DIRECTIVE ŞI DOCUMENTE EUROPENE PRIVIND ASIGURAREA SECURITĂŢII ENERGETICE ŞI GĂSIREA DE NOI SURSE DE APROVIZIONARE CU ENERGIE

Energia a devenit un factor strategic în politica globală, o componentă vitală pentru

dezvoltarea economică şi progresul societăţii în ansamblu generând o serie de preocupări la

nivel mondial încă din perioada imediat următoare Primului Război Mondial.

În prezent, componenta de petrol şi gaze a energiei reprezintă cea mai mare

provocare, dar în acelaşi timp şi îngrijorare nu doar la nivel european, ci şi la nivel mondial.

Aceasta depinde de foarte mulţi factori: de rezervele în domeniu, de ţările care le

gestionează, de politica acestora, de rutele de tranzit, de situaţia geopolitică, puterea

economică şi diplomatică.

În ultima vreme este tot mai vehiculat termenul de „securitate energetică”, aceasta fiind

apreciată drept cheia securităţii regionale: „orice eşec al infrastructurii energetice critice are

potenţialul unui impact politic, militar şi social.”

Securitate energetică mai mare înseamnă, în primul rând, o diversitate mai mare a

surselor de aprovizionare. De aici decurge importanţa majoră a proiectelor privind transportul

resurselor energetice, în speţă a petrolului şi gazelor naturale

În prezent, Europa este din ce în ce mai dependentă de resurse energetice şi, prin urmare,

în căutare de noi furnizori în domeniu prin intermediul cărora să-şi poată asigura cererea şi

securitatea. Proiectele actuale reflectă cu precădere interesele Europei pentru Zona Caspică şi

Nordul Africii concomitent cu intenţia de limitare a dependenţei faţă de Rusia. Aceasta din

urmă, la rândul ei, în calitate de furnizor, doreşte să-şi limiteze dependenţa de spaţiul

ucrainean de tranzit, îndreptându-şi atenţia spre Turcia, totodată iniţiind proiecte alternative

la proiectele promovate de Uniunea Europeană.

Europa deţine a şaptea parte din consumul mondial de energie şi este dependentă de

importuri pentru mai mult de jumătate din necesarul energetic. Pentru a face faţă cererii

explozive de hidrocarburi, Comisia Europeană a preluat rolul de lider în dezvoltarea

parteneriatelor energetice strategice cu furnizori tradiţionali ai Uniunii Europene – Rusia,

OPEC, Norvegia şi Algeria – cât şi cu furnizori alternativi din Bazinul Caspic, Asia Centrală,

Africa de Nord şi America de Sud.

1

Politica energetică este privită tot mai mult ca o problematică interdisciplinară care

interacţionează cu alte domenii: comerţ, mediu, climă, politici sociale şi, nu în ultimul rând,

cu securitatea naţională. Energia este un domeniu de importanţă strategică pentru faptul că

asigurarea acesteia la preţuri rezonabile influenţează competitivitatea economică, capacitatea

de producţie internă şi forţa politică a unui stat. Securitatea aprovizionării cu energie

afectează bunăstarea unui stat, iar schimbările în preţurile energiei afectează alocarea

bunăstării la nivel naţional. Şi, nu în ultimul rând, de buna aprovizionare cu energie depinde

şi capacitatea de apărare a unui stat.

Securitatea energetică reprezintă un concept complex politic, tehnic, economic,

comercial şi social. Ca o axiomă, securitatea energetică absolută nu există. Ea se poate

realize la un nivel de risc acceptabil, cu un cost acceptabil. Ca o definiţie sintetică,

securitatea energetică poate fi considerată drept asigurarea continuităţii în alimentarea cu

energie, în diversele ei forme, cu respectarea unor condiţii restrictive, pe un orizont de timp

dat.

Ea presupune asigurarea necesarului de consum, sub aspectul accesibilităţii (la surse

noi de aprovizionare) şi al disponibilităţii – respectiv a garantării pe termen lung a

continuităţii livrărilor. Această securitate energetică are un cost (de regulă, ridicat) fie că este

vorba despre constituirea unor stocuri de siguranţă (urgenţă), despre diversificarea tipurilor

de energie utilizate şi a surselor de aprovizionare sau despre efectuarea de cercetări şi

investiţii pentru conservarea energiei. Întrebarea-cheie la care trebuie să răspundă, în mod

specific, strategia energetică a unei ţări o constituie limita de costuri pe care o economie şi-o

poate permite pentru a-şi mări securitatea energetică, în condiţii de eficienţă economică.

Pe plan mondial se prevăd schimbări majore ale mediului de securitate în următorii 20

de ani.România, aflată într-o tranziţie prelungită, este prinsă în mijlocul intereselor marilor

actori internaţionali.

Uniunea Europeană este adepta modelului de guvernanţă multilaterală, acţionând în

direcţia realizării unei interdependenţe între statele lumii prin întărirea cooperării economice,

politice, culturale, prin stabilirea unui dialog şi a unor responsabilităţi comune legate de

protecţia mediului şi de stoparea procesului de încălzire globală. UE consideră că securitatea

energetică nu poate fi realizată în mod divizat, ci prin efortul colectiv al tuturor

participanţilor la piaţa energetică: producători, furnizori, consumatori.

2

În acelaşi timp însă, UE este motivată şi de cauze obiective, fiind defavorizată de datele

naturale (rezerve proprii foarte reduse de surse primare de energie), consum mare de energie,

dependenţă accentuată de importul de hidrocarburi, ceea ce determină un grad mare de

vulnerabilitate/dependenţa de importurile de energie, aspect pe care la ora actuală încearcă

să-l corecteze printr-un nou tip de abordare şi mult mai pragmatică şi mai fermă a relaţiilor

cu furnizorii de energie.

Referitor la aprovizionarea cu hidrocarburi, Consiliul Europei a adoptat în 1976

Directiva nr. 76/491/CEE instituind procedura de informare şi de consultare asupra preţurilor

de aprovizionare cu ţiţei şi asupra preţurilor de comercializare a produselor petroliere (în

prezent abrogatş şi înlocuită prin Directiva nr. 99/280/CE).

Asemenea măsuri, care contribuie la transparenţa şi la asigurarea previzibilităţii

evoluţiilor pieţei, au fost însoţite de măsuri de prevenire a penuriei în caz de criză petrolieră,

constând în special în instituirea obligaţiei de a constitui stocuri naţionale de ţiţei brut şi

produse petroliere, având o anumită structură şi în anumite condiţii de depozitare, al caror

volum trebuie sa corespundă, pentru statele care nu sunt producatoare de ţiţei, unei durate de

cel putin 90 de zile de consum intern (Directiva nr. 68/414/CEE a Consiliului, modificată şi

completată prin Directiva nr. 98/93/CE a Consiliului).

Dimensiunea rezervelor se reduce, potrivit unui algoritm specific, pentru statele

membre producatoare de ţiţei.

În sfârsit, în acelaşi domeniu, o dimensiune importantă este cea a asigurării unui

acces nediscriminatoriu, concurenţial la activitatile de prospecţiuni, explorări şi extracţie de

hidrocarburi, principiu asigurat de aplicarea dispozitiilor Directivei nr. 94/22/CE privind

condiţile de acordare şi utilizare a autorizaţiilor pentru asemenea activităţi, statele membre

pastrându-şi însa dreptul suveran de a determina perimetrele pentru asemenea activităţi.

Comisia propune un regulament care va abroga actuala Directivă 2004/67/CE privind

măsurile de garantare a securității aprovizionării cu gaz natural. Directiva nu mai este

suficientă în contextul dependenței din ce în ce mai mari de importuri și al riscurilor în

creștere aferente aprovizionării din țările terțe și tranzitului prin acestea, precum și al

creșterii fluxurilor de gaze naturale și al dezvoltării pieței interne a gazelor în interiorul

Comunității.

3

Ca răspuns la criza ruso-ucraineană a gazelor din ianuarie 2009, care a cauzat o

întrerupere fără precedent a aprovizionării cu gaze naturale a Comunității via Ucraina,

Consiliul European și Parlamentul European au solicitat o revizuire accelerată a directivei

existente. O nouă întrerupere majoră a aprovizionării cu gaze nu poate fi exclusă, dimpotrivă,

ea ar putea avea loc chiar într-un viitor apropiat. De aceea, Comunitatea trebuie să se

pregătească pentru eventualitatea unei întreruperi a aprovizionării cu gaze naturale.

Criza din ianuarie a demonstrat necesitatea unei definiri mai clare a rolurilor deținute

de sectorul gazelor naturale, statele membre și instituțiile comunitare atât pe termen scurt, în

gestionarea unei întreruperi a aprovizionării, cât și pe termen mai lung, în furnizarea

infrastructurii necesare. O învățătură desprinsă din criză a fost aceea că, pentru ca măsurile

să

fie coerente și eficace, ele trebuie să fie pregătite din timp și trebuie să fie coordonate la

nivel

comunitar.

Directiva 2009/119/CE A Consiliului din 14 septembrie 2009 privind obligația statelor membre de a menține un nivel minim de rezerve de țiței și/sau de produse petrolier

Aprovizionarea Comunității cu țiței și cu produse petroliere rămâne o chestiune

extrem de importantă, în special pentru sectorul transporturilor și pentru industria chimică.

Concentrarea din ce în ce mai intensă a producției, diminuarea rezervelor petroliere,

precum și creșterea consumului mondial de produse petroliere contribuie la înmulțirea

riscului unor dificultăți în aprovizionare.

Consiliul European, în Planul său de acțiune (2007-2009) intitulat „Politica

energetică pentru Europa”, a subliniat îndeosebi necesitatea sporirii siguranței aprovizionării,

atât pentru Uniunea Europeană (UE) în general, cât și pentru fiecare stat membru, printre

altele prin revizuirea mecanismelor Uniunii de stocare a petrolului, în special în ceea ce

privește disponibilitatea în situații de criză.

Acest obiectiv presupune, între altele, apropierea între sistemul comunitar și sistemul

prevăzut de Agenția Internațională pentru Energie (denumită în continuare „AIE”).

În conformitate cu Directiva 2006/67/CE a Consiliului din 24 iulie 2006 privind

obligația statelor membre de a menține stocuri minime de țiței și/sau produse petroliere

4

evaluarea stocurilor se realizează în raport cu media zilnică a consumului intern din anul

calendaristic precedent. Pe de altă parte, obligațiile impuse în temeiul Acordului privind

programul energetic internațional din 18 noiembrie 1974 (denumit în continuare „acordul

AIE”) se evaluează pe baza importurilor nete de petrol și produse petroliere. Ținând seama

de aceste aspecte, precum de alte diferențe de metodologie, este necesară adaptarea metodei

de calcul al obligațiilor de stocare și a metodei de evaluare a stocurilor comunitare de petrol

de urgență, în vederea apropierii de metodele utilizate în contextul aplicării acordului AIE,

fără a se aduce atingere faptului că ar putea fi necesară o evaluare a metodelor de calcul ale

AIE pentru a se ține seama de evoluțiile tehnologice de pe parcursul ultimelor decenii,

precum și faptului că statele care nu sunt membre AIE și care sunt complet dependente de

importuri ar putea avea nevoie de o perioadă mai mare pentru adaptarea obligațiilor de

stocare. Noi modificări ale metodelor și procedurilor de calcul al nivelului stocurilor se pot

dovedi necesare și benefice în special pentru a spori și mai mult coerența cu practica AIE,

incluzând, de exemplu, modificări care duc la diminuarea, pentru anumite state membre, a

procentului de reducere de 10 % aplicat la calculul stocurilor, care ar permite un tratament

diferit pentru stocurile de nafta sau care ar permite calcularea stocurilor deținute în tancuri în

apele teritoriale ale unui stat membru.

Producția proprie de petrol poate contribui în sine la siguranța aprovizionării, putând

reprezenta o justificare întemeiată pentru menținerea, de către statele membre producătoare

de petrol, a unor stocuri inferioare celor menținute de celelalte state membre. O astfel de

derogare nu ar trebui însă să antreneze o modificare substanțială a obligațiilor de stocare față

de cele prevăzute de Directiva 2006/67/CE. Rezultă așadar că obligația de stocare a unor

state membre trebuie stabilită în funcție de datele referitoare la consumul intern de petrol, și

nu în raport cu importurile.

Concluziile Președinției Consiliului European de la Bruxelles din 8 și 9 martie 2007

arată că devine din ce în ce mai important și presant ca Uniunea Europeană să instituie o

politică integrată în domeniul energiei care să combine măsurile luate la nivel european cu

cele luate la nivelul statelor membre. Prin urmare, este esențial să se asigure o mai mare

convergență între standardele stabilite de mecanismele de stocare aplicate în diferitele state

membre.

5

Disponibilitatea stocurilor petroliere și capacitatea de a garanta alimentarea cu

energie constituie elemente esențiale ale siguranței publice în statele membre și în

Comunitate.

Date fiind obiectivele legislației comunitare privind stocurile petroliere, alături de

preocupările în materie de securitate ale unor state membre, precum și dorința de a crește

rigoarea și transparența mecanismelor de solidaritate între statele membre, este necesară o

concentrare cât mai mare posibil a funcționării entităților centrale de stocare la propriile

teritorii naționale.

Ar trebui să fie posibil ca stocurile de petrol să poată fi deținute în orice loc de pe

teritoriul Comunității, cu condiția acordării atenției cuvenite accesibilității din punct de

vedere fizic a acestora.

Statele membre trebuie să garanteze disponibilitatea absolută a tuturor stocurilor a

căror menținere este impusă de legislația comunitară. În vederea garantării acestei

disponibilități, proprietatea asupra acestor stocuri nu trebuie să facă obiectul niciunei

restricții sau limitări care ar putea să împiedice utilizarea acestora în cazul întreruperii

aprovizionării cu petrol. Este necesar ca produsele petroliere ale întreprinderilor expuse unor

riscuri semnificative de proceduri de executare a activelor să nu fie luate în calcul. Atunci

când se impun obligații de stocare unui operator, declanșarea unei proceduri de faliment sau

de concordat ar putea fi considerată revelatoare pentru existența unui astfel de risc.

Pentru ca statele membre să poată reacționa rapid la cazuri de urgențe deosebite sau

la crize locale, poate fi oportun să li se permită în astfel de situații utilizarea parțială a

stocurilor proprii.

Pentru a contribui la sporirea siguranței aprovizionării în Comunitate, este necesar ca

nivelul stocurilor care intră în proprietatea statelor membre sau a entităților centrale de

stocare, denumite „stocuri specifice”, stabilite în urma deciziilor statelor membre, să

corespundă nevoilor reale în caz de criză. Mai mult, acestea trebuie să aibă un statut juridic

propriu, care să le garanteze disponibilitatea deplină în caz de criză. În acest scop, statele

membre implicate trebuie să ia măsurile necesare în vederea protejării necondiționate a

stocurilor în cauză împotriva oricărei măsuri de executare forțată.

Pentru a evita duplicarea raportării în ceea ce privește informațiile pe care statele

membre vor trebui să le prezinte cu privire la diferite categorii de produse, Regulamentul

6

(CE) nr. 1099/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 22 octombrie 2008

privind statisticile energetice ( 1 ) trebuie să servească drept punct de referință pentru

diversele categorii de produse petroliere prevăzute de prezenta directivă.

Dispozițiile Directivei 73/238/CEE a Consiliului din 24 iulie 1973 privind măsuri

pentru atenuarea efectelor provocate de dificultățile în aprovizionarea cu țiței și produse

petroliere vizează în special să compenseze sau cel puțin să atenueze efectele adverse ale

unei eventuale situații dificile, fie ea și temporară, care ar avea ca efect reducerea simțitoare

a cantităților de țiței și produse petroliere furnizate, inclusiv perturbările grave ale activității

economice la nivelul Comunității pe care o astfel de reducere le-ar putea provoca. Prezenta

directivă ar trebui să prevadă măsuri similare.

Directiva 73/238/CEE vizează, de asemenea, instituirea unui organ consultativ care să

faciliteze coordonarea măsurilor concrete luate sau prevăzute de statele membre. Este necesar

ca prezenta directivă să stipuleze, la rândul său, instituirea unui astfel de organ. Este în

continuare necesar ca fiecare stat membru să întocmească un plan care să poată fi aplicat în

cazul dificultăților apărute în aprovizionarea cu țiței și produse petroliere. În plus, este

necesar ca fiecare stat membru să adopte dispoziții cu privire la măsurile organizaționale

care vor trebui luate în caz de criză.

Politica energetică este vitală din perspectiva securităţii naţionale a unui stat. Sectorul

energetic reprezintă infrastructura strategică principală a economiei naţionale, pe care se

bazează întreaga dezvoltare a ţării. În acest context, securitatea energetică este indiscutabil o

componentă strategică a securităţii naţionale.

Orice tip de disfuncţionalitate afectează grav mecanismele vitale ale statului şi,

derulate pe o perioadă mai lungă de timp, pot genera pierderi greu de recuperat. Din acest

punct de vedere, nu trebuie ignorate nici una din cele trei dimensiuni ale securităţii

energetice: asigurarea unor surse alternative de energie, identificarea unor trasee energetice

alternative şi securizarea traseelor deja existente.

Avertizările emise la nivel european arată că noile zone de manifestare a terorismului

se vor concretiza prin atacuri asupra infrastructurii energetice, în special asupra celei de

susţinere a unor sisteme vitale. Pe un alt plan, Federaţia Rusă a adoptat o atitudine extrem de

agresivă în ultimii ani în privinţa politicii energetice, alimentată de dezvoltarea sa economică

bazată pe energie. Dependenţa Europei faţă de gazul rusesc are ca revers dependenţa Rusiei

7

de veniturile obţinute din vânzările de gaze naturale pe piaţa europeană. Se confruntă astfel

două concepte economice: cel european, care promovează o piaţă a energiei şi cel rusesc,

care reprezintă un monopol guvernamental.

„Strategia energetică a României” menţionează două proiecte strategice, care au în

vedere racordarea ţării la noi surse de gaze naturale şi petrol.

Surse alternative de aprovizionare cu gaze naturale

Gazul poate pătrunde în UE dîntr-un număr mare de surse. Dar securitatea

aprovizionării pe care acest fapt o presupune este iluzorie, atâta timp cât conexiunile de

transport între statele membre, care să asigure circulaţia liberă a gazului pe continent, sunt

insuficiente, iar pieţele fragmentate. În fapt, noţiunea de piaţă unică fără o infrastructură

transport şi distribuţie interconectată este un non-sens.

Comisia Europeană s-a arătat extrem de preocupată, în ultimii ani, de adoptarea unor

măsuri adecvate în vederea ameliorării infrastructurii existente de transport şi înmagazinare a

gazului natural şi a încurajării dezvoltării unor obiective noi de infrastructură, pornind de la

ideea potrivit căreia dezvoltarea reţelelor de gaz natural constituie o premisă de bază în

vederea asigurării unei structuri concurenţiale a pieţei şi, implicit, a securităţii aprovizionării

cu energie.

Motivaţiile Comisiei în acest demers au fost următoarele: a) planificarea şi operarea

necoordonată a reţelelor pentru energie din ţările membre împiedică procesul de integrare a

pieţelor naţionale într-o piaţă unică; b) absenţa unor măsuri pe termen lung (investiţii în

reţele şi în vederea constituirii de stocuri adecvate de ţiţei şi gaz natural) nu permite ţărilor

member să iniţieze acţiuni comune în situaţii de criză; c) insuficienţa reţelelor transeuropene,

magistrale, de transport al energiei (RTE-E) şi a conexiunilor aferente privează noile state

membre ale UE de accesul, în condiţii echitabile, la surse diversificate de gaz, şi conduce la

un nivel mai scăzut de coeziune în cadrul UE.

Realizarea unei infrastructuri noi în domeniul gazului nu pune aceleaşi probleme ca

sectorul energiei electrice deoarece cea mai mare parte a infrastructurii (spaţii de

înmagazinare şi chiar conducte) pentru gazul natural este subterană, motiv pentru care nu

generează aceleaşi obiecţii din perspectiva protecţiei mediului, numărul amplasamentelor

posibile pentru construirea de obiective de infrastructură pentru gaz natural este, în general,

8

mai mare decât în cazul energiei electrice, iar posibilităţile de realizare a unor schimburi

transfrontaliere mai numeroase, cu condiţia existenţei unui cadru de reglementare adecvat.

Planul Prioritar de Interconectare al UE, din 10 ianuarie 2007 a constatat faptul că,

deşi proiectele de gaz au mers mai satisfăcător decât cele de electricitate, în unele state

membre, realizarea unor terminale şi facilităţi de stocare au întâmpinat uneori, probleme

majore, care au dus la îngheţarea acestora. A fost subliniat faptul că interconectările externe

necesită o atenţie deosebită, deoarece acestea asigură peste 50% din importul de gaz, iar

construcţia lor devine tot mai motivată politic.

Parlamentul European şi Consiliul au reiterat două priorităţi ale politicii în domeniu,

şi anume o susţinere mai puternică a procesului de implementare a pieţei interne în domeniul

energiei şi, respectiv, identificarea, şi, ulterior, transpunerea în practică a unui număr de 12

axe pentru proiecte prioritare de interes european.

Pentru România, principalele condiţii necesare pentru ca importurile de gaz din alte

surse decât Rusia, să devină competitive şi, implicit, gradul de diversificare geografică a

importurilor să crească sunt următoarele :

-Transpunerea în practică a proiectelor de investiţii pentru diversificarea rutelor de

transport, în primul rând, interconectarea la sistemul de transport vest-european;

-Asigurarea unui acces nediscriminatoriu al terţelor părţi la reţelele de transport,

stocare, distribuţie.

Interconectarea la reţelele de conducte din vestul continentului reprezintă principala

speranţă în ceea ce priveşte îmbunătăţirea climatului competiţional pentru România, deşi

Gazprom deţine o poziţie comercială importantă chiar şi în aceste reţele. Interconectarea

antrenează dezvoltarea unor relaţii contractuale şi descurajează integrarea verticală în

industria gazului, favorizând creşterea numărului firmelor nou-intrate pe piaţa românească a

gazului. Gradul de interconectare constituie unul dintre cei mai importanţi indicatori de

măsurare a concurenţei, mai important chiar decât gradul de deschidere a pieţei şi ponderea

consumatorilor eligibili.

În cazul în care s-ar produce un deficit local, interconectarea permite aprovizionarea

din alte surse de gaz, asigură nivelarea efectului preţurilor (chiar dacă acestea sunt mai mari)

prin introducerea şi ponderarea lor în “coşul” de gaze practicat în România sporind astfel

gradul de securitate fizică a ofertei.

9

Surse alternative de aprovizionare cu petrol

Un astfel de proiect îl constituie conducta de tranzit ţiţei Constanţa – Trieste (PEOP –

Pan European Oil Pipeline). Ministerul Economiei şi Comerţului (actualul MEF) a efectuat

„Studiul tehnico-economic pentru conducta petrolieră de tranzit în România”, pentru

proiectul de construcţie a conductei de transport a ţiţeiului între Constanţa şi Trieste (Italia).

Acest studiu de fezabilitate a fost finanţat de Comisia Europeană prin Programul Phare.

Studiul de fezabilitate a proiectului a demonstrat existenţa ţiţeiului disponibil la

export din regiunea Mării Caspice, estimat să crească de la un nivel anual de 344 milioane

tone în 2020. Creşterea estimată în cantităţile de petrol caspic şi rusesc direcţionate către

Marea Neagră semnalează existenţa unui deficit al capacităţii de transport în zona Mării

Negre. Acest fapt este relevat şi de către studiul de fezabilitate care indică astfel

oportunitatea dezvoltării proiectului PEOP.

Proiectul este atractiv pentru investitorii strategici prin modalităţile comercial viabile

şi sigure de transport ţiţei pe distanţe lungi pe care le poate oferi. Ruta propusa prin

România- Serbia-Croaţia oferă cea mai directă cale de transport al ţiţeiului din zona estică a

Mării Negre către piaţa europeană.

Bibliografie

Silviu Neguţ, Aureliu Leca, Mariana Papatulică, Liviu Bogdan Vlad, Marius Cristian

Neacşu, Orientări privind securitatea energetică a României, Institutul European din

România, Bucureşti, 2008

Ileana Pascu, Ştefan Deaconu, Codru Vrabie, Niculae Fabian, Energia, Bucureşti,

2002

Marian Rizea, Eugenia Rizea-Petrol, Dezvoltare şi (in)securitate, Editura “Asociaţiei

Societatea Inginerilor de Petrol şi Gaze”, Bucureşti, 2008

http://eur-lex.europa.eu

10