Buletinul Clubului Român din

Chattanooga

Numărul 50 (cincizeci) Decembrie 2015

www.romclub.wordpress.com

1Decembrie – Ziua Naţională a României

1

Actualitatea românească: Legea votului prin corespondenţă a fost promulgată de Iohannis

de Andra Dumitru , 19 noiembrie 2015 www.romanialibera.ro

Preşedintele Klaus Iohannis a promulgat joi legea votului prin corespondenţă.

Klaus Iohannis a semnat joi decretul pentru promulgarea Legii privind votul prin corespondenţă, precum şi modificarea şi completarea Legii nr. 208/2015 privind alegerea Senatului și a Camerei Deputaților, precum și pentru organizarea și funcționarea Autorității Electorale Permanente.

"Legea votului prin corespondenţă a fost un obiectiv pe care preşedintele Klaus Iohannis şi l-a asumat încă de la începutul mandatului. Acest act normativ este unul aşteptat de întreaga societate şi asigură premisele respectării dreptului fundamental la vot pentru toţi

românii, oriunde s-ar afla ei în lume", se arată într-un comunicat de presă al Administraţiei Prezidenţiale.

Curtea Constituţională a respins miercuri obiecţiile de neconstituţionalitate a legii, înaintate de parlamentari UDMR şi ALDE, precizând, în motivarea deciziei, că legea asigură alegeri corecte şi caracterul universal, secret şi liber al votului.

Legea a fost adoptată pe 28 octombrie de Camera Deputaţilor, for decizional, şi prevede introducerea votului prin corespondenţă pentru românii din diaspora la alegerile parlamentare.

2

Proză scurtă: Sybil către J.D. Salinger – de Valeria Sitaru

Sonny,

Am tot încercat să-ţi scriu iar o scrisorică, şi-am tot colorat peşti galbeni pe hârtii. Ai fi râs de mine dacă ţi-i trimiteam, le-am pus măsline în loc de ochi. Odată ţi-am desenat tigrii aceia care fugeau în jurul palmierului. Albiseră de-atâta vâjâială şi ai fi râs că nu ştiu să desenez nici tigri. Am uitat să te-ntreb dacă ştii povestea micuţului negru Sambo, cel cu haină roşie, pantaloni albaştri, umbrelă verde şi pantofiori mov cu talpă roz. Vei zice că n-are ce căuta aici şi mai e şi prea lungă! Mumbo, mama lui Sambo, face clătite din tigri la sfârşit, că habar n-ai avea de poveşti dacă n-aş fi eu, da, vreau să te enervez, că oricum nu-ţi convine nimic când m-apucă să-ţi scriu. Eşti mai rău ca tata.

Când a apărut în Cadillacul lui negru, în dimineaţa aceea după ziua perfectă pentru peştii banană, i-am povestit ce-a zis See More Glass, cum mor ca porcii, umflaţi, chiar văzusem unul, un peşte-banană, în ocean, venise cu un val dintr-o gaură plină cu banane, cred că mâncase şaptezeci şi opt. A sunat telefonul. A răspuns mama. Nu am înţeles ce zicea. Zen, a zis. Ce-nseamnă zen? Apoi l-a tras valvârtej pe tata în baie. Ţipa. Şi ei îi povestisem despre peştii-banană, dar mai ales cum See More Glass îmi sărutase podul talpei. Se făcea că nu înţelege şi mă tot punea să repet. Mi-a sărutat podul talpei, mi-a sărutat podul talpei, şi săream în celălalt picior... Au ieşit la fel de valvârtej din baie şi mi-au spus îngeraş, fă-ţi bagajele. Tata a dat foc unui trabuc iar mama a golit sticla cu dop verde, cred că Martini, dar nu sunt sigură, că n-avea măslină. Iar a sunat telefonul. În hol erau toţi cei nouăzeci şi şapte de agenţi publicitari din New York. Doamna care locuia cu See More Glass, aşa cum îmi spusese el era în o mie de locuri. Nu mai avea părul de culoarea vizonului şi dădea interviuri. Doamna din Canada îşi atârnase buldogul de gât, aşa că n-am mai putut să-l împung cu băţul. Sharon Lipschutz râdea ca proasta. Am

3

avut dreptate să-i spun lui See More Glass să-i dea un brânci dacă se mai aşează lângă el la pian. Habar n-avea ce cânta el. Just one of those things... just one of those fabulous flights... a trip to the moon... la, la, la... ştiu, acum râzi că habar n-am să cânt fără cor bisericesc. O fetiţă de şase ani, după mintea ta, e înger. De parcă îngerii n-ar fi şi ei pe culori, unii aurii, alţii cu aripi albe, ai mei cu ulei bronzant.

Sonny, află că am văzut în The Baker's Wife cum un brutar îşi omoară soţia la sfârşitul filmului. Ce mult îmi place să te-nfurii povestindu-ţi finalul de la poveşti şi filme. M-am prins de şmecheriile tale când scrii, zici că fetiţele posedă o mare cunoaştere prin ne-cunoaştere, că n-au nici o treabă cu spaţiul şi timpul, că iubesc ca oarbele şi au experienţe mistice. Te-a zăpăcit la cap fata lui O' Neill, avea 17 ani când a fugit cu Charlie Chaplin şi te-a lăsat. Credeai că nu ştiu? Şi tu îi cântai just one of those things... just one of those fabulous things... a trip to the moon!... ce-mi vine să râd! Era să te-mbolnăveşti şi să mori. Ea a ajuns la Hollywood şi tu în al Doilea Război Mondial. Erou. Gata.

Oricum ştiu că n-o să-mi răspunzi, că taci de peste două mii de ani, ca un capricorn. Şi See More Glass era capricorn, mi-a spus-o chiar el. Mă apucase de amândouă gleznele... Sybil... arăţi minunat... mă bucur că te văd... povesteşte-mi ceva despre tine... Atât.

Sybil

UMOR: Kogălniceanu la dame

9 October 2015 CAŢAVENCII www.catavencii.ro

Pe la 1560, rîul Cogîlnic șerpuia liniștit printre dealurile Moldovei, adăpînd bourii și lăsîndu-se traversat cînd de hoardele de tătari, cînd de sătenii care fugeau înaintea lor. Aproape două secole, în apele lui s-au oglindit ciobani și țărăncuțe, fără să știe că, din împreunarea lor, va crește neamul Cogîlnicenilor. Oameni iuți la mînie și mult mai iuți cînd se mîniau alții pe ei, Cogîlnicenii și-au durat avuția cu

4

paloșul și superioritatea numerică, reușind, în mai toate bătăliile de pradă, să-i copleșească, noaptea, în somn, pe donatori.

Pe la o mie șapte sute și ceva, unul din Cogîlniceni a avut ideea să-și scrie numele cu “K” chiar înainte să fie ajuns de o săgeată a vecinului de hotar, cu a cărui oaie fugea la subțioară. Urmașii lui au înapoiat oaia, dar au reținut noua grafie, așa că eroul nostru, Mihail, a putut să se nască, în anul 1817, în familia marelui vornic Ilie Kogălniceanu.

Mihail Kogălniceanu a fost un copil plăpînd, hărțuit de leșinuri, fierbințeală și pojar, dar ocolit, spre folosul istoriei naționale, de apendicită, pneumonie și malarie.

Copilăria și-a petrecut-o ba silabisind greaca în compania unui călugăr, ba conjugînd avoir și être la pensionul Cuenin din Iași. La institutul francez Lincourt de la Miroslava i-a întîlnit pe Vasile Alecsandri și pe Alexandru Ioan Cuza. De la unul a învățat despre Corneille, Racine si Beaumarchais, de la celălalt a învățat să fumeze.

În 1834 ajunge la Paris, unde descoperă istoria și lichiorul de ienupăr. În anul următor se mută cu școala la Berlin. Aici se apropie de Alexander von Humboldt, de Leopold von Ranke și de micile gravuri lubrice, precursoare ale filmografiei porno germane. După acest episod de cunoaștere, Kogălniceanu va rămîne toată viața marcat de problematica femeii, pe care o abordează cînd cu poezie, cînd cu bani, cînd cu scopul de a o oferi superiorilor.

Contribuția lui la emanciparea, unirea, independența și modernizarea Țărilor Române e uriașă. Ea s-a realizat atît prin meritele de istoric, publicist și om de stat, cît și prin neîndoielnicul talent de pește.

Din istoria culturii: Cine a fost, de fapt, Domniţa Ralu, întemeietoarea primului teatru din Bucureşti - „o persoană cu aspiraţii artistice şi cu gust al frumosului“ de Elisabeth Bouleanu

Ziarul Adevărul 1 noiembrie 2015, 06:06

5

Domniţa Ralu Caragea, mezina domnitorului fanariot Caragea, a rămas în istorie drept întemeietoarea primului teatru din Bucureşti. Cea care a adus pentru prima dată în Capitală o trupă de actori greci a fost nevoită să plece pentru totdeauna din Ţara Românească după fuga tatălui

său.

De numele domniţei Ralu Caragea se leagă apariţia primului teatru din Ţara Românescă în urmă cu două secole. „O persoană cu inspiraţii artistice, natură aleasă, posedând gustul frumosului în cel mai mare grad, admiratoare a muzicei lui Mozart şi a lui Beethoven, hrănită cu scrierile lui Schiller şi Goethe”, scrie Ion Ghica despre cea care a înfiinţat primul teatru din Capitală.

 Fiica cea mai mică a domnitorului fanariot Ioan Gheorghe Caragea nu s-a născut pe pământ românesc. Ralú Karatzis, după numele primit la naştere, s-a născut la Constantinopol. Mama sa era Elena Scanevi, fiica unui bancher din Constatinopol. Când Ioan Gheorghe Caragea a fost învestit în 1812 ca domn fanariot al Ţării Româneşti, copila de numai 13 ani a ajuns şi ea la Bucureşti. A avut parte de  o educaţie aleasă. Cunoştea deja limbile franceză, greacă, germană şi turcă şi odată ajunsă la Bucureşti a învăţat şi română. Aşa cum o evocă istoricul C. Gane în ”Trecute vieţi de doamne şi domniţe”, Ralu Caragea avea o mare pasiune: teatrul. 

 „Cât despre teatru, acesta nu era pentru Rallou un mijloc de-a petrece; teatrul era pentru ea un fel de-a răsplăti cultura, de-a înălţa sufletele celor care trăiau prea lipiţi de glie, o înviere a vechii glorii elene, într-un cuvânt aproape o vocaţiune, un apostolat”, scrie istoricul C. Gane.

 Palatul în care locuia cu familia s-a transformat într-un mic teatru unde lumea bună şi iubitoare de cultură se aduna pentru a asista la piese de teatru sau recitări de poezii. Cu decoruri din pânză croită şi cu hârtie poleită, domniţa a organizat, în 1816,  o primă reprezentaţie teatrală în limba greacă, chiar în apartamentele sale

unde s-a jucat în limba greacă piesa.

6

La îndemnul tinerei Ralu, domnitorul fanariot Caragea a reorganizat Academia Domnească. Tot la insistenţele tinerei, în Ţara Românescă au fost aduşi actori greci care puneau în scenă piese de teatru, într-o sală improvizată la curte. Domniţa Ralu a întemeiat astfel prima trupă de teatru profesionist în greacă  din România.

 Prima sală de spectacole permanentă din Bucureşti

 Din pasiunea domniţei Ralu a luat naştere primul teatru din Bucureşti. Ralu a amenajat pe cheltuiala statului teatrul de la Cişmeaua Roşie. „S-a zidit la Cişmeaua Roşie un teatru în toată forma, cu parter, cu stale, cu scenă şi cu mai multe rânduri de loje, şi a trimes pe Aristia la Paris ca să studieze pe vestitul Talma”, scrie Ion Ghica despre pasiunea domniţei. 

 În 1818, la teatrul domniţei Ralu, trupa de actori din Viena punea în scenă ”Hoţii” de Friedrich von Schiller şi ”Italianca în Alger” de Gioacchino Rossini. Când nu era teatru, în sala amenajată de domniţă se ţineau baluri. Domniţa găzduia la Cişmeaua Roşie petreceri dansante unde se aduna lumea bună a capitalei. „Domniţa Ralú clădi la Cişmeaua Roşie o sală de bal, în care se adunau boierii şi cucoanele de petreceau nopţile cele lungi ale iernii”, evocă Nicolae Filimon.

 Fuga din ţară

 Ioan Gheorghe Caragea a condus ca fanariot Ţara Românească vreme de şase ani, deşi se spune că ar fi plătit doar pentru trei. A fugit din calea creditorilor otomani pe 29 septembrie 1818 ca să scape de mazilire şi ucidere. Cu ajutorul arnăuţilor s-a refugiat în Transilvania, la Braşov şi a apoi a luat calea exilului, împreună cu întreaga familie.

Aşa a plecat tânăra domniţă Ralu pentru totdeauna din ţara în care adusese teatru. Până în 1828, familia lui Caragea a trăit în Italia şi apoi s-a stabilit la Atena. Ralu Caragea a fost căsătorit cu un grec pe nume Georgios Argyropoulos şi a avut doi copii. La Atena a rămas până la moarte.

Teatrul de la Cişmeaua Roşie a mai  funcţionat până în 1820. A fost distrus de un incendiu în anul 1825. Activitatea teatrală din Bucureşti a fost reluată abia peste opt an, în 1833, când Ion Cîmpineanu şi Ion Heliade Rădulescu au înfiinţat Societatea Filarmonică. 

__________________________________________________________________

Revista Historia 1 noiembrie 2015

7

Teatrul de la Cişmeaua Roşie

Primul teatru bucureştean s-a numit “Teatrul de la Cişmeaua Roşie”. Acesta era construit în Calea Victoriei colţ cu strada Berthelot, din ordinul domniţei Ralu, fiica cea mare a lui Vodă Caragea. Aici au loc primele reprezentaţii de teatru, în limba greacă.  Teatrul era de fapt o încăpere mică, cu doar 14 rânduri. Spectatorii nici nu prea vedeau ce se întâmpla pe scenă din cauza construcţiei defectoase a scenei. În plus aerul din încăpere devenea înecăcios. Sala de teatru era luminată cu lumânări seu. Astfel că momentele  teatrale de la Cişmeaua Roşie erau mai mult auditive. Însă cu toate acestea teatrul avea mare scucces, iar încăperea era plină de fiecare dată. (Alexandra Butnaru)

Amintiri:

O amintire cu amintirile lui Grigore Vieru – de Răzvan VoncuDin ziarul Adevărul 9 noiembrie 2015, 15:09

8

Îmi povestea Grigore Vieru, în 2005, în timp ce străbăteam agale Calea Victoriei, pe lângă Palatul Regal: „ - Am reuşit să ajung la Bucureşti, pentru prima dată, în 1968. De prisos să spun că am văzut totul printr-o perdea de lacrimi. Pe suflet şi, câteodată, chiar pe ochi. Vouă, azi, vi se pare ridicol, dar mie mi se părea (mi se pare şi acum!) că ajunsesem în Paradis.“

Priveam de jur-împrejur, cu ochii, dar şi cu... urechile. Sunetul limbii materne era ca o perpetuă mângîiere, îmi venea să-l împachetez şi să-l bag în valiză, să-mi ajungă pentru câţiva ani, când mă întorceam la Chişinău.

Am ţinut să îi cunosc pe câţiva dintre cei mai buni poeţi ai momentului şi, spre cinstea lor, nu m-a refuzat nici unul. Toţi m-au primit ca pe un frate.

Cel mai cald m-a primit, fireşte, Nichita Stănescu, cel mai mare poet român de după cel de-Al Doilea Război Mondial. Nichita a ţinut să mă ducă să văd casa lui Titu Maiorescu din strada Mercur, în care Eminescu a citit pentru prima dată Luceafărul şi alte opere ale sale. Eu ştiam deja că nici casa, nici strada nu mai existau de mult, pe locul lor ridicându-se un bloc care dădea spre Magheru. Dar, de dragul lui Nichita (şi-al lui Eminescu şi Maiorescu!), m-am dus.

Nu mă înşelasem şi nici starea poetică în care ne aflam amândoi nu l-a împiedicat pe Nichita să se îndrepte spre blocul ştiut, pe al cărui perete se află placa memorială care indică locul în care se aflase casa lui Maiorescu. Ajunşi acolo, Nichita mă întreabă: – O vezi, Grigore? – N-o văd, Nichita. – E dincolo de blocul ăsta. Suie-te în spinarea mea, s-o vezi.

M-am suit. Cu ochii în lacrimi, deşi n-o vedeam, de pe spinarea lui Nichita Stănescu, am spus că o văd.

Şi adevărul este că asta a fost, pentru noi, poeţii din Basarabia, Nichita Stănescu. Spinarea puternică, pe care ne-am suit ca să-l vedem pe Eminescu. Ca să vedem adevărul limbii române, al poeziei româneşti, şi al identităţii noastre.”

9

Poetul lunii: Florin Partene

Centenar

Înainte să termin ce spun

eu termin ce spun

sunt din pămînt puternic şi bun

acum e vară şi mă face să aştept

aer în piept nu e de mine

stau şi stau în pat

un ochi se uită în celălalt ochi

în amîndoi azi noapte eu am uitat

dar înainte de-a sta eu am stat

între ce spun nu ştiu ce mă fac

am adus zilnic lucrurile tale aproape

mi-am înfăşurat fularul

şi am lungit ziua

10

copilărie

de-odată ca o ureche de măgar

în faţa mea copilăria

unde s-o ascund

pentru că insista

m-am întins pe burtă

am închis pumnii am așteptat suficient

nu m-a văzut nimeni

m-am ridicat

de-odată ca urechea pereche de măgar

 în faţa mea copilăria

am trecut

nasul îmi atingea

zgomotul bărbii

nu s-a clintit

am privit peste umăr

Poezie

...noaptea din tineieşea o femeie frumoasăam văzut cum dimineaţase întorcea fericită

11

noapte de noapte ireal de frumoasăîntotdeauna dimineaţa devremese întorcea fericităpînă cînd într-o zin-am mai aşteptatşi pe la amiazăam întrat să o caut...

Hotel îmi cereai fapte, mereu fapteca şi cum mi-ai fi cerut să fur mereverzi, roşii sau coaptete-am ascultatşi după ce toate grădinile din împrejurimiau fost golite iar casa taa devenit copacul în carepîrguiam pentru tine mere proaspetepeste mere putredem-am pomenit că vorbesc singurfaptele nu sînt mereprin care ne contrabalansăm greutateapriviţi cum ţin eu acumcheia aceasta cu număr în mînăca respiraţia în somnam început să car viaţă în tinela început două apoi trei picăturidimineaţa în ceaiam trecut la cafeajumătate viaţăfără să simţi te umflaişi te simţeai binemi-am luat pompăpofta ta de mere creştea de fiecare datăcasa se golea nu mai contacă erau verzi, roşii sau putrededevorai totul cu ochii închişicredeam că viaţa se ia şi se dă

12

cîte una pe zişi-am făcut din astagimnastică în faţa femeii deschiseurc doar cu liftul acumşi cînd mă aşez în patmă prăbuşesc în vechea noastră grădinăcînd tu plină de viaţă ai deschis larg uşa

iar eu am plecat să locuiesc la hotel…...

Florin Partene face parte din grupul de la Bistriţa, împreună cu Dan Coman, Ana Dragu, Marin Mălaicu-Hondrari, Gavril Ţărmure şi Viorel Paraschivoiu. De câţiva ani, are loc festivalul anual Poezia e la Bistriţa, care se bucură de un succes crescând.

Erată: În Buletinul din noiembrie 2015, la rubrica Poetul lunii, am reprodus două poezii de Camil Petrescu (Patul lui Procust şi Cearta) şi poezia Zeflemeaua, trimisă de un prieten al clubului nostru, ca fiind o creaţie a aceluiaşi poet. Din păcate, poezia aparţine lui Corneliu Vadim Tudor, aşa cum ne atrage atenţia prietenul nostru Mihai Mihai.

Regretăm sincer inadvertenţa şi cerem scuze memoriei marelui scriitor care a fost Camil Petrescu, membrilor familiei sale şi cititorilor noştri.

TRIVIA: Vinerea neagră (Black Friday)Este denumirea zilei de vineri, care urmează Sărbătorii Recunoştinţei (Thanksgiving Day), întotdeauna a patra zi de joi din luna noiembrie.

De Thanksgiving Day, toate magazinele sunt închise, dar a doua zi se deschid şi atunci începe oficial perioada cumpărăturilor pentru sărbătorile de iarnă. Ora de deschidere a magazinelor, în cea mai productivă zi comercială a anului, a fost

13

mutată la ore din ce în ce mai devreme şi a ajuns să fie miezul nopţii dintre cele două zile.

Când ajungem la originea termenului, găsim o mulţime de explicaţii fanteziste; una care a prins, desi neadevărată, este că în vinerea de după Thanksgiving se ţineau în statele americane din sud târgurile de sclavi.

În realitate, termenul a fost pentru prima dată folosit de poliţiştii din Philadelphia în anul 1961. Pentru ei, pe lângă faptul că nimeni din departamentul de poliţie nu putea să-şi liber în week-end-ul cu pricina, ziua de vineri era o catastrofă de trafic, cu multe accidente, aglomeraţie, blocaje ale circulaţiei şi conflicte.

Magazinele inundă spaţiile comerciale cu mărfuri cu preţ redus şi fac cea mai mare vânzare a anului. În anul 2014, totalul sumelor încasate de magazinele din USA într-o singură zi a depăşit 50 de miliarde de dolari.

În magazine, supraaglomeraţia duce la accidentări, certuri şi bătăi.

Ceea ce mulţi cumpărători nu ştiu este că multe produse scoase la vânzare în Vinerea Neagră sunt special fabricate, sunt de calitate inferioară şi multe au defecte.

Termenul inventat de poliţiştii philadelphieni a început să se răspândească în Statele Unite după 1970, iar acum este folosit şi în ţările care au preluat obiceiul Zilei Recunoştinţei (Anglia, Irlanda, Australia, Polonia, România, etc). -MSM

14

Una din sălile de asamblare ale companiei Amazon pregătind pachetele în Vinerea Neagră.

Drinkology: Coniacul

Coniacul este o băutură alcoolică tare, obținută prin distilarea anumitor sorturi de vin și păstrarea produsului respectiv în butoaie de stejar. Denumirea Cognac o poartă numai produsul învechit obținut prin distilarea vinurilor din regiunea viticolă cu același nume din Franța. Distilatul învechit de vin este cunoscut în România sub numele de vinars.

15

Coat of arms

Cognac

Localitatea Cognac este situată în sudvestul Franţei, în departamentul Charente.

Moduri de obținere a distilatelor de vin

Coniacul este un distilat învechit de vin, cu o tărie alcoolică de 38 – 50 vol %, caracterizat printr-o culoare galben – aurie – chihlimbărie și cu aromă fină de

16

vanilie și alte nuanțe plăcute, care îi ridică în mod considerabil valoarea olfacto – gustativă.

Calitatea distilatului învechit de vin, ca produs finit, depinde în mod esențial de trei factori : calitatea materiei prime, procedeul de distilare a vinului, modul de învechire a distilatului.

Vinul materie primă pentru distilate

Pentru obținerea unor distilate învechite, de înaltă calitate, se folosesc numai vinuri albe, tinere și perfect sănătoase, fără defecte de natură fizico-chimice, biochimică sau de miros.

Vinurile destinate distilării trebuie să prezinte un grad alcoolic sub 10 vol %( de preferință 8 – 9 vol % ) și să aibă o aciditate volatilă scăzută ( sub 0.4 g/l în H2SO4) iar cea fixă să fie cât mai mare ( 6 – 7 g/l H2SO4 ), să nu fie bogate în taninuri, iar extractul nereducător să nu depășească 16 – 17 g/l; conținutul de zahăr rezidual să fie sub 2 g/l; să conțină proporții cât mai scăzute în SO2; conținutul de fier să nu depășească 4 mg/l.

Se folosesc numai soiurile albe și de mare producție. În celebra podgorie franceză Cognac, se folosesc în principal soiurile Folle Blanche, Saint Emillion și Colombard, care dau vinuri cu grad alcoolic scăzut, foarte acide și subțiri sub raportul extractivității.

În țara noastră zonele viticole și soiurile potrivite în această direcție s-au dovedit a fi : Odobești și Panciu cu soiurile Plăvaie și Galbenă de Odobești; zona Sibiului și podgoria Apold cu soiurile Fetească regală, Iordană; Drăgășani cu soiurile Bășicată, Braghină, Gordan şi Huși cu soiurile Plăvaie şi Zghihară. (după Wikipedia)

17

Din istoria culturii: Pseudonime ale scriitorilor români – de Dănuţ Zuzeac

Din ziarul Adevărul 12 noiembrie 2015

Scriitorii români au ales să-şi semneze operele folosind pseudonime, astfel că în prezent numele Mihail Ursachi, Ana Câmpeanu, Grigore Pişculescu, Alexandra Gavrilescu şi Dimitrie Cosmad nu ne sugerează nimic.

În societatea actuală, când mai toată lumea îşi petrece timpul în mediul virtual, pseudonimul a devenit un fel de modă. Iniţial pseudonimele erau utilizate doar de scriitori sau jurnalişti, care încercau să se protejeze atunci când făceau dezvăluiri importante despre persoane influente. Uneori, adevăratul nume al unui scriitor chiar poate dezvălui o adevărată poveste. În cele ce urmează vă vom prezenta o serie de scriitori români ce au ales să-şi semneze operele sub altă identitate.  

Prozatorul Mihail Sadoveanu (1880 – 1961), când s-a căsătorit pentru a doua oară, la starea civilă a prezentat documente având numele de Mihail Ursachi. Atunci când s-a născut părinţii scriitorului nu erau căsătoriţi legal, iar el a fost înregistrat cu numele mamei sale – ”Ursachi”. Sadoveanu a fost doar un pseudonim cu care marele prozator îşi semna operele.

Prima poezie a marelui poet Mihai Eminescu (1850 – 1889) – ”De-aş avea” a fost publicată în anul 1866 în revista ”Familia”. Directorul acestei publicaţii, Iosif Vulcan, a apreciat că sună mai româneşte Eminescu, astfel că i-a schimbat numele din Mihai Eminovici în Mihai Eminescu.

Şi marea iubire a poetului, Veronica Micle (1850 – 1889), se numea de fapt Ana Câmpeanu. Ea şi-a schimbat prenumele atunci când se afla la Şcoala Centrală de Fete din Iaşi, iar numele de Micle l-a preluat de la soţul ei Ştefan Micle.

Barbu Ştefănescu Delavrancea (1858 – 1918)  s-a născut cu numele de Barbu Ştefănescu, însă în 1884, când a reluat colaborarea cu România Liberă şi-a luat numele literar de Barbu Delavrancea, ortografiat la început ”de la Vrancea”.

18

Gala Galaction (1879 – 1961) a decis să folosească acest nume pentru a-şi semna operele literare. Părintele Grigore Pişculescu, după numele său real, a fost un preot ortodox, scriitor de opere literare şi profesor universitar de teologie.

Anton Pann (1797 – 1854), compozitorul muzicii imnului românesc ”Deşteaptă-te Române”, se numea defapt Antonie Pantaleon Petroveanu.

Poeta Otilia Cazimir (1895 – 1967) s-a născut în localitatea Cotu Vameş din judeţul Neamţ, având numele de Alexandra Gavrilescu. Pseudonimul de Otilia Cazimir i-a fost ales de prozatorul Mihail Sadoveanu şi de criticul literar Garabet Ibrăileanu.

Poetul simbolist George Bacovia (1881 – 1957), care este cunoscut pentru poeziile sale ”Plumb”, ”Scântei galbene” sau ”Comedii în fond”, s-a născut cu numele de Gheorghe Vasiliu.  

Numele Ion Barbu (1895 – 1961) este cunoscut în literatura română, însă numele real al poetului – Dan Barbilian – este unul sonor în domeniul matematicii.

Poetul Dimitrie Bolintineanu (1819 - 1872), pe numele său adevărat Dimitrie Cosmad, s-a născut în localitatea Bolintinu din Vale, din judeţul Giurgiu, localitate după care şi-a ales numele.

__________________________

NE: Lista pseudonimelor din literatura română este mult mai lungă decât cea prezentată în articolul de mai sus. Iată cele mai cunoscute nume de autor:

Bogdan Amaru (Alexandru Pîrîianu): 1907-1936, poet, prozator, publicist.

Tudor Arghezi (Ion N. Teodorescu): 1880-1967, poet, prozator şi gazetar. Marele poet şi-a luat pseudonimul de la bunicul dinspre tată, care se numea Tudor, sau e vorba, poate, de un hibrid, de la „Teodorescu“.

Arthur Maria Arsene (Arthur Leibovici): 1907-1975, poet.

Camil Baltazar (Leopold Goldstein): 1902-1977, prozator de la „Sburătorul“.

Aurel Baranga (Aurel Leibovici): 1913-1979, dramaturg şi fabulist.

Gheorghe Bariţiu (Gheorghe Popoviciu): 1812-1893, istoric, publicist şi luptător pentru drepturile culturale ale românilor din Transilvania.

19

Jean Bart (Eugeniu Botez): 1874-1933, prozator din cercul Revistei „Viaţa românească“.

Ion Băieşu (Ion Mihalache): 1935-1992, prozator şi dramaturg.

Ury Benador (Simon Schmidt): 1895-1971, prozator.

Ana Blandiana (Otilia Coman): 1942, poetă.

Marcel Breslaşu (M. Bresliska): 1903-1966, poet de factură proletcultistă.

Brunea-Fox (Filip Brauner): 1898-1977, jurnalist.

Nina Cassian (Reneé Annie Katz): 1924- 2014, poetă şi prozatoare.

Ion Caraion (Stelian Diaconescu): 1923-1986, poet.

Otilia Cazimir (Alexandra Gavrilescu): 1895-1967, poetă.

Ştefan Cazimir (Iţic Ştrul): 1932, critic literar.

Ion Călugăru (Ştrul Leiba Croitoru): 1902-1956, prozator.

Panait Cerna (Panait Stanciof): 1881-1913, poet.

Gheorghe Ciprian (Gheorghe Constantinescu): 1883-1968, actor şi dramaturg.

Dumitru Corbea (Dumitru Cobzaru): 1910-2002, poet şi prozator proletcultist.

Dan Coridaleu (Todor Kralev): 1916-1998, prozator avangardist.

Radu Cosaşu (Oscar Rohrlich): 1930, prozator şi publicist.

Nicolae Crevedia (Ion Cîrstea): 1902-1978, prozator.

Nichifor Crainic (Ion N. Dobre): 1889-1972, poet şi jurnalist.

Ovid S. Crohmălniceanu (Moise Cohn): 1921-2000, critic literar.

Mircea Damian (Constantin Mătuşa): 1899-1948, prozator.

Mihail Davidoglu (Moise Davidson): 1910-1987, dramaturg.

Vasile Demetrius (Vasile Ogea): 1878-1942, poet şi prozator.

Dora D’Istria (Elena Ghica): 1828-1888, pictoriţă, poetă, memorialistă.

20

Constantin Dobrogeanu-Gherea (Solomon Katz): 1855-1920, critic literar.

Ştefan Augustin-Doinaş (Ştefan Popa): 1922-2002, poet.

Mitropolitul Dosoftei (Dimitrie Barila): 1624-1693. Întrucît a transcris „Psaltirea“ în versuri, mulţi îl consideră întîiul nostru poet.

Mihu Dragomir (Mihail Dragomirescu):1919-1964, poet.

Ion Dragoslav (Vasile Sumariu Ivanciuc): 1875-1928, prozator.

Paul Everac (Petre Constantinescu): 1924-2011, dramaturg.

Elena Farago (Elena Paximade): 1878-1957, poetă.

Laurenţiu Fulga (Laurenţiu Ionescu): 1916-1984, prozator.

Benjamin Fundoianu (Benjamin Wechsler): 1898-1944, poet.

Gheorghe din Moldova (Gheorghe Kernbach): 1859-1905, poet.

Ion Gorun (Alexandru Hodoş): 1863-1929, poet şi prozator.

Radu Gyr (Radu Demetrescu): 1905-1975, poet.

August Treboniu Laurian (Augustin Trifan): 1810-1881, lingvist.

Oscar Lemnaru (Oscar Holtzman): 1907-1968, poet şi prozator.

Gherasim Luca (Zelman Locker): 1913-1994, poet avangardist.

Lucia Mantu (Camelia Nădejde): 1888-1971, prozatoare.

Dumitru Micu (Dumitru Chiş): 1928, critic literar.

Gib Mihăescu (Gheorghe Mihăescu): 1894-1935, prozator.

Emilia St. Milicescu (Emilia Sadoveanu): 1908-1990, editor, traducător, istoric literar.

Ion Minulescu (Ion Minculescu): 1881-1944, poet simbolist.

I.I. Mironescu (Eugen Mironescu): 1883-1939, prozator din cercul „Vieţii româneşti“.

Virgil Monda (Zelling Moscovici): 1898-1991, poet, nepotul lui A. Toma.

21

Sanda Movilă (Maria Ionescu): 1900-1970, poetă, prozatoare, traducătoare de la „Sburătorul“, soţia criticului Felix Aderca.

Anişoara Odeanu (Doina Stella Graziana Peteanu): 1912-1972, poetă şi prozatoare.

Alice Orient (Alice Stănescu Călugăru): 1886-1934?, poetă şi prozatoare.

Ada Orleanu (Zoe Marinescu Boicescu): 1916-1990, poetă.

Zigu Ornea (Zigu Orenstein): 1930-2001, critic literar.

Petre Pandrea (Petre Marcu): 1904-1968, prozator, memorialist.

Ion Pas (Ion Pascu): 1895-1974, poet.

Perpessicius (Dumitru Panaitescu): 1891-1971, critic şi istoric literar.

Dan Petraşincu (Angelo Moretta): 1910-1997, poet.

Augustin Z.N. Pop (Augustin Z.N. Popescu): 1910-1988, istoric literar.

Constantin Popescu (Cadem): 1928-2014, poet, critic şi istoric literar.

Veronica Porumbacu (Veronica Schwefelberg): 1921-1977, poetă.

Ioana Postelnicu (Eugenia Banu): 1910-2004, poetă şi prozatoare.

Ştefan Roll (Gheorghe Dinu): 1903-1974, poet şi prozator.

Ion Marin Sadoveanu (Iancu Leonte Marinescu): 1893-1964, prozator.

Mihail Sebastian (Iosif Hechter): 1907-1945, prozator şi dramaturg.

Sărmanul Klopstock (Paul Mihăescu): 1879-1954, prozator.

Mihail Sorbul (Mihail Smolski): 1885-1966, dramaturg.

Maica Smara (Smaranda Gheorghiu): 1857-1944, poetă. Se pare că Eminescu i-ar fi găsit acest pseudonim.

Dimitrie Stelaru (Dumitru Petrescu): 1917-1971, poet.

Vladimir Streinu (Nicolae Iordache): 1902-1970, poet şi critic literar.

Pamfil Şeicaru (Paul Popescu): 1894-1980, jurnalist, poet şi prozator.

22

Dumitru Teleor (Dimitrie Constantinescu): 1858-1920, prozator şi publicist, unul dintre apropiaţii lui Caragiale. „Ia mai adu un urcior, că plăteşte Teleor!“; „Teleor n-are parale, plăteşte Caragiale!“.

Ticu Arhip (Ticu Sevastia): 1891-1965, prozatoare.

A.Toma (Solomon Moscovici): 1875-1954, poet proletcultist.

Radu Tudoran (Nicolae Bogza): 1910-1992, prozator.

Tristan Tzara (Sami Rosenstock): 1896-1963. După cum spunea G. Călinescu, „A inventat la Zürich dadaismul şi poezia hazardului exotic“.

Urmuz (Dem Demetrescu-Buzău): 1863-1923. Tot Călinescu: „Prin Urmuz, suprarealismul român este anterior celui francez şi independent“.

Ion Valerian (Valeriu Ionescu): 1895-1980, poet şi critic literar.

Valjean (Ioan Alexandru Vasilescu): 1881-1960, dramaturg.

Ştefana Velisar Teodoreanu (Maria Ştefania Lupescu): 1897-1995, poetă şi prozatoare.

Ion Vinea (Eugen Iovanaki): 1893-1964, prozator.

I.C. Vissarion (Iancu C. Vissarion): 1879-1951, prozator.

Ion Vitner (Iacob Winter): 1914-1991, critic literar de tristă amintire. Dentist de meserie, între alte isprăvi, el i-a luat locul lui G. Călinescu la catedra de Literatură Română, de la Universitatea din Bucureşti.

Ilarie Voronca (Eduard Marcus): 1903-1946, poet avangardist.

După Pseudonime literare româneşti de Paul Suditu. România Mare din 10 noiembrie 2015

APEL: Petiție pentru rena terea ICRș – de Mircea Cărtărescu şi Radu Vancu

www.contributors.ro noiembrie 13, 2015

Am inițiat împreună cu Mircea Cărtărescu o petiție, adresată preşedintelui Klaus Iohannis, pentru întoarcerea la un ICR performant.

23

Pentru a reuși, avem nevoie de cât mai multe semnături. Redau mai jos textul petiției. Linkul pentru semnături poate fi găsit dedesubt.

PETIȚIE PENTRU RENAȘTEREA Institutului Cultural Român

Domnule președinte Klaus Iohannis,

Știm că înțelegeți exact importanța culturii în dezvoltarea unei societăti. Numele dumneavoastră s-a legat de prima capitală culturală europeană din România. Tocmai ați încredințat mandatul de premier unui tehnocrat, reacționând la dorința de schimbare a societătii românești, revoltată de impasul în care o conduce o clasă politică depășită.

În opinia noastră, două sunt cele mai performante instituții create în România de după 1989. Prima este DNA. A doua, Institutul Cultural Român. Sub conducerea lui Horia-Roman Patapievici, ICR a fost între 2005 și 2012 o instituție modernă, deschisă, respectată la nivel european. A pus literatura română pe hartă, prin programe care făceau să apară în fiecare săptămană, undeva în lume, o traducere din literatura română. A adus uriașe servicii filmului, muzicii, artelor vizuale.

În 2012, această instituție performantă a fost decapitată și ulterior demolată. Supus algoritmului politic, ICR s-a golit de profesioniști și s-a umplut de sinecuriști. Cei care au nimicit ICR sunt aceiași politicieni pe care azi societatea românească îi respinge la unison.

Vă cerem să redați prestigiul și importanța acestei instituții, scoțând-o de sub mutilanta tutelă politică.

Iată, pe scurt, cum credem că pot fi ele recuperate.

1) Ne dorim un ICR revenit sub tutela neutră politic a președinției. Adică un ICR independent, cu management profesionist, selectat transparent, cu obiective clare. Concursurile pentru ocuparea posturilor la filialele din străinătate s-au sistat în 2008. Din 2012, ICR-urile din lume s-au umplut de rubedenii, relații politice, soți și soții, în deplină opacitate.

2) Nu mai vrem un ICR anexă a ambasadelor: valoarea acestei instituții stă în capacitatea ei de a fi o platformă de dialog cultural, de a oferi o tribună internațională mediului cultural românesc, în pluralism, nu în aliniere. Dorim un

24

ICR integrat, în care filialele din străinătate să fie cu adevărat parte a structurii sale, iar resursa umană să nu se risipească din lipsa unei perspective de carieră.

3) Vedem un ICR capabil să atragă fonduri europene, să genereze venituri proprii. Debirocratizat, centrat pe politici de interes public, nu pe conivențe de gașcă. În care 70% din buget să meargă spre programe în străinătate, și nu spre funcționarea aparatului administrativ.

4) Un ICR în care banul public să nu mai fie intersectat forțat cu interese ce nu au nimic de a face cu sectoarele culturale și creative.

5) Un ICR a cărui expertiză să poată fi transferată, ca model, în vecinătatea noastră imediată.

6) Dorim un ICR care să profeseze o viziune largă a culturii, axată pe artă contemporană, nu unul paseist și dirijist. Unul axat pe coproducție internațională a culturii și contacte între profesioniști, nu o instituție sufocată de lipsă de viziune și proastă administrare.

Ne dorim toate acestea pentru ICR. Și pentru România. Domnule președinte, credem că a sosit clipa să înapoiați ICR celor ce sunt în mod simbolic proprietarii săi: profesioniștii culturii, creatorii și, în primul rând, contribuabilul român.

Cu speranță,

Mircea Cărtărescu

Radu Vancu

Petiția poate fi semnată aici: http://www.petitieonline.com/pentru

25

O nouă revistă online

Republicawww.republica.ro

Geopolitică: Globalizarea, etapa dinspre Orient spre Occident. Atacarea sistemului de libertăţi şi perspectiva degradării politice a Europei – de Valentin Naumescu

www.contributors.ro noiembrie 18, 2015

Idei şi puncte cheie:

Globalizarea a fost, în esenţă, un produs conceptual şi civilizaţional extrem de eficient al lumii capitaliste de limbă engleză, lansat cu mai bine de trei decenii în urmă şi în care Internetul avea ulterior să devină un vector major, prin care Occidentul şi-a exportat valorile dar mai ales mărfurile pe pieţele „lumii a doua” şi a „treia” (în curs de dezvoltare, să zicem), uniformizând practici, mecanisme, proceduri, reglementări, şi, mai presus de orice, pieţe. Ceea ce a fost foarte bine, pentru toată lumea. Procesul globalizării a însemnat în esenţă un transfer de „forme” dinspre Vest spre alte lumi şi continente, deci o „occidentalizare”, fie ea şi superficială. Asistăm însă, în prezent, la o periculoasă „inversare a sensului globalizării”, la un proces prin care Orientul tânăr, dotat deja cu tehnologiile comunicaţionale, deschiderea societală şi armamentul venit din Vest, cu o amalgamare a populaţiilor şi religiilor dorită iniţial de naţiunile vestice dar cu rate de creştere demografică extrem de diferite, începe să-şi exporte spre Occidentul

26

îmbătrânit tensiunile, convulsiile, crizele, chiar războaiele profunde care îl decimează, unele dintre ele istorice. Globalizarea a reuşit aşadar politic, economic, tehnologic şi comunicaţional, a adus profituri imense, dar a fost superficială, eşuând cultural şi educaţional. Vestul este cel care plăteşte acum preţul acestui eşec major iar terorismul din spaţiul euro-atlantic nu este altceva decât răspunsul delirant al Islamului politic, dotat cu instrumentele tehnologice, comunicaţionale şi de propagandă aduse până mai ieri de globalizarea de tip occidental;

Atacarea sistemului occidental de libertăţi individuale şi instaurarea reactivă a unui regim bazat pe teamă, suspiciune şi control sporit afectează însăşi fibra vieţii noastre de zi cu zi, inspirată de valorile apusene tradiţionale, echivalând în esenţă cu victoria de etapă a teroriştilor islamişti asupra democraţiilor liberale;

Degradarea climatului politic în Europa, practic o continuare aproape inevitabilă a frustrărilor acumulate în diferite societăţi, reflectată în posibila ascensiune a platformelor naţionalist-eurofobe, radicale şi revanşarde, ar constitui „al doilea triumf” al celor care urăsc libertăţile individuale şi civilizaţia occidentală, la care europenii vor fi stimulaţi să lucreze singuri, din interior, pe baza dreptului lor la vot. De aici şi până la ruinarea construcţiei europene, începută după Al Doilea Război Mondial, mai este doar un pas;

Cea mai ameninţată şi prima pe lista celor care ar putea fi sacrificate în acest asalt al terorii este libertatea de mişcare în Uniunea Europeană, Acordul Schengen atârnând în momentul de faţă de un „fir de aţă”, a cărui suspendare ar putea fi „decontată” de liderii politici aflaţi sub presiunea votanţilor ca pe o măsură de întărire a securităţii naţionale;

Deşi lucrurile nu sunt direct legate (terorismul islamic de primirea refugiaţilor din zonele de război ale Orientului Mijlociu şi Nordului Africii), primul lider politic important care ar putea să-şi piardă poziţia, pe fondul insecurităţii şi tensiunii în creştere din Uniunea Europeană, este chiar cancelarul Angela Merkel, tot mai contestată în societatea germană şi în propriul partid[1], în pofida succeselor economice importante din mandatele sale. În eventualitatea nefericită a unui atac terorist major în Germania, cetăţenilor va trebui să li se dea urgent „capul” unui mare vinovat, fie şi imaginar;

Reacţia emoţională regretabil de slabă şi interesul media relativ scăzut, în Vest, faţă de tragedia doborârii avionului de pasageri rusesc în Egipt, de către Statul Islamic (Daesh), cu 224 de victime, cu doar câteva săptămâni înaintea atacurilor de la Paris, arată că opinia publică occidentală şi presa ar trebui să fie mai atente şi mai empatice cu suferinţa şi cu ororile

27

care se petrec în afara Uniunii Europene, inclusiv cu pierderile de vieţi omeneşti pe care le înregistrează „rivala” Rusia în confruntarea cu teroriştii ISIS;

Acceptarea Rusiei şi (posibil) chiar a Iranului în coaliţia anti-ISIS, respectiv în formularea şi implementarea soluţiei internaţionale cu privire la conflictul sirian, împreună cu o negociere mai responsabilă din partea marilor puteri a angajării Turciei în stabilizarea regiunii, au devenit astăzi, în opinia mea, inevitabile. Poate că o intervenţie exclusiv occidentală, energică şi decisivă, derulată acum doi, trei sau patru ani, ar fi putut stopa dezastrul din Siria şi consecinţele nefaste ale acestuia asupra Uniunii Europene, dar în contextul actual coaliţia trebuie lărgită cu parteneri non-occidentali iar luarea în considerare a noilor realităţi de pe teren necesită cel puţin o înţelegere politică cu Rusia, poate chiar şi cooptarea marilor rivali din regiune, Arabia Saudită şi Iranul (conform semnalelor promiţătoare ale recentelor negocieri de la Viena[2]);

Strategia de acţiune politică, militară şi economică a Occidentului faţă de Siria în particular şi faţă de Orientul Mijlociu în general trebuie urgent revizitată şi îmbunătăţită, chiar dacă asta va însemna ca preşedintele Obama să recunoască la un moment dat ineficienţa/eşecul strategiei actuale a Statelor Unite în Orientul Mijlociu, în ultimii cinci ani, după debutul aşa-zisei „Primăveri Arabe” în decembrie 2010.

*

De la Preşedintele Hollande la Papa Francisc, de la jurnaliştii influenţi la analiştii de specialitate, şi de la politicienii momentului la oamenii de rând, toată lumea vorbeşte zilele acestea, într-un fel sau altul, despre război. Cu gravitate, cu înfrigurare, cu furie militantă, cu tristeţe, cu derută, cu resemnare, cu dorinţa răzbunării, cu solemnitate militară, cu vocabular ştiinţific, cu snobism, cu patos liric sau pur şi simplu cu ură.

Instaurarea terorii şi a fricii permanente, surde, indefinite, generalizarea sentimentului de pericol continuu, ascuns undeva în umbra locurilor pe care obişnuiam să le frecventăm cu plăcere şi relaxare (săli de spectacole, muzee, pieţe aglomerate, cafenele, restaurante, stadioane, staţiuni însorite pe malul mării etc.) precum şi explozia atitudinii belicoase pe buzele şi mai ales în sufletul oamenilor de rând ar putea fi (sau sunt deja) semnele primei mari victorii a teroriştilor în lumea occidentală.

28

„Al treilea război mondial”, formula aproape apocaliptică utlizată de suveranul pontif[3] după atentatele de la Paris, aduce însă, ca un corolar, apăsarea grea a verdictului sumbru din discursul liderului Bisericii universale asupra tuturor temerilor şi îngrijorărilor noastre. Nu sunt deloc un simpatizant al politicii asertive a Moscovei, în special în Estul Europei, dar nu pot să nu remarc discrepanţa uriaşă între reacţia emoţională atât de puternică şi de firească, la urma urmei, a presei şi a opiniei publice în cazul atentatelor de la Paris, în comparaţie cu slaba mediatizare a atentatului cu 224 de victime asupra avionului rusesc în Egipt, ambele comise de teroriştii Daesh împotriva unor civili, fie ei francezi sau ruşi, care se bucurau de plăcerile vieţii moderne.

Multă lume întreabă care ar fi acum soluţiile. Depinde la ce ne referim. Sunt două probleme diferite în discuţie, numai aparent legate între ele. Războiul civil din Siria ar putea avea soluţii politice şi militare (iar eu mă număr printre optimiştii care chiar cred că războiul va înceta, până la sfârşitul anului viitor sau chiar mai repede) dar ameninţarea teroristă asupra lumii occidentale nu va dispărea curând. Va mai dura cel puţin o generaţie şi se va consuma, probabil, de la sine, odată cu descoperirea unui alt mijloc de exprimare a identităţii diferite a musulmanilor radicali în interiorul societăţilor din spaţiul euro-atlantic, a unui alt „model cultural” de presiune politică sau de manifestare a furiei faţă de sistemul occidental, a unui alt tip de lideri religioşi, a unui alt tip de comunitate şi de integrare a tinerilor în grupuri care să le ofere „legitimarea” şi sensul vieţii, a unui alt sistem educaţional în şcolile publice din cartierele marilor oraşe. Dar pentru aşa ceva nu pot exista soluţii politice sau administrative imediate.

Cu privire la climatul de securitate din Europa nu pot fi aşadar optimist, practic toate indiciile pe care le avem vorbind în prezent de multiplicarea şi diversificarea ameninţărilor de securitate şi a riscurilor teroriste. Aceste grupuri şi organizaţii vor găsi tot timpul noi pretexte să atace sistemul occidental de libertăţi, indiferent de soarta conflictului din Siria. Dacă acolo va fi pace, vor găsi alt motiv de contestare şi război. La fel s-a întâmplat, în trecut, cu conflictul israeliano-palestinian, cu Algeria, cu Libanul, cu Afganistanul, cu Irakul, cu Libia. Adepţii terorii nu vor ieşi curând din scenă şi nu se vor apuca de grădinărit. Este „raţiunea” lor de a fi, de a se organiza în clandestinitate, de a acumula resurse netransparente şi neimpozitate, de „a lupta” împotriva supremaţiei evidente a civilizaţiei occidentale (care le produce frustrări instinctive), de a menţine ierarhii interne, influenţă şi putere asupra membrilor lor. Paradoxal, chiar „succesul de presă” fabulos pe care îl are terorismul în societăţile apusene speriate, întreţine această tentaţie şi atrage noi adepţi. Mirajul publicităţii facile, obţinute instantaneu, fascinează continuu grupări şi minţi bolnave. E vorba de indivizi care se simt

29

eşuaţi în raport cu cei din mainstream şi care corup ulterior tineri şi chiar adolescenţi sau copii absolut ignoranţi. Sunt oameni dispuşi să se sacrifice pentru o ideologie scelerată, cu sentimentul că săvârşesc cel mai important lucru din viaţa lor, pentru care vor fi desigur răsplătiţi de divinitate cu vieţi ulterioare mai bune decât cea actuală, una pe care oricum nu pun niciun preţ.

Spuneam, în ianuarie, după atentatul asupra Charlie Hebdo, că se duce şi un război intern adânc, Franţa contra Franţa, Occident contra Occident[4], atâta timp cât majoritatea teroriştilor implicaţi în toate aceste atacuri sinistre au de fapt cetăţenii europene. Există deci şi o contra-cultură, care tot „occidentală” este, fiind produsul unor cetăţeni francezi, belgieni etc., de regulă din generaţia a doua de imigranţi. Unitatea naţională pe care o clamează preşedintele Hollande nu are cum să fie prea credibilă, căci, naţiunea franceză fiind definită civic, îi cuprinde deopotrivă şi pe cei care, dintr-un motiv sau altul, o urăsc. Chiar dacă Hollande ar vrea acum, înţelegând vulnerabilitatea propriilor sale lozinci, să le retragă cetăţenia, inclusiv celor născuţi la Paris.

Şi chiar dacă ar reuşi lucrul acesta, printr-o inginerie juridică încorporată într-o lege sau chiar o Constituţie nouă, dilema identitară şi culturală a Franţei va persista, ca şi a Occidentului pe care îl iubim, sau chiar se va augmenta, odată cu prăbuşirea multiculturalismului liberal şi redescoperirea conservatorismului identitar. Probabil, fiecare generaţie are în destinul ei să poarte un Război, fie el fierbinte sau rece, convenţional sau hibrid, localizat sau difuz.

NOTE

[1] http://www.ft.com/intl/cms/s/0/379d4afe-8930-11e5-9f8c-a8d619fa707c.html#axzz3roxvZc7V

http://www.bbc.com/news/world-middle-east-34673535[2]

[3]http://www.huffingtonpost.com/entry/pope-francis-world-war-3_5648ab7de4b06037734973e6

[4] http://www.contributors.ro/global-europa/occident-contra-occident-tragedia-de-la-charlie-hebdo-redescoperirea-conservatorismului-identitar-si-prabusirea-multiculturalismului-liberal

30

Academice:

Andrei Pleşu: „Toţi suntem proşti din când în când: spunem prostii, facem prostii, ne purtăm prosteşte... votăm prosteşte“

Miercuri, 18 noiembrie, Andrei Pleşu a fost distins de către Universitatea „Ovidius“ (din Constanţa) cu titlul de Doctor Honoris Causa. Prilej cu care distinsul intelectual a ţinut un curs magistral (popular numit conferinţă). Tema: „Câteva reflecţii asupra prostiei“.Ideile principale ale discursului au fost următoarele:

Ar fi o prostie din partea mea să vreau să lămuresc un asemenea subiect. N-o sa vorbesc despre prostie ca un deştept, ca unul care se simte în afara subiectului. Vorbesc ca un om atins de această boală şi vorbesc despre prostie ca despre condiţia curentă a umanităţii. Toţi suntem proşti din când în când: spunem prostii, facem prostii, ne purtăm prosteşte... votăm prosteşte.

31

Trebuie să luăm în serios vorba remarcabilă a lui Dostoevski, care în „Amintiri din subterană“ spune patetic: „Omul e prost. Fenomenal de prost“.

„Prost“ vine în limba română din spaţiul slav. Defineşte mai curând o stare socială sau individuală foarte joasă. Are sens de prăpădit, nenorocit, sărac (la propriu), ordinar, plebeu, de rând, de calitate slabă, inadecvat, zăpăcit, nebun.

Există o sumedenie de expresii curente care conţin termenul prost, adăugând nuanţe suplimentare: „te uiţi ca prostul“, „râzi ca prostul“, „a te prosti“, „prost ca noaptea”,  „prost de bun“.

Există o încercare de a pozitiva termenul prin diminutivare: „prostuţ”.

Există şi multe sinonime provenite din alte limbi: nătâng, netot, tont, nerod, neghiob, nătărău, tăntălău, tâmpit, obtuz, idiot, imbecil, stupid.

Caracteristici ale prostului...care suntem (toţi avem momente în care ne manifestăm ca atare):

1.  Prostul e cineva care ştie, e sigur, n-are dubii. Dacă eşti atent îţi şi explică. Dacă nu înţelegi sau dacă nu eşti de acord… eşti prost. Prostul nu poate fi contrazis, are convingeri de beton şi este un încăpăţânat cu opinii pătimaşe.

2. Prostul este, în general, solemn, foarte serios, statuar, inflexibil, mineral.

3. Prostul e sfătos. Are soluţii. Când aud pe cineva „stai să-ţi explic” intru în panică.  Există un soi de suficienţă intelectuală, de fudulie a prostului.

4. Prostul este un om fericit. Nu se îndoieşte de sine, e mulţumit, are dreptate cu consecvenţă.

5. Prostul e simplu, reductibil la o schemă, are câteva idei fixe, o vorbire standardizată.

Toţi spunem propoziţii care nu înseamnă nimic, dar le repetăm din varii motive: „Sănătate să ne dea Dumnezeu, că restul vine de la sine” un fel de „I love you. . . I love you too” ca în filmele americane. Sau „dacă aş avea talent, viaţa mea ar fi un roman”, „prin câte am trecut eu, ce ştiţi voi”, „pe vremea mea era altfel”.

Există şi tendinţa de a gândi cum gândesc alţii, nu cu capul tău şi de a vorbi cum vorbesc alţii, nu cum vorbeşti tu. Exemple: nimeni nu mai spune „am citit”, ci „am

32

lecturat”, „am vizionat” în loc de „am văzut”, „sunt determinat să” în loc de „sunt foarte hotărât să”.

Factori agravanţi ai prostiei:

1.  Preeminenţa economicului. Nu vreau să fiu anticapitalist, dar există un tip de consumism care sfârşeşte prin a omogeniza la nivel jos modul de gândire. Există şi cuvinte-vedetă: management, mingelling (team-building), gândire pozitivă,

2. Prejudecăţile.

3. Ideologiile. Sunt un fel de fast-food al gândirii. Când un filosof se prosteşte, devine ideolog. Prostul e militant.

Am o răfuială personală cu „politically corect” pentru că tratează pe om ca pe o vietate bolândă. Trebuie mereu să te gândeşti înainte să nu răneşti pe cineva. Lumea e un fel de azil, de convalescenţi, faţă de care trebuie să ai grijă să nu-i critici, să nu ajungă să se sinucidă. Trebuie să înveţi să fii de acord cu ce nu eşti de acord, fiindcă dacă spui ca nu eşti de acord, răneşti.

4. Specializările foarte înguste. Oamenii care ştiu bine un singur lucru. dacă ştii puţin nu ştii bine.

5 Televiziunea, internetul.

Risc o exegeză a pasului biblic „sărac cu duhul”, tradus de regulă prin „sărac cu mintea”. După mine, sunt fericiţi cei care şi dacă au ceva, rămân, în duh, săraci. Fericiţi sunt cei care nu se ataşează de „a avea”.

Pot fi unii săraci, neavuţi, dar care tot timpul visează la achiziţii, aceia sunt săraci în practică, dar bogaţi în duh. Invers, cel care bogat fiind, rămâne cu inima smerită şi nu se identifică cu averea lui, acela rămâne sărac în duh.

Asta ni se cere, ca orice ne dă Dumnezeu sub beneficiul lui „a avea” să nu ne impurifice sufletul şi să rămânem, în duh, cum eram atunci când nu aveam.

Există şi o prostie inteligentă. Am cunoscut oameni care nu mai ştiau ce gândesc pentru că de fiecare dată ei au citate. Dar există şi prostul prostit de proşti.

Prostia e vinovată, pentru că ea poate fi corectată dacă vrei. Nu vorbim de simptomele clinice.

33

Prostia e o poartă de intrare în lume a răului.

Carlo M. Cipolla: „În orice comunitate umană, indiferent de amploarea şi calitatea ei, procentul de proşti este acelaşi“.

Există patru tipuri de oameni care folosesc inteligenţa: neajutoratul, inteligentul, răufăcătorul, prostul.

Educaţia – soluţie importantă pentru combaterea prostiei.

Am exemple proaste din manuale de liceu sau pe unele site-uri pentru profesori. M-a făcut să cred că prostia este instituţionalizată, că suntem pierduţi:

-          copilul să urmărească frecvenţa animalelor ucise de automobile

-          disecarea unui iepure şi pipăirea organelor interne în detaliu

-          desprinderea capului unui cărăbuş, de torace

-          picurarea de acid azotic pe o râmă ca să se observe îngălbenirea ei 

-          punerea de detergent în acvariu pentru a se observa cât este de toxic pentru peşti 

-          compunere imaginară despre jungla de pe planeta Venus

-          vreţi să aflaţi dacă sunteţi un lider autentic? Căutaţi răspunsul în ochii unui cal.

-          Imnul naţional este expresia năzuinţei continue a poporului român de a se dezvolta, de a arăta Europei şi lumii întregi cât suntem de valoroşi (citat din Valeriu Zgonea).

Numai două lucruri sunt infinite: Universul şi prostia umană. Şi despre Univers nu sunt chiar sigur.

Albert Einstein

34

Artistul lunii: Dan Perjovschi

35

Against racism

36

37

38

Dan Perjovschi la Biblioteca Muzeului Tehnic din Praga...

39

...şi la Muzeul de Artă Modernă din New York.

40

Istorie prezidenţială americană: Franklin Delano Roosevelt scenarist

Unul dintre hobby-urile lui FDR erau cărţile şi filmele de suspans şi poliţiste cu subiecte enigmatice. În anul 1935 el a dezvăluit unui producător de filme de la Holywood, Nat Levine, ideea unei povestiri, în care un individ bogat şi de succes, dezamăgit de viaţa lui personală, plănuieşte şi îndeplineşte o dispariţie bine regizată. El pune la punct toate detaliile, ca să-şi poată lua cu el întreaga avere, să-şi schimbe identitatea şi să nu lase niciun fel de urme. Producătorul a angajat doi scriitori Samuel Hopkins Adams şi Robert Hughes, care au pus istoria pe hârtie, apoi aceasta a fost transformată într-un scenariu de film de către Nathanael West şi Lester Cole. Filmul s-a numit Misterul preşedintelui, a fost regizat de către Phil Rosen şi a fost lansat în anul 1936. Principalii actori au fost Henry Wilcoxon, Betty Furness şi Sidney Blackmer.

Pe genericul filmului figurează numele preşedintelui, ca cel care a avut ideea originală. MSM

41

Rubrica gastronomică: Prăjeala din statele sudice

În bogăţia culinară a statelor americane din sud-est (Virginia, Kentrucky, Carolinele, Tennessee, Arkansas, Louisiana, Alabama, Georgia, Mississippi şi Florida) intră multe feluri preparate prin prăjit în grăsime încinsă. Unele din ele sunt complet necunoscute în Europa.

Puii fripţi (bucăţile de pui sunt tăvălite în făină, apoi prăjite în ulei fierbinte) şi cartofii prăjiţi nu mai au nevoie de prezentare. O variantă la cartofi este cea care prăjeşte felii de cartofi în coajă (wedges) şi o alta este cea cu cartofi dulci.

Printre legumele care nu se prepară prin prăjit în ţările europene, dar se mănâncă frecvent în America, sunt bamele, feliile de castraveţi muraţi şi pătlăgelele verzi.

42

Gogoşelele făcute din mălai, apă, lapte, sare, puţin zahăr şi ou, rumenite în ulei încins, se numesc hush puppies şi sunt o garnitură tradiţională pentru grătar şi peşte prăjit.

Dintre cărnuri se prăjesc puiul, curcanul, porcul, ficatul, crocodilul, căprioara, creveţii şi peştele (mai ales varianta americană de somn catfish), şunca, cârnaţii tradiţionali şi american saussage (carne tocată în formă de discuri).

Cotlet de porc pane.

43

American saussage prăjit pentru breakfast. Se mănâncă împreună cu griş, biscuiţi americani şi sos de făină, smântână şi ciuperci.

Sunt nenumărate reţete de ouă prăjite împreună cu slănină, şuncă, brânză, cârnaţi, pâine, cartofi, carne de pui, guacamole, biscuiţi, ceapă, roşii sau sosuri. MSM

Pamfletul lunii: Nelu și Relu: doi români - deNae Caranfil

NELU este român. Dar Nelu este și patriot. Cele două atribute merg mână în mână; „român zice, viteaz zice”.

Nelu a învățat ce înseamnă să fii patriot la școală. Cam asta e tot ce a învățat el în școală. Românii sunt marea reușită a lui Dumnezeu, cu

care El, însă, în divina sa modestie, nu prea vrea să se laude. 

44

Nelu însă se laudă.

„Noi i-am bătut la Posada! Am dat cu cataroaie în ei până i-am învinețit!”

„În cine ați dat cu cataroaie?”

„În turci!”

„Și în unguri?”

„Și!”

„Cine erați “noi”, tu și cu mai cine?”

„Hai enervează-mă, poate vrei să ți-o furi!”

Nelu nu este însă vreun incult. Unele lucruri le-a aflat și le-a și aprofundat. Știe că scrisul a fost inventat de un român, unu’ Petrache Poenaru. Știe că roata provine din Ardeal, au meșterit-o ca să-l tragă pe Horea pe ea. Știe că focul nu e neapărat un „brand” românesc, dar cenaclul „Flacăra” este!

Nelu se simte legat sufletește de toți marii voevozi ai Țărilor Române, și în special de un alt mare patriot român – Ceaușescu. Admite că omul a făcut și greșeli, dar asta în principal din cauza unui mariaj neinspirat. Dar Nea Nicu, uite! ne-a făcut metroul! Ne-a făcut Canalul! Ne-a plătit datoriile până la ultimul bănuț! Dacă mai trăia încă niște anișori, ne-ar fi făcut și internet românesc!

Nelu ar trebui să-și găsească și el un rost pe lume, dar nu poate, deoarece ungurii sunt la graniță. Deoarece țiganii îi mănâncă spațiul vital, iar olandezii nu îl lasă în spațiul Schengen. Cum să te realizezi profesional dacă „străinii de profesie” înfulecă zilnic avuțiile țării? Nelu e foarte fericit că e român, dar e foarte nefericit pentru România. Și-ar dori-o soprană de coloratură în concertul națiunilor, iar el s-ar instala cu bucurie la pupitrul dirijorului. Așa, cu țărișoara rătăcită prin grupul de „backing vocals” și cu nazista aia de Angela Merkel conducând orchestra, simte cum îi piere orice impuls meloman. Se consolează cu gândul că gimnastele noastre le bat la fund pe ale lor.

45

Observați acest paradox: cu cât Nelu e mai redus, cu atât are preocupări mai abstracte. Cu cât harta Europei e mai vagă ca reprezentare în capul său, cu atât se simte mai preocupat de suveranitatea națională. Cu cât Istoria începe pentru el odată cu prima beție lăsată cu caft la care a participat, cu atât e mai convins că dacii i-au învățat pe romani limba latină. Cu cât vorbește mai strâmb românește, cu atât îi sunt mai străine limbile străine. Cu cât îi e mai greu să creadă în el însuși, cu atât mai vânjos crede în patrie.

Chestionându-l pe Nelu dacă, în ipoteza că s-ar fi născut într-o țară alta decât România, ar fi nutrit aceleași nobile sentimente față de pământul natal, el îți va răspunde după o scurtă ezitare: Nu. Ar fi considerat din start că soarta și-a bătut joc de el.                          

RELU este român. Dar Relu nu se simte patriot. Părerea lui despre România coincide cu memorabila formulă lansată de Fane Spoitoru în privința Canadei: „cea mai țară proastă!”. Relu consideră că la naștere a tras „necâștigător”. Că prin geneza și istoria sa, poporul român e condamnat la mediocritate, la provincialism cultural și la ratarea performanței.

Să le luăm pe rând: basmele cu strămoșii noștri daci și romani seamănă cu pretenția egiptenilor de azi că se trag direct din civilizația faraonilor, ignorând deliberat invazia musulmană. Nu, tataie, să ne lămurim: ne tragem din diverse populații amestecate de-a lungul a 1000 de ani de vacuum istoric, pe un “no man’s land” lipsit de identitate, civilizație sau limbă. Un neam care, în loc să se afirme prin cuceriri îndrăznețe, “făcea război” retrăgându-se în munți și pârjolindu-și propriile holde. Românii au ratat tot ce se putea rata, de la opțiunea catolică la premiul Oscar. Biserica a fost o instituție călâie, gelatinoasă și acomodantă. Literatura și artele au fost permanent cu un tur de stadion în spatele marilor culturi europene. Izbândele au fost puține, palide și fără consecințe: o medalie sportivă aici, o unire primită cadou (de) dincolo…

Și, mai departe: Bucureștiul este (probabil) cea mai urâtă capitală a Europei. Litoralul Mării Negre – o rușine. Balada “Miorița” – o apologie a resemnării. Bucătăria tradițională românească – o colecție de rețete furate de la greci și turci. Ardealul – un colț de imperiu siluit de Mitici.

Relu e convins că cei câțiva intelectuali români care s-au realizat prin scris pe alte meleaguri, au reușit asta datorită renunțării eroice la limba română – o limbă

46

amorfă, impură, cu o gramatică imposibilă, ticsită de forme neregulate. O limbă care n-a dat culturii mondiale nicio capodoperă unanim recunoscută.

Relu consideră că românul de azi seamănă cumva cu un câine maidanez: permanent înfometat, genetic pus pe furat, lătrău și leneș. Anii comunismului i-au deformat până la caricatură date tipologice deja existente: frica, șmecheria, lăcomia, absența coloanei vertebrale. Celebrul „haz de necaz” este, la el, un paleativ pentru lipsa totală de seriozitate și aplicație în orice demers.

Și, mai departe: Bucureștiul este (probabil) cea mai urâtă capitală a Europei. Litoralul Mării Negre – o rușine. Balada „Miorița” – o apologie a resemnării. Bucătăria tradițională românească – o colecție de rețete furate de la greci și turci. Ardealul – un colț de imperiu siluit de Mitici.

Românul este, la capăt de drum, „cel mai neiubit dintre pământeni”. Dar cum se împacă Relu cu această, de loc de invidiat, condiție? Cum își acceptă această nefastă și împovărătoare încărcătură genetică? Cum poate să-și aplice sieși aceleași sentințe dure cu care își „gratulează” conaționalii? Răspuns: Relu nu intră în aceeași schemă. Relu este altfel. De ce este altfel? Pentru că Relu este singurul (sau primul, sau printre puținii) care „s-a prins” cum sunt ceilalți. (reprodus după www.republica.ro 18 noiembrie 2015).

Proverbele lunii: Proverbe evreieşti

Oaspetele şi peştele încep să miroasă după trei zile

Păzeşte-te de o capră din faţă, de un cal din spate şi de un prost din toate părţile

Să taci bine e mai greu decât să vorbeşti bine

De la distanţă toţi oamenii sunt buni

Când o fată bătrână se mărită, ea se transformă imediat într-o tânără soţie

47

Părinţii îi învaţă pe copii să vorbească şi copiii îi învaţă pe părinţi să tacă

Cărunţimea e semn de bătrâneţe, nu de înţelepciune

A intrat vinul, a ieşit taina

Trimise de prietenul clubului nostru Dr. Nicolae Cernăianu din Germania

Un Crăciun fericit şi La Mulţi Ani

48

 

49