Spaţiul românesc între diplomaţie şi confruntare în Evul Mediu – Nr. I

Citiţi următoarele surse istorice, apoi răspundeţi la cerinţe:

A. „Dar vlachul [voievodul Vlad Ţepeş, în 1462] i-a mutat pe toţi supuşii lui în locuri strâmte de munte şi în locuri acoperite de păduri; şi câmpurile le-a lăsat pustii şi vitele de tot felul le-a mânat mai înăuntrul hotarelor. (...) Tiranul, trecând Danubiul [Dunărea], a străbătut [Ţara Românească] mai bine de 7 zile şi n-a găsit nimic, nici om, nici cel mai neînsemnat animal şi nici ceva de mâncare sau de băut.” (M. Ducas, Istoria turco-bizantină)

B. ”În 1473, [Ştefan cel Mare] a instalat un nou domn fidel lui, în [Ţara Românească] pe care a smuls-o dominaţiei turceşti. Pierderea Ţării Româneşti şi reconstituirea unui front antiotoman la Dunăre era o primejdie prea gravă pentru dominaţia Porţii în Peninsula Balcanică. Înţelegând inevitabilitatea unei noi ofensive otomane, Ştefan cel Mare a început îndată după victorie [la Vaslui, în 1475] să pregătească noua fază a luptei. Solii trimise în toate direcţiile, în Polonia şi Ungaria, la Veneţia şi la Roma, în Hanatul Crimeii şi la Caffa, au încercat să lărgească coaliţia antiotomană pentru a da Moldovei posibilitatea să înfrunte în condiţii mai bune noul atac al lui Mehmet al II-lea.” (K. Hitchins, Istoria României)

C. „În august [1595], marele vizir [al Imperiului Otoman], Sinan-paşa a reuşit să treacă Dunărea şi să se îndrepte spre Bucureşti, dar la Călugăreni, într-o zonă deluroasă, împădurită, străbătută de un rîu şi presărată cu mlaştini, armata lui Mihai [Viteazul] a repurtat una din cele mai mari biruinţe din istoria românilor, obligându-l pe Sinan să se retragă. Disproporţia de forţe era însă prea mare pentru ca muntenii să rişte o nouă bătălie decisivă, de aceea Mihai s-a retras spre munţi aşteptând sosirea ajutoarelor ardelene şi moldovene, în timp ce turcii au ocupat Bucureştii şi Târgovişte, luând măsuri pentru transformarea ţării în paşalâc. Ocupaţia a fost însă de scurtă durată, Mihai, Sigismund [Bathory, principele Transivaniei] şi Ştefan Răzvan, domnul Moldovei, reuşind să-i alunge pe otomani din Principat şi să-i zdrobească complet în timp ce încercau să se retragă peste Dunăre.” (Vlad Georgescu, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre)

1. Menţionaţi secolul la care se referă sursa A. 4p2. Precizaţi un spaţiu istoric la care face referire atât sursa A, cât şi sursa B. 4 p3. Menţionaţi, pe baza sursei B, a unui motiv al desfăşurării conflictului. 5 p 4. Selectaţi din sursa B două informaţii aflate în relaţie cauză-efect, precizînd rolul fiecărei informaţii. 5p 5. Selectaţi din sursa C două informaţii aflate în relaţie cauză-efect, precizînd rolul fiecărei informaţii. 5p6. Precizaţi cine este „tiranul” la care face referire sursa A. 5 p7. Menţionaţi, pe baza sursei C, o informaţie referitoare la rezultatul confruntărilor militare descrise. 5 p8. Numiţi instituţia reprezentată de Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul. 5 p9. Menţionaţi o deosebire şi o asemănare între politica externă a domnilor precizaţi în sursele B şi C. 10 p10. Menţionaţi o deosebire şi o asemănare între sursa B şi sursa C. 10 p11. Menţionaţi o asemănare şi o deosebire între sursa A şi sursa C. 10 p12. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant afirmaţia conform căreia, domnitorii români s-au implicat în confruntările militare ale secolului al XIV-lea. 7 p 13. Argumentaţi prin trei fapte istorice relevante afirmaţia conform căreia diplomaţia promovată de Ţările Române este parte integrantă din relaţiile internaţionale din secolul al XV-lea (Se punctează pertinenţa argumentării elaborate prin utilizarea faptelor istorice relevante, respectiv, a conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia). 15 p

Spaţiul românesc între diplomaţie şi confruntare în Evul Mediu – Nr. II

A. „Asupra acestui Mircea [Mircea cel Bătrân] care a început întâi, mai înainte, război, Baiazid [sultanul Imperiului Otoman] (...), găsindu-i vină, a pornit cu război şi trecând peste Istru [Dunăre, în Ţara Românească] mergea înainte robind ţara. Dar Mircea, strângând cu grijă oastea ţării; nu şi-a făcut planul să vină asupra lui să dea lupta (...) însă, se ţinea şi el cu armata pe urma lui Baiazid prin pădurile de stejar ale ţării, care sunt multe şi acoperă în toate părţile ţara, să nu fie uşor de umblat pentru duşmani şi nici lesne de cucerit. Şi ţinându-se pe urma lui, săvârşea isprăvi vrednice de amintit, dând lupte, când vreo unitate duşmană rupându-se, se îndrepta uneori prin ţară după hrană sau la prădat vite; şi aşa cu foarte mare îndrăzneală se ţinea de armata [otomană]. Ţinându-se de urma lui Baiazid, se lupta într-una cu el, în chip strălucit.” (L. Chalcocondil, Expuneri istorice)

B. „Ultimul război pe care l-a purtat Iancu de Hunedoara cu turcii a fost la Belgrad, în 1456. Stăpânirea acestei cetăţi însemna, de fapt, drum liber spre şesul din faţă; nu degeaba i se spunea doar <cheia regatului Ungariei> (...) De aceea Mohamed al II-lea se hotârî să o cuprindă. (...) Asaltul general se produse în după-amiaza zilei de 21 iulie. Turcii reuşesc în cele din urmă să pătrundă în oraş; cetatea însă rezistând cu îndârjire, un contraatac viguros îi sileşte să se retragă. A doua zi, are loc o nouă luptă la marginea oraşului. Izbiţi din plin de artileria lui Iancu (...) precum şi de cruciaţii lui Capistrano, turcii sunt cuprinşi de panică şi se retrag în dezordine. (...) Vestea că Belgradul nu putuse fi luat şi că Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, a trebuit să fugă, rănit, produse o extraordinară bucurie în toată Europa. Papa a trimis o scrisoare entuziastă, numind pe Iancu <atletul cel mai puternic – unic – al lui Hristos>.” (Constantin C. Giurescu, Istoria românilor)

C. ”Noi am intrat în Ţara Moldovei, unde am gasit toate satele şi aşezările părăsite şi ogoarele arse, deoarece contele Ştefan, [Ştefan cel Mare] a pus pe locuitori să fugă din ţara sa dincolo de munţi şi să meargă spre Polonia. De asemenea a poruncit ca toate grânele să fie tăiate (…). Oraşul Suceava era înconjurat de şanţuri şi palisade. (...). Acesta rezista şi era bine înzestrat. Cum însă merindele se sfârşiseră, n-am mai stat să pierdem vremea, ci întorcându-se armata pe un alt drum, am ajuns la o cetate aşezată în munţi [Cetatea Neamţului] unde se aflau prinşi turcii, luaţi prizonieri în iarna anului trecut, [1475], când a fost înfrânt Soliman paşa. Făcându-se încercarea de a se cuceri zisa cetate, s-au aşezat şapte bombarde şi timp de 8 zile s-au străduit a o cuprinde. Două din acele bombarde au plesnit iar acei care se găseau în cetate n-au vrut să stea de vorbă, toţi se apărau cu tunurile şi nu le păsa de noi. Văzând sultanul că-şi pierde vremea şi că foametea e mare (...) a ridicat tabăra şi a plecat spre Dunăre.” (G.M.Angiolello, Istoria turcilor)

1.Menţionaţi secolul la care se referă sursa A. 5 p2. Menţionaţi, pe baza sursei B, o consecinţă a luptei de la Vaslui. 5 p 3. Selectaţi din sursa A două informaţii aflate în relaţie cauză-efect, precizînd rolul fiecărei informaţii. 5p 4. Selectaţi din sursa B două informaţii aflate în relaţie cauză-efect, precizînd rolul fiecărei informaţii. 5p 5. Selectaţi din sursa B două informaţii aflate în relaţie cauză-efect, precizînd rolul fiecărei informaţii. 5p 6. Numiţi instituţia reprezentată de Mircea cel Bătrân şi Mihai Viteazul. 5 p 7. Menţionaţi o luptă la care se referă sursa C. 5 p8. Precizaţi sultanul la care se referă sursa C. 5 p9. Precizaţi o deosebire şi o asemănare între politica de cruciadă a lui Iancu de Hunedoara, respectiv cea a lui Ştefan cel Mare. 10 p10. Menţionaţi o deosebire şi o asemănare între sursa A şi sursa C. 10 p11. Menţionaţi, pe baza sursei B, o informaţie referitoare la rezultatul confruntărilor militare descrise. 5 p 12. Menţionaţi doi factori istorici relevanţi pentru a susţine afirmaţia conform căreia statele medievale româneşti s-au implicat, prin diplomaţie, în conflictele militare din secolul al XVI-lea. 10 p 13. Formulaţi un punct de vedere privind raporturile dintre Ungaria şi Ţara Românească în secolele XIV-XVI, argumentând prin trei fapte istorice. (Se punctează pertinenţa argumentării elaborate prin utilizarea faptelor istorice relevante, respectiv, a conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia). 15 p