DON CORLEONE

“Multă lume primise invitaţii la nunta domnişoarei Constanzia Corleone, care avea loc în ultima duminică din august a anului 1945. Tatăl miresei, Don Vito Corleone, nu-şi uita niciodată prietenii vechi şi foştii vecini, deşi acum locuia într-o mândreţe de casă în Long Island. Recepţia avea să aibă loc în această casă, iar petrecerea urma să ţină toată ziua. Fără nici o îndoială, avea să fie o ocazie memorabilă. Războiul cu japonezii tocmai se încheiase, aşa că teama că fii lor vor lupta pe front nu va umbri în nici un fel petrecerea. O nuntă era exact ce le trebuia oamenilor ca să-şi manifeste bucuria.

Aşa că, în acea dimineaţă de duminică, prietenii lui Don Corleone veneau cu mic cu mare din New York, pentru a-i onora invitaţia. Aveau la ei plicuri maro deschis, burduşite cu bani, ca dar de nuntă. Nu se purtau cecuri. Fiecare plic conţinea o carte de vizită care stabilea identitatea musafirului şi care îşi arăta astfel măsura respectului faţă de Naş. Un respect cu adevărat meritat.

Don Vito Corleone era un om la care oamenii veneau să ceară ajutor, şi de la el nu pleca nimeni dezamăgit. Nu făcea niciodată promisiuni în van, nici nu se eschiva spunând că e peste puterile lui să facă ceva. Îşi ţinea întotdeauna promisiunile şi niciodată, absolut niciodată, nu dezamăgise pe cineva. Nu trebuia să-i fi prieten, nici măcar n-avea importanţă dacă nu aveai mijloace să-i răsplăteşti serviciul făcut. Un singur lucru era necesar. Ca tu, tu însuţi, să-ţi declari prietenia. Iar apoi, indiferent de cât erai de sărac sau slab, Don Corleone lua toate necazurile tale asupra lui. Şi nimic nu-i stătea apoi în cale pentru a găsi o rezolvare a problemelor tale. Don Corleone era un om puternic. Răsplata lui? Prietenia, titlul respectat de „Don” şi câteodată, salutul mai afectuos: „Naşule”. De fapt chiar botezase vreo treizeci de copii din comunitatea italiană. Toţi îl iubeau şi îl respectau pentru că se simţeau sub protecţia lui. Iar câteodată, doar în semn de respect, niciodată pentru a obţine ceva, primea câte un cadou umil – o vadră de vin de ţară, sau vreun coş cu „taralles” pregătite special pentru a-i împodobi masa de Crăciun. Era la bunul simţ să ştii că îi eşti îndatorat şi că are dreptul să te cheme oricând, ca să-ţi ceară să-i faci un mic serviciu. Din fire avea încredere în oamenii care veneau să-i ceară ajutor. Dacă însă cineva îl dezamăgea, ajungea să-i vadă latura întunecată şi necompromiţătoare a caracterului său.

În această zi mare, la nunta fetei lui, Don Vito Corleone stătea în dreptul uşii casei sale din Long Beach pentru a-şi primi musafirii, toţi cunoscuţi, toţi de încredere. Mulţi dintre ei îi datorau lui Don Vito norocul de care se bucuraseră în viaţă şi cu această ocazie intimă îşi permiteau să-i spună „Naşule”. Chiar şi cei care serveau la mese îi erau prieteni. Barmanul era un vechi prieten care adusese drept dar de nuntă toată băutura şi îşi pusese la dispoziţie toată îndemânarea şi priceperea. Chelnerii erau prietenii fiilor lui Don Corleone. Mâncarea fusese gătită de soţia lui Don Vito împreună cu prietenele ei, iar grădina fusese împodobită de prietenele miresei.

Don Corleone primea pe oricine, bogat sau sărac, puternic sau umil, cu egală căldură. Nu umilea pe nimeni. Aşa era el. Iar musafirii îl lăudau atât de zgomotos de cât de bine îi venea smochingul, încât un necunoscător ar fi crezut că fericitul mire era chiar Don Corleone.

Împreună cu el erau doi dintre cei trei fii ai săi: cel mare, botezat Santino, dar căruia toată lumea, în afară de tatăl său îi zicea Sonny şi Frederico, zis Fred sau Fredo. În ciuda calităţilor lor, nici unul dintre ei nu avea acel magnetism personal, acea forţă animalică atât de necesară unui lider. Cel de-al treilea fiu, Michael, nu stătea lângă tatăl şi fraţii lui, ci la o masă în cel mai ascuns colţ al grădinii. El era mezinul familiei şi singurul care refuzase să se supună ordinelor marelui om. Oricine putea vedea că Don Vito nu îl băga în seamă pe cel de-al treilea fiu. Michael fusese favoritul lui înainte de război şi în mod evident cel ales să conducă afacerile familiei, atunci când avea să vină momentul potrivit. Avea acea forţă

Pag. 1 din 4

tăcută şi toată inteligenţa tatălui lui; avea acel instinct de a acţiona în aşa fel încât oamenii nu puteau decât să-l respecte. Dar când izbucnise cel de-al doilea război mondial, Michael Corleone se înrolase voluntar în marină. Făcând acest lucru încălcase în mod flagrant indicaţiile tatălui său.

Don Corleone nu avea nici intenţia nici dorinţa de a-şi lăsa mezinul să fie ucis în serviciul unei puteri străine lui. Fuseseră mituiţi doctori, se făcuseră aranjamente secrete. Se cheltuiseră o grămadă de bani pentru a se lua măsurile necesare. Dar Michael avea douăzeci şi unu de ani şi împotriva voinţei lui nu se putea face nimic. S-a înrolat aşadar şi a luptat în Pacific. A fost înaintat căpitan şi a fost decorat. În 1944 poza lui a apărut în revista Life, împreună cu un articol în care îi erau descrise meritele deosebite. Un prieten îi arătase lui Don Corleone revista (nimeni din familie nu îndrăznise) iar el mormăise cu ciudă: „toate lucrurile acelea minunate le-a făcut pentru străini.”

Când Michael Corleone fusese lăsat la vatră, la începutul lui 1945, habar n-avea că tatăl său îi aranjase eliberarea. A stat atunci acasă câteva săptămâni, iar apoi, fără să spună nimănui s-a înscris la Dartmouth College în Hanover, New Hampshire şi a părăsit casa tatălui său.

În timp ce Don Corleone îşi primea oaspeţii, un Chevrolet negru se opri afară, mai departe, pe aleea pietruită ce ducea către casă. Doi indivizi care stăteau pe locurile din faţă şi-au scos carneţelele din haină şi fără să încerce să se ascundă în vreun fel, au început să noteze numerele maşinilor parcate pe alee. Sonny se întoarse către tatăl său şi spuse: „Ăia trebuie, să fie poliţişti”.

Don Corleone dădu din umeri şi spuse: „Nu-i strada mea. Pot să facă ce vor”. Don Corleone ştia cine erau. Prietenii cei mai apropiaţi fuseseră sfătuiţi să nu vină la nuntă cu propriile lor maşini. Şi, deşi nu era de acord cu izbucnirea prostească a lui Sonny, aceasta servise totuşi unui scop. Îi convingea pe intruşi că prezenţa lor acolo era nedorită. Don Corleone nu era furios. Demult învăţase că societatea impune ofense pe care trebuie să le suporţi şi să te consolezi cu ideea că în lumea aceasta vine un moment în care şi cel mai slab dintre bărbaţi, dacă ţine ochii deschişi, poate să-şi ia revanşa asupra celor mai puternici. Acesta a fost credinţa care l-a făcut pe Don să nu renunţe la atitudinea lui umilă, atitudine pe care toţi prietenii o admirau la el.

Don Corleone a dispărut cu diplomaţie în casă. A mers în biroul lui, unde îl aştepta Tom Hagen, avocatul şi consilierul lui. În această încăpere, el şi Don au rezolvat multe probleme noduroase, aşa că atunci când l-a văzut pe Naş părăsind festivitatea şi intrând în casă, el a ştiut că, nuntă sau nu, era ceva de lucru pe ziua de astăzi. A mers la birou şi a luat o listă scrisă de mână cu numele celor care au primit permisiunea să-l vadă în particular pe Don Corleone. Când Don a intrat în cameră, Hagen i-a înmânat lista. Don Corleone a încuviinţat din cap şi a spus „Lasă-l pe Bonasera la urmă.”

Hagen a ieşit pe uşa franceză şi a mers în grădină, direct la locul unde se aflau cei ce ceruseră permisiunea şi care erau strânşi cu toţii în jurul butoiului de vin. A făcut un semn brutarului, durduliului Nazorine.

Don Corleone l-a salutat pe brutar cu o îmbrăţişare. Pe când erau în Italia, cei doi s-au jucat împreună de copii, şi au crescut ca prieteni. Cu ocazia fiecărei sărbători de Paşte, la casa lui Don Corleone soseau plăcinte coapte cu brânză grasă şi germeni de grâu, cu cruste galbene de la ou, mari cât roţile de camion. De Crăciun, de zilele de naştere ale membrilor familiei, produsele de patiserie, încărcate de frişcă făceau dovada respectului lui Nazorine. Şi, de-a lungul tuturor acestor ani, slab sau gras, Nazorine şi-a plătit cu dragă inimă taxele la sindicatul brutarilor, înfiinţat de Don în anii lui de tinereţe. Niciodată nu a cerut un favor în schimb, singura excepţie a fost în timpul războiului, când a cerut dreptul de a achiziţiona cupoane de zahăr OPA de pe piaţa neagră. Acum a sosit pentru brutar momentul să-şi ceară

Pag. 2 din 4

drepturile, ca un prieten loial ce era, şi Don Corleone aştepta cu nerăbdare şi plăcere să-i îndeplinească cererea.

Don i-a dat brutarului o ţigară Di Nobili şi un pahar de vin Strega după care şi-a pus mâinile pe umerii lui pentru a-l impulsiona să vorbească. Acesta era un semn al empatiei lui Don. El ştia din experienţele lui mai puţin plăcute ce curaj îţi trebuie ca să ceri o favoare unui camarad. Nazorine a început să-i spună lui Don despre problema lui. Don l-a urmat pe Nazorine în susul şi josul camerei, ţinându-şi mâinile pe umerii brutarului şi făcând semne din cap plin de înţelegere pentru a-i ridica curajul. Când brutarul a terminat, Don Corleone i-a zâmbit şi i-a spus: „Dragul meu prieten, lasă de o parte toate grijile.” Apoi, a continuat să-i explice ce trebuia făcut. Omul lui din Congres va înainta o cerere, care-i va permite ginerelui lui Nazorine să devină cetăţean al Americii. Cererea va trece cu siguranţă de Congres. Era un favor pe care toţi acei pungaşi şi-l acordau mereu unul celuilalt. Don Corleone a explicat că acest lucru va costa bani; preţul era de 2.000 de dolari. El, Don Corleone, ar garanta rezultatul şi ar accepta să plătească. Prietenul lui ar fi de acord? Brutarului aproape i-au dat lacrimile de mulţumire. Nu se aştepta la un favor atât de mare pe aproape mai nimic. Era de înţeles. Un document special al Congresului nu ieşea ieftin. Apoi Don Corleone l-a condus până la uşă şi l-a asigurat că va trimite la brutărie nişte oameni competenţi, care să aranjeze toate detaliile şi să completeze toate documentele necesare. Înainte să dispară în grădină, brutarul l-a îmbrăţişat.

Următorul om pe care Hagen l-a adus reprezenta un caz foarte simplu. Numele lui era Anthony Coppola şi era fiul unui om cu care Don Corleone a lucrat în tinereţe la căile ferate. Coppola avea nevoie de 500 de dolari pentru a-şi deschide o pizzerie; pentru accesorii şi cuptorul special. Din anumite motive nu a putut să ia nici un credit. Don şi-a dus mâna în buzunar şi a scos un sul de bancnote. Nu erau suficiente. A făcut o grimasă şi i-a spus lui Tom Hagen: „Împrumută-mă cu o sută de dolari, am să-ţi înapoiez banii luni, când mă voi duce la bancă”. Tânărul a protestat, spunând că-i sunt de ajuns şi patru sute de dolari, dar Don Corleone l-a bătut pe umeri şi i-a spus parcă cerându-şi scuze: „Această nuntă m-a lăsat fără bani lichizi”. El a luat banii pe care Hagen îi întindea şi i-a dat lui Coppola, împreună cu sulul lui de bancnote.

Hagen l-a privit cu admiraţie. Don a crezut întotdeauna că dacă un om este generos el trebuie să arate personal această generozitate. Cât de flatat trebuia să fie Anthony Coppola de faptul că un om ca Don se împrumutase ca să-i dea lui banii. Nu că Coppola nu ar fi ştiut că Don este milionar, dar câţi milionari s-ar lăsa puşi într-o situaţie incomodă de un prieten sărac?

Pag. 3 din 4

FORMULAR DE FEEDBACK pentru textul din ”Naşul”

După citirea textului, vă rugăm răspundeţi la următoarele întrebări:

1. Care sunt principalele valori şi convingeri ale Naşului? Vă rugăm susţineţi-vă punctul de vedere, folosind exemple din text.

2. Găsiţi cuvinte cheie şi expresii, în textul de mai sus, care descriu personalitatea Naşului.

3. Care sunt, după părerea voastră, atitudinile pe care el le dispreţuieşte cel mai mult la oameni? Vă rugăm folosiţi citate din text.

4. Ce aţi face dacă ar trebui să-l faceţi pe Don să vă asculte? Cum v-aţi comporta?

5. Presupunând că aţi reuşi să-i atrageţi atenţia şi el v-ar asculta, care sunt lucrurile pe care sub nici o formă nu le-aţi face în prezenţa lui?

6. Cum reuşeşte Don să dobândească loialitatea şi respectul celor din jurul lui? În ce fel creează el valoare în relaţiile sale cu ceilalţi?

Pag. 4 din 4