţiunii de către trei persoane împreună. Chiar dacă a existat o înţelegere prealabilă, această caracterizează numai comiterea infracţiunii în participaţie penală (autor-complici). Inculpatul gestionar a comis însă singur infracţiunea de delapidare, fără ca ceilalţi doi participanţi (complicii) să-i fi dat vreun ajutor material în acest sens, ei nefiind prezenţi în momentul însuşirii bunurilor. Aşadar, delapidarea nu s-a săvârşit de cei trei împreună.

5. Inculpatul L.G.A. a fost condamnat pentru săvârşirea unei infracţiuni de furt calificat. Instanţa a reţinut circumstanţa agravantă prevăzută la art.75 lit.c C.pen., întrucât infracţiunea a fost comisă împreună cu un minor. Împotriva sentinţei a declarat recurs inculpatul care a arătat că circumstanţa agravantă a fost reţinută în mod greşit, deoarece minorul nu a fost trimis în judecată, acesta neavând vârsta de 14 ani la data săvârşirii infracţiunii. Să se arate dacă recursul este întemeiat sau nu.

Soluţie: Recursul inculpatului este neîntemeiat. Conform art. 75 lit. c C.pen., constituie circumstanţă agravantă săvârşirea infracţiunii de către un infractor major, dacă aceasta a fost comisă împreună cu un minor. Legea nu pretinde ca minorul să fie infractor şi nici să răspundă penal. Există această circumstanţă agravantă indiferent dacă minorul îndeplineşte sau nu condiţiile răspunderii penale şi indiferent dacă a fost ori nu trimis în judecată. Aşadar, agravanta operează pentru major chiar dacă minorul nu este infractor (spre exemplu, nu împlinise vârsta de 14 ani la data comiterii faptei sau este iresponsabil) sau chiar dacă în privinţa minorului există o cauză de excludere a răspunderii penale (spre exemplu, amnistia).

§8. Rezumat

Individualizarea pedepselor este operaţiunea prin care pedepsele sunt adaptate la nevoile apărării sociale. Individualizarea pedepsei cunoaşte mai multe forme: individualizarea legală, individualizarea judiciară (judecătorească) şi individualizarea administrativă.

În reglementarea actualului Cod penal, la stabilirea şi aplicarea pedepselor pentru persoana fizică se ţine seama de următoarele criterii de individualizare: dispoziţiile părţii generale a codului, limitele de pedeapsă fixate în partea specială a acestuia, gravitatea faptei săvârşite, persoana făptuitorului şi împrejurările care atenuează sau agravează pedeapsa. În schimb, noul Cod penal prevede că stabilirea duratei sau a cuantumului pedepsei se face în raport cu gravitatea infracţiunii săvârşite şi cu periculozitatea infractorului, iar acestea

205

se apreciază după următoarele criterii: împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite; starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită; natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii; motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit; natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului; conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal; nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială a infractorului. Un rol foarte important în activitatea de individualizare judiciară a pedepsei îl au cauzele sau împrejurările care agravează sau atenuează răspunderea penală, adică acele împrejurări referitoare la infracţiune sau la infractor, care relevă un grad de pericol social al faptei şi o periculozitate a făptuitorului mai ridicate sau mai scăzute decât media lor abstractă. Circumstanţele sunt acele date ale realităţii referitoare la faptă sau la făptuitor şi care evidenţiază un pericol social special (mai ridicat sau mai redus) al faptei şi o periculozitate particulară a făptuitorului (sporită sau diminuată). Circumstanţele se împart în mai multe categorii: atenuante şi agravante; generale şi speciale; anterioare, concomitente şi posterioare; legale şi judiciare. Actualul Codul penal reglementează următoarele măsuri de individualizare a executării pedepsei: suspendarea condiţionată a executării pedepsei; suspendarea executării pedepsei sub supraveghere; executarea pedepsei la locul de muncă; liberarea condiţionată; executarea pedepsei într-o închisoare militară. În schimb, noul Cod penal consacră următoarele măsuri de individualizare a executării pedepsei: renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi liberarea condiţionată.


1. În speţă, inculpatul nu a fost de faţă la lovirea tatălui său. Aducându-i-se la cunoştinţă că acesta a fost lovit de victimă – ceea ce nu corespundea realităţii – a cerut socoteală victimei. Deşi victima a protestat şi i-a spus că nu este ea autoarea lovirii, inculpatul a lovit-o mortal cu un cuţit. Să se arate dacă inculpatul putea beneficia de prevederile art. 73 lit. b Cp (circumstanţa atenuantă a provocării).

2. Inculpata V.T. a fost condamnată pentru infracţiunea de prostituţie, cu aplicarea art. 75 lit. c Cp (săvârşirea infracţiunii de către un infractor major, dacă aceasta a fost comisă împreună cu un minor). În fapt, s-a reţinut că inculpata V.T. s-a despărţit de soţul ei şi, mutându-se într-un alt oraş, şi-a câştigat în mod obişnuit banii necesari întreţinerii prin practicarea de raporturi sexuale cu cetăţeni străini. În acest context, a cunoscut-o pe inculpata A.V. şi, ca urmare, a venit în repetate rânduri pentru a practica

prostituţia la domiciliul familiei acesteia, plătind de fiecare dată inculpatei A.M., mama numitei A.V., în schimbul camerei ce i se punea la dispoziţie, câte 100 lei. La rândul ei, inculpata A.V. – în vârstă de 17 ani – se întreţinea din sumele de bani pe care le obţinea din raporturi sexuale cu cetăţeni străini. Minora practica aceste raporturi sexuale la domiciliul familiei şi, pentru camera pe care o folosea, plătea şi ea mamei sale – inculpata A.M. – de fiecare dată, câte 100 lei. Să se arate dacă în sarcina inculpatei V.T. instanţa a reţinut corect circumstanţa agravantă prevăzută la art. 75 lit. c Cp.

206


Exemple de subiecte de sinteză 1. Analizaţi individualizarea pedepselor; 2. Analizaţi circumstanţele atenuante 3. Analizaţi circumstanţele agravante 4. Condiţiile în care se poate dispune suspendarea executării pedepsei

Exemplu de întrebări tip grilă: Suspendarea condiţionată a executării pedepsei se poate dispune: a) numai dacă cel condamnat a comis o infracţiune din culpă; b) indiferent de forma de vinovăţie, dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege; c) în funcţie de aprecierea instanţei.



207

UNITATEA DE ÎNVǍŢARE 5. MINORITATEA ŞI MĂSURILE DE SIGURANŢĂ

Cuprins: §1. Obiective §2. Competenţele unităţii de învăţare §3. Consideraţii generale referitoare la sancţiunile penale aplicabile a minorilor §4. Tratamentul penal al minorilor §5. Analiza sancţiunilor aplicabile minorilor infractori §6. Tratamentul penal al minorilor în reglementarea noului Cod penal §7. Consideraţii generale referitoare la măsurile de siguranţă §8. Regimul măsurilor de siguranţă §9. Aplicaţii practice §10. Rezumat §11. Temă de control §12. Test de autoevaluare a cunoştinţelor §13. Bibliografie specifică

§1. Obiective

În cadrul acestei unităţi va fi prezentat modul de sancţionare a infractorilor minori, precum şi măsurile de siguranţă, ca sancţiuni specifice dreptului penal.


analizaţi sancţiunile aplicabile minorilor (măsurile educative şi pedepsele) care comit fapte prevăzute de legea penală;

analizaţi măsurile de siguranţă.


§3. Consideraţii generale referitoare la sancţiunile penale aplicabile a minorilor

Infracţionalitatea minorilor este una dintre problemele importante ale societăţii umane contemporane, deoarece se constată o tendinţă ascendentă a delincvenţei juvenile. Foarte mulţi minori comit infracţiuni de violenţă, infracţiuni în legătură cu traficul de droguri, infracţiuni contra patrimoniului, realitate care reclamă o reacţie socială pe măsură. Această realitate crudă a determinat pe autorii de specialitate să propună şi pe legiuitor să adopte o paletă largă de sancţiuni aplicabile minorilor infractori.

În vederea combaterii acestui fenomen, legiuitorul român, ţinând seama de starea psiho-psihică a etapelor minorităţii, a instituit o vârstă minimă începând cu care minorii răspund penal. Astfel, capacitatea penală a minorilor începe la

208

vârsta de 14 ani, dar până la vârsta de 16 ani minorii sunt prezumaţi că nu răspund penal, afară numai de situaţia în care se probează că au săvârşit fapta cu discernământ. Începând cu vârsta de 16 ani, existenţa discernământului este prezumată relativ. Discernământul este atitudinea psihică a persoanei, care săvârşeşte fapta prevăzută de legea penală, de reprezentare a rezonanţei sale sociale, precum şi determinarea şi orientarea conştiente a voinţei în raport de faptă. Minorii care săvârşesc fapte prevăzute de legea penală se află într-o situaţie critică, întrucât starea lor fizică, psihică şi educaţia sunt în pericol, având mare nevoie de protecţie şi de asistenţă în realizarea deplină şi în exercitarea corespunzătoare a drepturilor lor. Ajungerea unui minor în situaţia de a săvârşi fapte prevăzute de legea penală poate fi imputată, în primul rând, familiei acestuia, dar şi colectivităţii locale sau statului. Minorul răspunde penal numai dacă elementul material al faptei prevăzute de legea penală, sau parte din acesta, a fost efectuat după împlinirea vârstei de 14 ani. Dacă numai rezultatul s-a produs după vârsta de 14 ani minorul nu răspunde penal, pentru că existenţa condiţiei vârstei se apreciază la data realizării elementului material. De asemenea, şi existenţa discernământului se stabileşte în raport de momentul efectuării elementului material al infracţiunii. §4. Tratamentul penal al minorilor Sancţionarea minorilor trebuie să ţină seama de specificul situaţiei acestora, astfel încât sancţiunile aplicabile să realizeze scopul educativ al dreptului penal. La alegerea sancţiunii se ţine seama de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de starea fizică, de dezvoltarea intelectuală şi morală a minorului, de comportarea lui, de condiţiile în care a fost crescut şi în care a trăit şi de orice alte elemente de natură să caracterizeze persoana minorului. Pedeapsa se aplică numai dacă se apreciază ca luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului. Credem că, instanţele trebuie să privească aplicarea pedepselor minorilor numai ca ultima ratio. În cazul în care instanţa ajunge la concluzia că reeducarea minorului nu se poate realiza decât prin aplicarea unei pedepse, limitele în care o va aplica se reduc la jumătate, comparativ cu cele stabilite pentru majori. Pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu este aplicabilă minorilor, iar minimul pedepsei închisorii nu poate fi mai ridicat de 5 ani închisoare. Când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă, se aplică minorului pedeapsa privativă de libertate de la 5 la 20 de ani. Pedepsele complementare nu se aplică minorului. Termenele prescripţiei aplicării sancţiunilor penale şi ale executării pedepsei se reduc la jumătate pentru cei care la momentul săvârşirii faptei erau minori. Condamnările pentru fapte săvârşite în timpul minorităţii nu produc nici un efect pentru eventualele condamnări viitoare. Astfel, condamnările pronunţate pentru fapte comise în perioada minorităţii nu se i-au în considerare la stabilirea stării de recidivă, la individualizarea aplicării sau la individualizarea executării pedepsei. Pe de altă parte, fracţiunile de pedeapsă ce trebuie executate pentru acordarea liberării condiţionate sunt mai mici decât în cazul celorlalţi condamnaţi.

209

§5. Analiza măsurilor educative 5.1. Mustrarea Mustrarea (admonestarea) este singura sancţiune pur morală aplicabilă infractorilor persoane şi constă în dojenirea minorului, în arătarea gravităţii faptei săvârşite, în sfătuirea minorului să se poarte în aşa fel încât să dea dovadă de îndreptare, atrăgându-i-se totodată atenţia că dacă va săvârşi din nou o infracţiune, se va lua faţă de el o măsură mai severă sau i se va aplica o pedeapsă. Măsura mustrării nu se poate lua dacă minorul a devenit major la data judecării. Mustrarea se poate lua o singură dată faţă de un minor. Mustrarea sau admonestarea minorului infractor se face de către instanţa de judecată, de regulă, în şedinţă publică. Dacă, indiferent de motiv, mustrarea nu poate fi executată îndată după pronunţare, instanţa va fixa un termen la care va dispune aducerea minorului, citându-se în acelaşi timp şi părinţii sau ocrotitorul legal, după caz. În toate cazurile, măsura educativă a mustrării trebuie executată în cadrul solemn specific locului judecăţii cauzelor, adică în şedinţa de judecată. Magistratul care pronunţă măsura mustrării trebuie să evite superficialitatea şi să dea dovadă de convingere şi seriozitate, astfel încât să-l determine pe minor să-şi revizuiască pe viitor comportamentul. Judecătorul trebuie să se adreseze minorului în aşa fel încât să-l influenţeze cât mai mult referitor la atitudinea sa faţă societate şi faţă de valorile sociale. Sfera de incidenţă a mustrării cuprinde infracţiunile mai puţin periculoase şi infractorii minori care nu au mai comis infracţiuni, iar datele oferite de ancheta socială sunt favorabile aplicării acestei măsuri. Totuşi constatăm că, în practică, instanţele, în mod nejustificat, sunt reticente în luarea măsurii mustrării. Sigur că, în cazul în care infracţiunea săvârşită este deosebit de gravă, iar minorul are o biografie nefavorabilă, măsura mustrării nu poate fi aplicată. 5.2. Libertatea supravegheată Măsura educativă a libertăţii sub supraveghere constă în lăsarea minorului în libertate pe timp de un an sub supravegherea părinţilor minorului, celui care l-a adoptat sau a tutorelui. Dacă aceştia nu pot asigura supravegherea în condiţii satisfăcătoare, instanţa dispune încredinţarea minorului, pe acelaşi interval de timp, unei persoane de încredere, de preferinţă unei rude apropiate, la cererea acesteia. Instanţa pune în vedere, celui căruia i s-a încredinţat supravegherea, îndatorirea de a veghea îndeaproape asupra minorului, în scopul îndreptării lui. De asemenea, i se pune în vedere că are obligaţia să înştiinţeze instanţa de îndată, dacă minorul se sustrage de la supravegherea ce se exercită asupra lui sau a săvârşit din nou o infracţiune. Instanţa poate să impună minorului respectarea uneia sau mai multora din următoarele obligaţii: a) să nu frecventeze anumite locuri stabilite; b) să nu intre în legătură cu anumite persoane şi, dacă a fost contactat de acestea, să anunţe de îndată;

c) să frecventeze cursuri şcolare din învăţământul general obligatoriu; d) să presteze o activitate neremunerată într-o instituţie de interes public fixată de instanţă, cu o durata între 50 şi 100 de ore, de maximum 3 ore pe zi, după programul de şcoală, în zilele nelucrătoare şi în vacanţă.

210

Instanţa atrage atenţia minorului asupra consecinţelor comportării sale. După luarea măsurii libertăţii sub supraveghere, instanţa încunoştinţează şcoala unde minorul învaţă sau unitatea la care este angajat şi, după caz, instituţia la care prestează activitatea stabilită de instanţă. Dacă înăuntrul termenului de supraveghere minorul se sustrage de la supravegherea ce se exercită asupra lui ori săvârşeşte o infracţiune, instanţa revocă libertatea sub supraveghere şi ia faţă de minor fie măsura internării într-un centru de reeducare, fie îi aplică o pedeapsă.

5.3. Internarea într-un centru de reeducare

Măsura educativă a internării într-un centru de reeducare se dispune cu privire la minorul care în raport cu gravitatea faptei săvârşite şi cu nevoile de reeducare are posibilitatea de a se îndrepta chiar fără a i se aplica o pedeapsă. În timpul internării i se asigură minorului posibilitatea de a dobândi educaţia necesară şi o pregătire profesională potrivit cu aptitudinile sale. Măsura se va lua pe timp nedeterminat, însă nu poate dura decât până la împlinirea vârstei de 18 ani. În mod excepţional, măsura educativă a internării poate dura până la împlinirea vârstei de 20 de ani, dacă minorul a comis fapta la o dată apropiată vârstei de 18 ani sau dacă gravitatea faptei săvârşite, nevoile de reeducare ale minorului şi necesitatea asigurării continuităţii procesului de pregătire a minorului justifică aceasta. Dacă în perioada internării într-un centru de reeducare minorul săvârşeşte din nou o infracţiune pentru care se apreciază că este necesar să i se aplice o pedeapsă privativă de libertate, aceasta revocă internarea şi aplică pedeapsa. În cazul când instanţa nu consideră că este necesară aplicarea pedepsei se menţine măsura internării. Dacă se descoperă după pronunţarea unei hotărâri prin care s-a dispus internarea minorului într-un centru de reeducare, că minorul săvârşise o infracţiune concurentă pentru care se apreciază că este necesar să i se aplice o pedeapsă privativă de libertate, aceasta revocă internarea şi aplică pedeapsa. În cazul când instanţa nu consideră că este necesară aplicarea pedepsei se menţine măsura internării. Dacă se descoperă, după pronunţarea unei hotărâri prin care s-a dispus internarea minorului într-un centru de reeducare, că minorul suferise pentru o infracţiune concurentă şi o condamnare la o pedeapsa privativă de libertate, internarea într-un centru de reeducare se revocă. Dacă în perioada liberării, minorul săvârşeşte din nou o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii, instanţa, ţinând seama de gravitatea acesteia, poate dispune fie menţinerea liberării, fie revocarea şi aplicarea unei pedepse. În cazul în care nu este necesară aplicarea unei pedepse, se revocă numai liberarea. Dacă în perioada liberării minorul săvârşeşte din nou o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii stricte, a detenţiunii severe sau a detenţiunii pe viaţă, instanţa revocă liberarea şi aplică o pedeapsă. În cazul când nu este necesară aplicarea pedepsei, se revocă numai liberarea.

5.4. Internarea într-un institut medical-educativ Internarea într-un institut medical-educativ este măsura educativă care constă în internarea minorului infractor care, din cauza stării sale fizice sau psihice, are nevoie de un tratament medical şi de un regim special de educaţie. Această măsură educativă are un caracter bivalent (mixt): medical şi educativ. În cadrul institutului medical-educativ trebuie să se asigure atât tratarea minorilor

211

infractori cu deficienţe fizice sau psihice, cât şi schimbarea conduitei antisociale a acestora. Starea anormală a minorului poate fi fizică sau psihică. Este vorba de o deficienţă fizică în cazul în care minorul infractor sferă de o infirmitate fizică sau de o boală gravă (epilepsie, spre exemplu). Starea de anormalitate psihică există când minorul sferă de boli mintale ce afectează intelectul sau voinţa acestuia. Deficienţele medicale ale minorului nu sunt însă dintre cele care determină iresponsabilitatea minorului, cazuri în care nu se poate dispune nici o măsură educativă deoarece faptele săvârşite într-o asemenea stare exclud vinovăţia făptuitorului. Măsura internării într-un institut medical-educativ se ia faţă de minorul care, din cauza stării sale fizice sau psihice, are nevoie de un tratament medical şi de un regim special de educaţie. Măsura se ia pe timp nedeterminat însă nu poate dura decât până la împlinirea vârstei de 18 ani. Măsura poate fi ridicată si înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, dacă a dispărut cauza care a impus luarea acesteia. Dispunând ridicarea măsurii, instanţa poate să ia faţă de minor măsura internării într-un centru de reeducare. §6. Tratamentul penal al minorilor în reglementarea noului Cod penal Noul Cod penal menţine regulile privitoare la răspunderea penală a minorului (prezumţia absolută a lipsei discernământului pentru minorul sub 14 ani, prezumţia relativă a lipsei discernământului pentru cel cu vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani, prezumţia relativă de existenţă a dicernământului pentru minorul între 16 şi 18 ani), dar modifică regimul sancţionator aplicabil acestuia. Astfel, minorului nu i se mai pot aplica pedepse, ci numai măsuri educative. Măsurile educative se împart în două categori: neprivative şi privative de libertate. În acest regim mixt de sancţionare, măsurile educative neprivative de libertate au prioritate, în timp ce măsurile educative privative de libertate pot fi luate faţă de minor numai cu caracter de excepţie. Cu caracter de noutate, se instituie şi regula potrivit căreia măsurile educative se pot lua şi faţă de cei care au împlinit vârsta majoratului la momentul pronunţării hotărârii de condamnare, dar care erau minori la data comiterii infracţiunii. 6.1. Măsurile educative neprivative de libertate Măsurile educative neprivative de libertate sunt în număr de 4, după cum urmează: stagiul de formare civică, supravegherea, consemnarea la sfârşit de săptămână şi asistarea zilnică. Odată cu aplicarea oricăreia dintre aceste măsuri, instanţa de judecată are

facultatea de a-i impune minorului respectarea uneia sau a mai multora dintre următoarele obligaţii: - să urmeze un curs de pregătire şcolară sau formare profesională; - să nu depăşească limita teritorială fixată de instanţă; - să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale sau la alte adunări publice, stabilite de instanţă; - să nu se apropie şi să nu comunice cu victima, cu membrii familiei acesteia, cu participanţii la săvârşirea infracţiunii sau cu alte persoane stabilite de instanţă; - să se prezinte la serviciul de probaţiune la datele fixate de acesta; - să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală.

212

Coordonarea şi supravegherea executării de către minor a măsurilor educative şi a obligaţiilor fixate de instanţă se realizează de către serviciul de probaţiune. Acesta va sesiza instanţa atunci când au intervenit motive care justifică modificarea sau încetarea obligaţiilor, precum şi în cazul în care minorul nu respectă condiţiile de executare a măsurii educative sau obligaţiile impuse. Este posibil ca minorul să încalce, cu rea-credinţă, condiţiile de executare a măsurii educative ori obligaţiile impuse sau să comită o nouă infracţiune. În această situaţie, instanţa va dispune prelungirea măsurii educative ori înlocuirea cu o măsura educativă neprivativă de libertate mai severă ori chiar cu o măsură educativă privativă de libertate. 6.1.1. Stagiul de formare civică

Constă în obligaţia impusă minorului de a participa la un program care să-l ajute să înţeleagă consecinţele legale şi sociale la care se expune prin săvârşirea de infracţiuni şi pentru a-l responsabiliza cu privire la comportamentul său viitor. Măsura se aplică pentru o durată de cel mult 4 luni. 6.1.2. Supravegherea

Constă în controlarea şi îndrumarea minorului în cadrul programului său zilnic, pentru a asigura participarea la cursurile şcolare sau de pregătire profesională şi prevenirea desfăşurării unor activităţi sau intrarea în legătură cu anumite persoane care ar putea afecta programul de îndreptare a acestuia. Măsura se dispune pentru o perioadă cuprinsă între 2 şi 6 luni. 6.1.3. Consemnarea la sfârşit de săptămână

Constă în obligaţia impusă minorului de a nu părăsi locuinţa în zilele de sâmbătă şi duminică, cu excepţia situaţiilor în care, în aceeaşi perioadă, minorul are obligaţia de a participa la anumite programe sau de a desfăşura anumite activităţi impuse de instanţă. Măsura se aplică pentru o perioadă cuprinsă între 4 şi 12 săptămâni. 6.1.4. Asistarea zilnică Constă în obligaţia impusă minorului de a respecta un program stabilit de serviciul de probaţiune, care cuprinde orarul, condiţiile de desfăşurare a activităţilor şi interdicţiile impuse minorului.

Măsura se dispune pentru o perioadă cuprinsă între 3 şi 6 luni. 6.2. Măsurile educative privative de libertate Măsurile educative privative de libertate sunt două, anume: internarea într-un centru educativ şi internarea într-un centru de detenţie. Ele au caracter de excepţie, instanţa putând să le ia faţă de minor în două situaţii: - când minorul a mai săvârşit o infracţiune, pentru care i s-a aplicat o măsură educativă ce a fost executată sau a cărei executare a început înainte de comiterea infracţiunii pentru care este judecat; - atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă de minor este închisoarea de 7 ani sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă. Pe lângă aceste două cazuri, care vizează ambele măsuri, internarea într-un centru educativ poate fi dispusă şi ca măsură de înlocuire a celei mai severe

213

măsuri neprivative de libertate, în două ipoteze: - când minorul nu a respectat, cu rea-credinţă, condiţiile de executare a măsurii neprivative; sau - când minorul nu a respectat, cu rea-credinţă, obligaţiile asociate măsurii neprivative, impuse de instanţă. În situaţia în care condamnatul minor, căruia i s-a aplicat una dintre cele două măsuri educative privative de libertate, dă dovadă de interes constant pentru însuşirea cunoştintelor şcolare şi profesionale şi face progrese evidente în vederea reintegrării sociale, dacă a executat cel puţin jumătate din durata internării (într-un centru educativ sau de detenţie), instanţa poate înlocui măsura privativă cu asistarea zilnică, dacă minorul nu a împlinit încă 18 ani, sau poate dipune liberarea minorului, dacă acesta a împlinit 18 ani. În schimb, dacă în perioada executării măsurii privative, condamnatul minor săvârşeşte o nouă infracţiune, instanţa poate prelungi durata măsurii sau poate înlocui internarea într-un centru educativ cu internarea într-un centru de detenţie. Mai mult, dacă, în cursul executării măsurii educative privative de libertate, minorul împlineşte vâsta de 18 ani şi are un comportament prin care influenţează negativ sau împiedică procesul de recuperare şi reintegrare a celorlalte persoane internate, instanţa poate să schimbe regimul de executare şi să dispună continuarea executării măsurii educative într-un penitenciar. 6.2.1. Internarea într-un centru educativ

Constă în internarea minorului într-o instituţie specializată în recuperarea minorilor, unde va urma un program de pregătire şcolară şi formare profesională potrivit aptitudinilor sale, precum şi programe de reintegrare socială. Măsura se aplică pentru o perioadă cuprinsă între 1 şi 3 ani. 6.2.2. Internarea într-un centru de detenţie

Constă în internarea minorului într-o instituţie specializată în recuperarea minorilor, cu regim de pază şi supraveghere, unde va urma programe intensive de recuperare socială, precum şi programe de pregătire şcolară şi formare profesională potrivit aptitudinilor sale. Durata pe care se aplică măsura este diferenţiată, după cum urmează:

- atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă este închisoarea mai mică de 20 de ani, măsura se aplică pentru o perioadă cuprinsă între 2 şi 5 ani; - atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă este închisoarea de 20 de ani sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă, măsura de aplică pentru o perioadă cuprinsă între 5 şi 15 ani. §7. Consideraţii generale referitoare la măsurile de siguranţă În concepţia contemporană, de regulă, măsurile de siguranţă sunt apreciate ca fiind sancţiuni de natură penală. Singura deosebire importantă între pedepse şi măsurile de siguranţă este că pedepsele se pot aplica numai infractorilor, în timp ce unele măsuri de siguranţă se pot lua şi faţă de făptuitorii care nu răspund penal. Întrucât măsurile de siguranţă pot fi dispuse şi în cazurile în care persoana care a săvârşit fapta prevăzută de legea penală a acţionat fără vinovăţie se poate vorbi de o răspundere penală obiectivă. Într-adevăr, în situaţia în care făptuitorul nu a comis fapta cu vinovăţie aplicarea măsurii de siguranţă este

214

lipsită de suport subiectiv. Codul penal român în vigoare prevede 7 măsuri de siguranţă, respectiv obligarea la tratament medical; internarea medicală; interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, o meserie ori o altă ocupaţie; interzicerea de a se afla în anumite localităţi; interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată; expulzarea străinilor; confiscarea specială. Măsurile de siguranţă au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală. Dintre aceste 7 măsuri de siguranţă, noul Cod penal nu mai menţine decât 4, anume: obligarea la tratament medical; internarea medicală; interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie; confiscarea specială. Celelalte trei (interzicerea de a se afla în anumite localităţi; interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată; expulzarea străinilor) au fost transferate în cadrul pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi. Semnalăm de asemenea că noua reglementare menţine regula potrivit căreia măsurile de siguranţă se iau faţă de persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală (nu neapărat infracţiune), dar pretinde ca această faptă să fie nejustificată. Per a contrario, nu se mai pot dispune măsuri de siguranţă dacă există o cauză justificativă prevăzută de lege. Spre exemplu, dacă fapta a fost comisă în stare de necesitate sau în legitimă apărare, nu se mai poate lua faţă de făptuitor nicio măsură de siguranţă. În schimb, măsurile de siguranţă sunt compatibile cu existenţa cauzelor de neimputabilitate. Spre exemplu, se pot dispune măsuri de siguranţă faţă de cel ce a comis fapta prevăzută de legea penală fiind în eroare sau în stare de intoxicaţie. §8. Regimul măsurilor de siguranţă 8.1. Obligarea la tratament medical Măsura de siguranţă a obligării la tratament medical constă obligarea unei

persoane care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală să se prezinte în mod regulat la tratament medical până la însănătoşire şi se aplică în cazul în care făptuitorul, din cauza unei boli ori a intoxicării cronice prin alcool, stupefiante sau alte asemenea substanţe, prezintă pericol pentru societate. Când persoana faţă de care s-a luat această măsură nu se prezintă regulat la tratament, se poate dispune internarea medicală. Dacă persoana obligată la tratament este condamnată la o pedeapsă privativă de libertate, tratamentul se efectuează în timpul executării pedepsei, iar după încetarea executării pedepsei principale măsura se execută în stare de libertate. Măsura obligării la tratament medical poate fi luată în mod provizoriu şi în cursul urmăririi penale sau al judecăţii. Măsura de siguranţă examinată poate fi luată şi în cazul în care procurorul a dat o soluţie de netrimitere în judecată (neînceperea urmăririi penale, încetarea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire penală) dacă sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege. În acest sens, procurorul va sesiza instanţa de judecată competentă. Când persoana faţă de care s-a luat această măsură nu se prezintă regulat la tratament, se poate dispune internarea medicală. Dacă persoana obligată la tratament este condamnată la o pedeapsă privativă de libertate, tratamentul se efectuează şi în timpul executării pedepsei. Măsura obligării la tratament medical poate fi luată în mod provizoriu şi în cursul urmăririi penale sau al judecăţii.

215

Revocarea acesteia are loc numai la data însănătoşirii făptuitorului, dar odată intervenită revocarea este posibilă în orice fază procesuală şi în orice stadiu al executării pedepsei. 8.2. Internarea medicală Internarea medicală este măsura de siguranţă constă în internarea într-un institut medical de specialitate a unei persoane bolnavă mintal ori toxicomană care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi se află într-o stare care prezintă pericol pentru societate. Măsura se ia până la însănătoşire, putând fi dispusă în mod provizoriu şi în cursul urmăririi penale sau al judecăţii. Persoana internată care părăseşte fără învoire institutul medical va fi obligată cu sprijinul organelor de poliţie să revină la institut, dacă legea nu prevede altfel. Toxicomanul este o persoană care are obişnuinţa morbidă de a folosi doze repetate şi crescânde de substanţe toxice sau droguri. Toxicomanul nu se confundă cu bolnavul cronic care suferă de o boală cu evoluţie lentă şi de durată, boală greu de tratat. Bolnavul mintal este persoana care suferă de o alterare gravă a capacităţii psihice. Măsura de siguranţă a internării medicale poate fi luată atât în cazurile în care făptuitorul bolnav mintal sau toxicoman este responsabil (a comis fapta cu vinovăţie) cât şi atunci când acesta este iresponsabil (a săvârşit fapta fără vinovăţie). Soluţia legală este aceasta deoarece legiuitorul nu distinge în privinţa particularităţilor făptuitorului (ubi lex non distinquit, nec nos distinquere debemus). Dacă persoana obligată la tratament este condamnată la o pedeapsă privativă de libertate sau la o măsură educativă, tratamentul se efectuează în timpul executării sancţiunii, iar după încetarea executării sancţiunii măsura se

execută în stare de libertate. Măsura obligării la tratament medical poate fi luată în mod provizoriu şi în cursul urmăririi penale sau al judecăţii. Revocarea măsurii de siguranţă are loc numai la data însănătoşirii făptuitorului, dar odată intervenită revocarea este posibilă în orice fază procesuală şi în orice stadiu al executării pedepsei. 8.3. Interzicerea unei funcţii sau profesii Măsura de siguranţă a interzicerii unei funcţii sau profesii se ia faţă de făptuitorul care a săvârşit o fapt prevăzută de legea penală datorită incapacităţii, nepregătirii sau altor cauze care îl fac impropriu pentru ocuparea unei anumite funcţii, ori pentru exercitarea unei profesii, meserii sau altei ocupaţii şi constă interzicerea exercitării acelei funcţii profesii, meserii sau ocupaţii. Această măsură poate fi revocată la cerere, după trecerea unui termen de cel puţin un an, dacă se constată că temeiurile care au impus luarea ei au încetat. O nouă cerere nu se poate face decât după trecerea unui termen de cel puţin un an de la data respingerii cererii anterioare. În cazul în care persoana împotriva căreia s-a dispus luarea măsurii de siguranţă a interzicerii unei funcţii sau profesii în calcă interdicţia ea comite infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti. Interzicerea dreptului de ocupare a unei funcţii, de exercitare a unei profesii, meserii sau ocupaţii nu poate fi dispusă decât de instanţa de judecată, deoarece legea nu prevede dreptul procurorului de a lua această măsură aşa cum prevede în cazul altor măsuri de siguranţă. Totuşi, considerăm că procurorul are dreptul

216

să sesizeze instanţa cu luarea acestei măsuri chiar dacă a dat o soluţie de netrimitere în judecată a făptuitorului. 8.4. Interzicerea aflării în anumite localităţi Interzicerea de a se afla în anumite localităţi este măsura de siguranţă care constă în prohibirea unei persoane condamnate de fi prezentă într-una sau mai multe localităţi determinate dacă instanţa constată că prezenţa condamnatului reprezintă pericol grav pentru societate. Măsura interzicerii de a se afla în anumite localităţi poate fi luată pe o durată de la unu la 5 ani şi poate fi prelungită dacă nu a dispărut pericolul care a justificat luarea măsurii. Prelungirea nu poate depăşi durata măsurii luate iniţial. Condiţiile în care se poate dispune luarea acestei măsuri sunt următoarele: Măsura de siguranţă poate fi revocată la cerere sau din oficiu, după trecerea unui termen de cel puţin un an, dar numai dacă temeiurile care au impus luarea ei au încetat. O nouă cerere nu se poate face decât după trecerea unui termen de cel puţin un an de la data respingerii cererii anterioare. 8.5. Interzicerea de a reveni în locuinţa familiei Interzicerea revenirii în locuinţa familiei este măsura de siguranţă ce constă în prohibirea aflării în locuinţa familiei în cazul în care o persoană este condamnată pentru infracţiuni îndreptate împotriva membrilor familiei. Dacă instanţa constată că prezenţa, în locuinţa familiei, a persoanei condamnate la

pedeapsa privativă de libertate de cel puţin un an pentru loviri sau orice alte acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice sau psihice ori pentru vătămare corporală sau pentru act sexual cu un minor ori pentru corupţie sexuală, săvârşite asupra membrilor familiei, constituie un pericol grav pentru ceilalţi membri ai familiei, poate lua faţă de această persoană măsura interzicerii de a reveni în locuinţa familiei, la cererea părţii vătămate. Această măsură poate fi luată pe o durată de până la 2 ani şi poate fi prelungită dacă nu a dispărut pericolul care a justificat luarea măsurii. Prelungirea nu poate depăşi durata măsurii luate iniţial. Partea vătămată poate cere oricând revocarea acestei măsuri. 8.6. Expulzarea

Expulzarea este măsura de siguranţă care constă în scoaterea în afara teritoriului statului român a infractorilor cetăţeni străini sau apatrizi fără domiciliu pe teritoriul României, dacă prezintă pericol pentru societate. În cazul în care expulzarea însoţeşte pedeapsa privativă de libertate, aducerea la îndeplinire a expulzării are loc după executarea pedepsei. Încetarea expulzării se pronunţă de instanţă. Persoanele cetăţeni străini sau apatrizi nu vor fi expulzate dacă există pericolul real de a fi condamnate la moarte ori de a fi supuse la tortură în statul în care ar urma să fie expulzate. Expulzarea ca măsură de siguranţă nu se confundă cu expulzarea administrativă. Expulzarea se face cu destinaţie precisă şi cu acordul statului al cărui resortisant este condamnatul. Nu este posibilă expulzaea unei persoane într-un stat unde riscă să i se aplice pedeapsa cu moartea, poate fi supusă torturii sau unor sancţiuni crude, inumane sau degradante. Expulzarea nu poate fi dispusă în cazul în care există riscul substanţial ca cel condamnat să fie supus unor acte inumane din partea unor grupuri infracţionale, dacă autorităţile ar fi incapabile

217

să-i ofere protecţia de care are nevoie. De asemenea nu se dispune expulzarea în cazul în care străinul are calitatea de refugiat. 8.7. Confiscarea specială

Confiscarea specială este o măsură de siguranţă care constă în trecerea silită în proprietatea statului a unor bunuri proprietatea condamnatului. Deţinerea acestor bunuri de către cel condamnat creează o stare de pericol pentru valorile sociale ce derivă din împrejurarea că ele ar putea fi folosite pentru săvârşirea de noi infracţiuni. Sunt supuse confiscării speciale: a) bunurile produse prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală; b) bunurile care au fost folosite, în orice mod, la săvârşirea unei infracţiuni, dacă sunt ale infractorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor. Această măsură nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor săvârşite prin presă; c) bunurile produse, modificate sau adaptate în scopul săvârşirii unei infracţiuni, dacă au fost utilizate la comiterea acesteia şi dacă sunt ale infractorului. Când bunurile aparţin altei persoane confiscarea se dispune dacă producerea, modificarea sau adaptarea a fost efectuată de proprietar ori de infractor cu ştiinţa proprietarului;

d) bunurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei fapte sau pentru a răsplăti pe făptuitor; e) bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia; f) bunurile a căror deţinere este interzisă de lege. În cazul prevăzut la lit. b), dacă valoarea bunurilor supuse confiscării este vădit disproporţionată faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, se dispune confiscarea în parte, prin echivalent bănesc, ţinând seama de urmarea infracţiunii şi de contribuţia bunului la producerea acesteia. În cazurile prevăzute la lit. b) şi c), dacă bunurile nu pot fi confiscate, întrucât nu sunt ale infractorului, iar persoana căreia îi aparţin nu a cunoscut scopul folosirii lor, se confiscă echivalentul în bani al acestora. Dacă bunurile supuse confiscării nu se găsesc, în locul lor se confiscă bani şi bunuri până la concurenţa valorii acestora. Se confiscă, de asemenea, bunurile şi banii obţinuţi din exploatarea sau folosirea bunurilor supuse confiscării, cu excepţia bunurilor prevăzute la lit. b) şi c). Instanţa poate să nu dispună confiscarea bunului dacă acesta face parte dintre mijloacele de existenţă, de trebuinţă zilnică ori de exercitare a profesiei infractorului sau a persoanei asupra căreia ar putea opera măsura confiscării speciale.

§9. Aplicaţii practice 1. Parchetul a trimis în judecată o minoră pentru săvârşirea a două infracţiuni de furt calificat. S-a stabilit că minora a pătruns în locuinţele unor persoane, de unde a sustras bunuri în valoare de 4000 lei. În cursul judeecăţii s-a efectuat o expertiză medico-legală, care a stabilit că minora suferă de debilitate mintală şi că a comis faptele fără discernămînt. Instanţa a luat faţă de minoră, în baza art. 105 Cp., măsura educativă a

218

internării într-un institut medical educativ. Să se arate dacă soluţia este corectă sau nu. Soluţia: Soluţia instanţei este greşită. Întrucât minora a comis fapta fără discernământ, ea nu răspunde penal şi fapta sa nu constituie infracţiune (art.50 C.pen.). Potrivit art.100 alin.1 C.pen., măsurile educative se pot lua numai faţă de minorii care răspund penal, ele fiind consecinţe ale răspunderii penale ale minorilor. Prin urmare, întrucât fapta minorei nu constituie infracţiune, nu se poate dispune nici măsura educativă a internării într-un institut medical educativ. 2. S-a reţinut în fapt că minorul în vârstă de 14 ani şi o zi, pentru a se răzbuna, a aruncat de la o mică distanţă o vergea metalică ascuţită în direcţia victimei, perforându-i cutia craniană şi provocându-i moartea. Din raportul de constatare medico-legală rezultă că minorul are discernământul corespunzător vârstei sale, că funcţiile sale mintale sunt

dezvoltate fără devieri, în raport cu instruirea şi experienţa sa de viaţă, că posibilităţile sale interpretative nu sunt alterate şi că a săvârşit fapta cu discernământ. Să se arate dacă în speţă, minorul răspunde penal. Soluţia: Conform art.99 alin.2 C.pen., în favoarea minorului cu vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani se instituie o prezumţie de lipsă a discernământului. Prezumţia este însă relativă, ceea ce înseamnă că poate fi răsturnată prin dovadă contrară. În speţă s-a făcut această dovadă, reţinându-se că fapta a fost comisă de minor cu discernământ. Prin urmare, întrucât la data comiterii faptei depăşise vâsta de 14 ani şi a acţionat cu discernământ, minorul urma să răspundă penal pentru fapta comisă. 3. S-a reţinut că, în noaptea de 09-10.07.2001, inculpatul A.C. a sustras autoturismul părţii vătămate P.M.T., cu care s-a plimbat prin Bucureşti, deşi nu poseda permis de conducere. Pe soş. Mihai Bravu a produs un accident de circulaţie, intrând în coliziune cu un tramvai şi cu un autoturism parcat regulamentar, după care a încercat să fugă de la locul faptei. În aceeaşi perioadă de timp, inculpatul era cercetat pentru comiterea mai multor furturi de autoturisme pe raza mun. Bucureşti şi conducere fără permis pe drumurile publice. Instanţa a aplicat inculpatului A.C. pedeapsa închisorii de 1 an şi 6 luni şi a luat faţă de el şi măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla pe raza mun. Bucureşti pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei închisorii. Să se arate dacă soluţia instanţei este corectă. Soluţie: Conform art.116 alin.4 C.pen., în cazul infracţiunilor de furt măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi poate fi luată oricare ar fi pedeapsa aplicată, durata sau cuantumul acesteia şi chiar dacă făptuitorul nu a mai fost condamnat anterior pentru alte infracţiuni. În speţă, aceste condiţii sunt îndeplinite.

219

În plus, raţiunea şi finalitatea măsurii de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi este de a preîntâmpina prezenţa inculpatului în localităţi unde manifestările sale antisociale pot găsi teren favorabil. În speţă, inculpatul a comis pe raza mun. Bucureşti fapte grave (furtul autoturismului, conducerea acestuia fără permis, producerea accidentului de circulaţie), fiind suspectat de săvârşirea şi altor asemenea fapte. Prezenţa sa pe raza mun. Bucureşti generează riscul de a comite alte fapte de aceeaşi natură, posibil cu consecinţe mai grave decât cele penrtu care a fost condamnat. Având în vedere aceste împrejurări, luarea măsurii de siguranţă apare ca întemeiată. 4. În speţă, s-a stabilit că inculpatul a sustras de la o fermă agrozootehnică, la date diferite, trei porci în greutate de 50, 60 şi 200 de Kg, pe care i-a pus în căruţa proprie aflată la locul faptei şi cu care apoi i-a transportat la domiciliul său. Să se arate dacă în speţă se impune sau nu confiscarea căruţei.

Soluţia: Conform art.118 alin.1 lit.b) C.pen. sunt supuse confiscării speciale bunurile care au fost folosite, în orice mod, la săvârşirea unei infracţiuni, dacă sunt ale infractorului. Confiscarea acestor bunuri este obligatorie. Prin urmare, întrucât căruţa a fost folosită la săvârşirea infracţiunii de furt şi era proprietatea infractorului, confiscarea acesteia se impune.

§10. Rezumat Legiuitorul român a instituit o vârstă minimă începând cu care minorii răspund penal. Capacitatea penală a minorilor începe la vârsta de 14 ani, dar până la vârsta de 16 ani minorii sunt prezumaţi că nu răspund penal, afară numai de situaţia în care se probează că au săvârşit fapta cu discernământ. Începând cu vârsta de 16 ani, existenţa discernământului este prezumată relativ. Sistemul de sancţionare a infractorilor minori este unul mixt, fiind format – în actualul Cod penal – din măsuri educative şi pedepse. Pedeapsa se aplică numai dacă se apreciază ca luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului. Noul Cod penal menţine regimul sancţionatoriu mixt pentru minori, dar acesta este compus din măsuri educative neprivative de libertate şi măsuri educative privative de libertate. Măsurile de siguranţă sunt sancţiuni de drept penal, cu caracter preventiv, prevăzute de lege, care se iau de către instanţa de judecată faţă de persoanele care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, dar nu neapărat infracţiuni. Scopul măsurilor de siguranţă este de a înlătura o stare de pericol şi de a preîntâmpina săvârşirea faptelor prevăzute de legea penală.

§11. Temă de control Întocmiţi un eseu (minim 2 pagini şi maxim 5 pagini) în care să analizaţi situaţia minorului în dreptul nostru penal.

220

§12. Test de autoevaluare a cunoştinţelor Exemple de subiecte de sinteză 1. Tratamentul penal al infractorilor minori 2. Analizaţi internarea într-un centru de reeducare şi libertatea supravegheată 3. Examinaţi confiscarea specială 4. Analizaţi internarea medicală şi obligarea la tratament medical Exemple de întrebări tip grilă 1. În cazul minorilor infractori: a) nu se pot aplica decât pedepse uşoare şi măsuri de siguranţă; b) nu se pot aplica decât pedepse uşoare; c) se pot aplica atât pedepse, cât şi măsuri educative. 2. Revocarea internării într-un centru de reeducare poate avea loc: a) obligatoriu, dacă minorul a ajuns la majorat; b) facultativ, dacă minorul a executat cel puţin ¼ din sancţiune; c) în cazul în care minorul comite o infracţiune în timpul executării sancţiunii.


221

UNITATEA DE ÎNVǍŢARE 6. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ SAU MODIFICĂ EXECUTAREA PEDEPSEI ORI CONSECINŢELE CONDAMNĂRII Cuprins: §1. Obiective §2. Competenţele unităţii de învăţare §3. Prescripţia executării pedepsei §4. Graţierea §5. Reabilitarea §6. Aplicaţii practice §7. Rezumat §8. Temă de control §9. Test de autoevaluare a cunoştinţelor §10. Bibliografie specifică

§1. Obiective

În cadrul acestei unităţi vor fi prezentate situaţiile în care executarea pedepsei este înlăturată, precum şi cazurile în care cel condamnat se reintegrează, din punct de vedere juridic, în societate.


explicaţi conceptele de cauze care înlătură sau modifică executarea pedepsei ori consecinţele condamnării;

analizaţi graţierea;

analizaţi prescripţia executării pedepsei

prezentaţi reabilitarea de drept şi reabilitarea judecătorească. ...

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare: 1 oră şi 1/2.

§3. Prescripţia executării pedepsei

3.1. Noţiune şi caracterizare

Deşi, de regulă, răspunderea penală şi executarea pedepsei sunt inevitabile, în anumite cazuri justificate este posibil ca executarea pedepsei să fie înlăturată. Într-adevăr, după trecerea unui interval mare de timp în care pedeapsa aplicată nu a fost executată nu mai apare ca fiind necesară executarea pedepsei, deoarece scopul pedepsei a fost atins. Pentru a interveni prescripţia executării pedepsei este necesar ca într-o perioadă mare de timp făptuitorul să nu fi săvârşit infracţiuni întrucât, în caz contrar, termenul de prescripţie a fost întrerupt. Din împrejurarea că făptuitorul nu a mai săvârşit infracţiuni în interiorul termenului de prescripţie se naşte prezumţia că el s-a îndreptat.

222

Prescripţia executării pedepsei este o cauză care înlătură executarea pedepsei datorită trecerii unui interval de timp de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. Prescripţia executării pedepsei nu operează şi în privinţa pedepselor complementare şi nici referitor la măsurile de siguranţă, dar este incidentă asupra pedepselor accesorii. Incidenţa prescripţiei executării pedepsei nu produce nici un efect în ceea ce priveşte existenţa recidivei sau a antecedentelor penale.

3.2. Termenele de prescripţie a executării pedepsei

Termenele de prescripţie a executării pedepsei sunt: a) 20 de ani, când pedeapsa care urmează a fi executată este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de 15 ani; b) 5 ani, plus durata pedepsei ce urmează a fi executată, dar nu mai mult de 15 ani, în cazul celorlalte pedepse cu închisoarea; c) 3 ani, în cazul când pedeapsa este amenda. Termenul de prescripţie a executării pedepsei amenzii aplicate persoanei juridice este de 5 ani. Termenele arătate se socotesc de la data când hotărârea de condamnare a rămas definitivă. În cazul revocării suspendării condiţionate a executării pedepsei sau a suspendării executării pedepsei sub supraveghere, termenul de prescripţie începe să curgă de la data când hotărârea de revocare a rămas definitivă. Măsurile de siguranţă nu se prescriu. În cazul în care pedeapsa supusă prescripţiei este una rezultantă, termenul prescripţiei se apreciază în funcţie de pedeapsa rezultantă. Prescripţia nu împiedică executarea pedepselor principale pronunţate pentru infracţiunile contra umanităţii.

3.3. Întreruperea cursului termenului de prescripţie

Cursul termenului prescripţiei executării pedepsei se întrerupe prin începerea executării pedepsei. Sustragerea de la executare, după începerea executării pedepsei, face să curgă un nou termen de prescripţie de la data sustragerii. Cursul termenului prescripţiei executării se întrerupe şi prin săvârşirea din nou a unei infracţiuni. La aceste reguli, care se menţin, noul Cod penal adaugă şi o prevedere specială, arătând că termenul de prescripţie a executării pedepsei amenzii se întrerupe şi prin înlocuirea obligaţiei de plată a amenzii cu obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii.

3.4. Suspendarea cursului termenului prescripţiei executării pedepsei

Suspendarea prescripţiei constă în oprirea curgerii termenului de prescripţie datorită unor cauze obiective. Cursul termenului prescripţiei executării pedepsei este suspendat în cazurile şi în condiţiile prevăzute în Codul de procedură penală. Prescripţia îşi reia cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare. Cauzele de suspendare a prescripţiei executării pedepsei sunt: a) Cauzele de amânare a executării pedepsei Executarea pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi amânată în următoarele cazuri:

1. când se constată pe baza unei expertize medico-legale că cel condamnat

223

suferă de o boală care îl pune în imposibilitate de a executa pedeapsa. În acest caz, executarea pedepsei se amână până când condamnatul se va găsi în situaţia de a putea executa pedeapsa; 2. când o condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de un an. În aceste cazuri, executarea pedepsei se amână până la încetarea cauzei care a determinat amânarea; 3. când din cauza unor împrejurări speciale executarea imediată a pedepsei ar avea consecinţe grave pentru condamnat, familie sau unitatea la care lucrează. În acest caz, executarea poate fi amânata cel mult 3 luni şi numai o singură dată. b) Cazurile de întrerupere a executării pedepsei Cazurile de întrerupere a executării pedepsei sunt aceleaşi cu cele de amânare a executării pedepsei, diferenţa constând în momentul când intervin. Primele apar în timpul executării pedepsei, iar secundele înainte de începerea executării pedepsei. c) Suspendarea prescripţiei pe durata soluţionării căilor extraordinare de atac Este vorba de revizuire şi de contestaţie în anulare.

§4. Graţierea

4.1. Noţiune şi caracterizare

Graţierea este un act de clemenţă, edictat din raţiuni de politică juridică, prin care se dispune stingerea executării unei sancţiuni de drept penal sau contravenţionale sau a unei părţi din acestea ori prin care se comută o asemenea sancţiune în una mai uşoară. Conform art. 1 din Legea nr. 546/2002: “Graţierea este măsura de clemenţă ce constă în înlăturarea, în total sau în parte, a executării pedepsei aplicate de instanţă ori în comutarea acesteia în una mai uşoară”. Aşadar, graţierea apare ca o iertare a condamnatului de executarea unei sancţiuni sau părţi din aceasta. Ca instituţie juridică, graţierea cuprinde normele care reglementează condiţiile şi efectele graţierii. Graţierea nu se confundă cu amnistia, deşi între acestea există puternice asemănări, care decurg din faptul că ambele sunt acte de clemenţă. O primă deosebire între cele două este aceea că în cazul amnistiei nu se pronunţă o hotărâre de condamnare şi fapta nu este antecedent penal, în timp ce în cazul graţierii (aici avem în vedere graţierea colectivă) fapta constituie antecedent penal şi înscrie în cazierul judiciar. Graţierea constituie o excepţie de la aplicarea normei penale, avându-şi izvorul chiar în ea. Trebuie însă precizat că - în fapt - este o excepţie de la finalitatea normei penale întrucât înlătură executarea pedepselor principale. În primul rând, se poate observa că, de graţiere nu beneficiază cei cărora li s-au aplicat pedepse pentru infracţiuni cu grad sporit de periculozitate (omorul, vătămarea corporală gravă, şantajul, violul, tâlhăria, delapidarea, tortura etc.), precum şi recidiviştii. Pe de altă parte, nu trebuie omis faptul că, întotdeauna a existat o limită maximă a pedepselor aplicate pentru care s-a aplicat graţierea (în Legea nr. 543/2002 graţierea se aplică pedepselor aplicate, dar care nu depăşesc 5 ani), restrângându-se în acest fel sfera de aplicare a măsurii.

În al doilea rând, în funcţie de anumite considerente, graţierea poate privi nu întreaga pedeapsă aplicată, ci numai o parte a ei, iar în unele cazuri are loc o comutare a pedepsei într-una mai uşoară.

224

4.2. Felurile graţierii

A. Graţierea colectivă şi graţierea individuală. În funcţie de determinarea persoanelor cărora li se acordă, graţierea este individuală şi colectivă. Graţierea individuală este acordată unor per-soane determinate, pentru pedepse definitiv stabilite, de către Preşedintele ţării, la cererea persoanelor interesate. Cererea de graţiere indi-viduală, împreună cu actele anexate, se adresează Preşedintelui României şi poate fi făcută de: persoana condamnată, apărătorul ori reprezentantul legal al acesteia; soţul persoanei condamnate, ascendenţii, descendenţii, fraţii, surorile ori copiii acestora, precum şi de aceleaşi rude ale soţului persoanei condamnate. Cererea de graţiere va conţine în mod obligatoriu datele de identificare a persoanei condamnate şi pedeapsa pentru care se solicită graţierea. La cererea de graţiere se anexează, în copie legalizată, hotărârea definitivă de condamnare, certificatul de cazier judiciar şi, după caz, acte de stare civilă, certificate medicale, rapoarte de anchetă socială şi alte acte pe care solicitantul le consideră nece-sare în susţinerea cererii sale. În vederea exercitării prerogativei de graţiere, Preşedintele României poa-te solicita, atunci când socoteşte necesar, avize consultative de la Ministerul Justiţiei sau alte instituţii, care sunt obligate să le înainteze. Prin decret se pot graţia una sau mai multe pedepse. Graţierea individuală se acordă numai pentru pedepse privative de libertate. Nu pot fi graţiate pedepsele deja executate, pedepsele a căror executare nu a început din cauza sustragerii con-damnatului de la executare, con-damnările cu suspendarea executării pedepsei, pedepsele complementare şi cele accesorii. Graţierea individuală nu are efect asupra laturii civile şi asupra măsurilor administrative pronunţate într-o cauză penală. Graţierea individuală poate fi refuzată de către beneficiarul ei atunci când cererea a fost făcută de altă per-soană. Minorii nu pot refuza graţierea în nici o situaţie. Graţierea colectivă se acordă unui număr indeterminat de persoane pentru condamnări de-terminate prin cuantumul pedepselor sau prin infracţiunile pentru care au fost pronunţate. Graţierea colectivă poate avea ca obiect numai pedepse aplicate de instanţă, pentru fapte săvârşite anterior datei prevăzute în legea de graţiere. Atunci când legea de graţiere intră în vigoare înaintea rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, graţierea îşi produce efectele numai de la data rămânerii definitive a hotărârii. În situaţia pluralităţii de infracţiuni pentru care s-au aplicat pedepse ce au fost contopite, obiectul graţierii colective îl constituie pedepsele aplicate pentru fiecare dintre infracţiuni, iar nu pedeapsa rezultantă. Comutarea se poate face numai într-o pedeapsă mai uşoară, prevăzută de Codul penal, şi numai în limitele stabilite de acesta. B. Graţierea totală, graţierea parţială şi graţierea prin comutare. În funcţie de întinderea efectelor, graţierea este totală, prin comutare şi parţială. Graţierea este totală atunci când priveşte pedeapsa principală în integralitatea ei. Graţierea parţială poate privi o parte determinată din pedeapsă, o parte calculată prin raportare la pedeapsă în întregul ei, precum şi restul pedepsei rămase de executat. Graţierea prin comutare constă în înlocuirea unei pedepse cu altă pedeapsă mai uşoară.

C. Graţierea condiţionată şi necondiţionată. În funcţie de instituirea sau nu a unor condiţii, graţierea este condiţionată şi necondiţionată. Graţierea condiţionată este forma graţierii în cazul căreia actul de clemenţă prevede anumite condiţii. Cea mai frecventă condiţie este comportarea corespunzătoare a condamnatului într-un anumit termen. Numai graţierea colectivă poate fi condiţionată. Graţierea necondiţionată este graţierea care se acordă fără condiţii, cu excepţia celor referi-toare la obiectul său şi data săvârşirii faptelor.

225

4.3. Obiectul graţierii

Obiectul graţierii îl constituie pedepsele executorii asupra cărora este incidentă clemenţa. În cazul în care beneficiarul clemenţei a fost condamnat pentru săvârşirea unui concurs de infracţiuni instanţa este obligată să verifice aplicarea graţierii în raport de fiecare infracţiune ce intră în pluralitatea respectivă. Dacă, în urma efectuării acestei operaţiuni una sau mai multe condamnări intră în sfera de aplicare a graţierii, pedeapsa rezultantă se va recalcula, iar în cazul în care rămâne negraţiată numai o pedeapsă, instanţa va aplica această pedeapsă. Pe de altă parte, graţierea nu poate avea ca obiect decât pedepse care nu au fost executate sau considerate ca fiind executate, fie total, fie parţial. Dar, nu interesează dacă executarea este suspendată, amânată, condamnatul este liberat condiţionat etc. Ceea ce are relevanţă este ca executarea pedepsei să nu fie stinsă, deoarece lipseşte obiectul graţierii. Infracţiunile comise în ziua adoptării actului de graţiere nu intră sub aplicarea aces-tuia, dar ea este incidentă referitor la pedepse aplicate posterior intrării în vigoare a legii de graţiere dacă infracţiunile pentru care s-au aplicat au fost săvârşite anterior acestei date. Sub rezerva că actul de clemenţă nu spune altceva, graţierea nu are ca obiect pedepsele comple-mentare, măsurile educative şi nici măsurile de siguranţă.

4.4. Efectele graţierii

Efectele graţierii constau în stingerea executării pedepsei, indi-ferent dacă executarea acesteia a început sau nu. În cazul graţierii pure şi simple, efectul exctinctiv este in-stantaneu, iar în cazul celei con-diţionate efectul are loc în momentul realizării condiţiei. Cu excepţia cazului în care actul de clemenţă ar prevedea contrariul, graţierea produce efecte şi asupra pedepselor care nu se execută datorită incidenţei altor instituţii de drept penal. De asemenea, graţierea produce efecte şi în mod succesiv dacă până la stingerea executării unei pedepse se succed mai multe acte de clemenţă.

§5. Reabilitarea

5.1. Noţiunea şi natura reabilitării

Reabilitarea este o cauză care înlătură consecinţele condamnărilor şi constă în reacceptarea în societate a persoanelor care au săvârşit anumite fapte periculoase pentru valorile sociale, având ca efect înlăturarea oricăror incapacităţi, interdicţii sau decăderii. Reabilitarea este o reinserţie socială deplină a unui fost condamnat. Prin stingerea executării unei pedepse condamnatul nu este reintegrat totalmente în colectivitate deoarece existenţa unei condamnări determină anumite efecte de natură penală şi extrapenală concretizate în anumite interdicţii, decăderi sau incapacităţi.

Efectele de natură penală privesc reţinerea ca antecedent penal. Consecinţele extrapenale afectează anumite drepturi sau libertăţi ale fostului condamnat. Prin instituţia reabilitării societatea îi dă o a doua şansă fostului condamnat, adică de a participa la viaţa socială bucurându-se de situaţia juridică a unei persoane fără condamnare. Aceasta înseamnă că dreptul penal acordă prezumţia de resocializare fostului condamnat. Fără a fi cinici trebuie să precizăm însă că există anumite persoane care nu pot fi resocializate deoarece natura le-a lăsat cu diverse handicapuri. Pe de altă parte, chiar dacă sunt persoane care nu pot fi resocializate reabilitarea este necesară şi utilă deoarece înlătură eventuala frustrare sau autovictimizare a foştilor condamnaţi, iar

226

acceptarea unor interdicţii, incapacităţi sau decăderi perpetue nu este posibilă în societatea modernă pentru că ar echivala cu negarea ştiinţelor care studiază etiologia şi profilaxia criminalităţii. Ca natură juridică reabilitarea este o cauză extinctivă a efectelor penale şi extrapenale determinate de existenţa unei condamnări. Reabilitarea este în acelaşi timp cauză care înlătură consecinţele condamnării, instituţie de drept penal şi măsură de politică penală a statului.

5.2. Felurile reabilitării

Reabilitarea este de două feluri: de drept şi judecătorească.

a) Reabilitarea de drept Reabilitarea de drept are loc fără a fi necesară intervenţia instanţei judecătoreşti, în cazul condamnării la amendă sau la pedeapsa închisorii care nu depăşeşte 1 an, dacă în decurs de 3 ani condamnatul nu a săvârşit nici o altă infracţiune. În reglementarea noului Cod penal, sfera de incidenţă a reabilitării de drept a fost extinsă, astfel că aceasta intervine în cazul condamnării la pedeapsa amenzii, la pedeapsa închisorii, dar care nu depăşeşte 2 ani, precum şi cazul pedepsei cu închisoarea a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere. Termenul în care intervine reabilitarea de drept se menţine la 3 ani. Reabilitarea de drept poate fi constatată şi de instanţa de judecată. În acest caz instanţa verifică îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege, după care pronunţă o hotărâre în constatare.

b) Reabilitarea judecătorească Reabilitarea judecătorească se dispune de instanţa de judecată, în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege. Condamnatul poate fi reabilitat, la cerere, de instanţa judecătorească: a) în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de un an până la 5 ani, după trecerea unui termen de 4 ani, la care se adaugă jumătate din durata pedepsei pronunţate; b) în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani până la 10 ani, după trecerea unui termen de 5 ani, la care se adaugă jumătate din durata pedepsei pronunţate; c) în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, după trecerea unui termen de 7 ani, la care se adaugă jumătate din durata pedepsei pronunţate; d) în cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă comutate sau înlocuite cu pedeapsa

închisorii, după trecerea unui termen de 7 ani, la care se adaugă jumătate din durata pedepsei cu închisoare. Noul Cod penal reduce aceste termene, astfel: a) termen de 4 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, dar care nu depăşeşte 5 ani; b) termen de 5 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani; c) termen de 7 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 sau în cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă, dacă aceasta din urmă a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii; d) termen de 10 ani, în cazul condamnării la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, considerată ca executată în urma graţierii, în urma împlinirii termenului de prescripţie a executării pedepsei sau ca urmare a liberării condiţionate.

227

5.3. Efectele reabilitării

Reabilitarea face să înceteze decăderile şi interdicţiile, precum şi incapacităţile care rezultă din condamnare. Reabilitarea nu are ca urmare obligaţia de reintegrare în funcţia din care făptuitorul a fost scos în urma condamnării ori de rechemare în cadrele permanente ale forţelor armate sau de redare a gradului militar pierdut. De asemenea, reabilitarea nu are efecte asupra masurilor de siguranţă, cu excepţia interzicerii de a se afla în anumite localităţi şi a interdicţiei de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată.

5.4. Anularea reabilitării judecătoreşti Reabilitarea judecătoreasă va fi anulată când după acordarea ei s-a descoperit că cel reabilitat mai suferise o condamnare, care dacă ar fi fost cunoscută, ar fi condus la respingerea cererii de reabilitare.


1. La data de 01.02.1980, instanţa a admis contestaţia la executare formulată de condamnatul N.C., constând că executarea pedepsei de 1 an şi 6 luni închisoare (aplicată acestuia pentru infracţiunea de delapidare) este prescrisă. În motivarea soluţiei, se arată că hotărârea prin care contestatorul a fost condamnat a rămas definitivă la data de 06.03.1973, iar executarea efectivă a pedepsei a început la data de 02.01.1980, dată la care termenul de prescripţie a executării pedepsei se împlinise. Condamnatul a beneficiat de 12 amânări ale executării pedepsei, pentru o durată totală de 6 luni. Arătaţi dacă hotărârea instanţei este legală.

Soluţie: Conform art.126 alin.1 lit.b) C.pen., termenul de prescripţie a executării pedepsei cu închisoarea ce nu depăşeşte 15 ani este de 5 ani plus durata pedepsei ce urmează a fi executată. Prin urmare, în speţă, termenul de prescripţie a executării pedepsei de 1 an şi 6 luni este de 6 ani şi 6 luni. Potrivit art.126 alin.3 şi art.128 alin.2 C.pen., termenul se socoteşte de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, dar se suspendă pe durata amânării executării pedepsei. După încetarea cauzei de suspendare, prescripţia îşi reia cursul.

În consecinţă, în speţă, termenul de prescripţie de 6 ani şi 6 luni a început să curgă la data de 06.03.1973, dar a fost suspendat pentru o durată totală de 6 luni. Durata suspendării se adaugă practic la durata termenului, astfel că acesta urma să se împlinească abia după 7 ani, deci la data de 05.03.1980. Întrucât executarea efectivă a pedepsei a început la data de 02.01.1980, prescripţia executării pedepsei nu operase încă.

2. La data de 31.12.1997, instanţa a admis cererea condamnatului de a se dispune reabilitarea sa judecătorească cu privire la o pedeapsă de 12 ani închisoare, la care fusese condamnat pentru comiterea unei infracţiuni de omor. Executarea pedepsei a început la data de 26.12.1974, iar la data de 26.12.1983 condamnatul a fost liberat condiţionat. Arătaţi dacă hotărârea instanţei este sau nu legală.

Soluţie: Potrivit art.136 C.pen., termenele de reabilitare judecătorească se calculează

228

de la data când a luat sfârşit executarea pedepsei principale sau de la data când aceasta s-a prescris. Pe de altă parte, conform art.61 C.pen., pedeapsa este considerată ca executată la îndeplinirea duratei sale, iar nu la momentul când condamnatul a fost liberat condiţionat. Aşadar, în speţă, termenul de reabilitare de 13 ani (compus, conform art.135 alin.1 lit.c) C.pen., dintr-un termen de 7 ani la care se adaugă jumătate din durata pedepsei, adică 6 ani) trebuia calculat de la data de 25.12.1986, când este considerată executată pedeapsa de 12 ani, şi nu de la data liberării condiţionate. Prin urmare, termenul de reabilitare se împlinea la data de 24.12.1999. În consecinţă, hotărârea instanţei este nelegală.

§7. Rezumat

Cauzele care înlatură executarea pedepsei sunt: prescripţia executării pedepsei şi graţierea. Prescripţia executării pedepsei este o cauză care înlătură executarea pedepsei datorită trecerii unui interval de timp de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, timp în care pedeapsa nu a fost executată. Graţierea este un act de clemenţă, edictat din raţiuni de politică juridică, prin care se dispune stingerea executării unei sancţiuni de drept penal sau contravenţionale sau a unei părţi din acestea ori prin care se comută o asemenea sancţiune în una mai uşoară. Graţierea cunoaşte mai multe forme: graţierea colectivă şi graţierea individuală; graţierea totală, graţierea parţială şi graţierea prin comutare; graţierea condiţionată şi necondiţionată. Reabilitarea este o cauză care înlătură consecinţele condamnărilor şi constă în reacceptarea în societate a persoanelor care au săvârşit anumite fapte periculoase pentru valorile sociale, având ca efect înlăturarea oricăror incapacităţi, interdicţii sau decăderi. Reabilitarea are două forme: de drept şi judecătorească.


1. Întocmiţi un referat (de minim 2 pagini) în care să analizaţi comparativ amnistia şi graţierea. sau 2. Întocmiţi un referat (de minim 2 pagini) în care să analizaţi comparativ prescripţia răspunderii penale şi prescripţia executării pedespei.


Exemple de subiecte de sinteză 1. Prezentaţi comparativ prescripţia răspunderii penale şi prescripţia executării pedepsei 2. Noţiunea şi felurile graţierii 3. Asemănări şi deosebiri între reabilitarea de drept şi reabilitarea judecătorească.

Exemple de întrebări tip grilă:

1. Graţierea colectivă se poate dispune: a) numai de către Preşedintele României; b) numai de către Parlament;

229

c) atât de către Preşedintele României, cât şi de către Parlament.

2. Reabilitarea de drept: a) operează ope legis, fără a fi necesară o cerere în acest sens; b) operează numai la cerere; c) are acelaşi regim juridic ca al reabilitării judecătoreşti.



230

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ OBLIGATORIE: M.A. HOTCA, Drept penal. Partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007; Codul penal al României. BIBLIOGRAFIE GENERALĂ FACULTATIVĂ: T. DIMA, Drept penal. Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007; V. DOBRINOIU, W. BRÂNZĂ, Drept penal. Partea generală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003; M.A. HOTCA, Noul Cod penal şi Codul penal anterior. Aspecte diferenţiale şi tranzitorii (Partea generală), Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009. C. BULAI, B. BULAI - Manual de drept penal – partea generală, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2007; C. MITRACHE, C. MITRACHE, Drept penal român. Partea generală, Universul juridic, Bucureşti, 2008; C. BULAI, C. MITRACHE, Drept penal român – partea generală, Culegere de probleme din practica judiciară, Casa de editură şi presă "Şansa" – SRL, Bucureşti, 1996; FL. STRETEANU, Tratat de drept penal – partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008; I. OANCEA, Drept penal – partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971; V. DONGOROZ şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale Codului penal român – Partea generală, Ed. Academiei, Bucureşti, vol. I, 1969, vol. II 1970; T. VASILIU, G. ANTONIU, S. DANEŞ, G. DĂRÎNGĂ, D. LUCINESCU, V.PAPADOPOL, D. PAVEL, D. POPESCU D. RĂMUREANU, Codul penal al RSR, comentat şi adnotat - Partea generală, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1972; V. DONGOROZ, Drept penal, Bucureşti, 1939; FREDERIC DESPORTES, FRANCIS LE GUNEHEC, Le nouveau droit pénal, Tom I, Droit pénal général, cinquieme edition, 1998

4 Drept Penal Partea Generala I+II (1)

Documents

Transcript of 4 Drept Penal Partea Generala I+II (1)