CONCURENŢA

Concepte-cheie: preţurile de lichidare; ajutoarele de stat; concurenţa loială; concurenţa

neloială acord restrictiv; practică concertată; fuziunile (concentrările); ajutoare de stat

Concepte de bază

Până în anul 1914, relaţiile comerciale dintre state erau întemeiate pe încredere în stabilitatea

politică, în stabilitatea monedelor şi în respectarea de către fiecare ţară a clauzelor tratatelor şi

convenţiile la care erau parte. Aceste condiţii formau cadrul adecvat pentru încheierea de acorduri

comerciale pe termen lung şi pentru susţinerea unor politici tarifare cu adevărat stabile. Înaintea

primului război mondial, reperul liberalizării comerţului internaţional l-au constituit iniţiativa şi

politica liberală a Marii Britanii. După 1919, eforturile de liberalizare au fost centralizate la nivelul

Societăţii Naţiunilor1.

2. Art.81 din T.C.E., devenit, prin Tratatul de la Lisabona, art. 101 din Tratatul privind

funcţionarea Uniunii Europene, prevede că sunt incompatibile cu piaţa comună şi interzise orice

acorduri între întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de întreprinderi şi orice practici concertate care

pot afecta comerţul dintre statele membre şi care au ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea

sau denaturarea relaţiilor comerciale în cadrul pieţei comune şi în special, cele care:

– stabilesc direct sau indirect preţuri de cumpărare sau de vânzare sau orice alte condiţii de

tranzacţionare;

– limitează sau controlează producţia, comercializarea, dezvoltarea tehnică sau investiţiile;

– împart pieţele sau sursele de aprovizionare;

– aplică, în raporturile cu partenerii comerciali, condiţii inegale la prestaţii echivalente, creând

astfel acestora un dezavantaj concurenţial;

– condiţionează încheierea contractelor de acceptarea de către parteneri a unor prestaţii

suplimentare, care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanţele comerciale, nu au legătură cu

obiectul acestor contracte.

Acordurile sau deciziile arătate mai sus, sunt nule de drept conform art. 101 alin. (2) din Tratatul

privind funcţionarea Uniunii Europene.

Nu toate acordurile sau categoriile de acorduri dintre întreprinderi, deciziile sau categoriile de

decizii ale asocierilor de întreprinderi, practicile concertate sau categoriile de practici sunt interzise.

Atunci când acestea contribuie la îmbunătăţirea producţiei sau distribuţiei de produse, ori la

promovarea progresului tehnic sau economic asigurând totodată consumatorilor o parte echitabilă din

beneficiul obţinut şi care:

- nu impun întreprinderilor în cauză restricţii care nu sunt indispensabile pentru atingerea acestor

obiective;

- nu oferă întreprinderilor posibilitatea de a elimina concurenţa în ceea ce priveşte o parte

semnificativă a produselor în cauză.

Politica în domeniul concurenţei se referă la comportamentul pe piaţă al agenţilor economici şi

include măsurile relevante privind concurenţa pe piaţă, respectiv, politica comercială, politicile de

reglementare, măsurile adoptate de către guverne cu privire la politicile anticoncurenţiale ale firmelor

atât din domeniul privat, cât şi din cel public2.

Preţurile de lichidare a concurenţei sunt practici care urmăresc acapararea şi monopolizarea

pieţei prin eliminarea concurenţei pe baza practicării unor preţuri sub costurile de producţie.3

1 Eugen Ghiorghiţă, Industrializare şi comerţ exterior în România interbelică, Editura Fundaţiei România

de Mâine, Bucureşti, 2002, p. 9. 2 Cf. Marius Profiroiu, Irina Popescu, Politici europene, Editura „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 2003, p.

83. 3 Idem, p. 86.

Ajutoarele de stat (publice). Comisia şi Curtea de Justiţie le-au definit ca fiind orice ajutor

provenind de la stat sau alte entităţi publice sau orice ajutor acordat de autorităţi - locale sau regionale.

Concurenţa loială constă în folosirea nediscriminatorie a instrumentelor competiţiei în

condiţiile accesului liber pe piaţă şi a posibilităţii de cunoaştere a mijloacelor de reglementare a

relaţiilor de vânzare-cumpărare4.

Concurenţa neloială constă în folosirea de mijloace incorecte, cum sunt acordarea de stimulente

agenţilor economici în scopul pătrunderii şi menţinerii pe o piaţă.

Reglementarea comunitară a concurenţei

Regulile concurenţiale au fost stabilite pentru crearea unui „sistem care să asigure o concurenţă

nedistorsionată pe piaţa internă” (art. 3 alin. 1 g) al Tratatului CE). Aceste reguli vizează:

– combaterea monopolizării prin acorduri protecţioniste, acorduri restrictive şi fuziuni practicate

de societăţi;

– abuzul de poziţie dominantă constând în exploatarea unor societăţi în defavoarea altora;

– ajutoarele de stat.

Regulile comunitare privind combaterea monopolizării. Art. 81 al Tratatului CE, devenit art.

101 în Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, ca urmare a modificărilor aduse prin Tratatul

de la Lisabona interzice acordurile, deciziile şi practicile concertate între societăţile comerciale dacă

acestea „pot afecta comerţul dintre Statele Membre şi care au ca obiect sau efect prevenirea,

restricţionarea sau distorsionarea concurenţei în interiorul pieţei comune”.

Un acord restrictiv este cel încheiat între două sau mai multe societăţi prin care acestea convin

să adopte un anumit tip de comportament care să ocolească regulile şi efectele unei concurenţe libere

pe piaţă.

Practica concertată are o intensitate mai scăzută decât acordul restrictiv şi constă în

coordonarea dintre societăţile comerciale. Nu este o manifestare de voinţă clar exprimată, ci o

coordonare de fapt a strategiilor comerciale. Sunt interzise acordurile verticale şi orizontale care

stabilesc preţuri în mod direct sau indirect, acorduri asupra condiţiilor de vânzare, acorduri care

izolează anumite sectoare de piaţă, acorduri asupra cotelor de producţie sau distribuţie, acorduri de

împărţire a pieţei, boicoturi colective, acorduri care duc la discriminarea altor comercianţi.

Abuzul de poziţie dominantă este interzis de art. 82 al Tratatului CE devenit art. 102 în

Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. Orice abuz de poziţie dominantă al uneia sau mai

multor întreprinderi în interiorul pieţei interne sau într-un segment important al acesteia va fi interzis

ca fiind incompatibil cu piaţa internă, atâta timp cât afectează comerţul dintre statele membre.

Abuzul de poziţie dominantă se realizează prin obstrucţionarea concurenţei, pe piaţa pe care

acţionează, de către o societate comercială puternică economic. Curtea de Justiţie Europeană a definit

abuzul de poziţie dominantă ca „o poziţie de putere economică pe care o deţine o întreprindere şi care

îi permite să afecteze concurenţa efectivă de pe o piaţă faţă de concurenţii, clienţii şi, în ultima

instanţă, faţă de consumatorii săi”.

Sunt considerate abuzuri de putere dominantă: impunerea directă sau indirectă de preţuri sau

condiţii comerciale incorecte; limitarea producţiei, a pieţei sau dezvoltării tehnologice în detrimentul

consumatorilor; efectuarea de tranzacţii echivalente în condiţii diferite pentru părţi diferite; forţarea

celorlalte părţi din contract să accepte obligaţii suplimentare necuprinse în contract.

Deoarece art. 82 al Tratatului CE nu defineşte abuzul de poziţie dominantă, ci doar îl

exemplifică, Curtea de Justiţie Europeană a arătat că acesta este un concept obiectiv, constând în

„recurgerea la metode diferite de acelea care creează condiţiile unei concurenţe normale între

produse şi servicii pe baza tranzacţiilor operatorilor comerciali”.

Pe lângă formele de practici abuzive principale, enunţate chiar în Tratatul CE, Comisia şi Curtea

de Justiţie au identificat şi alte forme de practici abuzive: discriminarea prin preţuri stabilite pe zone

geografice; returnarea unor sume pentru fidelitate care împiedică clienţii să deţină produse de la

furnizorii concurenţi; reducerea preţurilor în scopul eliminării concurenţei, refuzul nejustificat al

furnizării ce poate duce la eliminarea concurenţei, refuzul acordării de licenţe.

4 Idem, p. 82.

Prevederile art. 82 din TCE au fost modificate prin Tratatul de la Lisabona, acestea regăsindu-se

la art. 102 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. Prevede că „este incompatibilă cu piaţa

internă şi interzisă, în măsura în care poate afecta comerţul dintre statele membre, folosirea în mod

abuziv de către una sau mai multe întreprinderi a unor poziţii dominante deţinute pe piaţa internă sau

pe o parte a acesteia”. Tot aici sunt prevăzute şi acţiunile care pot constitui practici abuzive, după

cum urmează:

„a) impunerea, direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau de cumpărare sau altor condiţii de

tranzacţionare inechitabile;

b) limitează producţia, comercializarea sau dezvoltarea tehnică în dezavantajul consumatorilor;

c) aplicarea în raporturile cu partenerii comerciali a unor condiţii inegale la prestaţii echivalente,

creând astfel un dezavantaj concurenţial;

d) condiţionarea încheierii contractelor de acceptare de către parteneri a unor prestaţii

suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanţele comerciale, nu au legătură cu

obiectul acestor contracte.”

Comisia veghează la respectarea normelor privind concurenţa. La cererea unui stat membru sau

din oficiu şi în cooperare cu autorităţile competente ale statelor membre, Comisia învestighează

presupusele cazuri de încălcare a principiilor care asigură libera concurenţă. Atunci când constată o

încălcare, Comisia propune măsuri adecvate pentru încetarea ei. Atunci când încălcarea nu încetează,

Comisia constată încălcarea printr-o decizie motivată, pe care o poate publica, şi poate autoriza statele

membre să ia măsurile necesare pentru remedierea situaţiei. În ultimă instanţă este sesizată Curtea

Europeană de Justiţie care aplică sancţiuni.

Întreprinderile care au sarcina de a gestiona serviciile de interes economic general sau care

prezintă caracter de monopol fiscal, se supun normelor T.C.E. şi regulilor de concurenţă, în măsura în

care aplicarea acestor norme nu împiedică în drept sau în fapt, îndeplinirea misiunii speciale care le-a

fost în credinţată.

Fuziunile (concentrările). Interzicerea acestei practici anticoncurenţiale îşi are temeiul în

art. 81, 82, 85 şi 235 din Tratatul CE.

Regulamentul 4064/89 privind controlul concentrărilor dintre întreprinderi prevede că: este

„incompatibilă cu piaţa internă orice concentrare la nivel comunitar care creează sau consolidează o

poziţie ca rezultat al căreia este afectată concurenţa efectivă pe piaţa internă sau pe o porţiune

importantă a acesteia”.

Dimensiunea unei societăţi poate fi definită fie prin definirea unui prag la nivel european, fie

prin definirea unor praguri naţionale diferite.

Sunt două ipoteze de definire:

1) Prima ipoteză are drept criterii:

– o cifră de afaceri combinată la nivel internaţional de cel puţin 5 miliarde euro;

– cel puţin două dintre societăţile comerciale în cauză să aibă la nivel comunitar o cifră de

afaceri de minimum 250 milioane euro;

– fiecare dintre aceste societăţi să genereze mai mult de două treimi din cifra de afaceri la nivel

comunitar într-un stat membru.

2) A doua ipoteză are drept criterii:

– o cifră de afaceri combinată la nivel internaţional de cel puţin 2,5 miliarde euro;

– o cifră de afaceri de peste 100 milioane euro în fiecare din cel puţin trei State Membre;

– individual, pentru cel puţin două dintre societăţile comerciale respective o cifră de afaceri de

minimum 25 milioane euro în fiecare din cele trei State Membre şi peste 100 milioane euro în întreaga

comunitate.

Ajutorul de stat

Realizarea unei pieţe unice a Uniunii Europene a fost principalul obiectiv al Tratatului de la

Roma. Pe lângă cele patru libertăţi fundamentale, respectiv, libera circulaţie a mărfurilor, libera

circulaţie a capitalurilor, libera circulaţie a serviciilor şi libera circulaţie a persoanelor, libera

concurenţă joacă un rol hotărâtor în realizarea unei economii de piaţă funcţionale.

Mai mult chiar, se apreciază că principalul beneficiar al liberei concurenţe eset cetăţeanul, în

tripla sa calitate de consumator, de participant la piaţa forţei de muncă şi de acţionar.

Doctrinele economice au formulat diverse puncte de vedere cu privire la posibilitatea,

necesitatea, eficienţa şi rolul benefic al intervenţiei statului în economie. În funcţie de rolul

intervenţionist sau neintervenţionist al statului în economie, doctrinarii apreciază şi categorisesc

finanţele publice ale unui stat în finanţe publice clasice şi finanţe publice moderne.

În aceste condiţii este firească reglementarea comunitară a mediului concurenţial. Tratatul asupra

Uniunii Europene prevede că statele membre trebuie să adopte o politică economică în concordanţă cu

principiile economiei de piaţă, deschisă, bazată pe concurenţă loială. Şi pentru ca statele să nu

intervină şi să denatureze climatul concurenţial, art. 87 din Tratatul Comunităţilor Europene prevede:

„va fi considerat incompatibil cu piaţa comună orice ajutor acordat de un stat membru din resursele

de stat, sub orice formă, care distorsionează sau ameninţă să distorsioneze concurenţa prin

favorizarea anumitor întreprinderi sau producţia anumitor bunuri atâta timp cât afectează comerţul

dintre Statele Membre”.

Legislatorul comunitar nu a făcut o enumerare, nici măcar exemplificativă, a ajutoarelor de stat

care fac obiectul acestei interdicţii, ci s-a mărginit a fixa elementele caracteristice esenţiale ce servesc

la identificarea lor, respectiv:

a) ajutorul să fie acordat de un stat membru sau din resurse de stat, indiferent de formă;

b) ajutorul să ameninţe să distorsioneze concurenţa prin favorizarea anumitor întreprinderi sau a

producţiei anumitor bunuri;

c) ajutorul să afecteze comerţul între statele membre.

Prin Legea nr. 20/1993, România a ratificat Acordul European instituind o Asociere între

România pe de o parte, Comunităţile Europene şi Statele membre ale acestora, pe de altă parte, intrat

în vigoare la 1 februarie 1995 (M. Of. nr. 73/12.04.1993). Art. 69 al acestui acord condiţionează

integrarea economică a României în Comunitate de armonizare a legislaţiei sale cu cea a Comunităţii.

Art. 70 al aceluiaşi Acord stabilea domeniile în care, în special, se va extinde armonizarea, printre

acestea aflându-se şi regulile de concurenţă.

Art. 64 paragraful 1 pct. 1 al Acordului prevedea că unt incompatibile cu buna sa funcţionare, în

măsura în care ele pot afecta comerţul între România şi Comunitate, orice ajutor public care

distorsionează sau ameninţă să distorsioneze concurenţa prin favorizarea anumitor întreprinderi sau a

producţiei anumitor mărfuri. Paragrafele 3 şi 4 ale art. 64 din Acord mai prevedeau că, în scopul

aplicării prevederilor paragrafului 1 pct. (iii), în perioada primilor cinci ani după intrarea în vigoare a

Acordului, orice ajutor public acordat de România va fi evaluat luându-se în considerare că România

va fi considerată o regiune identică regiunile Comunităţii descrise în art. 92 (lit.a) al Tratatului

instituind Comunitatea Economică Europeană, Consiliul de Asociere urmând a decide, ţinând cont de

situaţia economică din România, dacă perioada respectivă va fi extinsă pentru o nouă perioadă de cinci

ani5. Fiecare parte urma să asigure transparenţa în domeniul ajutorului public.

Din prevederile Acordului European de Asociere rezultau două obligaţii concrete pentru statul

român:

1) să ia măsuri de armonizare a legislaţiei sale cu legislaţia Comunităţii (acum Uniunii

Europene);

2) să ia măsuri legislative pentru a interzice orice ajutor public care distorsionează sau ameninţă

să distorsioneze concurenţa prin favorizarea anumitor întreprinderi sau a producţiei anumitor mărfuri,

acestea fiind declarate incompatibile cu buna funcţionare a Acordului.

În îndeplinirea acestor obligaţii, în cadrul măsurilor de armonizare legislativă, a fost adoptată

Legea nr. 143/1999 privind ajutorul de stat, care a fost modificată şi completată prin Ordonanţa de

Urgenţă nr. 97/2004, în aplicarea căreia au fost emise o serie de acte normative subsecvente despre

care vom face vorbire în continuare.

Deşi, aparent, reia definirea din Tratatul de la Roma a ajutorului de stat, Legea nr. 143/1999

conţinea o nuanţare aparent minoră, făcând dintr-o condiţie cumulativă, una alternativă. Astfel,

ajutorul de stat era definit ca „orice măsură de sprijin acordată de către stat sau de către unităţile

administrativ-teritoriale ori de alte organisme care administrează surse ale statului sau ale

colectivităţilor locale, indiferent de formă, care distorsionează sau ameninţă să distorsioneze

5 Prin Decizia nr. 2/2000 a Consiliului de asociere, s-a extins perioada pe încă 5 ani.

concurenţa prin favorizarea anumitor întreprinderi, a producţiei anumitor bunuri, a prestării anumitor

servicii sau care afectează comerţul dintre România şi statele membre ale Uniunii Europene, fiind

considerat incompatibil cu un mediu concurenţial normal”.

Este lesne de observat că art. 87 din Tratatul de la Roma condiţionează incompatibilitatea de

afectarea comerţului între statele membre. Legea nr. 143/1999 privind ajutorul de stat a introdus

conjuncţia sau înaintea condiţiei afectării comerţului dintre România şi statele membre ale Uniunii

Europene deoarece s-a vrut să constituie sediul materiei pentru reglementarea în dreptul naţional a

relaţiilor comerciale interne şi, în acelaşi timp, şi a relaţiilor comerciale externe cu parteneri din statele

membre ale Uniunii Europene.

În plan naţional, înainte de aderare a României la Uniunea Europeană, erau aplicabile

prevederile Legii nr. 143/1999, care stabileau incompatibile ajutoarele de stat care distorsionează sau

ameninţă să distorsioneze concurenţa prin favorizarea anumitor întreprinderi, de a produce anumite

bunuri sau de a presta anumite servicii.

În planul relaţiilor comerciale cu statele membre ale Uniunii Europene au fost aplicabile

prevederile din Acordul European de Asociere dintre Comunităţile Europene şi statele membre pe de o

parte, şi România, pe de altă parte, acesta fiind ratificat de România prin Legea nr. 20/6aprilie 1993.

Cu privire la aplicarea în timp a prevederilor comunitare, aşa cum am arătat, se disting două

etape:

– până la aderarea României la Uniunea Europeană, perioadă în care s-a aplicat Acordul

European de Asociere;

– după aderare, perioadă în care se aplică reglementările comunitare. Tratatul privind aderarea

Republicii Bulgariei şi României la Uniunea Europeană, semnat la Luxemburg la 25 aprilie 2005, ratificat

de România prin Legea nr. 157/24 mai 2005 (M.Of. nr. 385 din 6 mai 2005), prevede că Bulgaria şi

România devin părţi la Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa şi la Tratatul de instituire a

Comunităţii Europene a Energiei Atomice, astfel cum sunt acestea modificate sau completate [art. 1 alin.

(2)].

Forma şi scopul ajutorului, precum şi motivul acordării ajutorului sunt irelevante.

Art. 87 al Tratatului CE prevede o serie de excepţii, considerate compatibile cu piaţa internă a

Uniunii:

– ajutorul de stat cu caracter social dat consumatorilor individuali sub garanţia nediscriminării

legate de originea produselor în cauză;

– ajutorul dat pentru repararea daunelor produse de dezastre naturale sau în situaţii excepţionale;

– ajutorul acordat zonelor din Germania afectate de divizarea ţării, după reunificarea acesteia.

Comisia Europeană a mai declarat ca fiind compatibile cu piaţa internă:

– ajutorul pentru promovarea dezvoltării anumitor activităţi sau regiuni;

– ajutorul pentru promovarea executării unui proiect important de interes european sau de

remediere a unor perturbări grave în economia statelor membre;

– ajutorul pentru promovarea culturii şi conservarea patrimoniului;

– alte categorii de ajutoare specificate de Consiliul UE.

Art. 87 alin. (1) din Tratatul de la Roma s-a mărginit să fixeze criteriile de recunoaştere a

ajutorului public incompatibil cu piaţa comună, fără să-l definească şi fără să enumere, măcar

exemplificativ, aceste ajutoare. Această sarcină de identificare a revenit instituţiilor comunitare. Nici

Curtea Europeană de Justiţie nu a definit conceptul, afirmând doar că acesta „trebuie înţeles într-un

sens mai larg decât noţiunea de subvenţie, deoarece cuprinde nu numai beneficii pozitive cum ar fi

subvenţiile, dar şi intervenţii care, sub diverse forme, pot reduce obligaţiile financiare cuprinse în

bugetul agentului economic şi care, fără a fi totuşi subvenţii în sensul strict al cuvântului, au un

caracter asemănător şi acelaşi efect”.6

Ajutorul de stat, potrivit legii române, putea îmbrăca două forme [art. 2 alin. (5) – (7)]:

– forma unei scheme de ajutor de stat care este un sistem pe baza căruia pot fi acordate alocări

specifice individuale întreprinderilor definite în mod general şi abstract sau orice sistem care nu este

legat de un anume proiect şi poate fi acordat uneia sau mai multor întreprinderi pentru o perioadă de

timp nedeterminată sau într-un cuantum nedeterminat;

6 Curtea Europeană de Justiţie, cazul 30/59.

– forma ajutorului individual, care este orice alt ajutor decât cel acordat pe baza unei scheme de

ajutor.

Mai mult, în lege, într-o enumerare exemplificativă, erau prevăzute la art. 2 alin. (8) şi modalităţi

de acordare a ajutorului de stat. Acestea sunt atât prestaţii pozitive şi prestaţii negative.

Prestaţiile pozitive pot să fie atât sub forma unui venit în bani (subvenţii), acordarea de garanţii

de către stat, de către autorităţi publice centrale sau locale ori de către alte organisme care

administrează surse ale statului sau ale colectivităţilor locale, în condiţii preferenţiale, sau participări

cu capital ale statului, ale autorităţilor publice centrale sau locale ori ale altor organisme care

administrează surse ale statului sau ale colectivăţilor locale, dacă rata profitului acestor investiţii este

mai mică decât cea normală, anticipată de către un investitor privat prudent.

Această din urmă modalitate poate fi privită şi ca o prestaţie pozitivă şi ca una negativă – o

renunţare la venituri. Este de observat criteriul investitorului privat prudent. Exprimăm opinia că

statul, asemenea unei companii puternice, interesată mai mult de profitul pe termen mediu sau lung,

poate să achiziţioneze participaţii la agenţi economici care la momentul achiziţiei au o rată a profitului

mai mică decât cea apreciată a fi normală. Un astfel de sprijin, acordat pe fondul inexistenţei unor

măsuri de restructurare sau reorientare a agentului economic, nu corespunde criteriului investitorului

privat prudent.

Ce se întâmplă atunci când statul este acţionar la întreprinderile pe care le controlează?

Considerăm că, atât timp cât nu îşi asumă mai mult decât cota sa parte de efort, statul nu se află în

situaţia ajutorului de stat incompatibil, el acţionând într-o situaţie normală de piaţă.

Prestaţiile negative pot să îmbrace mai multe modalităţi dar toate sunt renunţări la venituri –

certe sau posibile. Sunt astfel de modalităţi: anularea de datorii sau preluarea pierderilor, exceptări,

reduceri sau amânări de la plata taxelor impozitelor, renunţarea la venituri normale de pe urma

fondurilor publice, inclusiv acordarea de împrumuturi cu dobânzi preferenţiale, reduceri de preţ la

bunurile furnizate şi la serviciile prestate de către autorităţi publice centrale sau locale, inclusiv

vânzarea unor terenuri aparţinând domeniului privat al statului sau autorităţilor publice locale sub

preţul pieţei.

Este dificil de apreciat când vânzările de stat se fac sub preţul pieţei. Dacă vânzarea se face

printr-o licitaţie deschisă, preţul obţinut este rezultatul normal al jocului pieţei. Comisia Europeană

acceptă chiar preţurile stabilite în urma evaluărilor făcute de experţi independenţi. Privatizările nu

trebuie să fie modalităţi indirecte de ajutor de stat către firmele dobânditoare. Dar şi în acest caz, un

preţ inferior obţinut printr-o licitaţie deschisă şi necondiţionată nu poate fi tratat decât tot ca un

rezultat normal al jocului pieţei.

După modelul reglementării comunitare, şi legea română distingea între ajutor existent şi ajutor nou.

Distincţia între ele este importantă din punctul de vedere al regimului lor juridic. Art. 88 alin. (1) din

Tratatul de la Roma prevede că „în cooperare cu statele membre, Comisia va supraveghea permanent toate

sistemele de ajutor existente în aceste state. Ea va propune acestora măsurile corespuzătoare necesare

pentru dezvoltarea progresivă sau pentru funcţionarea pieţei comune”. Prevederea era reluată şi în art. III

168 din Constituţia pentru Europa. În Legea nr. 143/1999, la art. 3, se face definirea ajutorului existent prin

prevederea condiţiilor pe care acesta trebuie să le îndeplinească, respectiv: a) să existe înainte de intrarea în

vigoare a legii; b) să fi fost autorizat de Consiliul Concurenţei; c) Consiliul Concurenţei să nu fi luat în

termenul legal una din deciziile prevăzute în legea în cauză (Legea nr. 143/1999); d) să fie un ajutor de stat

pentru care a expirat termenul de prescripţie de 10 ani aplicabil în materie. Măsurile despre care se face

vorbire la lit. c), prevăzute în Legea nr. 143/1999, sunt recuperarea, rambursarea sau suspendarea ajutorului

ilegal şi a ajutorului interzis.

Ajutorul ilegal şi ajutorul interzis sunt alte concepte decât ajutorul incompatibil. Atât Tratatul de

la Roma, cât şi Legea privind ajutorul de stat, stabilesc ajutoare compatibile cu piaţa comună

(respectiv, cu mediul concurenţial şi ajutoare care pot fi considerate compatibile cu piaţa comună,

respectiv, cu mediul concurenţial.

Ajutorul ilegal este, în legea română, ajutorul de stat, altul decât unul existent; nu contează dacă

este compatibil sau incompatibil cu mediul concurenţial sau exceptat de la obligaţia notificării care:

– fie a fost acordat fără să fie autorizat de către Consiliul Concurenţial;

– fie a fost acordat după ce a fost notificat, dar înainte de emiterea unei decizii de către Consiliul

Concurenţei în termen legal.

Revenind la condiţiile de identificare a ajutorului de stat incompatibil cu Piaţa Comună,

respectiv, cu un mediu concurenţial normal, în afara surselor de provenienţă analizate mai sus,

celelalte două condiţii privesc distorsionarea sau ameninţarea de distorsionare a concurenţei şi

afectarea comerţului între statele membre.

Din formularea legii, reiese cu claritate că nu este obligatoriu să se producă o distorsionare a

concurenţei, fiind suficient să se producă orice simplă ameninţare. Ajungerea la acest rezultat trebuie

să se producă prin favorizarea anumitor întreprinderi sau producţiei anumitor bunuri, cerinţă denumită

în doctrină a specificităţii sau selectivităţii ajutorului de stat. Curtea Europeană de Justiţie a decis în

sensul că, în cazul schemelor generale de ajutor se consideră că o măsură este specifică atunci când

ajutorul de stat, fie din punct de vedere conceptual, fie prin aplicare, duce sau poate să ducă în

practică la favorizarea anumitor întreprinderi. Astfel, în cazul 295/97 al Tribunalului de Primă Instanţă

al Curţii Europene de Justiţie7, s-a considerat că aplicarea unui sistem care derogă de la regulile de

dreptcomun privind insolvenţa, în beneficiul unor întreprinderi industriale mari aflate în dificultate, cu

datorii mari, în special către creditorii publici, constituie ajutor de stat incompatibil atunci când se

stabileşte că întreprinderea a avut permisiunea să continue comerţul chiar dacă aplicarea regulilor de

drept comun privind insolvenţa nu i-ar fi permis sau dacă a beneficiat de unul sau mai multe avantaje

precum o garanţie de stat, o rată redusă de taxe, scutirea de facto de datorii publice, în totalitate sau în

parte, care nu ar fi putut să fie solicitate, conform normelor de drept comun, de către o altă

întreprindere aflată în insolvenţă.

Cea de-a treia condiţie este cea a afectării comerţului fie în plan comunitar, fie în planul relaţiilor

comerciale interne. Prin Decizia Comisiei Europene din 15.11.1988, S.A. Belgian Shel, s-a decis, în

sensul că măsura este de natură să afecteze comerţul dacă se consolidează poziţia de piaţă a unui agent

economic comparativ cu alţi agenţi economici care concurează în comerţul intracomunitar. Prin

urmare, nu este o condiţie necesară ca întreprinderea favorizată să desfăşoare operaţiuni de comerţ

exterior pentru că ea este totuşi într-o poziţie mai avantajoasă faţă de concurenţii externi care ar

încerca să intre pe piaţa statului în cauză.

Din jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie

privind concurenţa

Cazul: Metro S.B. & CO. KG vs. Comisia &SABA, nr. 26\76, octombrie 1977

Situaţia de fapt

Speţa are la bază întrebarea formulată de un tribunal din Germania în privinţa condiţiilor impuse

în cadrul unui sistem de distribuţie selectivă pentru ca acesta să fie considerat acceptabil de către

Comisie. Această întrebare a fost pusă în cadrul unui litigiu între societatea Metro, în calitate de

reclamant, şi societatea Cartier. Aceasta din urmă a instituit un sistem de distribuţie selectivă a

ceasurilor sale, considerate produse de lux. Societatea Metro nu se afla printre distribuitorii acceptaţi,

ci îşi achiziţiona ceasurile Cartier prin intermediari independenţi şi le vindea în garanţie Cartier.

Aceasta din urmă refuza, însă, să acorde garanţia, care era rezervată cumpărătorilor de le distribuitorii

din cadrul reţelei.

Dreptul aplicabil:

Articolul 818 TCE: interzicerea concentrărilor de întreprinderi; noţiunea de concurenţă

eficace (workable competition); sisteme de distribuţie selectivă

7 Apud Ocatvian Matache, Drept comunitar, Editura All Beck, Bucureşti, ediţia a IV-a, p. 367.

8 „Sunt incompatibile cu Piaţa Comună şi, deci, interzise toate acordurile între întreprinderi, toate deciziile

asociaţiilor de întreprinderi şi toate practicile concertate care sunt susceptibile să afecteze comerţul între statele

membre şi care au ca obiect sau efect să împiedice, să restrângă sau să dăuneze liberei concurenţe în interiorul

Pieţei Comune şi, în special:

a) fixarea directă sau indirectă a preţurilor de cumpărare sau de vânzare sau alte condiţii ale vânzării;

b) limitarea sau controlul producţiei, desfacerii de mărfuri, dezvoltării tehnice sau investiţiilor;

c) repartizarea pieţelor sau a surselor de aprovizionare;

d) aplicarea partenerilor comerciali de condiţii inegale pentru prestaţii echivalente;

Soluţia şi principiile degajate de CJCE

1. Noţiunea de concurenţă eficace (workable competition)

„Noţiunea de liberă concurenţă folosită la art. 3 şi 81 vizează existenţa unei concurenţe eficace

pe piaţă, adică a unui grad de concurenţă necesar pentru a fi respectate exigenţele fundamentale şi

obiectivele Tratatului, în general, şi în special cele vizând crearea unei pieţe unice.

Aceasta permite ca natura şi intensitatea concurenţei să varieze în funcţie de produsele sau

serviciile în cauză şi de structura economică a pieţelor sectoriale vizate”.

2. Sisteme de distribuţie selectivă

Comisia a recunoscut că sistemele de distribuţie selectivă nu cad sub incidenţa interdicţiei

conţinute la art. 81, paragraful 1, din Tratatul C.E., cu condiţia ca selectarea vânzătorilor să se facă în

funcţie de criterii obiective, calitative, ca, de exemplu, calificarea profesională a vânzătorilor şi a

personalului acestora. Aceste criterii trebuie fixate în mod uniform faţă de toţi posibilii vânzători şi

aplicate fără discriminare.

Cazul: Continental Can vs. Comisia nr. 6\72, 21 februarie 1973

Situaţia de fapt

Societatea Continental Can solicită anularea deciziei Comisiei prin care s-a constatat violarea art.

82 din Tratat referitor la abuzul de poziţie dominantă, de către societatea menţionată, prin

achiziţionarea printr-un intermediar, a 80% din acţiunile şi obligaţiile unei societăţi concurente.

Dreptul aplicabil:

Articolul 829 TCE: abuzul de poziţie dominantă

Soluţia şi principiile degajate de CJCE

1. Pentru a contraveni prevederilor Tratatului, o poziţie dominantă trebuie exploatată abuziv,

deci nu este ilicită prin simpla sa existenţă. Enumerarea din alin. 2 art. 82 nu este limitativă. Contravin

regulilor concurenţei atât practicile susceptibile să provoace un prejudiciu imediat consumatorilor, dar

şi cele care le cauzează acestora un prejudiciu prin atingerea adusă structurilor de concurenţă efectivă.

2. Constituie abuz de poziţie dominantă consolidarea poziţiei pe piaţă a unei întreprinderi aflate

deja în poziţie dominantă, astfel încât gradul de dominaţie atins limitează substanţial concurenţa, adică

nu lasă să subziste decât întreprinderi dependente în comportamentul lor concurenţial de întreprinderea

dominantă.

Cazul: United Brands vs. Comisia, nr. 27\76, 14 februarie 1978

Situaţia de fapt Prin această speţă se solicită, de către societatea United Brands Co şi de către reprezentantul său

în Olanda, societatea United Brands Continental Bv, anularea deciziei Comisiei prin care se constată

încălcarea art. 82 al TCE de către cele două societăţi.

e) condiţionarea încheierii unor contracte de acceptare de către parteneri a unor prestaţii suplimentare care

nu au legătură cu obiectul acestor contracte”. 9 „Este incompatibilă cu Piaţa Comună şi interzisă, în măsura în care afectează sau riscă să afecteze

comerţul dintre statele membre, exploatarea abuzivă de către una sau mai multe întreprinderi a unei poziţii

dominante pe Piaţa Comună sau pe o parte substanţială a acesteia.

Aceste practici pot să fie, în special, următoarele:

a. fixarea directă sau indirectă a preţurilor de cumpărare sau de vânzare sau alte condiţii ale vânzării;

b. limitarea producţiei, desfacerii de mărfuri, dezvoltării tehnice sau investiţiilor;

c. aplicarea partenerilor comerciali de condiţii inegale pentru prestaţii echivalente;

d. condiţionarea încheierii unor contracte de acceptare de către parteneri a unor prestaţii suplimentare care

nu au legătură cu obiectul acestor contracte”.

Dreptul aplicabil:

Articolul 82 TCE - abuzul de poziţie dominantă

Soluţia şi principiile degajate de CJCE 1. Determinarea pieţei unui produs: pentru ca un produs să poată fi considerat ca făcând obiectul

unei pieţe distincte de cea a altor produse, Curtea examinează dacă produsul în cauză poate fi

individualizat prin caracteristici proprii faţă de alte produse similare, astfel încât nu sunt substituibile

şi nu se află în concurenţă cu acestea. Este necesară, de asemenea, determinarea în fiecare caz a pieţei

geografice a produsului respectiv, ţinând cont de faptul că, pentru a cădea sub incidenţa art. 82 TCE,

concurenţa trebuie să fie afectată într-o parte substanţială a pieţei comune.

2. Noţiunea de poziţie dominantă, vizată de art. 82, se referă la poziţia de putere economică a unei

întreprinderi, care îi dă acesteia puterea să împiedice menţinerea unei concurenţe efective pe piaţă şi îi

furnizează posibilitatea să aibă un comportament independent de întreprinderile concurente, de clienţii săi

şi, în cele din urmă, de consumatori. Poziţia dominantă rezultă în general din reunirea mai multor factori,

care, luaţi izolat, nu sunt în mod necesar determinanţi: interzicerea de către o societate în poziţie dominantă

pe piaţa unui produs ca distribuitorii agreaţi să revândă acest produs în anumite condiţii, aplicarea de către

societatea în poziţie dominantă a unor condiţii inegale pentru prestaţii echivalente ale partenerilor

comerciali, practicarea unui preţ excesiv faţă de valoarea economică a prestaţiei etc.

Cazul: Hoffmann - La Roche & Co. AG vs. Comisia, nr. 85\76, 13 februarie 1979

Situaţie de fapt Societatea elveţiană Hoffmann - La Roche et co. solicită anularea Deciziei „Vitamine” a

Comisiei, din data de 9 iunie 1976, privind procedura de aplicare a art.86 TCE.

Potrivit unei hotărâri a Comisiei, societatea La Roche dispunea de o poziţie dominantă pe Piaţa

Comună, iar ca urmare a încheierii unor contracte care obligau sau, cel puţin, incitau cumpărătorii,

prin acordarea unor prime de fidelitate, să-i acorde exclusivitate sau cel puţin preferinţă, încălcase

dispoziţiile art. 86 TCE prin exploatarea abuzivă a acestei poziţii. Prin urmare, Comisia a hotărât

aplicarea de sancţiuni societăţii La Roche. Societatea s-a adresat CJCE, susţinând că Decizia Comisiei

este incorectă. În Decizia sa, Comisia a arătat că, pentru a aprecia dacă La Roche deţine poziţia

dominantă de care e acuzată, trebuie delimitate piaţa relevantă din punct de vedere geografic (care în

acest caz se întindea pe toată piaţa comună) şi piaţa relevantă a produsului.

Dreptul aplicabil:

Art. 86 TCE

Soluţia şi principiile degajate de CJCE

În această speţă, Curtea a stabilit că, în ceea ce priveşte dreptul comunitar al concurenţei, dacă

un produs este utilizat cu scopuri diferite şi, de asemenea, răspunde unor nevoi economice diferite, el

poate aparţine unei pieţe distincte. Un astfel de produs, alături de toate celelalte produse care îi pot fi

substituite şi cu care intră în concurenţă, constituie o piaţă distinctă.

În ceea ce priveşte noţiunea de piaţă relevantă, în interpretarea CJCE se are în vedere

posibilitatea ca o concurenţă efectivă să poată exista între produsele care alcătuiesc această piaţă, ceea

ce presupune că produsele care intră în concurenţă pot fi substituite.

Cu privire la noţiunea de poziţie dominantă, la care se referă art. 86 TCE, Curtea a considerat că

este vizată situaţia în care o întreprindere are puterea economică de a împiedica menţinerea unei

concurenţe efective pe piaţă, prin capacitatea de a avea un comportament independent faţă de ceilalţi

participanţi pe piaţă, faţă de clienţi şi faţă de consumatori. Acest comportament, deşi nu exclude

existenţa unei anumite forme de concurenţă de piaţă, oferă întreprinderii cu o asemenea situaţie

posibilitatea să decidă sau cel puţin să influenţeze într-o manieră decisivă condiţiile concurenţiale de

pe piaţă. S-a stabilit că deţinerea unui segment de piaţă de mare amploare constituie un indiciu al unei

poziţii mai favorabile în raport cu ceilalţi participanţi.

Noţiunea de amploare abuzivă este o noţiune obiectivă, ce vizează comportamentul pe piaţă al

unei întreprinderi care deţine o poziţie dominantă de natură să influenţeze structura pieţei, şi care au ca

efect crearea unor obstacole privind libera concurenţă. Acţiunea unei întreprinderi care deţine o

poziţie dominantă pe piaţă, în sensul de a impune cumpărătorilor obligaţia de a se aproviziona în

totalitate cu produsele sale, constituie o exploatare abuzivă a unei poziţii dominante în sensul art. 86

din Tratat. În aceeaşi categorie intră şi acţiunea unei întreprinderi care, fără a obliga clienţii să-şi

asume o obligaţie formală, aplică - fie unilateral, fie pe baza unor acorduri încheiate cu clienţii - un

sistem de reduceri de preţuri pentru fidelitate (adică pentru faptul că un client se aprovizionează

exclusiv sau aproape exclusiv cu produse provenind de la întreprinderea care acordă aceste reduceri).

Includerea în contract a unei clauze „englezeşti ” (clauză conform căreia cumpărătorii se angajează să

comunice întreprinderii care exploatează o poziţie dominantă orice ofertă mai avantajoasă pe care au

primit-o din partea concurenţilor acesteia şi prin care îşi rezervă libertatea de a se aproviziona de la

concurenţă în cazul în care întreprinderea dominantă nu aliniază preţurile ofertei mai avantajoase) nu

duce la excluderea caracterului abuziv şi anticoncurenţial al contractelor prin care se acordă reduceri

de fidelitate. În ceea ce priveşte acordarea reducerilor de fidelitate, CJCE concluzionează că acestea

sunt condamnabile fiindcă au drept efect aplicarea pentru partenerii comerciali a unor condiţii inegale

pentru prestaţii echivalente care se reflectă în faptul că doi cumpărători ai aceleiaşi cantităţi dintr-un

produs plătesc un preţ diferit, după cum se aprovizionează exclusiv de la întreprinderea care se bucură

de o poziţie dominantă sau, dimpotrivă, se aprovizionează de la surse diferite.

Cazul: Imperial Chemical Industries (ICI) Ltd. vs. Comisa, nr. 48\69, 14 iulie 1972

Situaţia de fapt Imperial Chemical Industries (ICI) a fost una dintre cele 10 companii, care, împreună, deţineau

80% din piaţa vopselelor în cadrul Comunităţii. În 1964, ea a fost prima întreprindere care a anunţat o

creştere a preţurilor, la scurt timp, urmată de o creştere identică din partea celorlalte companii. În 1965

şi 1967 au avut loc alte creşteri, urmate de creşteri de preţuri din partea celorlalţi producători.

Comisia a decis că este vorba de practici concertate, conform art. 81 TCE, şi a impus amenzi

acestor companii.

Companiile au contestat decizia Comisiei, argumentând că acele creşteri de preţuri au fost

rezultatul unui comportament paralel, normal pe o piaţă oligopol (acest tip de piaţă este caracterizat

prin existenţa unui număr mic de competitori, fiecare dintre aceştia urmărindu-l pe cel care este liderul

în materie de preţuri).

Dreptul aplicabil:

Art. 81 TCE referitor la practicile concurenţiale susceptibile de a distorsiona concurenţa

pe plan comunitar

Soluţia şi principiile degajate de TCE

După numărul producătorilor implicaţi, Curtea a considerat că nu se poate spune că piaţa

europeană a vopselelor este o piaţă de tip oligopol. În consecinţă, competiţia între preţuri ar fi trebuit

să continue, nefiind justificat comportamentul paralel în acest caz.

Astfel, creşterea uniformă şi generală a preţurilor nu putea fi decât rezultatul unei intenţii

comune a întreprinderilor de a ajusta preţurile pentru a evita riscurile competiţiei, fapt ce este contrar

art. 81 TCE.

În conformitate cu soluţia dată în această speţă, în cazul în care există creşteri de preţuri

similare, trebuie analizat dacă acestea reflectă existenţa unui comportament independent în

cadrul pieţei sau o practică concertată.

Cazul: Consten SARL & Grundig Verkaufs GmbH vs. Comisia, nr. 56&58\64, 10 iunie

1965

Situaţia de fapt

Compania germană de electronice Grundig a încheiat un contract de distribuţie exclusivă cu

societatea franceză Consten, prin care Grundig a fost de acord să aibă ca unic distribuitor în Franţa

această firmă, iar, în schimb, Consten se obliga să nu vândă produse competioare sau să reexporte

produse Grundig. Consten a primit, de asemenea, dreptul exclusiv de folosinţă a mărcii GINT, marcă

înregistrată internaţional de Grundig.

O altă companie franceză (UNRF) a cumpărat produsele Grundig din Germania, unde erau mai

ieftine, şi le-a revândut în Franţa. În consecinţă, Consten a introdus o acţiune în faţa instanţelor

franceze pentru încălcarea dreptului asupra mărcii internaţionale GINT. Societatea UNRF a introdus

plângere în faţa Comisiei Europene cu privire la contractul existent între Grundig şi Consten, contract

ce încălca art. 81 TCE. Comisia a dat o decizie în favoarea societăţii UNFR, decizie ce a fost atacată

de Consten şi Grundig în faţa CJCE.

Dreptul aplicabil:

Art. 81 referitor la practicile concurenţiale susceptibile de a distorsiona concurenţa pe plan

comunitar

Soluţia şi principiile CJCE

Curtea a statuat că lista practicilor ilegale din art. 81 TCE este ilustrativă, şi nu exhaustivă.

În acest articol sunt precizate doar interdicţia de a încheia înţelegeri prin care se fixează preţuri, se

limitează producţia sau pieţele, se aplică condiţii diferite tranzacţiilor echivalente şi se impun obligaţii

suplimentare fără legătură cu obiectul contractului.

În soluţia dată, Curtea a considerat înţelegerea încheiată între Consten şi Grundig ca având

efectul partiţionării pieţei de-a lungul graniţelor naţionale, eliminând, astfel, competiţia în detrimentul

consumatorilor.

Cazul: Volskswagen AG/Commission, soluţie dată de TPI, 3 decembrie 2003

Situaţia de fapt

Firma producătoare de automobile Volskwagen a interzis concesionarilor săi din Germania

practicarea unor reduceri la vânzarea noului model Passat, recomandând un preţ unic de vânzare.

Comisia a considerat că această practică încalcă principiile liberei concurenţe prevăzute de Tratat şi a

aplicat o amendă societăţii Volskwagen în valoare de 30,96 milioane de euro.

Volskwagen a atacat decizia Comisiei în faţa Tribunalului de primă instanţă, motivând că nu s-

au încălcat principiile comunitare în materia liberei concurenţe, din moment ce iniţiativele de

plafonare a preţului de vânzare a noului model Passat aveau caracter unilateral, neexistând un acord

între constructor şi concesionari în acest scop.

Dreptul aplicabil:

Articolul 81, alin. 1 TCE, referitor la înţelegerile între întreprinderi: „Sunt incompatibile cu

piaţa comună şi sunt interzise orice înţelegeri între întreprinderi, orice decizie a grupurilor de

întreprinderi, precum şi orice practici concertate între întreprinderi, susceptibile să afecteze comerţul

între statele membre şi care au ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea sau distorsionarea

concurenţei în interiorul pieţei interne şi, în special, cele care constau în: a) fixarea directă sau

indirectă a preţurilor de cumpărare sau de vânzare sau a altor condiţii ale tranzacţiilor comerciale

(…)”.

Soluţia şi principiile degajate de CJCE

TPI a anulat decizia Comisiei, de aplicare a unei amenzi societăţii Volkswagen, argumentând

că nu fusese dovedită în speţă existenţa unui acord de voinţă între constructorul de automobile şi

concesionarii săi din Germania, în vederea impunerii unui anumit preţ de vânzare, fiind vorba doar de

un act unilateral al societăţii Volkswagen. Astfel, Comisia nu a făcut dovada acceptării efective de

către concesionari a preţului recomandat de constructor.

Pentru a exista o limitare a liberei concurenţe, sancţionată de art. 81TCE, este necesară

constatarea unei înţelegeri între cele două întreprinderi, adică realizarea unui acord de voinţă între cele

două părţi, şi nu o simplă decizie unilaterală a unei întreprinderi.

Se respinge astfel argumentarea Comisiei potrivit căreia acordul de voinţă dintre

constructor şi concesionar, în vederea impunerii unui anumit preţ de vânzare, rezultă din însuşi

contractul de concesiune între aceste părţi, deoarece, prin încheierea acestui contract, concesionarul

ar accepta în mod implicit condiţiile care pot fi impuse ulterior de concedent, chiar dacă acestea nu

sunt conforme dispoziţiilor comunitare.

Tribunalul consideră că simpla semnare a unui contract de concesiune nu poate fi interpretată drept a

acceptare tacită, în avans, a unor iniţiative ulterioare ale concedentului, susceptibile să contravină principiilor

comunitare privind libera circulaţie în cadrul pieţei interne.

În vederea aplicării art. 81 alin. 1 TCE, Comisia trebuie să facă dovada alinierii poziţiei

concesionarului la iniţiativa anticoncurenţială a concedentului, adică să se realizeze o

„înţelegere” între cele două părţi.

Notă: Împotriva deciziei TPI se poate introduce, în termen de două luni de la notificare, un

recurs limitat la elemente de drept.

Cazul : Van den Bergh Foods Ltd./ Comisia, 23.101.2003 (Tribunalul de primă instanţă)

Situaţia de fapt

Van den Bergh Foods, denumită HB Ice Cream (HB), filiala grupurilor Unilever, este principalul

producător de îngheţată în Irlanda. Această firmă a furnizat distribuitorilor de îngheţată congelatoare,

asupra cărora şi-a păstrat proprietatea şi pe care aceştia erau obligaţi să le folosească exclusiv pentru

depozitarea îngheţatei HB. După pătrunderea pe piaţă a producătorului american „Mars”, distribuitorii

au depozitat şi această marcă de îngheţată şi, în consecinţă, HB a cerut respectarea contractului de

exclusivitate.

În urma plângerii adresate de Mars, Comisia Europeană a emis o decizie în care considera că

aceste contracte de exclusivitate sunt contrare dreptului comunitar al concurenţei. Comisia

constata că HB deţine o poziţie dominantă pe piaţa irlandeză a îngheţatei (pe baza importanţei

distribuţiei şi prin notorietatea mărcii), iar prin aceste contracte se restrânge capacitatea distribuitorilor

de a comercializa produse ale altor producători. În consecinţă, Comisia a stabilit că este vorba de un

abuz de poziţie dominantă şi a refuzat acordarea unei excepţii individuale către HB.

HB a introdus un recurs în faţa Tribunalului, vizând anularea aceste decizii a Comisiei.

Dreptul aplicabil:

Articolele 81, 82 şi 295 TCE referitoare la regulile de concurenţă: interzicerea acordurilor între

întreprinderi şi a abuzului de poziţie dominantă.

Soluţia şi principiile degajate de CJCE

Tribunalul consideră că acea clauză de exclusivitate îi determină pe distribuitori să se comporte

diferit cu ceilalţi producători de îngheţată (s-a observat că, după ce HB a cerut respectarea clauzei de

exclusivitate, distribuţia de îngheţată Mars a scăzut de la 43% la 20%). Deci, Comisia a apreciat

corect că, prin această clauză de exclusivitate, distribuitorilor li se restrânge libertatea de a alege

produsele pe care vor să le vândă.

Totodată, pentru că distribuitorii nu agreează instalarea congelatoarelor, care nu sunt gratuite,

ceilalţi producători sunt obligaţi să facă o investiţie foarte costisitoare pentru achiziţionarea de

congelatoare, fapt de natură a-i descuraja pe aceştia să mai intre pe piaţă.

În ceea ce priveşte acordarea unei excepţii individuale către HB, Tribunalul consideră că această

clauză nu prezintă avantaje obiective de natură a compensa inconvenientele create în domeniul

concurenţei.

Decizia Comisiei nu privează HB de proprietatea congelatoarelor pe care le poate exploata într-o

altă manieră.

În consecinţă, Tribunalul a respins recursul înaintat de HB.

Notă: Decizia Tribunalului de Primă Instanţă poate fi contestată pe chestiuni de drept în

termen de două luni de la notificare.

Cazul: Arbed e.a. şi Poutrelles e.a./ Comisia Europeană, 2 octombrie 2003(recurs asupra

unei decizii a Tribunalului de primă instanţă)

Situaţia de fapt Printr-o decizie din 1994, Comisia a constatat participarea a 17 întreprinderi siderurgice

europene şi a asociaţiei lor profesionale, Eurofer, la o serie de acorduri, decizii şi practici concertate

privind fixarea preţului, repartiţia pieţelor şi schimburi de informaţii confidenţiale. Pentru aceasta,

Comisia a amendat 14 din aceste întreprinderi.

În deciziile din 1999, Tribunalul a confirmat în esenţă decizia Comisiei, reducând însă amenzile.

Şapte întreprinderi şi Eurofer au cerut CJCE să anuleze deciziile Tribunalului.

Arbed SA a susţinut în faţa Tribunalului că, după transmiterea reclamaţiilor către filiala sa,

Trade Arbed, Comisia a decis amendarea sa fără a informa, în prealabil, nici asupra intenţiei, nici

asupra motivelor şi fără a-i permite să-i fie cunoscut punctul de vedere.

Tribunalul de Primă Instanţă i-a respins aceste argumente.

Dreptul aplicabil:

Art. 65 din Tratatul CECO privind acordurile şi practicile concertate ale producătorilor

europeni din domeniul siderurgic

Soluţia şi principiile degajate de CJCE

Curtea reaminteşte că, în orice procedură susceptibilă a produce sancţiuni financiare,

respectarea dreptului la apărare constituie un principiu fundamental al dreptului comunitar. În

conformitate cu acest principiu, Comisia ar fi trebuit să precizeze întreprinderii pe care avea intenţia să

o sancţioneze care sunt elementele esenţiale reţinute împotriva ei, pentru ca aceasta să-şi poată

construi apărarea.

Referitor la imputarea unei amenzi unei societăţi ce deţine o filială, pentru faptele comise de

aceasta, comportamentul anticoncurenţial al unei întreprinderi, în cazul în care prima nu şi-a

determinat în mod autonom comportamentul pe piaţă, dar a aplicat directivele emise de prima,

luând în considerare legăturile economice şi juridice ce există între cele două.

Cazul: British Airways plc. c. Comisia Europeană, 17 decembrie 2003, decizie a

Tribunalului de Primă Instanţă)

Situaţia de fapt

British Airways (BA), cea mai mare companie aeriană din Marea Britanie, a încheiat acorduri cu

agenţiile de voiaj acreditate în Marea Britanie de către Asociaţia Internaţională de Transport Aerian, în

vederea vânzării de bilete de avion. În baza acestor acorduri, agenţii primesc un comision de bază

pentru biletele BA vândute şi beneficiază de alte facilităţi financiare complementare, cum este, de

exemplu, prima de rezultat, calculată în funcţie de creşterea vânzărilor de bilete.

Virgin Atlantic Airways, o companie concurentă, a depus o plângere împotriva acestor acorduri,

la Comisia Europeană. În urma unei anchete conduse de către Comisie, BA a adoptat un nou sistem de

prime de rezultat, aplicabil din 1998. Astfel, în afara comisionului, fiecare agent putea obţine şi alte

comisioane suplimentare (unele aplicabile nu numai câştigurilor suplimentare realizate, ci şi vânzărilor

totale de bilete BA pentru perioada de referinţă). Compania Virgin Atlantic Airways a depus o nouă

plângere la Comisie împotriva acestui nou sistem de recompense financiare.

Prin decizia din 14 iulie 1999, Comisia a considerat acordurile şi sistemele de recompensă

financiară iniţiate de BA ca fiind un abuz de poziţie dominantă pe piaţa britanică a serviciilor

agenţiilor de voiaj aeriene şi a dispus amendarea acestei companii cu 6,8 milioane Euro. În opinia

Comisiei, sistemul primelor de rezultat are ca efect incitarea agenţilor de turism de a menţine sau

creşte vânzările de bilete BA, în dauna companiilor concurente. BA a introdus recurs împotriva acestei

decizii în faţa TPI.

Dreptul aplicabil:

Art. 82 TCE (privind abuzul de poziţie dominantă)

Soluţia şi principiile degajate de CJCE

BA a contestat, în primul rând, competenţa Comisiei de a lua decizia din 14 iulie 1999, pe

motivul demisiei colective a membrilor săi (intervenită la 16 martie 1999, numirea noilor comisari

făcându-se abia la 15 septembrie 1999). Tribunalul a constatat că cei care au demisionat au rămas în

funcţie în această perioadă şi că au conservat (până la înlocuirea lor) plenitudinea competenţelor.

Împotriva argumentului conform căruia BA ar fi suferit o discriminare, fiind singura companie

aeriană împotriva căreia s-au declanşat cercetări, în timp ce alţi transportatori aerieni au continuat să

aplice acelaşi sistem de recompense financiare, Tribunalul a răspuns că faptul că aceşti transportatori

nu au făcut obiectul unei anchete din partea Comisiei nu este de natură a înlătura infracţiunile reţinute

în sarcina companiei BA. Atunci când este sesizată în privinţa unor nereguli înfăptuite de mai

multe întreprinderi mari, Comisia poate să-şi concentreze eforturile asupra unei a dintre aceste

întreprinderi.

În cazul în care BA consideră că alţi transportatori aerieni practică astfel de sisteme de

recompense financiare, ea poate oricând să conteste decizia Comisiei de a nu da curs plângerilor

BA împotriva concurenţilor săi.

Tribunalul consideră că, pentru a stabili dacă BA are sau nu o poziţie dominantă, Comisia

a reţinut corect piaţa britanică a serviciilor de distribuţie a biletelor de avion, servicii prestate de

agenţiile de voiaj. Agenţiile de voiaj constituie, într-adevăr, un canal de distribuţie indispensabil

pentru companiile aeriene şi constituie astfel o piaţă distinctă (piaţă sectorială). Deci, BA deţine

o poziţie dominantă pe această piaţă în calitate de beneficiar al serviciilor de distribuţie a

biletelor sale de către agenţiile de voiaj. Criteriile în funcţie de care Tribunalul a apreciat că BA

deţine o poziţie dominantă sunt: numărul locurilor oferite, numărul zborurilor sale, numărul de

bilete vândute de agenţii britanici şi numărul pasagerilor transportaţi.

În ceea ce priveşte abuzul de poziţie dominantă, Tribunalul consideră că aplicarea unor

condiţii inegale faţă de partenerii săi comerciali, pentru prestarea unor servicii echivalente poate

fi numită exploatare abuzivă a unei poziţii dominante. Astfel, în cazul sistemului primelor de

rezultat, Tribunalul consideră că agenţii britanici ar putea utiliza comisioane diferite pentru aceeaşi

sumă, volumul vânzărilor de bilete fiind diferit de la o agenţie la alta (iar comisionul aplicându-se la

volumul de vânzări). Pe de altă parte, Tribunalul relevă faptul că acest sistem de prime de rezultat are

ca efect restrângerea libertăţii agenţiilor britanice de a furniza servicii companiilor aeriene concurente

BA. În consecinţă, concluzia Comisiei este corectă, BA abuzând de poziţia dominantă pe care o deţine

pe piaţa britanică a serviciilor prestate de agenţiile de voiaj.

Din jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie

privind ajutorul de stat

Cazul: Enirisorse SpA/Ministerul Finanţelor, Italia, recurs prealabil, 27 noiembrie 2003

Situaţia de fapt În 1967 au fost înfiinţate, în anumite porturi, de către Ministerul Marinei Mărfuri din Italia, instituţii

publice (aziende dei mezzi meccanici e dei magazinni) însărcinate cu administrarea echipamentelor

mecanice şi a spaţiilor de stocare ale statului destinate traficului de mărfuri.

Din 1974, în toate porturile Italiei este percepută o taxă pentru încărcarea şi descărcarea

mărfurilor transportate pe mare, taxă vărsată la Trezoreria publică.

Cuantumul taxei este determinat pentru fiecare port prin decret al Preşedintelui, 2/3 din

veniturile din aceste taxe fiind repartizate acelor instituţii, pentru îndeplinirea sarcinilor lor, şi o

treime revine statului.

Societatea Enirisorse a efectuat, prin mijloace proprii, operaţii de încărcare şi descărcare a

mărfurilor naţionale şi străine în portul Cagliari, fără a utiliza serviciile instituţiei Ministerului Marinei

ce opera în acest port. Considerând că acea taxă, pe care ar trebui să o plătească şi în cazul în care nu

beneficiază de serviciile instituţiei publice, reprezintă un ajutor de stat pentru acele instituţii, societatea

Enirisorse a refuzat să o plătească.

În consecinţă, Curtea de Casaţie s-a adresat Curţii Europene de Justiţie, prin recurs prealabil

pentru a afla dacă regimul italian este contrar dreptului comunitar.

Dreptul aplicabil:

Articolul 87 TCE referitor la ajutoarele acordate de către stat

Soluţia şi principiile degajate de CJCE

Curtea reaminteşte că, pentru a fi calificat drept ajutor de stat, intervenţia trebuie să

îndeplinească următoarele condiţii:

1) să provină din resursele statului;

2) să fie susceptibilă a afecta comerţul între statele membre;

3) să favorizeze direct sau indirect o întreprindere;

4) să afecteze/să ameninţe libera concurenţă.

Procentul acordat instituţiilor portuare din taxa cerută pentru transporturile de mărfuri provine

de la bugetul de stat şi această indemnizaţie ar putea afecta schimburile intracomunitare, pentru că

este destinată unei întreprinderi stabilite într-un port pentru încărcarea şi descărcarea mărfurilor.

Pentru ca intervenţia statului să nu fie considerată un avantaj, ea trebuie să reprezinte o

compensaţie pentru îndeplinirea unei obligaţii de serviciu public, clar stabilită, iar parametrii de

calcul trebuie să fie stabiliţi în prealabil, în mod obiectiv şi transparent.

Curtea precizează, în primul rând, că exploatarea unui port comercial nu antrenează în mod

automat îndeplinirea unei obligaţii legate de un serviciu public.

În consecinţă, instituţiile portuare trebuie să demonstreze că au în sarcină o obligaţie de serviciu

public şi că sumele care le sunt atribuite constituie o compensaţie pentru îndeplinirea unei asemenea

obligaţii, pentru ca banii ce le sunt alocaţi să nu fie consideraţi o formă de ajutor de stat.

Curtea a arătat că Tratatul interzice orice ajutor care a fost acordat fără o prealabilă

notificare, judecătorul naţional trebuind să ia orice măsură necesară pentru a împiedica atât

perceperea unei părţi din taxă, cât şi atribuirea ei beneficiarilor. Curtea precizează că, în cazul în care

se va hotărî vă instituţiile respective au beneficiat de un ajutor de stat, va fi considerată ilegală doar

partea din taxa portuară ce era atribuită întreprinderilor beneficiare (restul de plată, vărsat la bugetul de

stat nu este afectat).

Cazul: Ministerul Economiei Finanţelor şi Industriei din Franţa c. GEMO S.A., 20

noiembrie 2003

Situaţia de fapt

Societatea GEMO, un supermarket francez care comercializează, printre altele, carne şi produse

de carne, a cerut administraţiei franceze restituirea sumelor plătite ca taxă pentru achiziţiile de

carne pentru care trebuie să plătească impozite conform legii naţionale. Această taxă este

instituită pentru a finanţa serviciul public francez de colectare şi eliminare a cadavrelor de

animale şi a deşeurilor abatoarelor, care este gratuit pentru crescătorii de animale, cât şi pentru cei

care deţin abatoare.

Refuzându-i-se restituirea acestor sume, GEMO a introdus recurs în faţa Tribunalului

administrativ din Dijon, care a decis sistemul instituit de legea franceză constituie un ajutor de stat

în sensul dreptului comunitar. Ministerul Economiei şi Finanţelor a atacat această decizie şi, prin

urmare, Tribunalul a cerut CJCE să decidă dacă această taxă este echivalentă cu un ajutor de stat în

sensul dreptului comunitar.

Dreptul aplicabil:

Art. 87 TCE privind ajutoarele acordate de către stat

Soluţia şi principiile degajate de TCE

Curtea precizează care sunt ajutoarele de stat incompatibile cu dreptul comunitar:

1) cele care sunt acordate direct sau indirect din resursele de stat sau din cele impuse de stat;

2) ajutoarele care uşurează sarcinile ce grevează în mod normal bugetul unei întreprinderii;

3) ajutoarele care împiedică concurenţa şi favorizează „anumite întreprinderi sau anumite

produse” în detrimentul altora;

4) ajutoarele ce pot afecta schimburile între statele membre.

Faptul că activitatea de ecarisaj este întreprinsă de firme private nu înlătură caracterul de ajutor

de stat, pentru că iniţiatorii acestui regim sunt autorităţi publice.

Curtea constată, de asemenea, că sarcina financiară privind eliminarea cadavrelor de animale şi a

deşeurilor abatoarelor ar trebui considerată ca fiind un cost inerent activităţii economice pentru

crescătorii de animale şi deţinătorii de abatoare, de care sunt scutiţi prin instituirea acestui

regim de către autorităţile de stat. Este vorba despre un avantaj economic susceptibil a împiedica

mecanismul liber al concurenţei; chiar dacă de acest avantaj beneficiază şi alte societăţi, de exemplu,

grădinile zoologice, principalii beneficiari rămân producătorii. În consecinţă, este îndeplinită condiţia

selectivităţii anumitor producători/produse în detrimentul altora.

Pe de altă parte, prin această măsură este afectat şi preţul cărnii, care devine astfel mai

competitivă pe piaţa comunitară, favorizând exporturile franceze de carne şi afectând schimburile

intracomunitare.

În consecinţă, regimul francez trebuie să fie calificat ca fiind un ajutor de stat în sensul dreptului

comunitar.

Cazul: Altmark Trans GmbH, Regierungsprasidium Magdeburg,

Germania/Nahverkerhrsgesellshaft Altmark GmbH, recurs prealabil, 24 iulie 2003

Situaţia de fapt Regulamentul nr. 1191/69 modificat prin Regulamentul 1893/91 vizează eliminarea disparităţilor

ce rezultă din obligaţiile inerente noţiunii de serviciu public impuse întreprinderilor de transport

terestru de către statele membre, disparităţi de natură a împiedica jocul liber al concurenţei. În

consecinţă, s-a considerat necesară suprimarea obligaţiilor de serviciu public chiar dacă menţinerea lor

ar putea fi indispensabilă, în anumite cazuri, pentru a garanta furnizarea unor servicii de transport

corespunzătoare.

Într-o primă perioadă, legislatorul german a hotărât ca regulamentul să nu se aplice serviciilor de

transport urban, suburban şi regional, dar, după 1996, legea germană prevede explicit că serviciile de

transport local şi regional sunt supuse regulamentului comunitar.

În 1990, întreprinderea Altmark Trans a obţinut licenţe şi subvenţii pentru transportul

persoanelor cu autobuze.în 1994, autorităţile germane au reînnoit licenţele pentru societatea Altmark şi

au respins cererea dea acordare de licenţă introdusă de societatea Nahverkerhrsgesellshaft Altmark.

Aceasta a introdus un recurs în faţa jurisdicţiei germane, afirmând că Altmark nu era o societate

„sănătoasă” din punct de vedere economic pentru că nu ar fi capabilă să supravieţuiască fără

subvenţiile publice şi, în consecinţă, acele licenţe erau ilegale.

Jurisdicţia supremă germană a sesizat Curtea Europeană de Justiţie pentru a şti dacă:

– subvenţiile acordate societăţii Altmark Trans sunt ajutoare acordate de stat interzise de

dreptul comunitar;

– autorităţile germane sunt în măsură să prevadă faptul că serviciile de transport regional

care au autonomie financiară nu trebuie supuse regulamentului din 1969 privind obligaţiile de

serviciu public.

Dreptul aplicabil:

– Regulamentul nr. 1191/69 din 26 iunie 1969 vizând acţiunea statelor membre în materie

de obligaţii inerente noţiunii de serviciu public în domeniul transporturilor de cale ferată,

terestru sau pe apă - modificat prin Regulamentul nr. 1893/91 din 20 iulie 1991;

– Art. 87 TCE.

Soluţia şi principiile degajate de TCE

În ceea ce priveşte prima chestiune, Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa constantă conform

căreia, pentru ca intervenţia unui stat să fie considerată ca fiind „ajutor de stat” în sensul Tratatului

CE, ea trebuie să poată fi considerată ca fiind un „avantaj” consimţit întreprinderii beneficiare, avantaj

pe care aceasta din urmă nu ar fi obţinut-o în condiţiile normale ale pieţei.

Curtea a considerat că nu există un asemenea avantaj în cazul în care intervenţia statului

este considerată ca fiind o compensare a prestaţiilor efectuate de întreprinderile beneficiare

pentru executarea obligaţiilor de serviciu public. Totuşi, în unele cazuri concrete, pentru ca o

asemenea compensaţie să nu poată fi considerată un ajutor de stat, trebuie îndeplinite patru

condiţii:

1) întreprinderea beneficiară trebuie să aibă efectiv obligaţii de serviciu public, dar definite;

2) parametrii pe baza cărora vor fi calculate compensaţiile trebuie să fie stabiliţi în prealabil în

mod obiectiv şi transparent;

3) compensaţia nu va depăşi în tot sau în parte costurile ocazionate de executarea obligaţiilor de

serviciu public, ţinând cont de sumele care sunt legate de acestea şi de un beneficiu rezonabil;

4) când selectarea se face în afara cadrului pieţei publice, nivelul compensaţiei trebuie

determinat în funcţie de analiza costurilor unei întreprinderi de transport medii (ţinând cont de

cheltuielile şi beneficiile rezultate din executarea acestor obligaţii).

Numai analizând aceste patru condiţii se poate deduce dacă o întreprindere nu a profitat în

realitate de un „avantaj” financiar care ar avea ca efect punerea acestei societăţi într-o poziţie

concurenţială mai favorabilă în raport cu celelalte, având astfel caracterul unui ajutor de stat în

sensul Tratatului CE.

În ceea ce priveşte cea de-a doua chestiune, se subliniază că, în speţă, jurisdicţia naţională nu

va trebui să examineze dacă subvenţiile în cauză au fost acordate în conformitate cu dispoziţiile

tratatului CE relative la ajutoarele de stat decât în cazul în care ajung la concluzia că regulamentul în

cauză nu se aplică în Germania. Deci, dacă se va aplica regulamentul, nu mai este cazul să se

apeleze la dispoziţiile generale ale tratatului CE.

Curtea a considerat că jurisdicţia germană poate aplica derogarea prevăzută de regulamentul

comunitar pentru transportul urban, suburban şi regional, prin aceasta încadrându-se în obiectivele

regulamentului. Totuşi, un stat membru nu poate să aplice decât parţial o asemenea derogare pentru ca

principiul securităţii juridice să fie respectat. Acest lucru presupune ca legea germană să delimiteze

sfera de aplicare a respectivei derogări, pentru a se putea determina în care situaţie se aplică derogarea

şi în care regulamentul.

Întrebări de verificare a cunoştinţelor

1. Ce vizează regulile privind concurenţa?

2. Prin ce se realizează abuzuri de poziţie dominantă?

3. Care sunt ipotezele de definire a fuziunilor supuse controlului?

4. Care sunt ajutoarele de stat compatibile cu Piaţa Internă a Uniunii?