2. Normele juridice

2.1. Definiţia şi structura normei juridice

Pentru bunul mers al societaţii, întreaga viaţă socială este guvernată de reguli, norme. Nu

toate aceste norme sunt norme juridice. Există norme morale, norme religioase, norme tehnice.

Normele juridice intervin în acele aspecte ale vieţii sociale în care statul a considerat că sunt

necesare pentru bunul mers al societaţii.

Normele juridice (sau normele de drept) sunt regulile stabilite de către autoritatea publică

care reglementează raporturile dintre oameni şi care, în cazul în care nu sunt respectate, pot fi

aduse la îndeplinire prin forţa coercitivă a statului.

2.2. Structura şi clasificarea normelor juridice

În structura sa, norma juridică cuprinde trei părţi:

a. ipoteza, respectiv relaţia socială la care se referă, situaţia pe care o implementează;

b. dispoziţia, anume partea în care se edictează regula de conduită ce trebuie urmată;

c. sancţiunea, în care se arată care este consecinţa încălcării regulii cuprinse în dispoziţie.

Nu întotdeauna această structură a normei se va regăsi în acelaşi text, fiind posibil ca, în

redactarea diverselor acte normative, anumite norme să aibă unul din aceste elemente implicit

sau reglementat în altă parte decât celelalte elemente. Spre exemplu, multe legi cuprind în

articolele lor de început ipotezele şi dispoziţiile unor norme, pentru ca la finalul actului legii să

existe un capitol distinct în care să fie numerotate toate sancţiunile aplicabile. În alte situaţii, nu

este prevăzută nicio sancţiune pentru încălcarea unor dispoziţii cu privire la anumite contracte în

legile care le prevăd, dar se aplică sancţiunea generală a nulităţii contractelor încheiate cu

încălcarea unor norme legale imperative cuprinsă în codul civil şi care completează normele

cuprinse în alte acte normative.

Principala clasificare a normelor juridice le împarte în trei categorii, în funcţie de efectele

pe care le au:

-norme imperative, a căror respectare este obligatorie în toate situaţiile şi a căror

încălcare atrage sancţiunile prevăzute în actele normative în vigoare; în aceste situaţii, dacă

părţile la un contract inserează în acesta clauze care să contrazică dispoziţiile imperative ale

legii, intervine sancţiunea nulitaţii;

-norme supletive, care se aplică în completarea contractelor sau a altor acte juridice, în

situaţia în care părţile la acele acte nu au prevăzut clauze contractuale pentru o anumită situaţie;

dacă părţile inserează într-un act clauze care contrazic norme supletive aceste clauze vor fi

valabile şi se vor putea aplica fără a se pune problema unei sancţiuni.

Mai există şi norme permisive, care acordă o permisiune pentru o anumită conduită, şi nu

mai stabilesc o regulă ce trebuie respectată şi, de asemenea, norme de recomandare, care nu

impun o regulă de conduită, ci doar o recomandă. Aceste norme sunt practic lipsite de sancţiune,

fiind atipice.

2.3 Izvoarele normelor juridice

Sistemul juridic al unui stat este alcătuit din ansamblul normelor juridice aplicabile în

acel stat. Aceste norme juridice, pentru a putea fi aplicate în societate, trebuie să fie cunoscute.

Ele pot proveni din diverse surse, existând diverse modalităţi de stabilire a acestora.

Prin izvoarele normelor juridice se înţelege diferitele modalitaţi de exprimare exterioară

a normelor juridice.1

Izvoarele normative juridice menţionate ca atare de codul civil (art.1 c.civ.) sunt actele

normative, uzanţele şi principiile de drept, insa marea parte a normelor juridice aplicate în

România se regăseşte în actele normative. Distinct de acestea, mai există unele situaţii ale unor

acte ce pot conduce la efecte în privinţa stabilirii normelor juridice, respectiv a creării sau

încetării lor.2

2.3.1. Actele normative

Actele normative sunt acte scrise, emanate de diverse autorităţi publice prin care

stabilesc în mod expres norme juridice, în domeniul de reglementare specific fiecărei autorităţi

publice. Acestea sunt: Constituţia, Legea, Ordonaţele, Hotărârile Guvernamentale, Ordinele

Ministeriale, Instrucţiunile, Normele, Regulamentele , Statutele si Hotărârile Consiliilor Locale.

1 A se vedea T. Ionașcu ș.a.,Tratat de drept civil, vol. 1, Ed. Academiei, București, 1967, p. 53.2 Pentru o analiză de dată recentă și o clasificare a izvoarelor de drept în lumina prevederilor noului Cod civil, a se vedea C. T. Ungureanu, Drept civil. Partea generală. Persoanele. În reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2012.

a. Constituţia este actul normativ suprem în stat, fiind emis de Adunarea Constituantă,

respectiv, de Parlament, care este organul legislativ al statului, cu o anumită majoritate specială

de vot necesară pentru legile constituţionale.

Tot la nivel constituţional se regăsesc şi tratatele internaţionale privind drepturile omului

la care România este parte şi care, în conformitate cu art.11 alin.(2) şi art.20 alin(1) din

Constituţia României, au aplicare prioritară faţă de legislaţia internă, atunci când sunt favorabile

persoanelor ale căror drepturi sunt ocrotite prin aceste tratate.3

b. Legea este actul normativ adoptat de Parlament prin care acesta reglementează cele

mai importante domenii ale vieţii sociale.

Legile sunt de două tipuri: organice, care necesită pentru adoptarea lor o majoritate mai

mare din membrii Parlamentului şi legi ordinare. Domeniul legilor organice este menţionat

expres în Constituţie.

Codurile sunt legi mai ample, care reglementează un sistem de probleme. Astfel de legi

sunt, de exemplu Codul Civil, Codul Fiscal, Codul Penal si de Procedura Penala, Codul Muncii,

Codul Silvic, Codul de Procedură Fiscală etc.

În sens larg, toate actele normative sunt uneori numite „legi”4. Cu toate acestea, sensul

specific, restrâns, al termenului lege se referă la actele normative adoptate de Parlament.

c. Ordonanţele. Spre deosebire de Guvern, care are o activitate normativă în tot cursul

anului, Parlamentul se întruneşte numai în sesiuni de lucru cu durată determinată5. De aceea a

fost stabilit prin Constituţie un mecanism legislativ care să permită Guvernului ca, în anumite

situaţii, să poată adopta acte normative care ţin de domeniul legii. Acestea sunt ordonanţele şi

ordonanţele de urgenţă.

Ordonanţele Guvernului (prescurtat O.G.) sunt emise de Guvern cu privire la relaţii

sociale care, în mod obişnuit, ar fi reglementate de Parlament. Ordonanţele Guvernului se emit în

baza unei delegări exprese date de Parlament printr-o lege specială de abilitare dată pentru o

durată determinată şi pentru anumite domenii precizate, care însă nu pot face parte din cele care

sunt rezervate legilor organice.

3 A se vedea Șt. Deaconu, Drept constituțional, Ed. CHBeck, București, 2011, p. 16-19.4 Acesta este sensul în care se referă art. 1 alin. (1) din Codul civil.5 Parlamentul are doua sesiuni anulare ordinare (prima cu începere din luna februarie până cel mai târziu în iunie și a doua cu începere din septembrie și până cel mai târziu în decembrie) și se reunește în sesiuni extraordinare la cererea Președintelui României, a biroului permanent al fiecărei Camere ori a cel puțin o treime din numărul deputaților sau al senatorilor.

Ordonanţele de Urgenţa ale Guvernului (prescurtat O.U.G.) sunt de asemenea acte

normative emise de Guvern în situaţii extraordinare, urgenţe, a căror reglementare nu poate fi

amânată până la data la care se poate aproba o lege de Parlament.

După adoptarea de către Guvern unei ordonanţe sau a unei ordonanţe de urgenţă,

Guvernul are obligaţia de a transmite aceste acte către Parlament. Ordonanţele cu care

Parlamentul a fost sesizat se aprobă sau se resping printr-o lege în care se stabilesc, dacă este

cazul, şi se iau măsurile necesare cu privire la efectele juridice produse pe perioada de aplicare a

ordonanţei.

d. Hotărârile Guvernamentale (prescurtate H.G.), sunt adoptate de Guvern care este

organ executiv, nu legiuitor. Prin urmare, hotărârile Guvernului cuprind norme adoptate pentru

punerea în aplicare, pentru executarea legilor anume fie detaliază, fie explicitează conţinutul

normelor cuprinse în legi.

e. Ordinele Ministeriale sunt emise în cadrul fiecărui minister pentru punerea în aplicare

a hotărârilor Guvernului – fie detaliază, fie explicitează conţinutul normelor cuprinse în acestea.

f. Instrucţiunile, normele, regulamentele, statutele sunt emise de diverse organe de stat

(cum sunt Oficiul Concurenţei, Banca Naţională a României, etc.) ori de organismele

profesionale (de exemplu Uniunea Avocaţilor, Consiliul Medicilor, etc.) în baza competenţei pe

care le-o conferă o lege sau o hotărâre de Guvern.

g. Hotărârile Consiliilor Locale sunt organe ale administraţiei publice locale care

reglementează problemele de interes local. Aceste hotărâri cuprind reguli aplicabile numai pentru

teritoriul aflat în raza Consiliului Local respectiv.

Actele normative au întotdeauna formă scrisă. Ele sunt organizate în titluri, capitole,

articole, alienate, paragrafe, subpuncte, astfel încât referirile să se poată face cât mai precis la o

anumită normă.

Avand o aplicare generala, actele normative trebuie făcute publice, pentru ca cei cărora li

se adresează nórmele ca să le poată aplica. Publicarea se face în Monitorul Oficial al României –

Partea 1, iar pentru Hoărârile Consiliilor Locale, într-un ziar local şi, dacă există, o publicaţie

proprie (buletin informativ).

2.3.2. Uzanţele

Prin uzanţe se înţelege obiceiul şi uzurile profesionale. Acestea sunt izvoare nescrise deşi,

în anumite situaţii, ele pot fi cuprinse în culegeri publicate de anumite organisme autorizate (de

exemplu Camera de Comerţ şi Industrie). Fiind izvoare nescrise, atunci când o persoană

interesată invocă o normă juridică cuprinsă într-o uzanţă, ea trebuie să facă proba existenţei

acelei uzanţe, cu excepţia situaţiei în care uzanţa a fost publicată într-o culegere elaborată de o

entitate sau un organism autorizat în domeniu.

Ghidurile de bune practici sau codurile deontologice nu sunt în mod necesar culegeri de

uzanţe, ele pot fi, în unele situaţii, mecanisme de promovare a unor practici, cu intenţia ca

acestea să devină uzanţe, caz în care nu fac proba existenţei unei norme juridice.

Uzanţele nu se aplică decât în situaţiile în care o anumită situaţie nu este prevăzută de

lege. În materiile reglementate prin lege, uzanţele se aplică numai în măsura în care legea trimite

în mod expres la acestea.

Exista o serie de texte din codul civil care fac referire la uzanţe. Spre exemplu, uzanţele

sunt utilizate pentru a stabili distanţa minimă în construcţii6 distanţa minimă între arbori (art.613

alin.(2) c.civ.7) sau în materia contractelor de expeditie8 (art.2069 c.civ.), contractelor de mandat9

(art.2010 alin.(2) c.civ.10) sau a contractelor de transport.

6ART. 612 Cod civil. Distanţa minimă în construcţii.Orice construcţii, lucrări sau plantaţii se pot face de către proprietarul fondului numai cu respectarea unei distanţe minime de 60 de cm faţă de linia de hotar, dacă nu se prevede altfel prin lege sau prin regulamentul de urbanism, astfel încât să nu se aducă atingere drepturilor proprietarului vecin. Orice derogare de la distanţa minimă se poate face prin acordul părţilor exprimat printr-un înscris autentic.7 ART. 613 Cod civil .Distanţa minimã pentru arbori (1) În lipsa unor dispoziţii cuprinse în lege, regulamentul de urbanism sau a obiceiului locului, arborii trebuie sãdiţi la o distanţã de cel puţin 2 metri de linia de hotar, cu excepţia acelora mai mici de 2 metri, a plantaţiilor şi a gardurilor vii. (2) În caz de nerespectare a distanţei, proprietarul vecin este îndreptãţit sã cearã scoaterea ori, dupã caz, tãierea, la înãlţimea cuvenitã, a arborilor, plantaţiilor ori a gardurilor vii, pe cheltuiala proprietarului fondului pe care acestea sunt ridicate. (3) Proprietarul fondului peste care se întind rãdãcinile sau ramurile arborilor aparţinând proprietarului vecin are dreptul de a le tãia, precum şi dreptul de a pãstra fructele cãzute în mod natural pe fondul sãu.8 Codul civil ART. 2.069 Drepturile expeditorului    (1) Expeditorul are dreptul la comisionul prevăzut în contract sau, în lipsă, stabilit potrivit tarifelor profesionale ori uzanţelor sau, dacă acestea nu există, de către instanţă în funcţie de dificultatea operaţiunii şi de diligenţele expeditorului.    (2) Contravaloarea prestaţiilor accesorii şi cheltuielile se rambursează de comitent pe baza facturilor sau altor înscrisuri care dovedesc efectuarea acestora, dacă părţile nu au convenit anticipat o sumă globală pentru comision, prestaţii accesorii şi cheltuieli care se efectuează.

9      Codul civil ART. 2.010. Mandatul cu titlu gratuit sau cu titlu oneros    (1) Mandatul este cu titlu gratuit sau cu titlu oneros. Mandatul dintre două persoane fizice se prezumă a fi cu titlu gratuit. Cu toate acestea, mandatul dat pentru acte de exercitare a unei activităţi profesionale se prezumă a fi cu titlu oneros.    (2) Dacă mandatul este cu titlu oneros, iar remuneraţia mandatarului nu este determinată prin contract, aceasta se va stabili potrivit legii, uzanţelor ori, în lipsă, după valoarea serviciilor prestate.

10

2. Capacitatea civilă a persoanelor fizice şi juridice

Pentru ca o persoană să poată să participe la raporturile juridice civile, aceasta trebuie să

aibă capacitate juridică. Capacitatea juridică are două componente:

-capacitatea de folosinţă, respectiv aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii

civile.

-capacitatea de exerciţiu, respectiv aptitudinea persoanei de a încheia singură acte

juridice civile.

2.1. Capacitatea persoanelor fizice

Pentru persoanele fizice, capacitatea de folosinţă se dobândeşte la naştere şi se pierde la

moarte. Sunt anumite excepţii anume:

-situaţia în care există capacitate de folosinţă încă înainte de naştere, atunci când copilul

conceput dar nenăscut dobândeşte drepturi încă de la concepţie, cu condiţia să se nască viu.

-situaţia în care capacitatea de folosinţă încetează înainte de decesul fizic al persoanei,

prin declararea judecătorească a morţii unei persoane dispărute cu privire la care există indicii că

ar fi încetat din viaţă. În situaţia în care, totuşi, persoana a cărei moarte a fost declarată

judecătoreşte, se dovedeşte ulterior că este în viaţă, codul civil prevede procedura de urmat

pentru reintrarea acestei persoane în drepturi şi consecinţele juridice ale actelor încheiate cu

privire la drepturile şi obligaţiile sale după declararea judecătorească a morţii.

În privinţa capacităţii de exerciţiu, sunt mai multe situaţii în care se pot afla persoanele

fizice:

a. capacitatea de exerciţiu deplină

În această situaţie, persoanele fizice pot încheia singure orice acte juridice.

Numai aceste persoane pot deveni comercianţi, ca persoane fizice autorizate să

desfăşoare activităţi de comerţ în mod individual.

Au capacitate de exerciţiu deplină persoanele majore, respectiv cele care au împlinit 18

ani.Minorul dobândeşte de asemenea capacitate deplină de exerciţiu prin căsătorie. De asemenea,

pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului care a împlinit vârsta de

16 ani capacitatea deplină de exerciţiu11.

b. capacitatea de exerciţiu limitată

11 Instanța de tutelă este o instanță de judecată specializată care are această competență potrivit legii.

Se află în situaţia de a avea capacitate de exerciţiu limitată minorul care a împlinit vârsta

de 14 ani.

Persoanele fizice cu capacitate de exerciţiu limitată pot încheia acte de dispoziţie numai

cu încuviinţarea părinţilor sau, după caz a tutorelui, iar, în cazurile prevăzute de lege, şi cu

autorizarea instanţei de tutelă.

Este posibil totuşi pentru minorul cu capacitate de exerciţiu limitată să facă singur acte

de conservare, acte de administrare care nu îl prejudiciază, precum şi acte de dispoziţie de mică

valoare, cu caracter curent şi care se execută la data încheierii lor.

De asemenea, minorul care a împlinit 15 ani poate să încheie singur un contract de

muncă, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege12.

c. lipsa capacităţii de exerciţiu.

Persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sunt minorii care au împlinit cârsta de 14 ani

şi persoanele interzise judecătoreşte, respectiv cele pentru care s-a pronunţat o hotărâre

judecătorească care le-a declarat interzise, ca urmare a situaţiei sănătăţii lor.

Pentru cei care nu au capacitate de exerciţiu, actele juridice se încheie, în numele

acestora, de reprezentanţii lor legali, respectiv de părinţi sau tutore, după caz.

Cu toate acestea, persoana lipsită de capacitate de exerciţiu poate încheia singură actele

anume prevăzute de lege, actele de conservare, precum şi actele de dispoziţie de mică valoare, cu

caracter curent şi care se execută la momentul încheierii lor. Dacă nu există o interdicţie legală

sau dacă natura actului nu împiedică acest lucru, actele pe care minorul le poate încheia singur

pot fi făcute şi de reprezentantul legal.

2.2 Capacitatea persoanelor juridice

În privinţa capacităţii de folosinţă, spre deosebire de persoanele fizice, la care capacitatea

de folosinţă se referă la toate actele juridice, persoanele juridice au anumite limitări referitoare la

actele juridice pe care le pot încheia, anume:

-persoanele juridice nu pot avea acele drepturi şi obligaţii care, prin natura lor sau potrivit

legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice (spre exemplu dreptul la viaţa privată);

-persoanele juridice fără scop lucrativ pot avea doar acele drepturi şi obligaţii civile care

sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut.

12 E. Chelaru, Drept civil: persoanele : în reglementarea noului Cod Civil, op. cit., p. 71.

Persoanele juridice au capacitate de folosinţă pe toată durata în care li se recunoaşte

personalitatea juridică, respectiv de la înfiinţare şi până la încetarea lor. Persoanele juridice

dobândesc capacitate de folosinţă în mod diferenţiat în funcţie de modalitatea lor de înfiinţare:

a. persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea drepturi şi

obligaţii de la data înregistrării lor.

Există totuşi două excepţii de la această regulă, pentru două categorii de acte, anume:

-actele necesare pentru înfiinţarea persoanelor juridice. Persoanele juridice în curs de

constituire pot totuşi să îşi asume obligaţii şi să dobândească drepturi chiar de la data actului de

înfiinţare, însă numai în măsura necesară pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil.

Dacă se depăşeşte această limită, fondatorii, asociaţiile, reprezentanţii sau orice alte persoane

care au lucrat în numele unei persoane juridice în curs de constituire răspund nelimitat şi solidar

faţă de terţi pentru actele juridice încheiate în contul acesteia, în afară de cazul în cazul în care

persoana juridică nou-creată, după ce a dobândit personalitate juridică, le-a preluat asupra sa;

-libertăţiile (de exemplu moştenirile). Dacă prin lege nu se dispune altfel, orice persoană

juridică poate primi libertăţi în condiţiile dreptului comun, de la data actului de înfiinţare sau, în

cazul fundaţiilor testamentare, din momentul deschiderii moştenitii testatorului, chiar şi în cazul

în care libertăţile nu sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod legal.

b. celelalte persoane juridice au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii, după caz, de la

data actului de înfiinţare de la data autorizării constituirii lor sau de la data îndeplinirii oricărei

alte cerinţe prevăzute de lege.

c. în cazul activităţilor care trebuie autorizate de organele competente, dreptul de a

desfăşura asemenea activităţi se naşte numai din momentul obţinerii autorizaţiei respective, dacă

prin lege nu se prevede altfel.

Personalitatea juridică încetează, de asemenea, diferenţiat, după cum persoana juridică

respectivă a fost sau nu supusă înregistrării:

-persoanele juridice supuse înregistrării încetează de la data radierii din registrele în care

au fost înscrise;

-celelalte persoane juridice încetează la data actului prin care s-a dispus

1.Noţiunea de act juridic

Actul juridic este o manifestare de voinţă a persoanei fizice sau juridice cu intenţia de a

produce efecte juridice, respectiv de a naşte, modifica ori stinge un raport juridic concret.13 Un

sens secundar al termenului act juridic este şi acela de inscris prin care se constată manifestarea

de vointă, adică suportul material al acesteia.14

2. Clasificarea actelor juridice

Actele juridice se pot clasifica după mai multe criterii:

a. În funcţie de numărul părtilor, actele juridice pot fi:

- acte unilaterale, care exprimă voinţa unei singure persoane (art.1324 C.civ.15); în astfel de

exemple este testamentul;

- contracte, care sunt acte juridice în care se exprima voinţa a două sau mai multe persoane

(art.1166 C.civ.); din acest punct de vedere contractele sunt acte juridice bilaterale când exprimă

voinţa a două persoane(de exemplu contractul de vânzare) sau acte juridice multilaterale când

exprimă voinţa mai multor persoane (de exemplu: contractul de societate încheiat de trei sau mai

multi asociaţi).16

Importanţa practică a clasificării este dată de diferenţele de regim juridic dintre aceste

categorii de acte juridice. Spre exemplu, autorul unui act unilateral nu poate să determine

13 Pentru o analiză detailată a problematicii actelor juridice din perspective Codului Civil actual a se vedea G. Boroi,

L. Stănciulescu, Instituţii de drept civil în reglementarea noului Cod Civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p.77-

237.

14 Codul civil actual nu cuprinde o definiţie expresă a actelor juridice ci reglementează actele juridice în cele două

modalităţi ale lor – contracte şi acte juridice unilaterale, ca izvoare ale obligatiilor . După o reglementare detailată a

contractelor ( art.1166-1323 C.civ.) Codul civil reglementează actul juridic unilateral (art. 1324-1329 C. civ.),

dispunând că, dacă prin lege nu se prevede altfel, dispoziţiile legale privitoare la contracte se aplică în mod

corespunzător actelor juridice unilaterale, (art.1325 C. civ.). Aşa fiind, o prezentare de ansamblu a actelor juridice,

cu clasificarea elementelor specifice actelor juridice unilaterale atunci când este cazul, îşi menţine utilitatea din

punct de vedere al sistematizării prezentării.15

16 Clasifcarea clasică in doctrina civilă a actelor juridice este în acte juridice unilaterale, bilaterale şi multilaterale.

Am preferat însă să preluăm clasificarea cuprinsă în noul Cod civil, care cumuleaza în categoria contractelor actelor

juridice bilaterale şi multilaterale pentru a păstra raţiunea de sistematizare a conceptelor juridice avută în vedere de

autorii noului Cod civil.

încetarea efectelor actului prin simpla lui vointă (cu exceptţia cazurilor prevăzute expres de

lege), în timp ce în cazul contractelor, acordul tuturor părţilor poate determina încetarea efectelor

actului juridic încheiat.

b. După efectele pe care le produc, actelee juridice pot fi:

- acte constitutive de drepturi, care dau naştere unor drepturi subiective ce nu au existat anterior;

sunt astfel de acte spre exemplu contractele de garanţie, prin care se constituie o garanţie(ipotecă,

gaj) ce nu exista anterior;

- acte translative de drepturi, prin care se transferă drepturi; de exemplu, contractul de vânzare,

contractul de donaţie;

- acte declarative de drepturi, prin care se consolidează sau conservă un drept care exista deja;

un exemplu în acest sens este tranzacţia.

Sunt o serie de diferenţe de regim juridic între aceste tipuri de acte, care determină

importanţa acestei clasificări. Spre exemplu, actele constitutive şi cele translative produc efecte

numai pe viitor, în timp ce actele declarative confirmă o stiuaţie de la data existenţei ei.

c. Dupa importanţa lor, actele juridice pot fi:

-acte de conservare, prin care se urmareşte preîntâmpinare pierderii unui drept: de exemplu un

act de întrerupere a unei prescripţii;

-acte de administrare, prin care se urmareşte punere în valoare a unui bun sau a unui patrimoniu;

este un exemplu ăn acest sens închirierea unui bun; în cazul administrării unui patrimoniu, chiar

şi un act de vânzare poate fi considerat un act de administrare, dacă, raportat la ansamblul

patrimoniului respectiv (de exemplu, vânzarea recoltei de pe o suprafaţă de teren)

- acte de dispoziţie care au ca rezultat ieşirea din patrimoniu a unui bun sau constituirea unor

garanţii sau sarcini asupra acelui bun; de exemplu, contractul de vânzare sau de ipotecare a unei

cladiri.

d. După conţinutul lor, actele juridice pot fi:

- acte patrimoniale, al căror conţinut e evaluabil în bani; sunt astfel de acte de exemplu

contractele de vânzare sau testamentele;

- acte nepatrimoniale, al caror conţinut nu e evaluabil în bani; de exemplu, convenţia dintre soţi

cu privire la numele pe care sa îl poarte după divorţ.

Interesul clasificării rezulta din efectele juridice ale încetării acestor acte-spre exemplu,

problema restituirii prestaţiilor în caz de nulitate se pune numai în cazul actelor patrimoniale.

e. După modalitatea încheierii lor, sunt două categorii de acte juridice:

- acte strict personale, care nu pot fi încheiate decât personal, cum sunt de exemplu testamentul,

căsătoria;

- acte ce pot fi încheiate prin reprezentant, cum este cazul contractului de vânzare.

Relevanţa clasificării este dată ăn primul rând de diferenţele privind condiţiile de

exprimare valabilă a consimţământului la momentul încheierii actului.

f. După reglementarea lor legală, actele juridice se impart în:

- acte numite, care au o denumire si reglementară legală; un astfel de exemplu este contractul de

vânzare sau cel de asigurare;

- acte nenumite, care nu au denumire stabilită prin lege si o reglementare proprie, de exemplu

contractul de escrow; în categoria contractelor nenumite nu se include şi contractele complexe,

care sunt contracte ce reunesc elementele mai multor contracte. În acest caz, legea aplicabilă este

aceea specifică pentru fiecare din contractele numite conţinute în clauzele contractului

complex.17

g. După raportul dintre ele, actele juridice pot fi:

- acte juridice principale, care au o existenţă de sine stătătoare; de exemplu, un contract de

vânzare-cumpărare este un astfel de act;

- acte juridice accesorii, a căror soartă juridică depinde de un alt act juridic; sunt astfel de

exemple contractele de garanţie prin raport la contractul de vânzare-cumpărare.

Această clasificare are importanţă, între altele, şi pentru a stabili efectele în cazul încetării

unui act, deoarece încetarea valabilităţii sau efectelor unui act principal atrage şi încetarea

valabilităţii ori efectelor actelor accesorii, în timp ce nu este aceeaşi consecinţă în cazul invers.

h. Dupa modul de executare, actele juridice pot fi:

- acte cu executare dintr-o dată (instantanee); acestea sunt acte care presupun o singură

prestaţie a debitorului; un exemplu de astfel de act este vânzarea unui automobile;

- acte cu executare succesivă, care sunt actele ce presupun mai multe prestaţii eşalonate în

timp; sunt astfel de exemplu acte contractele de închiriere.

Interesul acestei clasificări se poate observa de exemplu în diferenţele în regimul juridic

al efectelor neexecutării corespunzătoare a obligaţiilor izvorând din aceste acte – rezoluţiunea în

17 G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit, p. 89

cazul actelor cu executare dintr-o dată şi reziliera în cazul actelor cu executare succesivă.

i. După momentul la care îţi produc efectele, actele juridice se impart în:

- acte juridice între vii, care îsi produc efectele necondiţionat de moartea autorilor lor; sunt

astfel de acte contractele de vânzare, contractul de donaţie etc.

- acte juridice pentru cauză de moarte, care nu îşi produc efectul decât la decesul autorilor lor;

testamentul este exemplu classic al unui astfel de act.

Relevanţa clasificării se poate observa în diferenţele de regim juridic, în special în ceea

ce priveşte condiţiile de încheiere a acestora; actele pentru cauză de maorte au cerinţe specifice şi

nu pot imbrăca decât formele prevazute de lege, în timp ce actele juridice între vii sunt în general

mai lipsite de formalităţi de încheiere.

j. După modul de formare, actele juridice pot fi:

- acte consensuale, pentru a căror formare este sufficient acordul de voinţă al părţilor făă nici o

cerinţă de formă a acestuia; majoritatea actelor juridice se încadrează în această categorie; un

astfel de act este spre exemplu vânzarea unui calculator;

- acte solemne, pentru a căror încheiere valabilă este necesară exprimarea acordului de voinţă a

părţilor într-o anumită formă prevazută de lege, de exemplu forma scrisă sau cea autentică; sunt

astfel de acte testamentul sau donaţia;

- acte reale, pentru a căror încheiere valabilă este necesară manifestarea consimţământului

însoţită de predare efectivă a bunului ce face obiectul actului; sunt astfel de acte spre exemplu

împrumutul de folosinţă sau împrumut de consumaţie sau gajul de deposedare.

Clasificarea este importantă din punct de vedere al condiţiilor necesare pentru încheierea

valabilă a actului. Efectul actelor juridice civile este naşterea, modificarea, confirmarea sau

stingerea unei obligaţii civile. Acestea pot avea loc pur si simplu, chiar la data încheierii actului,

sau poate să aibă loc in diverse alte modalităţi – la o dată ulterioară, condiţionat de un anume

eveniment etc.

k. După legătura lor cu modalităţile, sunt două categorii de acte juridice:

- acte juridice pure si simple, care nu sunt afectate de modalităţi; vânzarea-cumpărarea cu plata

si predarea bunului la momentul încheierii contractului; unele acte sunt incompatibile cu orice

modalitate, putând fi numai pure si simple, cum este de exemplu căsătoria sau adopţia.

- acte juridice afectate de modalităţi, respective care cuprind o modalitate( termen, condiţie);

un exemplu în acest sens este contractul de asigurare, care este afectat de condiţia producerii

riscului.

Modalităţile actului juridic civil prevăzute de Codul civil sunt termenul si condiţia.18

Interesul acestei clasificări se poate observa în ceea ce priveşte valabilitatea şi efectele

juridice ale acestor acte, care depend de compatibilitatea actului cu inserarea unei modalităţi sau

de existenţa şi tipul modalităţilor.

Distinct de clasificările de mai sus, care sunt commune tuturor actelor juridice,

contractele, spre deosebire de actele juridice unilaterale, se mai pot clasifica si în următoarele

categorii:

a. În funcţie de scopul urmărit la încheierea lor, contractele se impart în:

-contracte cu titlu oneros, prin care fiecare parte urmareşte să îşi procure un avantaj în

schimbul obligaţiilor asumate [art. 1172 alin (1) C. civ.]: de exemplu, la contract de vânzare,

vânzătorul urmareşte, ca, în schimbul obligaţiei de a transfera dreptul de proprietate asupra

bunului ce face obiectul vânzării, să obţină preţul, iar cumpărătorul urmăreşte ca, în schimbul

preţului, să obţină preţul vânzării;

-contracte cu titlu gratuit, prin care una din părţi urmăreşte să procure celeilalte părţi un

beneficiu, fără a obţine în schimb vreun avantaj [ art.1172 alin. (2) C.civ.]; este un astfel de

contract, de exemplu, donaţia.

Importanţa practică a acestei clasificări este dată de diferenţele de regim juridic între cele

două categorii de acte, de regulă în cazul actelor cu titlu gratuit find impuse de lege condiţii

speciale de valabilitate, cu privire la capacitate sau la forma.

b. Contractele oneroase, la rândul lor, se pot clasifica după criteriul cunoaşterii existenţei şi

întinderii drepturilor părţilor la momentul încheierii lor, în:

- contracte comutative, la care, în momentul închierii lor, existenţa drepturlor şi obligaţiilor

părţilor este certă, iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă (art 1173 alin. (1)

C.civ.); un astfel de exemplu este contractul de vânzare, în care părţile cunosc atât obiectul

vânzării cât şi preţul, de la momentul încheierii contractului, iar dacă eventual preţul nu este

18Prezentarea termenului si a condiţiei urmează a fi făcută în cadrul Capitolului 7, subparagraful 3.5. ulterior, ca modalităţi ale obligaţiilor. Sarcina este menţionată de doctrină ca o modalitate a actului juridic, ce reprezintă o obligaţie de a da, a face sau a nu face, impusă de persoana care oferă o liberalitate celei care o primeşte. Această modalitate se aplică aşadar numai în cazul liberalităţilor. Un exemplu de sarcină este acela îb care, ăn contractul de donaţie, donatorul impune donatarului ca să folosească o parte din suma primită ca donaţie pentru a îşi achita taxele de studio la universitatea la care studiază. Din punct de vedere al obligaţiilor, sarcina este o formă de obligaţie condiţională.

stabilit cu precizie, este stabilită modalitatea de determinare a acestuia (de exemplu, la vânzarea

recoltei de grâu de pe o anumită suprafaţă de teren pentru un anumit preţ pe tonă, preţul pentru

întreaga cantitate de grâu este determinabil, urmând să fie stabilit prin cântărire la recoltare);

- contracte aleatorii, care, prin natura lor sau prin voinţa părţilor, oferă cel puţin uneia din

părţi şansa unui câştig şi o expune totodată la riscul unei pierderi, ce fiind de un eveniment viitor

şi incert (art.1173 alin. (2) C.civ.); este un astfel de exemplu contractul de asigurare, în care

întinderea obligaţiilor asigurătorului depinde de producerea sau nu a riscului asigurat.

Contractele cu titlu gratuit se pot împărţi, după criteriul micşorării sau nu a patrimoniului

celui care procură avantajul celeilalte părţi, în:

- acte dezinteresate, prin care cel care procura beneficiul celeleilalte părţi nu îşi micşorează

patrimoniul; este un astfel de exemplu mandatul gratuit;

- liberalităţi, prin care cel care procură beneficiul celelilalte părţi o face micşorându-ţi

patrimoniul; exemple sunt contractele de adopţie.

Importanţa acestei clasificări se poate observa în faptul că sunt norme diferite care

reglementează unele condiţii de validitate ale acestor acte; spre exemplu, pentru liberalităţi sunt

cerinţe de formă mult mai stricte.

4.4. Cauzele de exonerare de răspundere

Chiar în situaţia întrunirii tuturor elementelor răspundeii, există situaţii care, potrivit legii,

pot conduce le exonerarea de răspundere a autorului unui prejudiciu, adică la înlăturarea

răspunderii acestuia.

Cauzele exoneratoare de răspundere sunt prevăzute de art. 1351-1356 C. civ., care sunt

dispoziţii generale. Aceasta nu înseamnă că aceste cauze vor opera în toate situaţiile. Sunt o serie

de alte prevederi legale care, cu privire la anumite situaţii, prevăd care sunt cauzele exoneratoare

de răspundere, enumerînd numai o parte din totalul acestora. În aceste ipoteze, urmează a se

aplica normele speciale şi, în consecinţă, nu vor fi operante toate cauzele de exonerare de

răspundere ci numai acelea expres menţionate de normele specifice. De asemenea, nu toate

cauzele determină o exonerare totală de răspundere, unele determină numai o limitare a

despăgubirilor care se datorează.19

Cauzele de exonerare de răspundere sunt:

a. Forţa majoră, respectiv orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi

inevitabil (spre exemplu, cutremurul, inundaţiile, etc). Aceasta este o cauză de exonerare de

răspundere legală însă părţile pot ca, prin convenţia lor, să stabilească faptul că forţa majoră nu

exonerează de răspundere autorul unui prejudiciu. Referirea într-un contract la exonerarea de

răspundere pentru caz fortiu va determina aplicarea şi la cauzele de forţă majoră, chiar dacă nu

există menţiune expresă în acest sens.

b. Cazul fortuit, anume acel eveniment care nu poate fi prevăzut şi nici împiedicat de

către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs. Şi în acest caz

exonerarea de răspundere este prevăzută de lege dar părţile pot stabili, prin convenţia lor, că

răspunderea se menţine şi în situaţia unui caz fortiu. Prin norme speciale, se pot stabili cazuri în

cazul fortiu nu operează ca o cauză de excludere a răspunderii (spre exemplu, art. 1380 C. civ.,

elimină cazul fortiu dintre cauzele de excludere de răspundere pentru prejudiciile cauzate de

animale, de lucruri, de tuina unui edificiu sau de căderea sau aruncarea din imobil a unui lucru).

5.Contractul de locaţiune

5.1.Noţiune

Contractul de locaţiune este reglementat de art. 1777-1850 C. civ.

19 În literature juridică recentă, unele din cauze sunt menţionate cu titlu de cauze de exonerare de răspundere (fiind denumite ca atare şi de Codul civil) -a se vedea L. Pop. I.F. Pop, S. I. Vidu, op.. cit., p 440 -iar cauzele ce înlătură caracterul ilicit al faptei (cele care nu poartă titulatura de cauze aceste de exonerare de răspundere) –a se vedea ibidem, p. 428. În ce ne priveşte, am considerat că toate aceste cauze conduc –sau pot conduce –la o exonerare totală sau parţială a răspunderii şi de aceea le-am enumerat ca atare.

Locaţiunea este contractul prin care o parte (numită locator), se obligă să asigure

celeilalte părţi (numite locatar), folosinţa unui bun pentru o anumită perioadă, în schimbul unui

preţ, denumit chirie.

Sunt 2 varietăţi de contracte de locaţiune:

-Contractul de închiriere, care este locaţiunea bunurilor mobile sau imobile: aceasta are,

la rândul ei, o varietate supusă unor reglementări specifice atunci când priveşte un imobil cu

destinaţie de locuinţă

-Contractul de arendare, care este locaţiunea bunurilor agricole.

Dispoziţiile generale privind contractul de locaţiune sunt aplicabile deopotrivă închirierii

şi arendei în măsura în care sunt compatibile cu prevederile speciale referitoare la acestea.

8. Contractul de mandat

8.1 Notiune

Contractul de mandat şi varietăţile sale fac obiectul reglementărilor cuprinse în art.2009-

2071.C.Civ.

Contractul de mandat este contractul prin care o parte numită (mandatar), se obligă să

încheie unul sau mai mute acte juridice pe seama celeilalte părti (numită mandant).

Încheierea actului pe seama mandantului presupune că mandantului îi vor profita actele

încheiate de mandatar şi că mandantul va fii răspunzător de cheltuielile efectuate de mandatar.

Din punct de vedere al unei anumite remuneraţii a mandatarului, mandatul poate fi:

-mandat gratuit; între persoane fizice, mandatul prezumă a fi gratuit;

-mandat oneros; mandatul dat pentru exercitarea unei profesii se prezumă a fii oneros;

dacă părtile nu au determinat prin contract cuantumul remuneraţiei , acesta se va stabili potrivit

legii uzanţelor sau,în lipsă,după valoarea serviciilor prestate.

Din punct de vedere al reprezentării mandantului de către mandatar, sunt două forme de

mandat:

-mandatul cu reprezentare;în aces caz,mandatarul se obligă să încheie acte juridice în

numele şi pe seama mandantului;

-mandatul fără reprezentare; în acest contract, mandatarul se obligă să încheie acte

juridice în numele propriu, dar pe seama mandantului.

Mandatul fără reprezentare se regăseşte ca element de bază pentru diverse alte contracte

reglementate de Codul Civil: comisionul, consignatia, expediţia (aceste din urmă fiind

considerate ca varietăti ale contractului de comision).

Dacă din împrejurări nu rezultă altfel, mandatarul se consideră că îl reprezintă pe

mandant la incheiera actelor pentru care a fost împuternicit,mandaul fiind deci prezumat a fii cu

reprezentare.

Se vor regăsii elementele comune tuturor formelor de mandat, elementele specifice

mandatului cu reprezentare si a celui fără reprezentare precum şi elementele specifice varietăţilor

de mandat fără reprezentare , comisionul, consignaţia şi expediţia.

11. 7. Contractul de transport

7.1. Noţiune

Contractul de transporteste contractul prin care o parte (numită transportator) se obligă,

cu titlu prinipal, să transporte o persoană sau un bun dintr-un loc în altul, în schimbul unui preţ

pe care cealaltă parte (care poate fi, după caz, pasagerul, expeditorul sau destinatarul

transportului) se obligă să îl plătească, la timpul şi locul convenite.

După obiectul transportului, contractele de transport pot fi:

-contracte de transport de bunuri;

-contracte de transport de persoane şi bagaje.

Codul civil reglementează contractul de transport la art.1955-2008, parte din reglementări

fiin aplicabile cu titlu general, iar parte în mod special pentru contractul de transport de bunuri şi

pentru cel de persoane şi bagaje.

Alături de aceste reglementări, există o amplă legislaţie specială aplicabilă diverselor

contracte de transport (de exemplu pentru transportul pe calea ferată, cel rutier sau cel aerian),

atât la nivel naţional, cât şi internaţional 20. Transportul poate fi efectuat:

-de transportatori care nu îşi oferă serviciile publicului; în aceste cazuri, vor fi incidente

dispoziţiile legale generasle cu privire la contractul de transport numai dacă transportul este

efectuat cu titlu oneros; în cazul transportului cu titlu gratuit care nu intră sub incidenţa

reglementărilor Codului civil, transportatorul are numai o obligaţie de prudenţă şi diligenţă;

-de transportatori profesionişti care îşi oferă serviciile publicului; în acest caz, dipoziţiile

legale se aplică şi dacă transportul este efectuat cu titlu oneros, şi dacă este gratuit; în plus, Codul

civil prevede că transportatorul care îşi oferă serviciile publicului trebuie să transporte orice

persoană care solicită serviciile sale şi orice bun al cărui transport este solicitat, dacă nu are un

motiv întemeiat de refuz.

După modalitatea transportului, oricare dintre cele 2 tipuri de transport poste fi:

-transport succesiv, când este efectuat de doi sau mai mulţi transportatori succesivi care

utilizează acelaşi mod de transport;

-transport combinat, atunci când acelaşi transportator sau aceiaşi transportatori succesivi

utilizează moduri de transport diferite.

Transportatorii care se succedă îşi predau unul altuia bunurile şi bagajele transportate, până la destinaţie, fără intervenţia expeditorului sau a călătorului

1. Contractul de vânzare

1.1. Noţiune

Vânzarea este contractual prin care o parte, numită vânzător, transmite sau, după caz, se

obligă să transmit altei părţi, numită cumpărător, proprietatea unui bun, în schimbul unui preţ pe

care cumpărătorul se obligă să îl plătească.

20În prezentul capitol ne vom referi numai la dispoziţiile referitoare la contractul de transport cuprinse în Codul civil, urmând ca o serie de elemente specifice diverselor forme de transporturi-rutier, feroviar sau aerian-să fie studiate în cadrul disciplinelor economice specifice. Pentru noţiuni comprehensive de drept al transporturilor, a se vedea şi Gh. Piperea, Dreptul transporturilor, ed. a 2-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, O. Căpăţână, Gh. Stancu, Dreptul transporturilor, Partea generală, vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2000 precum şi pentru transporturile internaţionale, S.-A. Stănescu, Contractul de transport internaţional de măfuri, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007.

Contratul de vânzare este reglementat de art.1650-1762 C. civ. Anumite contracte de

vânzare – cumpărare sunt reglementate şi prin alte legi speciale, cum este cazul vânzării

locuinţelor proprietate de stat, a vânzării internaţionale de mărfuri etc., vânzării de bunuri de

consumatori, vânzării bunurilor la distanţă (prin telefon sau internet) etc.

Precizăm că termenul de ,,contract vânzare - cumpărare” sau ,,contract de cumpărare”.

Vânzarea priveşte de regulă strămutarea dreptului de proprietate, însă sunt şi alte drepturi

care se pot transmite pe calea vânzării, cum sunt alte drepturi reale (de exemplu dreptul de

uzufruct) sau drepturi de creanţă (caz în care vânzarea se mai numeşte şi ,,cesiune”) sau drepturi

de proprietate intelectuală21.

21 G. Boroi. L. Stănciulescu. op.cit. p.329.