Domeniul imaginarului nu este numai complicat de definit, ci şi neobişnuit de greu decircumscris din punct de vedere tematic şi metodologic. Prin însăşi natura sa, imaginarulconstituie obiectul de interes al mai multor discipline, fie că este vorba de istoria religiilor,istoria artelor şi a literaturilor, de istoria ştiinţelor şi a ideologiilor, de istoria mentalităţilor saude antropologia istorică.Imaginarul s-a individualizat, în ultimii ani, în cadrul acestor multiple cercetări caurmare atît a respectului din ce în ce mai pronunţat pentru pluralism, propriu epocii noastre,cît şi a sentimentului că adevărata explicaţie a experienţelor tragice ale veacului care stătocmai să se încheie se găseşte la un nivel mult mai profund decît cel al cauzalităţiiconvenţionale. Pe de altă parte, curiozitatea tot mai vie din ultimii ani pentru fenomenele şitipurile de experienţă paranormale, onirice şi abisal-psihologice, asociată cu voga neobişnuităa insolitului şi fantasticului – sesizabilă mai cu seamă la nivelul produselor de larg consumvehiculate de mass-media – au alimentat un soi de contracultură populară pe care am putea-ofără greş numi a iraţionalului, cu atît mai sensibilă la rolul reprezentărilor, al viselor, miturilorşi utopiilor, cu cît aceiaşi factori, multă vreme neglijaţi, au început să intre şi în zona deinteres a specialiştilor. Din punct de vedere semantic, imaginarul se cuvine deosebit de fantastic sau defabulos (precum şi de imaginaţie), chiar dacă sensul său este, întrucîtva, apropiat de alacestora. Dacă ultimii doi termeni – sinonimi, oarecum, cu invenţia – presupun un exerciţiuliber al fanteziei, în care realul este doar un simplu pretext, imaginarul înseamnă, mai curînd,o „fantezie strunită”, structurată de un ansamblu de reprezentări referitoare la o realitatedespre care oamenii ştiu că există, dar pe care nu au văzut-o sau nu o pot vedea.care apare cel mai frecvent în relaţie cuimaginarul este mitul. Termen ambiguu, folosit în varii contexte epistemologice.Mitul nu propune o explicaţie de tip ştiinţific. În schimb, el re-produce, pe calenarativă, o realitate originară, percepută ca fundamentală (mai mult: întemeietoare), pentrucomunitatea în care apare, împlinind, în acest fel, anumite cerinţe (sau aşteptări) colective deordin religios, moral, social şi politic.Mitul îndeplineşte o funcţie riguros identică şi în culturile dezvoltate,dobîndind, aici, statutul unui factor constitutiv (formativ) esenţial, din punct de vedere socialşi cultural. Din acest unghi, gîndirea mitică nu se opune doar practicii raţional-cognitive şiştiinţific-explicative de tip modern. În egală măsură, ea se situează în opoziţie făţişă şi curaţionalitatea socială, de sorginte iluministă, care întemeiază acţiunea socială pe principiilegîndirii raţionale19