DIMENSIUNI ALE OMULUIDIMENSIUNEA: OM I DIVINITATE

Existential, omul are trei dimensiuni fundamentale: cosmic, moral i transcendent. n decursul istoriei, omul a luat variate atitudini i a reacionat n mod deosebit fat de lumea n care el exist. De la cosmosul grec al antichitii la universal medieval i la natura omului modern, sunt distane considerabile. Imperfeciunea omului i aspiraia sa ctre plintate, nelinitea condiiei sale n lume i setea de perfeciune, fac din om un pelerine al adevrului absolut. De-a lungul timpului legatura dintre om si divinitate s-a pastrat si in unele cazuri a devenit poate mai puternica.Omul traieste cu necesitatea unei providente care sa dea un inteles vietii sale, prin care sa-si justifice actiunile si care sa-l ghideze in alegerea cailor potrivite. Aceasta legatura s-a intarit mai ales in Evul Mediu atunci cand perioadele des repetate de foamete, marile epidemii, catastrofele naturale, razboaiele dese si alte forme de violenta, au dus la nevoia omului de a se adaposti , de a se simti in siguranta aflati sub protectia unei providente .Totusi credinta s-a manifestat la inceput doar prin increderea in anumite viziuni, vise, in semne premonitorii sau punitive. n Evul Mediu, temelia culturii este religioas. Omul crede n revelaia biblic i fiecare element al existenei sale poart pecetea simbolului religios. Credina n Dumnezeu ofer certitudinea unei realiti divine care se afl n afara lumii, independent i suveran fa de ea, dar i nluntrul ei. De aici poate veni si explicatia prezentei multitudinii de opere literare medievale cu tenta , simbolistica sau tema in totalitate religioasa. Un bun exemplu poate fi al unuia dintre primii mari poeti ai Frantei dar si al Europei Evului Mediu, Francois Villon. Desi nu intrunea caracteristicile tipului religios, poetul , in urma unei vieti in afara legii care i-a atras condamnarea la moarte , se intoarce intr-un moment de pocainta catre divinitate. Poemul intitulat ,,Ballade des pendus (Balada Spnzurailor) cuprinde astfel sentimente impartasite de cei carora le era pregatita aceeasi soarta cum ar fi cainta, mila , dorinta de mantuire, de apropiere de providenta. In asteptarea executarii sentintei poetul cere ingaduinta si mila pe parcursul intregii poezii , atat din partea muritorilor ,,Cu inima de piatra nu ne fiti, cat si din partea divinitatii. Cel inchis simte astfel nevoia mantuirii ,,Rugati-va la Domnul pentru noi! tocmai datorita spatiului de claustrare care indeamna spre meditare dar mai ales datorita apropierii mortii. Conceptul aristotelic al divinitii a fost deosebit de influent n dezvoltarea ulterioar a unei filozofii i teologii cretine raionale, corespunznd veneraiei sale i a tuturor grecilor pentru raiune i intelect. Aristotel susine c totul este n micare i c nu este cu putin s concepem, fie un nceput, fie un sfrit, a micrii; aadar trebuie s existe un mictor etern care produce micarea etern, i acest mictor, n sine, trebuie s fie nemicat ntruct, dac ar fi altfel, nu ar mai fi niciodat cutat de oameni. Dumnezeu, este definit n concepia aristotelic, ca un Mictor Imobil. El este de asemenea o Persoan, ntruct inteligent este esena fiinei unei persoane, dar gndul su este nsui Gndul, iar el atinge fericirea suprem prin cunoaterea perfect a tuturor lucrurilor. Dumnezeul lui Aristotel nu produce pe nici o cale fizic micarea tuturor lucrurilor, ci n virtutea faptului c este Cauza Final a universului, binele suprem ctre care se mica totul. Inteligenta noastra necuprinzatoare, vointa noastra ratacitoare, gaseste in setea de absolut calea ascensionala spiritului. Chiar acolo unde lucrurile par sa fie straine unei astfel de aspiratii, in cercetarea stiintifica sau in politica ( atunci cand e de convingeri) la baza lor neconstruita constient staruie o metafizica si o religie. Omul traieste apparent intr-o lupta continua de a cuceri permanentele si a invinge moartea. Aceasta dovedeste, in plus, ca omul nu apartine numai unei ordini a naturii materiale. Pentru om, Dumnezeu este relevant in natura si in spirit. Mai mult decat atat, imperfectiunea omului nu-l opreste de a avea o rudenie spiritual cu divinitatea, prin care se manifesta aspiratia sa de instaurae a imparatiei spiritului. In raportul dintre om si Dumnezeu exista dublu sens: nu numai transcendental coboara si spiritualizeaza lumea create, ci si omul, prin aspiratia sa, devine un colaborator al lui Dumnezeu. In fond, aici nu trebuie gandit spatial, ca fiintand doua zone, ci ca intr-o realitate existentiala in care raportul este interior. Omul poarta in el ideea divina si este active in acest sens, biruind natura sa dubla, liber de a creasi el ordinea lucrurilor durabile, a spiritului. Omul invoca un Dumnezeu, incearca sa-l imite, dar nu ca un aparat cu declansator, ci printr-o participare la opera de creatie, ca fiinta reala, libera si responsabila in fata lumii si vietii. Actul creator sta in centru vietii spirituale; nici nu exista creatie dincolo de spirit, chiar daca adduce nou o simpla unealta. Prin actul de creatie, omul dispunede libertatea de a allege si implineste o biruinta asupra neantului, a nonexistentei. Problema, insa, poate ramane deschisa; actul creator trebuie sa urmeze ca un fel de continuare a misterului originar universal, deoarece exista posibilitatea ca omul sa intre in deruta sis a creeze in favoarea celui pe care poporul roman, din repulsia ce o are pentru rau, il numeste nepoftitul. De altfel, actul de creatie in conditia umana ramane legat de Dumnezeu si apare in mod firesc ca o afirmatie in fata trecerii lucrurilor, a mortii. Parerea mea este ca unirea misterioasa intre om si Dumnezeu semnifica, de fapt, unitatea existentei, care nu este stratificata, zonala, ci o armonioasa intrepatrundere pe un fond de suprema colaborare. Panteismul ( conceptie filosofica care il identifica pe Dumnezeu cu intreaga materie si universul) nu este prezent, dar prezent este Dumnezeu in creatie si omul poate fi salvat, dar numai atunci cand el, colaborand cu Dumnezeu, a invins actiunea raului in lume. Omul nu contribuie cu nimic in biruirea acestui rau, el doar trebuie sa acepte voia lui Dumnezeu in viata lui si atunci Dumnezeu va birui tot raul din viata omului, numai ca acest lucru nu se poate intampla fara voia omului. La cea mai mica conditie omeneasca, aceasta dimensiune om- Dumnezeu apare, in primul rand prin prezenta mortii, pe care omul nu o poate primi resemnat. Desi, nu este vorba de o moarte fizica, ci despre o moarte fata de pacat si firea pamanteasca, reprezentata de pofte si dorinte pamantesi. Iar atunci cand omul acepta aceasta moarte fata de pacat, apare metanoia, adica schimbarea mintii, transformare prin care omul acepta voia lui Dumnezeu in viata lui si apare aceasta relatie om-Dumnezeu.

Tmas GarofitaClasa a XII-a A