Dezvoltarea rapidă a tehnologiei informaţiei în secolul...

Dezvoltarea rapidă a tehnologiei informaţiei în secolul XX

1. Introducere

Din punct de vedere istoric, termenul de tehnologia informaţiei se referă la toate tehnologiile asociate cu colectarea, prelucrarea, stocarea şi răspândirea informaţiilor. Cu toate acestea, odată cu trecerea timpului şi progresul tehnologiilor, termenul a dobândit conotaţii diferite. Termenul modern, tehnologia informaţiei (IT), a intrat în utilizare pe scară largă numai la sfârşitul anilor 1970 şi este acum folosit în general, pentru a cuprinde atât tehnologiile computerizate cât şi tehnologiile de comunicare precum şi fundamentul lor comun - tehnologia microelectronică şi toate tehnologiile software asociate.

Până în 1970, tehnologiile computerizate şi tehnologiile de telecomunicaţie erau considerate ca fiind destul de diferite. Cu toate acestea, schimbări tehnologice puternice în microelectronică, software, optică şi integrarea în continuă creştere a telecomunicaţiilor cu tehnologiile informatice au făcut această distincţie din ce în ce mai puţin semnificativă. Tehnologia microelectronică a reprezentat baza comună atât pentru dezvoltarea rapidă cât şi pentru convergenţa tehnologiilor de telecomunicaţii cu cele informatice. Trecerea de la tehnologiile analogice la cele digitale în domeniul telecomunicaţiilor a dus la sistemele de comutare şi transmisie care seamănă tot mai mult cu computerele şi încorporează o cantitate tot mai mare de software. Numeroase mijloace de comunicare sunt, în prezent, mai mult sau mai puţin asemănătoare computerelor cu utilizări speciale. În plus, o dată cu dezvoltarea tehnologiei reţelelor, comunicaţiile între computere s-au extins enorm de la începutul anilor 1960, atunci când s-au dezvoltat pentru prima dată sistemele online computerizate. Împreună, aceste evoluţii au estompat distincţiile tradiţionale dintre telecomunicaţii şi tehnologiile informatice şi a dat naştere la definirea contemporană a tehnologiei informaţiei.

1.1 Evoluţia Tehnologiei Informaţiei

De-a lungul ultimilor cincizeci de ani, evoluţia tehnologiei informaţiei poate fi împărţită în trei epoci (Fig. 1.1): Mainframe; PC (computer personal) plus LAN (reţea locală) şi operaţiuni pe Internet.

Fig. 1.1 Evoluţia Informaţiei


1.2 Era Mainframe

Primul computer electronic digital operaţional, ENIAC (Fig. 1.2), a fost construit în 1946 în Statele Unite. Fiind prima maşină de calcul în întregime electronică, aceasta a fost compusă din 30 de unităţi distincte, a cântărit 30 de tone, a ocupat 1.800 sq.ft. (167,225 metri pătraţi), a avut 17.468 tuburi cu vid, şi putea face numai aproape 400 de înmulţiri pe secundă. Ulterior, deceniile de la 1950 la 1970 sunt considerate ca fiind era computerelor de mare viteză (n.tr., eng., orig. „mainframe”) şi a minicalculatoarele organizaţionale, respectiv, era mainframe.

În anii 1960, calculul de afaceri se preocupa în jurul computerului de tip mainframe, care efectua activităţi de prelucrare pe loturi. Utilizatorii depuneau stive de cartele perforate şi aşteptau rezultatele imprimate. Abordarea pe diviziuni temporale partajate a permis mai multor persoane accesul la mainframe-uri în anii 1970, şi minicalculatoarele au oferit oamenilor un mediu de calcul mai puţin structurat. Tehnologia comunicării datelor a legat calculatoarele laolaltă, dar mainframe-ul a fost întotdeauna master-ul în relaţia de necontestat „master/slave” (n.tr., eng., orig. stăpân/sclav). Microprocesorul a adus cu sine un val de calculatoare personale şi staţii de lucru, care a eliberat utilizatorii de dependenţa lor de mainframe-urile şi minicalculatoare costisitoare şi suprasolicitate. Microcalculatoarele şi staţiile de lucru au fost uneori conectate prin intermediul reţelelor în vederea schimbului de date/informaţii şi de împărţire a resurselor, cum ar fi imprimantele şi stocarea pe disc. Cu toate acestea, când computerele mai mici au fost legate în reţea cu mainframe-urile, relaţia master/slave încă funcţiona.

Fig. 1.2 Naşterea calculatorului electronic digital

1.3 Era PC + LAN

Primul microprocesor (Fig. 1.3), care a fost inventat de un tânăr inginer, M.E. Hoff, Jr. în 1971, la Intel, o companie de semiconductoare situată în California, SUA, a schimbat linia istorică a dezvoltării tehnologiei informaţiei. Hoff a inventat un circuit integrat cu 2.300 de tranzistori, care este în esenţă echivalent cu unitatea centrală de procesare (CPU) al unui calculator, care a pregătit terenul pentru integrarea inteligenţei în obiecte neînsufleţite, precum computerul personal. CPU pe un cip a devenit cunoscut ca microprocesor. Două cipuri de memorie au fost ataşate la microprocesor: unul care să mute date în interiorul şi afara CPU-ului şi altul care să ofere programul de comandare a procesorului. Computerul rudimentar cu scop general nu numai că putea rula un calculator complex, dar putea şi să controleze un lift sau un set de semafoare, şi, de asemenea să efectueze mai multe sarcini, în funcţie de programul său. Această invenţie s-a dovedit a fi una dintre cele mai importante inovaţii tehnologice din secolul XX.

E-guvernare – Ce trebuie să ştie un lider de guvern Pagina 2 din 8


Primul calculator personal, „Altair”, a fost elaborat în 1975. Doi ani mai târziu, Radio Shack a introdus primul calculator personal cu tastatură şi monitor CRT1. Acesta a fost primul calculator complet personal comercializat publicului larg. IBM a anunţat apoi IBM Personal Computer (Fig. 1.4) şi a intrat pe piaţa calculatoarelor personale în 1981. Un succes imediat, IBM PC a devenit rapid standardul industriei şi a fost unul din motivele pentru care revista Time a ales „calculatorul personal” ca „Omul Anului” 1982. PC-ul a lansat, de asemenea, o întreagă industrie de clone, software şi echipamente accesorii „compatibile IBM”. IBM PC a reunit toate caracteristicile de dorit ale unui calculator într-o singură maşină de mici dimensiuni. Acesta a oferit 16 kilobytes de memorie pentru utilizator (expansibilă la 256 kilobytes), una sau două dischete şi, opţional, un monitor color. La proiectarea PC-ului, IBM a contractat pentru prima dată producerea componentelor acestuia la societăţi din afară. Cipul procesorului a venit de la Intel şi sistemul de operare, numit DOS (Sistem de operare a discului), provenea dintr-o companie cu 32 de angajaţi numită Microsoft. Această „externalizare” a schimbat în totalitate faţa industriei de calculatoare.

Fig. 1.3 Primul microprocesor - Intel 4004B

Datapoint a introdus sistemul ARC în 1977, care a fost prima Reţea Locală (LAN) disponibilă pe piaţă. Au existat trei componente arhitecturale în cazul ARC: procesoare de fişier, procesoare de aplicaţii, şi hub-uri, toate conectate cu un cablu coaxial. A urmat o revoluţie în micro-calculatorele bazate pe reţele, colectarea beneficiilor tuturor progreselor anterioare într-o unitate coerentă. Indiferent de resursele informatice de care are nevoie un utilizator, sistemul informatic în reţea le face disponibile imediat. În forma sa cea mai simplă, un sistem informaţional de reţea constă în calculatoare conectate între ele şi conectate la utilizatori prin intermediul unei reţele. Cu toate acestea, potenţialul bogat oferit de sistemele informaţionale în reţea se bazează pe capacitatea de accesare a resurselor, indiferent de furnizorul de la care provin, şi indiferent de locul unde îşi au reşedinţa fizică - ca şi cum o gamă vastă de computere şi aplicaţii software se află pe biroul utilizatorului. Totuşi, utilizatorul poate accesa această serie de resurse în moduri simple, intuitive. Industria calculatoarelor a trebuit să perfecţioneze un număr enorm de concepte pentru a atinge această simplitate.

1 CRT-Cathode-Ray Tube



Fig. 1.4 Primul Computer Personal IBM

În anii 1970 şi 1980, oamenii au cunoscut o evoluţie rapidă a tehnologiei microprocesoarelor. Dezvoltarea rapidă a microprocesorului în anii 1980 a adus o accelerare majoră în reducerea dimensiunii: înlocuirea mainframe-urilor tradiţionale şi a minicalculatoarelor cu alternative micro. Calculatoare de putere egală sau mai mare decât a mainframe-urilor au putut să stea confortabil pe birouri sau în braţe. Această tendinţă a adus utilizatorilor soluţii bazate pe costuri reduse pentru PC-uri, LAN-uri, servere de reţea şi sisteme bazate pe mai multe microprocesoare. Anul 1980 marca sfârşitul primei epoci (tradiţionale) de sisteme informatice şi începutul celei de-a doua (bazate pe micro-PC şi LAN). În comparaţie cu alte tehnologii din ultima jumătate a secolului XX,, tehnologia informaţiei a cunoscut cea mai rapidă dezvoltare, schimbând în mod semnificativ viaţa oamenilor şi aducând mari contribuţii la evoluţiile economice şi sociale din întreaga lume.

1.4 Era Informaţională Internet

Avansarea rapidă a microcalculatoarelor şi a cerinţelor de comunicare între microcalculatoare a stimulat foarte mult dezvoltarea informaticii de reţea şi a sistemelor de comunicaţie prin intermediul computerului. Tehnologia LAN s-a dezvoltat rapid în a doua jumătate a anilor 1980. Interconectarea prin LAN a dus la dezvoltarea rapidă a Reţelelor de arie largă (WAN), tehnologia din timpul anilor 1980 şi începutul anilor 1990.

Cu toate acestea, proiectul care a stabilit bazele Internetului a început în 1969. Cunoscut ca ARPANET, acesta avea scopul de a construi o reţea de calculatoare care să permită cercetătorilor din întreaga ţară să împărtăşească idei. Planul iniţial al proiectului ARPANET a fost de a lega patru zone: Universitatea din California, Los Angeles (UCLA), unde a fost amplasat primul „nod”; Universitatea din California, Santa Barbara, Institutul de Cercetare Stanford şi Universitatea din Utah. Au fost aproape două duzini de site-uri conectate prin 1971, inclusiv computerele de la Institutul de Tehnologie din Massachusetts (MIT) şi de la Universitatea Harvard. Trei ani mai târziu, au existat 62 şi, până în 1981, mai mult de 200 de computere interconectate. ARPANET a fost prima reţea cu comutarea pachetelor de mesaje pentru a conecta computere eterogene. Calculatoare de dimensiuni, tipuri şi viteze foarte variate au putut face schimb de informaţii pentru prima dată. Cu toate acestea, ARPANET nu a fost iniţial un Internet, deoarece conecta mai degrabă gazde decât reţele.



La începutul anilor 1970, alte ţări vrut să participe la acest proiect. ARPANET a suferit multe schimbări, deoarece reflecta evoluţia spre tehnologia de reţea şi apoi spre tehnologie inter-reţele. Aceste evoluţii au permis conexiuni între mai multe reţele şi a pregătit calea pentru Internet. Reţeaua ARPANET a fost deschisă civililor în 1983. În 1984, ARPANET a fost împărţită în două reţele: ARPANET pentru activităţi orientate pe cercetare, şi Reţeaua de apărare a datelor (DDN) pentru activităţi militare operaţionale. Proiectul ARPANET în sine a fost lăsat deoparte în 1990 în favoarea reţelei mult mai avansate, NSFNET, o reţea fondată de Fundaţia Naţională de Ştiinţă din Statele Unite ale Americii.

De vreme ce computerele personale au devenit mai ieftine şi mai uşor de folosit la sfârşitul anilor 1980, oricine deţinea un modem putea intra online. NSFNET a servit apoi drept coloana vertebrală din punct de vedere tehnic pentru Internet. Internet reprezintă o reţea constituită din mai multe reţele. Este o colecţie unică de reţele în întreaga lume. Computerele conectate la internet utilizează standarde compatibile de comunicaţii şi împărtăşesc capacitatea de a se contacta reciproc şi de a schimba date. În anii 1990, Internetul a devenit foarte popular şi a fost îmbrăţişat de oameni de diferite culturi şi medii. Utilizatorii Internetului comunică în principal prin intermediul poştei electronice (e-mail); prin Telnet, un proces care le permite conectarea la o gazdă aflată la distanţă; prin implementarea de Protocolului de Transfer de Fişiere (FTP), un protocol care permite să transfere informaţii de la o gazdă aflată la distanţă la site-ul local.

Existenţa Internetului facilitează în mod semnificativ împărtăşirea resurselor între organizaţiile participante, care includ agenţii guvernamentale, instituţii de învăţământ, şi corporaţii private. Internetul promovează colaborarea între cercetători şi oferă un teren de testare pentru noile evoluţii în domeniul reţelisticii. Intercomunicarea globală şi magistrala de informare au fost astfel introduse pe ordinea de zi, iar conceptele de infrastructură naţională de informaţii (NII) şi infrastructură globală de informaţii (GII) sunt formulate treptat. De fapt, Internetul, ca un cadru fundamental al infrastructurii informaţiei globale şi naţionale, oferă mari oportunităţi pentru îmbunătăţirea şi remodelarea interacţiunilor între cele trei componente ale societăţii: guvern, cetăţeni şi întreprinderi.

Dezvoltarea rapidă şi popularizarea tehnologiei Internetului în anii 1990 a adus utilizarea tehnologiei informaţiei într-o nouă eră. Astfel, comerţul electronic, guvernarea electronică şi societatea electronică, progrese semnificative ale erei informaţionale, au fost în plină expansiune în ultimii zece ani. Modul în care să profite din plin de resurse informaţionale pe Internet pentru a ajuta organizaţiile în atingerea obiectivelor strategice ale acestora a devenit o provocare primară.

Se anticipează că următoarea paradigmă informatică dominantă va combina Internetul şi tehnologiile informatice de tip peer-to-peer şi wireless (fără fir). Mulţi experţi preconizează că următoarea revoluţie majoră în activitatea informatică va fi numită „Grid Computing”, care va oferi accesul direct în mâna utilizatorilor, practic, la toate resursele electronice cunoscute 2.

2. Evoluţia conţinutului procesat de calculatoare

Calculatoarele au fost iniţial proiectate în scopul calculelor ştiinţifice. Cu toate acestea, calculatoarele sunt acum banale în şcoli, birouri şi locuinţe şi sunt utilizate pentru a stoca, prelucra şi prelua cantităţi enorme de informaţii pentru o varietate incredibilă de scopuri. Calculatoarele nu mai sunt doar maşini de calcul, aşa cum este sugerat de nume, dar sunt de asemenea instrumente pentru comunicaţii şi sunt, de asemenea, capabile să poată acţiona ca şi video şi audio-playere şi aşa mai departe. Conţinutul prelucrat de calculatoare şi comunicaţia au suferit schimbări fundamentale în ultimii 50 de ani (Fig. 1.5).

2 Delphi Group: „Reţea Globală: Revoluţia Tăcută”, aprilie 2002



2.1 Managementul datelor

În fazele incipiente ale aplicaţiilor informatice, puterea calculatoarelor a fost concentrată pe prelucrarea datelor (DP), cum ar fi primul sistem de prelucrare datelor recensământului şi primul sistem informatic de salarizare, desfăşurat în SUA în 1951 şi respectiv 1954. La început, prelucrarea datelor a fost axată pe procesarea lotului. Odată cu dezvoltarea calculului de distribuţie, prelucrarea în timp real şi / sau în timp de a datelor a fost dezvoltată şi utilizat pe scară largă de către guvern şi afaceri. În această etapă, conţinutul principal prelucrat şi gestionat de calculatoare au fost datele.

2.2 Managementul Informaţiei

Odată cu dezvoltarea tehnologiilor informaţiei, accentul dezvoltării aplicaţiilor informatice a fost îndreptat spre managementul datelor si al informaţiei, care este utilizat pentru a sprijini administrarea şi gestionarea unei organizaţii, precum şi luarea deciziilor. În această perioadă, numeroase sisteme aşa-numite de gestionare a informaţiilor (MIS) şi sisteme de asistenţă în luarea deciziilor (DSS) au fost dezvoltate la nivel mondial, în special, în ţările dezvoltate. În această etapă, conţinutul principal prelucrat şi gestionat de calculatoare s-a mutat de la date la informaţii.

2.3 Managementul cunoştinţelor

Odată cu apariţia Erei Internetului, în special a exploziei de informaţii pe Internet, conţinutul prelucrat şi gestionat de calculatoare a fost mutat din nou, de la date/informaţii la cunoştinţe. Se estimează că în prezent există peste 10 miliarde pagini web existente pe internet, şi cifra va creşte continuu cu aproximativ 2 milioane de pagini pe zi. Explozia de informaţii pe Internet a prezentat o provocare majoră pentru toţi oamenii din lume. Adică: cum se face utilizarea adecvată a informaţiilor disponibile pe Internet, astfel încât informaţiile să poată fi transformate în cunoştinţe organizaţionale şi/sau personale, care aduc valoare şi beneficii tuturor. În acest sens, oameni din întreaga lume au recunoscut apariţia la erei economiei informaţiei şi economica cunoştinţelor. Astfel, managementul cunoştinţelor devine o parte importantă din era informaţională.

Fig. 1.5 Evoluţia conţinutului procesat de computere şi Principiile directoare în informatizarea Guvernului



Este demn de menţionat faptul că evoluţia în trei etape, cu privire la conţinutul prelucrat şi gestionat de calculatoare, nu înseamnă că gestionarea datelor, informaţiilor şi a cunoştinţelor sunt exclusive una faţă de cealaltă, şi nici nu înseamnă că gestionarea datelor şi a informaţiilor este mai puţin importantă decât înainte. Evoluţia în trei etape descrie doar schimbarea accentului pus pe aplicaţiile informatice.

3. Evoluţia principiilor directoare ale informatizării Guvernului

Odată cu progresul tehnologiilor, principiile directoare în utilizarea tehnologiei informaţiei, a cunoscut de asemenea, schimbări semnificative pe parcursul ultimilor cincizeci de ani (Fig. 1.5). Recunoaşterea acestor schimbări este crucială pentru liderii guvernelor. Aceasta îi poate ajuta să-şi formuleze viziunile de e-guvernarei şi să realizeze politici guvernamentale şi strategii pentru dezvoltarea ei.

3.1 Informatizarea

Înainte de mijlocul anilor 1980, în timp ce se ocupau fie cu sisteme de prelucrare a datelor sau cu sisteme de management de informaţii, de fapt, oamenii au făcut eforturi diverse pentru informatizarea proceselor de afaceri. Aceasta a implicat utilizarea calculatoarelor pentru a automatiza activităţile de afaceri ori de câte ori computerele puteau juca un rol din motive de eficienţă şi productivitate. Principiul director şi cel mai popular termen de informatizare în guvern, în această perioadă, a fost "informatizarea", adică, doar informatizarea cât mai mult posibil a proceselor de afaceri existente.

3.2 Retehnologizarea procesului de afaceri

După ce tehnologia PC-urilor şi LAN-urilor tehnologie a devenit populară în anii 1980, mai târziu, prelucrarea datelor şi reţelele au devenit disponibile pentru aproape toată lumea. Aceste progrese tehnice i-au făcut pe oameni să reconsidere principiile directoare ale aplicaţiilor informatice într-o organizaţie. Tehnologia informaţiei a furnizat adesea noi metode de a face afaceri, şi, uneori, a fost un factor esenţial în transformarea unui proces complet de afaceri. Prin urmare, accentul folosirii calculatorului s-a mutat de la achiziţionarea de echipamente informatice şi de la punerea în aplicare a sistemelor la exploatarea optimă prin intermediul unor ajustări ale procedurilor, organizării şi utilizării personalului. Prin urmare, o schimbare a atenţiei s-a făcut de la eficienţa şi câştigurile de productivitate prin automatizarea sarcinilor de rutină, la atingerea eficacităţii exprimate în termenii aplicării unor soluţii noi pentru sarcinile tradiţionale şi furnizarea de soluţii pentru noile sarcini. Astfel, aplicarea calculatoarelor în organizaţii a fost redirecţionată de la computerizarea procesele existente de afaceri ale organizaţiilor la reproiectarea proceselor de afaceri şi / sau retehnologizarea organizaţiilor, astfel încât să profite din plin şi să maximizeze beneficiul tehnologiei informaţiei.

În timpul anilor 1980 şi 1990, principiul de bază şi cel mai popular termen de informatizare în guvern, în această perioadă, a devenit "Re-tehnologizarea". Multe agenţii guvernamentale şi întreprinderile şi-au restructurat rapid organizaţiile pentru a le face prietenoase şi au pus în aplicare mai multe proceduri adecvate compatibile cu un mediu IT. În acest proces, eforturile principale includ:

Eliminarea straturilor de management tradiţional;

Comprimarea categoriilor de locuri de muncă;

Crearea echipelor de lucru;

Instruirea angajaţilor în competenţe cu mai multe niveluri;

Scurtarea şi simplificarea diferitelor procese de afaceri; şi




Raţionalizarea administraţiei.

Rezultatele au fost impresionante. Succesul retehnologizării procesului de afaceri a simplificat foarte mult structura organizatorică, a îmbunătăţit managementul, a sporit eficacitatea şi eficienţa, a stimulat productivitatea. De fapt, în Statele Unite, succesul retehnologizării procesului de afaceri a pregătit condiţiile necesare pentru emergenţa noii economii în anii 1990.

3.3 Transformarea

Popularizarea şi aplicarea tehnologiilor de Internet au provocat un alt mare salt în utilizarea deplină de a tehnologiei actuale a informaţiei. Prin intermediul internetului, oamenii sunt capabili să achiziţioneze orice informaţii şi să comunice digital cu oricine, oriunde şi în orice moment. Diferitele sisteme de informare pe care guvernele le-au dezvoltat în ultimii ani pot acum fi extinse acum pentru a ajunge la întreprinderi şi cetăţeni, cu ajutorul Internetului, indiferent de locul unde se află aceştia. Prin urmare, pe lângă furnizarea unui serviciu public de informare pentru întreprinderi şi cetăţeni, guvernul poate, de asemenea, oferi diverse servicii publice de afaceri on-line pentru întreprinderi şi cetăţenii prin intermediul internetului. În plus, Internetul poate ajuta guvernul în îmbunătăţirea interacţiunilor sale cu întreprinderile şi cetăţenii, oferind în acelaşi timp o bază solidă pentru stabilirea unui nou tip de relaţie de parteneriat între aceste trei organisme, în era informaţiei. Prin urmare, informatizarea guvernul nu mai este doar o afacere internă a guvernului. Ori de câte ori un proiect IT este pus pe ordinea de zi, guvernul trebuie să ia în considerare cererile sale interne şi interacţiunile externe cu mediul de afaceri şi cetăţenii ca un întreg. Proiectele care vizează informatizarea guvernului nu mai sunt o problemă doar pentru reţelele locale ale agenţiilor guvernamentale. În schimb, acestea trebuie să fie planificate şi proiectate în conformitate cu arhitectura Internetului şi prin prisma globalizării.

Mediul guvernamental actual, care cuprinde întreprinderi, cetăţeni şi globalizare, este total diferit de cel precedent (guvernul singur). Bazat pe deplin pe noile posibilităţi tehnice, guvernele se confruntă cu o sarcină de transformare. De aceea, în scopul de a satisface nevoile erei informaţiei, guvernul ar trebui să profite de tehnologii informaţionale, inclusiv Internet, pentru a reinventa modalitatea existentă şi structura organizatorică a guvernului, care a fost creat pentru era industrială şi a existat de aproximativ două sute de ani. Aceasta este transformarea guvernului şi, într-o mare măsură, o transformare prin informatizare. Cu alte cuvinte, sarcina este de a construi un guvern al erei informaţiei prin intermediul tehnologiei moderne a informaţiei.

Prin urmare, principiul director şi termenul cel mai popular în informatizarea administraţiei, în această perioadă este "transformarea". Procesul de transformare este, de fapt, procesul de dezvoltare şi formulare a e-guvernului. Dacă un guvern susţine că oferă o e-guvernare, dar nu există schimbări care au loc în structura organizatorică a acestuia sau în procesele sale de afaceri, atunci se poate concluziona că proiectul e-guvernare a guvernului nu este cu siguranţă unul de succes şi rolul tehnologiei moderne de informare nu îşi joacă deplin rolul.

Această analiză pe trei etape a evoluţiei principiilor directoare în informatizarea guvernului nu înseamnă că informatizarea, retehnologizarea şi transformarea sunt exclusive una faţă de cealaltă sau că informatizarea şi retehnologizarea sunt mai puţin importante decât transformarea. Problema aici este că un guvern ar trebui să-şi analizeze mandatul, funcţiile şi întreaga sa activitate, astfel încât să formuleze un set complet de opinii şi viziuni despre cum să ofere un rol deplin tehnologiei moderne a informaţiei în timp ce îşi planifică proiectele de e-guvernare. i n.tr., sintagma “e-governement” poate apărea în text sub diverse echivalenţe, atât ca “e-guvernare” cât şi ca “guvernare electronică” sau “e-guvern”, datorită înţelesurilor multiple ale acestei sintagme.

Informatizarea Guvernului

1. Introducere

Odată cu apariţia erei informaţiei, tehnologia informaţiei a devenit din ce în ce mai mult o parte indispensabilă a oricărui guvern. Importanţa acesteia este dincolo de înţelegerea multor persoane. Dezvoltarea e-guvernării, pe baza informatizării guvernului, a fost cea mai importantă tendinţă în utilizarea tehnologiei moderne a informaţiei în sectorul public. E-guvernarea este un termen auto-explicativ pentru utilizarea tehnologiei moderne a informaţiei şi comunicării ori de câte ori este posibil în guvern pentru a reconstrui structura guvernului, pentru retehnologizarea proceselor de afaceri, pentru informatizarea diverselor activităţi operaţionale şi executive şi pentru a oferi servicii mai bune pentru clienţi, astfel încât să formeze un guvern în era informaţiei. Deşi conceptul de e-guvernare a fost popularizat în anii 1990 (prima dată în 1992 de către dl. Clinton, fostul preşedinte al Statelor Unite, şi extensiv acceptat spre mijlocul anilor 1990), informatizarea guvernului a făcut obiectul unui lung efort pe termen lung pentru multe guverne de-a ultimilor cincizeci de ani.

Utilizarea tehnologiei informatice în sectorul public poate fi urmărită de la începutul anilor 1950. În 1951, Presper Eckert şi John Mauchly au construit primul computer comercial din Statele Unite numit UNIVAC. Departamentul de recensământ al SUA a devenit primul lor client. În 1954, primul sistem informatic de salarizare a fost, de asemenea, desfăşurat în Statele Unite. De atunci, computerele şi guvernul au intrat într-o legătură indisolubilă.

În multe ţări, guvernul este singurul mare utilizator al tehnologiei informaţiei, şi, în multe ţări în curs de dezvoltare, este consumatorul predominant de produse ale tehnologiei informaţiei. Acest lucru se datorează faptului că guvernul este cel mai mare proprietar şi operator de informaţie publică în societate. Strădaniile şi eforturile actuale de informatizare a administraţiei la nivel mondial se axează pe următoarele patru obiective:

1. Urmărirea unei eficacităţi, eficienţe şi productivităţi mai mari.

2. Construirea unui guvern mai transparent, cinstit şi curat.

3. Oferirea unor servicii mai bune pentru întreprinderi şi cetăţeni.

4. Stabilirea unor noi tipuri de parteneriate cu mediul de afaceri şi cetăţenii în scopul construirii unei societăţi mai democratice şi centrate pe om.

Figura 1.1 sintetizează poziţia şi ilustrează ceea ce poate fi atins prin aplicarea tehnologiei moderne a informaţiei în activităţile guvernamentale.

Informatizarea guvernului

Fig. 2Figura 1.1 Rolul tehnologiei moderne a informaţiei în Guvern

2. Cel mai mare proprietar şi procesor de informaţii publice

Guvernul este, de obicei, cel mai mare proprietar de informaţie publică, distribuind mari cantităţi de informaţii utilizate de toate cercurile publice. În multe ţări în curs de dezvoltare, este de multe ori singurul producător de informaţii relevante economice şi sociale. Punerea informaţiilor la dispoziţia publicului a devenit o parte importantă a serviciilor publice către cetăţeni. Managerii resurselor informatice din cadrul agenţiilor guvernamentale sunt participanţii principali în domeniul serviciilor generale civile. Experienţele din ţările industrializate şi cele recent industrializate indică faptul că politicile publice, care permit accesul privat eficient la datele publice, sunt ingredientele-cheie în realizarea competitivităţii.

Guvernul există pentru a servi cetăţenilor săi. De fapt, una dintre principalele activităţi ale guvernului este evidenţa documentelor. Într-o mare măsură, procesul administraţiei publice este practic un proces de prelucrare a datelor/informaţiilor. Autorităţile guvernamentale colectează şi prelucrează date şi informaţii diferite - despre indivizi, familii, organizaţii şi companii. Apoi, pe baza acestor date şi bucăţi de informaţii, guvernele produc noi informaţii pentru public, cum ar fi, politici, strategii, planuri de lege, şi oferă, de asemenea, diverse servicii pentru public. În esenţă, tehnologia informaţiei este utilizată pentru a sprijini prelucrarea informaţiilor de către guverne, inclusiv culegerea de date, stocarea, prelucrarea, răspândirea şi utilizarea.

Mutarea elementelor eficienţei informaţiei este una dintre provocările majore în informatica modernă. Ar putea fi, de asemenea, unul din impedimentele principale în creşterea utilizării capacităţilor de comunicare şi de calcul în sectorul public. Înainte şi după ce textul, datele, graficele, imaginile, vocile sunt manipulate, acestea trebuie să fie mutate de mai multe ori. Acestea trebuie să fie capturate, stocate şi extrase din memorie, afişate pe ecrane, copiate şi trimise la site-urile de la distanţă.

Utilizarea tehnologiei informaţiei a fost o cerinţă absolută în dezvoltarea administraţiei publice şi a managementului. Astfel, se poate spune că administraţia modernă de guvernare şi cea publică nu poate fi productivă, eficientă şi eficace fără sprijinul tehnologiei moderne a informaţiei.

La un nivel fundamental, tehnologia informaţiei se schimbă sau chiar elimină distincţii multe dintre rapoarte, publicaţii, baze de date, înregistrări, şi altele asemenea. Tehnologia informaţiei permite acum



difuzarea de informaţii pe o bază descentralizată, care este eficientă din punctul de vedere al costului la niveluri scăzute de cerere. Multe tipuri de informaţii publice, cum ar fi cele administrative, manageriale, tehnice, statistice, ştiinţifice şi referenţiale, pot fi cel mai bine stocate şi diseminate prin mijloace electronice. De exemplu, recensământului naţional şi rapoartele statistice ar putea fi disponibile pe discurile optice şi făcute accesibile pentru orice prin Internet. Distribuirea electronică şi în reţea a documentelor guvernamentale şi publice, creşterea accesului public la date guvernamentale se dezvoltă foarte rapid în multe ţări. Astfel de sisteme de informaţii permite utilizatorilor să caute, să localizeze, să vizualizeze şi să descarce rapoarte guvernamentale, studii, programe de calculator, fişiere de date şi baze de date, şi CD-ROM-uri cu informaţii actualizate regulat. Nu există nici o îndoială că utilizarea eficientă a tehnologiei informaţiei poate face guvernele să lucreze mai bine cu costuri mai mici.

Multe guverne au constatat că acestea pot oferi servicii mai bune clienţilor lor, profitând de revoluţia din sistemele de computere şi de comunicaţie. De exemplu, un sistem integrat de informaţii a veniturilor va îmbunătăţi datele fiscale aflate la dispoziţia salariaţilor de colectare în domeniu; şi funcţionarii veniturilor vor fi capabili de a primi cazuri mai rapid şi să le rezolve mai devreme. Un sistem folosind arhitectura de calcul distribuit şi Internetul pentru a automatiza şi moderniza procesul de colectare a impozitelor va permite Trezoreriei să colecteze mai eficient impozitul, care este, desigur, un beneficiu pentru toate agenţiile guvernamentale.

Există, aşadar, cel puţin trei motive pentru care informatizarea administraţiei este crucială pentru ca orice guvern să atingă obiectivele sale de dezvoltare economică şi socială. În primul rând, având în vedere importanţa economică a sectorului public în orice ţară, creşterile de productivitate în sectorul public ar conduce la beneficii semnificative pentru economie în ansamblu. Conturile sectorului public pentru un mare procent din totalul locurilor de muncă, cheltuielilor pentru consumul final şi formării capitalului brut fix pe piaţa internă. În al doilea rând, sectorul public este de obicei cel mai mare şi mai larg colector de date şi informaţii publice. Aceste date variază de la activităţi economice şi sociale la resurse naturale şi geografice. În al treilea rând, într-o economie globală a informaţiei în creştere continuă, buna funcţionare a sistemelor informatice guvernamentale poate facilita accesul la cunoştinţe globale şi baze de date internaţionale, precum şi crearea de noi opţiuni pentru mobilizarea şi utilizarea cunoştinţelor şi resurselor locale de informaţii.

3. Rolul guvernului: stimulatorul societăţii informaţionale

În mod evident, guvernul este mai mult decât un simplu utilizator al tehnologiei informaţiei. Fiecare guvern trebuie să schiţeze politici şi strategii de exploatare a resurselor sale de informaţii, pentru a-şi dezvolta infrastructura de informaţii, şi să promoveze utilizarea sistemelor informatice în scopul realizării unei creşteri economice mai eficiente a serviciilor publice. Imposibilitatea de a iniţia o acţiune eficientă şi la timp va avea consecinţe grave pentru capacitatea unui guvern de a stimula eficient dezvoltarea socială şi economică şi formarea unei societăţi informaţionale.

Dezvoltarea unei infrastructuri de informaţii, a resurselor informaţionale şi a sistemelor de informaţii trebuie să fie planificată şi gestionată. Acest lucru este valabil pentru orice organizaţie, nu doar naţională, locală şi municipală. Planificarea şi gestionarea resurselor informaţionale vaste sunt activităţi care sunt în curs de dezvoltare, devenind mai importante şi fiind combinate într-un sector strategic, în economiile multor ţări. În unele ţări în curs de dezvoltare, planificarea şi gestionarea resurselor de informaţii sunt fie în stadiu iniţial fie în stare de dezordine. Lipsa tradiţiei şi experienţei în planificarea şi gestionarea resurselor de informaţii poate avea un impact catastrofal asupra întregului proces de dezvoltare socială şi economică.

În toate ţările, rolul de lider al guvernului creşte promovarea, consolidarea şi proliferarea industriilor tehnologiei informaţiei, industriilor serviciilor de informare, şi dezvoltarea sistemului de informaţii. În multe ţări în curs de dezvoltare, guvernul este singura opţiune existentă pentru promovarea



acestor industrii şi sisteme vitale. Eşecul guvernului de a-şi exercita mandatul de lider ar fi dezastruos pentru aceste sectoare.

În unele ţări în curs de dezvoltare, guvernul este primul susţinător şi stimulator al cercetării fundamentale şi aplicate în sistemele şi tehnologiile de informaţie. În alte ţări în curs de dezvoltare, de cercetarea de bază în tehnologie şi sisteme este practic inexistentă. Lipsa eforturilor în cercetarea aplicată împiedică serios capacitatea acestor ţări de a beneficia de schimbări rapide în domeniul tehnologiei informaţiei şi a sistemelor de informaţii care au loc.

În acest context, guvernele pot oferi strategii şi politici relevante pentru gestionarea dezvoltării şi exploatării infrastructurii naţionale de informaţii, sistemelor de informaţii, şi resurselor de informaţii. Ele pot să stabilească metodologia pentru dezvoltarea sistemelor de informare şi să standardizeze şi să coordoneze resursele relevante şi rezervele. Ele pot planifica eficient, integra şi dezvolta resursele umane necesare pentru infrastructura şi sistemelor lor de informaţii. Ele pot stabili, de asemenea, normele şi metodele privind achiziţiile şi stabili tonul pentru noile probleme juridice şi de reglementare. În plus, popularizarea literaturii informatice în şcoli este o strategie importantă pe termen lung.

4. Evoluţia informatizării guvernului

În stadiile incipiente de informatizare guvernamentală, utilizarea tehnologiei informaţiei în sectorul public a fost elaborat în două dimensiuni: birotică şi sistemele de informaţii. Prima dimensiune (adică, birotică) aspiră la creşterea eficienţei şi productivităţii activităţii de birou. A doua vizează organizarea şi utilizarea datelor şi informaţiilor pentru a sprijini administrarea şi gestionarea, precum şi elaborarea de politici şi de luare a deciziilor, astfel încât să îmbunătăţească eficacitatea, eficienţa, productivitatea unei organizaţii ca un întreg, şi să ajungă la o luare informată a deciziilor.

Birotică constă în principal din trei componente: procesarea cuvântului/textului, prelucrarea şi calcularea datelor şi comunicaţiile. Tehnologia procesării cuvântului/textului include procesoare de cuvinte, editoare electronice, maşini de fotocopiere, scanere, imprimante, plottere, panouri de proiect, şi tehnoredactare computerizată. Dispozitivele de captare (OMR, OCR1 şi digitizor) şi suporturile de stocare în masă (magnetic, optic, CD-ROM, WORM, CD-R / W 2) sunt concepute pentru accelerarea introducerii şi stocării datelor. Baza de date şi software-ul de calcul tabelar sunt utilizate pentru prelucrarea şi calculul datelor într-un mediu de birou. Telefoanele multifuncţionale, faxurile, poşta electronică, conferinţele electronice, etc, sunt instrumentele oferite de tehnologia informaţiei pentru a îmbunătăţi comunicarea între birouri. În plus faţă de cele trei aspecte, alte aplicaţii de software, cum ar fi prezentarea, grafica, şi o varietate de software de afaceri, sunt, de asemenea, folosite intens pentru a îmbunătăţi eficienţa şi productivitatea activităţii de birou.

Un sistem de informaţii este un mecanism folosit pentru achiziţionarea, depunerea, depozitarea şi regăsirea unui organism organizat de cunoştinţe. În general vorbind, un sistem de informaţii este compus din hardware de calcul, software, şi mijloace de comunicare. Acestea sunt porţiuni tangibile ale unui sistem de informare. Partea intangibilă a unui sistem de informare, care este foarte importantă şi de obicei neglijată, este problema de organizare a unui sistem de informare, numit orgware. Analiza cerinţelor utilizatorului, capturarea şi curăţarea datelor, întreţinerea şi actualizarea datelor, difuzarea şi utilizarea informaţiilor, etc., toate trebuie să fie bine planificate şi organizate. Orice sistem de informaţii, indiferent de cât de avansate sunt hardware-ul şi software-ul, nu pot fi de succes doar dacă problemele de management şi organizare sunt o preocupare de top.

1 OMR – Cititor optic al markerelor, OCR - Recunoaştere optică a caracterelor. 2 CD-ROM – Disc compact -Read Only Memory (Citeşte doar ce este în memorie), WORM –Writable Once Read Many (Scris o dată, citit de mai multe ori), CD-R/W – Compact Disc-Read/Write (citire/scriere).



Integrarea microcalculatoarelor şi a altor facilităţi electronice de birou a fost unul dintre principalele tendinţe în birotică în anii 1990. Un exemplu tipic este primul val de echipamente inteligente de birou apărute pe piaţă. Software-ul a permis computerelor de sine stătătoare să trimită şi să primească mesaje, inclusiv fişiere binare sau editabile sau facsimile standard, folosind o aplicaţie activată prin poştă şi un modem de fax. Unificarea computerelor şi telefoanelor într-o singură unitate logică este un alt exemplu. În forma sa cea mai simplă, controlul apelurilor permite utilizatorului calculatorului să controleze funcţiile telefonului. Software-ul şi o interfaţă prietenoasă simplifică apelurile, transferurile, şi apelarea conferinţelor. Auto-apelarea pentru apelurile simple şi multipartite poate fi integrată cu bazele de date de informaţii sau cu directoare ale organizaţiei pentru a sprijini aplicaţiile personalizate. Mutarea la mesageria unificată a fost o altă tendinţă a microcomputerelor utilizate în birotică. De asemenea, a sosit şi ziua când un utilizator final a putut prelua poşta vocală, poştă electronică şi mesaje fax cu ajutorul unui telefon sau al un calculator personal. De fapt, birotica şi sistemele informatice au fost integrate în cele din urmă cu eforturile de informatizare a guvernului de a remodela guverne, nu numai de a urmări un randament ridicat, calitate şi productivitate, ci să ofere servicii bune întreprinderilor şi cetăţenilor.

Cum este descris în modulul "Dezvoltarea rapidă a tehnologiei informaţiei în secolul XX" conţinutul prelucrat şi gestionat de calculatoare, precum şi principiile directoare ale aplicaţiilor informatice au evoluat în mod semnificativ ultimii cincizeci de ani. În acelaşi timp, conceptele cu privire la informatizarea guvernului, de asemenea, s-a schimbat dramatic.

Figura 1.2 Evoluţia Informatizării Guvernului

Conform Figurii 1.2, înainte ca Internetul să devină popular în anii 1990, informatizarea guvernului s-a axat pe activitatea internă a guvernului, fie pe activităţile de computerizare ale guvernului, fie pe reproiectarea proceselor activităţilor guvernului. Acest fapt poate fi caracterizat drept o interacţiune guvern-la guvern („G-to-G”, sau „G2G”). Multe din aceste sisteme G2G sunt bine cunoscute, în domenii precum: impozitarea, taxele vamale, managementul financiar, colectarea datelor statistice şi de recensământ, alegerile, dezvoltarea planificării, sănătate, educaţia şi bunăstarea cetăţenilor, securitatea socială, administrarea teritoriului şi agricultura, şi multe altele. Alte domenii includ poliţia, securitatea naţională şi apărarea şi cercetarea.

O dată cu apariţia Internetului, guvernul a început să-şi extindă sistemele interne în exterior, astfel încât acestea au putut ajunge la îndemâna companiilor şi a cetăţenilor, oferindu-le acestora servicii îmbunătăţite. În acest scop,conceptele de: guvern- afacere („G-to-B”, sau „G2B”) şi guvern-cetăţeni („G-to-C”, sau „G2C”) au fost puse pe ordinea de zi



referitoare la informatizarea guvernului şi de atunci au devenit scopurile principale ale e-guvernării. Importanţa e-guvernării va fi abordată în secţiunile următoare.

5. Trei niveluri ale sistemelor informaţionale de guvernare

Guvernul, precum multe alte organizaţii, poate fi perceput ca entitate pe trei niveluri (Figura 1.3): (i) nivelul strategic, (ii) nivelul managerial sau administrativ (tactic), şi (iii) nivelul operaţional. Fiecare nivel reprezintă un nivel diferit de control şi la rândul său, fiecare din aceste nivele are un nivel diferit de necesitate de date, şi oferă o anumită perspectivă asupra guvernului.

Figura 1.3 Guvernul ca o entitate pe trei niveluri

Nivelul strategic este cel mai înalt nivel fie într-o organizaţie guvernamentală sau în guvern ca un întreg. Acest nivel este responsabil pentru politica şi conducerea sectorului sau a întregului guvern; este în principal orientat mai degrabă spre funcţii decât spre procese si sarcini. Datele strategice sunt foarte concentrate şi conţin, de obicei detalii mai mici. În multe cazuri, datele de la acest nivel pot fi limitate la factorii esenţiali de succes (de exemplu, numere sau grafice cheie care indică situaţia de bază şi reprezintă tendinţele). Datele strategice sunt un amestec de informaţii generate pe plan intern şi obţinute pe plan extern.

Nivelul managerial sau administrativ controlează şi organizează acţiunile unei organizaţii. Acesta îndeplineşte, de asemenea, activităţile de supraveghere menite să asigure prelucrarea introducerii corecte, şi monitorizează ratele de prelucrare şi calitatea. Nivelul managerial este responsabil pentru punerea în aplicare a politicilor tactice şi direcţiilor primite de la nivelul strategic. Acesta este orientat spre funcţii şi procese. Datele manageriale sunt mult mai fluide şi limitate decât cele de nivel operaţional; oamenilor de la nivelul managerial sunt mai dependenţi de informaţii decât de date. Datele manageriale şi administrative sunt aproape exclusiv derivate din surse interne şi reflectă starea de funcţionare a managementului efectuat de organizaţie. Datele constituie baza pentru monitorizarea zilnică a operaţiunilor şi pot fi utilizate fie la un rezumat, sau la nivele mult mai detaliate. În cele mai multe cazuri, datele la acest nivel sunt extrase din rapoartele operaţionale. Nevoile de date manageriale nu sunt la fel de imediate ca şi cele la nivel operaţional.

Nivelul operaţional este orientat pe date şi prelucrare. Intrările sale sunt specifice şi derivate din evenimentele curente de date. Este nivelul operaţional care este beneficiarul predominant al datelor în organizaţie. Unităţile operaţionale şi supraveghetorii lor manageriali asociaţi sunt în atenţie;



orizonturile lor sunt limitate la propriile activităţi specifice. Nivelul operaţional, în primul rând, este orientat mai degrabă spre prelucrare şi sarcina decât spre funcţii.

Aceste zone operaţionale sunt, de obicei, primele care urmează să fie sistematizate şi computerizate. Activităţile lor sunt deosebit de potrivite pentru procedură şi sistematizare şi sunt deja subiectul unui grad ridicat de standardizare şi normalizare.

Corespunzătoare celor trei niveluri de organizare guvernamentale, sistemele de informaţii guvernamentale, de asemenea, pot fi împărţite în trei categorii diferite: (i) sistemele operaţionale, (ii) sisteme de managementul informaţiei, şi (iii) sisteme de sprijin în luarea deciziilor.

5.1 Sistemele operaţionale

Sistemele operaţionale sunt sistemele care susţin oamenii la nivel operaţional. Ele sunt caracterizate ca fiind bazate pe tranzacţii, prelucrate ciclic, de obicei orientate pe lot, şi, de obicei care operează într-un interval de timp curent. Adică, tranzacţiile sunt acumulate şi prelucrate în mod periodic. Fişierele create din aceste tranzacţii reprezintă perioada de acumulare şi sunt concepute mai degrabă pentru oportunităţile de prelucrare, decât pentru producţia de informaţii. Sistemele operaţionale sunt construite pe o bază de funcţie-funcţie sau o bază de colectare funcţionale–colectare funcţională, iar fiecare funcţie de sprijin a sistemului este numită tradiţional o aplicaţie.

Sistemele tipice operaţionale dintr-un guvern includ sistemul de prelucrare a datelor statistice, sistemul de contabilitate, sistemul de procesare a plăţilor, sistemul de venituri, sistemul vamal şi altele.

5.2 Sisteme de management al informaţiei (MIS)

Sistemele de la acest nivel sunt dezvoltate pe o bază specifică a clientului şi sunt utilizate pentru a facilita şi controla activitatea de zi cu zi a organizaţiei. Aceste sisteme sunt personalizate pentru nevoile utilizatorului şi sunt, de obicei, sub controlul utilizatorului.

Sistemele informaţionale de management sunt mai ample şi mai orizontale în natură şi, de obicei, apar din fişierele operaţionale a agenţiilor guvernamentale. Există aplicaţii în cadrul sistemelor de gestionare a informaţiilor, dar, spre deosebire de aplicaţiile din sistemele operaţionale, ele sunt mai degrabă reportaje decât de prelucrare în natură. Datele existente sunt aranjate şi ordonate pentru a prevede controlul, coordonarea, planificarea şi funcţiile necesare pentru afaceri.

Exemple de sisteme de management al informaţiilor într-un guvern sunt sistemele de management al informaţiilor financiare, sistemele de management al informaţiilor personale, sistemele de management al informaţiilor privind programele/ proiectele, sistemele de înregistrare civile, sistemele de înregistrare a întreprinderii, sistemele de înmatriculare a vehiculelor cu motor, sistemele de management al paşapoartelor, sistemele de management al informaţiei privind brevetele, sistemele de management al informaţiei privind terenurilor, sisteme de informaţie privind poliţia, sisteme de informaţie judiciară, sistemele de informaţie pentru apărare naţională şi securitate, precum şi sistemele de informaţii pentru diferite sectoare publice.

5.3 Sisteme de sprijin în luarea deciziilor (DSS)

Accentul în utilizarea sistemelor de sprijin în luarea deciziilor este pe furnizarea de sprijin pentru factorii de decizie în ceea ce priveşte creşterea eficienţei eforturilor de luare a deciziilor. În general, sistemele de sprijin în luarea deciziilor sunt utilizate pentru situaţii tactice şi, uneori, strategice. Componentele primare ale unui sisteme de sprijin în luarea deciziilor sunt un sistem de management al bazelor de date, un sistem de management bazat pe model şi o generaţie de dialog şi sistemul de management. Evident, sistemele de sprijin în luarea deciziilor sunt, de obicei, construite pe sisteme operaţionale şi de management al informaţiei existente în cadrul unei organizaţii.



Aceste sisteme sunt retroactive în natură în sensul că se preocupă de trecut. De asemenea, sunt proiective în natură, în sensul că proiectează tendinţele viitoare de la evenimentele din trecut. Datele din sistemele de sprijin în luarea deciziilor tind să fie mai puţin precise şi mai orientate spre statistic. Adică, acestea au tendinţa să privească mai degrabă întregul (macro) situaţia, decât evenimentele individuale.

Exemple de sisteme de sprijin în luarea deciziilor într-un guvern sunt sistemele de informare a planificării naţionale, sectoriale şi urbane/regionale, sistemele de informare a resurselor naturale, sistemele de informare a legilor şi regulamentelor, sistemele de informare ştiinţifică şi tehnologică, sistemele de informare economică şi socială, sistemele de informare a resurselor umane, sistemele de informare executivă, şi aşa mai departe. Inteligenţa artificială şi sistemele experte s-au dezvoltat rapid, ca instrumente pentru a sprijini procesul decizional.

6. Două tipuri speciale de sisteme guvernamentale de informaţii

Există două tipuri speciale de sisteme de informaţii guvernamentale care au un mare potenţial în administraţia publică şi sunt de remarcat aici: sistemul de management şi regăsire a documentelor (DMRS) şi sistemul de informaţii geografice (GIS).

6.1 Sistemul de management şi regăsire a documentelor (DMRS)

DMRS este crescut ca aplicaţia eminentă de manipulare a datelor din guvern. Aceasta va sprijini datele text, imagine, audio şi video în moda timpului real şi va oferi utilizatorilor mai multă flexibilitate decât aplicaţiile de baze de date atunci când vine vorba de organizarea şi vizualizarea de date critice. Ceea ce distinge mai ales DMRS din SGBD (sistemul de management al bazelor de date) este capacitatea acestuia de a gestiona informaţii semi-structurate sau nestructurate, cum ar fi textul care rulează într-un fişier de procesare a textului sau a unui model reprezentat în biţi într-un desen trimis prin fax sau scanat. Cu alte cuvinte, DMRS are potenţialul de a gestiona marea majoritate a informaţiilor prelucrate de către orice organizaţie. SGBD, în schimb, lucrează în principal cu textul de caractere care a fost defalcat în domenii definite în mod rigid şi înregistrări. O scurtă introducere în sistemul de management modern al documentelor este prezentat în modulul "Managementul documentului".

6.2 Sistemul de informaţii geografice (GIS)

GIS îşi are originea la mijlocul anilor 1960. Originile GIS şi teledetecţia au început la un moment similar în timp. Cu toate acestea, creşterea de teledetecţie în anii 1960 şi 1970 a depăşit cu mult creşterea în GIS. GIS a fost practic necunoscut până la începutul anilor 1980 şi a fost adesea văzut ca o adăugare la sistemele de teledetecţie – o adăugare care furnizează numai informaţii geografice. Cu toate acestea, oamenii au aflat curând că instrumentele GIS pot fi folosite în scopul de a combina date spaţiale obţinute din diferite surse şi legate de diferite subiecte. Puterea GIS provine din capacitatea sa de privi entităţile în contextul lor geografic şi de a examina relaţiile între entităţi. GIS oferă posibilitatea de a vizualizarea evenimente la un nivel mult mai detaliat ca spaţiu. Astfel, o bază de date GIS este mult mai mult decât o colecţie de obiecte şi atribute. Mult timp s-a înţeles că vizualizarea - de exemplu, hărţi, grafice, diagrame şi ilustraţii - ajută mintea umană să asimileze şi să înţeleagă informaţiile. În plus, GIS permite utilizatorilor să ia decizii bazate pe un context spaţial corect. Dezvoltarea rapidă a microcomputerului şi tehnologiilor software a avantajat foarte mult proliferarea şi popularizarea GIS.

GIS este din ce în ce mai folosit în cadrul administraţiei publice în alte scopuri decât cele care implică topografia tradiţională şi managementul proprietăţii. Cererile sale devin tot mai frecvente în sectoare cum ar fi evaluarea impactului asupra mediului, managementul terenurilor, managementul resurselor naturale, planificare urbană / regională, înregistrare civilă, recensământ al populaţiei şi demografie,




optimizarea transportului, etc. GIS este folosit în principal ca un instrument al sistemului de management de planificare şi sprijin în luarea deciziilor pentru administraţia publică şi management.

Deşi GIS reprezintă un instrument puternic, până când comunitatea informatică locală poate suporta acest tip de aplicaţie sofisticată, va fi dificil pentru ţările în curs de dezvoltare să îl utilizeze, deoarece este o intensiv din punct de vedere tehnologic. Agenţiile guvernamentale care au o nevoie critică, de asemenea, ar trebui să fie conştiente de faptul că GIS este o abordare intensivă de date pentru planificare, şi, dacă datele de planificare locală sunt de proastă calitate sau inexistente, GIS nu reprezintă o bună utilizare a unui computer sau a resurselor umane şi financiare ale agenţiei. Înainte de a instala o aplicaţie GIS complexă, o agenţie guvernamentală ar trebui să dezvolte un plan general pentru un sistem de informare, de aplicare a calculatorului, şi a suportului de date, chiar eventual să ofere management şi utilizatorii finali cu experienţă în aplicaţii simple.

Guvernarea online şi e-guvernarea

1. Introducere

Dezvoltarea rapidă a tehnologiei informaţiei în secolul XX, în special, pe Internet, a promovat în mare măsură dezvoltarea guvernării online şi a e-guvernării. Conform unui studiu efectuat de UNESCO în anul 2000, 89% din 62 de ţări studiate (39 de ţări în curs de dezvoltare şi 23 de ţări dezvoltate) au dezvoltat într-o anumită măsură e-guvernare şi îi acordă acesteia o mare importanţă. Ca o chestiune de fapt, aproape toate ţările industrializate au pus dezvoltarea e-guvernării pe agenda lor politică.

Încă din 1992, când domnul Bill Clinton a fost ales ca preşedinte al Statelor Unite ale Americii, a declarat că guvernul său va fi un e-guvern. Scopul acestor eforturi ale administraţiei sale privind e-guvernarea a fost de a transforma Guvernul Federal al Statelor Unite într-un guvern care este informatizat şi mai eficace, eficient şi productiv; ar fi reproiectat şi procesele de afaceri ar fi retehnologizate. După patru ani consecutivi de efort, au fost realizate rezultate remarcabile: până în ianuarie 1996, angajaţii guvernului federal au fost reduşi cu 240 mii; mai mult de 2.000 de birouri federale au fost închise; aproximativ 200 de proiecte federale şi organe executive au fost eliminate şi cheltuielile Guvernului Federal au scăzut cu 118 miliarde de dolari. În ceea ce priveşte serviciile de afaceri şi cetăţenii, mai mult de 3.000 de noi standarde pentru serviciile publice au fost stabilite de 200 de departamente şi agenţii federale; mai mult de 16000 de pagini de regulamente de administrare au fost anulate şi mai mult de 31000 de pagini de reguli guvernamentale s-au simplificat. Dezvoltarea cu succes a e-guvernării din Statele Unite a avut un impact major asupra dezvoltării e-guvernării la nivel mondial.

Există două motive principale pentru care e-guvernarea a devenit atât de importantă pentru liderii guvernamentali din întreaga lume. Primul este acela că, deoarece guvernul este cel mai mare proprietar şi operator de informaţie publică şi cel mai mare utilizator al tehnologiei informaţiei într-o societate, utilizarea eficientă a tehnologiei informaţiei poate îmbunătăţi demonstrabil eficacitatea, eficienţa şi productivitatea guvernului, precum şi construi un guvern mai simplificat, transparent, responsabil şi competitiv. Al doilea motiv este că tehnologia modernă a informaţiei oferă bune oportunităţi de guverne pe toate nivelurile pentru a stabili o guvernare centrată şi orientate pe servicii şi cetăţeni, stimulând în acelaşi timp participarea oamenilor la luarea deciziilor şi la elaborarea de politici ale guvernului. Tehnologia modernă poate ajuta la construirea unui nou tip de parteneriat între părţile interesate ale societăţii şi aceasta ar trebui să ajute în cele din urmă la promovarea democraţiei, dezvoltării economice şi progresului social.

Dezvoltarea e-comerţului şi noile economii, de asemenea, pune presiune grea asupra guvernelor şi devine o forţă motrice primordială în dezvoltarea e-guvernării. Întreprinderile şi cetăţenii arată guvernelor să facă ceea ce a fost făcut de către alte întreprinderi în dezvoltarea e-comerţului. Ei speră ca dezvoltarea e-guvernării va elimina birocraţia şi va simplifica şi integra procedurile guvernamentale de afaceri, astfel încât este mai uşor pentru ei să negocieze cu guvernul. Ei au, de asemenea, speranţa că va ajuta ca guvernul să devină d fapt mai transparent, cinstit şi responsabil; dorinţa principală a întreprinderilor şi cetăţenilor în era informaţiei este transformarea guvernării multi-departamentale, multi-ierarhice şi orientate spre control într-una inteligentă, orientate spre servicii şi centrată pe un singur client.


În plus, multe guverne speră să profite de e-guvernare pentru a prinde din urmă oportunităţile oferite de noile economii, prin atragerea întreprinderilor asociate să investească în economia locală, astfel cum s-a întâmplat cu succes în Barcelona, Spania şi Emilia-Romagna, Italia. Ei speră, de asemenea, să inverseze declinul industrial şi să promoveze regenerarea prin utilizarea inteligentă a e-guvernării şi alte sisteme TIC încurajată prin exemple, cum ar fi Knowsley în Merseyside a Regatului Unit şi Bremen în Germania.

2. Beneficiile guvernării online

Trecerea guvernării online urmează natural utilizării continue a tehnologiei informaţiei în guverne. De fapt, există doi factori care conduc dezvoltarea. Primul dintre ei este că, începând cu anii 1950, guvernele multor ţări dezvoltate şi-au dezvoltat sistemele guvernamentale de informare şi de la începutul anilor 1990, într-o mare măsură, au informatizat afacerile guvernului ori de câte ori calculatoarele ar putea fi de ajutor. Al doilea factor este Internetul, care a ajuns la dispoziţia publicului şi a fost popularizat la începutul anilor 1990, astfel încât oricine cu un calculator poate avea acces la informaţii şi se bucură de diverse servicii, fie de la întreprinderi sau guverne. Ca rezultat, trecerea online a guvernării este văzută ca un pas important în dezvoltarea acesteia şi a interacţiunii cu comunitatea; obiectivul său este îmbunătăţirea calităţii serviciilor şi creşterea capacităţii de reacţie a serviciului public. Pentru multe zone din guvern, mediul on-line va permite rezultate mai bune ale programului. Tehnologia online are potenţialul de a sparge barierele tradiţionale cu care se confruntă clienţii guvernării şi de a contribui în sens mai larg la servicii de calitate dincolo doar de impactul asupra agenţiilor individuale şi a documentelor lor de serviciu.

Beneficiile guvernării online devin evidente, şi includ următoarele care au fost realizate de multe guverne.

Servicii guvernamentale extinse. Guvernarea online se poate adresa nedreptăţilor din zonele regionale / rurale dintr-o ţară în ceea cer priveşte accesul la informaţii şi servicii guvernamentale. Poate rupe bariera de distanţă sau de mobilitate cu care unii clienţi se confruntă. Furnizarea serviciilor online poate completa şi spori canalele de servicii tradiţionale existente pentru astfel de clienţi, şi oferi acces total la guvernare de aproape oriunde. Guvernarea online va conduce dezvoltarea unei abordări naţionale fără cusur la furnizarea serviciilor online; şi nu va mai fi nevoie ca utilizatorii acestor servicii să înţeleagă modul în care guvernul este structurat - ei vor fi capabili de a interacţiona cu guvernul uşor şi în siguranţă.

Proceduri simplificate de negociere cu guvernul. Guvernare online va elimina necesitatea de a înţelege structura unui guvern şi distincţia între nivelele sale. De fapt, nu este deloc important pentru un client al guvernului să înţeleagă modul în care guvernul este structurat, ci mai degrabă modul de acces la serviciile publice. Cu un guvern tradiţional, mai ales întreprinderile au a avut de parcurs structura complexă de guvernare pentru a obţine informaţiile sau serviciile necesare - de multe ori fiind nevoie să lucreze cu mai mult de o singură agenţie sau competenţă guvernamentală pentru a rezolva o problemă de afaceri.

Guvern transparent. Prin intermediul tehnologiei moderne a informaţiei, pot fi dezvoltate diferite sisteme de informaţii guvernamentale, care vor fi capabile să înregistreze, dacă este necesar, toate datele şi informaţiile în orice procese de afaceri guvernamentale. Guvernarea online va permite acestor date şi informaţii să fie deschise şi accesibile publicului prin intermediul serviciilor online de informare şi, în consecinţă, afacerile guvernului vor deveni observabile la dispoziţia publicului.



Costuri reduse de guvernare. Guvernarea online va continua să ofere oportunităţi pentru a reduce costurile de interacţiune între cetăţeni, întreprinderi şi guvern, şi să accelereze procesele operaţionale atât pentru întreprinderi cât şi pentru guvern. Pe termen scurt, trecerea online a informaţiilor şi serviciilor va necesita noi investiţii din partea agenţiilor guvernamentale păstrând în acelaşi timp canalele tradiţionale de furnizare a serviciilor. Pe termen mai lung, cu toate acestea, o mai mare utilizare a internetului va reduce costurile totale de guvernare.

Guvernul trebuie să dezvolte servicii online mai multe şi mai bune, adică, servicii integrate, care rup barierele structurii şi jurisdicţiilor guvernamentale, şi servicii care răspund nevoilor reale ale persoanelor fizice şi întreprinderilor. Printr-o acţiune concertată între departamentele guvernamentale, industrie şi comunitate, oportunităţile care sunt la îndemână pot fi realizate şi dovedite a fi realiste.

3. Obiectivele Guvernării Online

Potrivit Reţelei Administraţiei Publice a Naţiunilor Unite 1, în 2001, printre cele 190 state membre ONU, guvernele naţionale din 169 de ţări, respectiv, 88.9% au folosit internetul la o anumită capacitate pentru a furniza informaţii şi servicii. Cu toate acestea, pentru 16,8 % din aceste guverne, prezenţa lor pe Internet a fost doar a început să apară, şi informaţiile oficiale oferite au fost adesea statice în conţinut şi limitate numai la câteva site-uri independente. Mult mai încurajator, 34.2 % din ţări au o prezenţă sporită pe Internet şi utilizatorii pot avea acces la un număr tot mai mare de site-urile oficiale care oferă funcţii avansate şi informaţii dinamice. Aceasta a fost situaţia atunci pentru majoritatea statelor membre care au utilizat Internetul în 2001. Cu toate acestea, doar ceva mai puţine, 30% din ţările participante la studiu, au oferit servicii interactive online, unde utilizatorii au acces la conţinut actualizat în mod regulat, şi pot, printre altele, să descarce documente şi să trimite e-mailuri oficialilor guvernamentali. Capacitatea de a efectua tranzacţii online, unde cetăţenii pot chiar folosi Internetul pentru a plăti pentru un serviciu guvernamental naţional, taxa sau obligaţie fiscală, a fost disponibil în 17 ţări sau doar 9 % din statele membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Au fost făcute eforturi uriaşe pentru dezvoltarea guvernării online, în special în ţările dezvoltate şi cele nou industrializate. De exemplu, guvernul australian şi-a asumat angajamentul de a

1. Livra electronic toate serviciile corespunzătoare Commonwealth-ului pe Internet până în 2001, completând - nu înlocuind – serviciile scrise, telefon, fax şi contabile existente.

2. Înfiinţa un Centru de Informare Guvernamentală prin intermediul Oficiului pentru Guvernarea Online drept punct principal de acces la informaţii privind serviciile guvernamentale.

3. Stabili plata electronică ca mijloc normal pentru plăţile Commonwealth-ului până în anul 2000.

4. Stabili o reţea intranet guvernamentală pentru comunicare online securizată.

Guvernarea online este menită să extindă avantajele revoluţiei informaţionale în curs de experimentare în relaţiile lor de către persoane fizice, comunităţi şi întreprinderi la relaţiile lor cu guvernul.

Interfeţele între guvern şi clienţii săi se realizau prin ferestre şi ghişee, birouri guvernamentale şi de diverse dispozitive de telecomunicaţii, cum ar fi telefoanele, faxul şi telegraf. În timp ce raporturile faţă în faţă la telefon au unele limitări cu privire la disponibilitate, abordările tehnologice

1 www.unpan.org - Reţeaua Administraţiei Publice a Naţiunilor Unite.


http://www.unpan.org/


oferă posibilitatea accesului permanent la guvern de la orice dispozitiv electronic corespunzător şi din orice locaţie. Internetul eliberează utilizatorii de obligaţia de a negocia cu guvernul la un birou guvernamental, şi soluţiile de comunicaţie fără fir vor oferi libertate mai mare. Guvernarea online poate avea ca scop să utilizeze cât mai bine tehnologiile disponibile şi în curs de dezvoltare, astfel încât de servicii guvernamentale de înaltă calitate, la costuri mici să fie disponibile permanent pentru oricine.

Desigur, mediul online nu substituie toate modalităţile tradiţionale de negociere cu guvernul, şi calitatea serviciilor în aceste domenii tradiţionale ar trebui să fie menţinută şi îmbunătăţită continuu. În prezent, guvernarea online poate să ofere oportunităţi completarea şi îmbunătăţirea furnizării serviciilor tradiţionale, prin îmbunătăţirea gamei şi calităţii serviciilor care pot fi obţinute de la un birou sau prin telefon. Utilizatorii serviciilor de guvernare ar trebui să fie în mod natural atraşi de o tratare online cu guvernul, deoarece aceştia ar trebui să fie mai siguri că găsesc online ceea ce doresc şi mai încrezători că calitatea serviciilor va face efortul merită.

Într-un mediu tradiţional, clienţii consideră adesea că este greu să acceseze o gamă completă de servicii care reprezintă interes sau relevanţă pentru ei. Uneori, serviciile sunt chiar greu de identificat şi localizat. Prin urmare, de multe ori poate fi imposibil pentru clienţi de a accesa toate serviciile pe care le necesită. Din acest motiv, guvernarea online îşi propune să publice serviciile publice, astfel încât acestea să fie uşor de utilizat şi să permită oamenilor să interacţioneze cu guvernul într-un mod care este natural pentru ei.

Într-un mediu online, sarcina de localizarea şi identificare a serviciilor se va face simplu si intuitiv. Vor fi integrate servicii separate. Mai multe abordări pentru accesarea informaţiilor şi serviciile vor fi concepute astfel încât persoanele care caută servicii orientate spre sectorul, grupul sau comunitatea lor pot găsi cu uşurinţă informaţiile de care au nevoie. Alţii se pot gândi la conţinut sau se pot aştepta la servicii clasificate în funcţie de stadiul lor în viaţă. Prin urmare, crearea unui mediu online are ca scop să permită cetăţenilor să adapteze şi să selectaţi propriile abordări la guvernare.

De asemenea, iniţiativele guvernării online, are ca scop de a aduce guvernul mai aproape de oameni pentru a-i încuraja să interacţioneze cu guvernul. Chiar dacă agenţiile guvernamentale au făcut eforturi de îmbunătăţire a calităţii serviciilor pentru clienţii lor, pentru mulţi, guvernul poate părea încă la distanţă. Mediul online va permite guvernului de a ajunge la persoane, comunităţi şi întreprinderi, de a oferi un canal direct cu guvernul. Oamenii vor avea posibilitatea să-şi personalizeze canalul lor online cu guvernul, pentru a-l face mai util, familiar, convenabil şi în multe cazuri, mai transparent. Acest lucru va determina comunităţile să aibă o mai mare familiaritate cu politica şi programele guvernului în timp ce participă în procesele de dezvoltare a politicilor şi de luare a deciziilor.

4. Informa�ii guvernamentale online

Informaţia este o resursă valoroasă. Cu toate acestea, trebuie să fie dezvoltată astfel încât să poată servi mai bine utilizatorilor. Metodele tradiţionale au fost cărţile, revistele, indexurile, bibliotecile şi arhivele. Preferate astăzi, prin contrast, sunt digitalizarea şi informatizarea datelor şi informaţiilor în forme cum ar fi documente digitalizate, imagini digitale, audio şi video, baze de date, exploatări şi depozitări de date. Astfel, cantităţi mari de date/informaţii pot fi stocate, reprocesate, preluate şi transmise în mod eficient, rapid, uşor şi pe scară largă.

TIC de asemenea, facilitează în alte moduri, serviciile guvernamentale de informare. În societăţile democratice, una dintre responsabilităţile principale ale guvernului este de a raporta cu privire la problemele sale cu cetăţenii. Administraţia are obligaţia de a informa particularii de drepturile şi obligaţiile lor şi să menţină relaţii bune cu ei. Înţelegerea individuală de către cetăţeni a serviciilor publice nu depinde numai de rezultatele sale ci şi de modul în care el / ea este informat. Prin urmare, capacitatea de a face informarea accesibilă şi inteligibilă pentru public este o componentă importantă a serviciilor guvernamentale către cetăţeni şi un mijloc puternic



pentru a facilita participarea populară în procesele de guvernare.

TIC schimbă modul de publicare a informaţiei. Distribuţia electronică a documentelor guvernamentale şi creşterea accesului publicului la informaţii guvernamentale sunt dezvoltate foarte rapid în multe ţări unde guvernele au creat site-uri web şi baze de date conectate şi sisteme de informaţii pe Internet, permiţând astfel publicului să caute, să localizeze, să vizualizeze şi să descarce rapoarte, studii, software, fişierele de date şi baze de date guvernamentale. TIC promovează împărtăşirea resurselor de informaţii şi permite guvernelor să furnizeze servicii de informare mai multe şi mai bune la un cost eficient.

Prin îmbunătăţirea accesului publicului la informaţii, TIC a contribuit la promovarea transparenţei şi responsabilităţii în guvern. În ultimele două decenii, IT-ul a jucat, de asemenea, un rol major în sprijinirea răspândirii conceptului unui sector public mai eficient şi mai receptiv, bazat pe servicii de management. Accentul pe acest concept a dus şi la folosirea pe scară largă a instrumentelor TIC pentru măsurarea eficacităţii şi eficienţei serviciilor publice.

Experienţa mai multor guverne arată că una dintre caracteristicile cele mai importante şi cheie ale prezenţei online a guvernării este faptul că informaţii publice complete şi demne de încredere pot fi puse la dispoziţie - calitatea şi cantitatea serviciilor de informaţii publice oferite online ar trebui să fie pe deplin coerente, complete şi actualizate.

Pe multe portaluri guvernamentale, un set minim de informaţii comune despre agenţiile şi serviciile lor sunt uşor disponibile online, şi este important să se asigure că toate informaţiile puse la dispoziţia publicului în formă tipărită sunt disponibile de asemenea şi online. Acestea includ informaţii de bază, cum ar fi datele de contact ale organizaţiei şi alte informaţii corporative, comunicate de presa, discursuri şi informaţii legislative.

Toate publicaţiile şi formularele pentru uzul public ar trebui să fie disponibile online concomitent cu alte forme de distribuţie. Disponibilitatea online a formularelor imprimabile va permite ca oricine trebuie să prezinte un formular să poată face acest lucru fără a fi nevoie de a vizita un birou de agenţie. În timp ce agenţiile ar trebui să facă eforturi pentru furnizarea completă de serviciilor online, acolo unde este posibil, disponibilitatea formularelor online va fi un pas util în această direcţie. În Australia, toate formularele pentru uz public au fost disponibile online, pentru a fi descărcate şi/ sau completate electronic, de la 1 decembrie 2000. În Statele Unite, un site dedicat http://www.usforms.com, a fost dezvoltat pentru utilizatori ca să descarce 500 dintre cele mai importante formulare ale guvernului federal.

Prezenţa guvernării online nu trebuie să fie doar globală, dar trebuie să fie, de asemenea, uşor de utilizat. Punctul de intrare principală, portalul, prin care publicul câştigă accesul la site-urile de e-guvernare, este o parte esenţială şi semnificativă a strategiilor guvernamentale online proiectate pentru a oferi acces transparent şi cuprinzător pentru agenţiile guvernamentale şi informaţii. Există multe oportunităţi de a consolida aceste facilităţi şi de a le face mai simple şi mai puternice prin intermediul folosirii de metadatelor şi prin crearea unor canale orientate spre client. (A se vedea modulul 4 în partea 1 "Metadate" pentru mai multe informaţii pe această temă.)

Multe agenţii guvernamentale cu responsabilitatea acces integral la guvernare facilitează dezvoltarea unei reţele integrate de canale concentrate pe client cu alte agenţii de conducere, astfel încât să se completeze şi să consolideze canalele existente şi să le facă accesibile prin intermediul punctului principal de intrare, portalul guvernului. Folosind aceste facilităţi, persoanele, comunităţile şi întreprinderile vor putea găsi informaţiile printr-o serie de abordări care se potrivesc cu situaţia lor fără a fi nevoie să înţeleagă structura de guvernare.



Multe guverne solicită ca toate informaţiile, inclusiv cele furnizate on-line, ar trebui să adere la cadrele principiile guvernamentale stabilite. De exemplu, informaţiile online sunt subiectul unor consideraţii cum ar fi viaţa privată, securitatea naţională, moralitatea socială, precum şi interesele de afaceri ale părţilor terţe. În plus, agenţiile ar trebui să ofere servicii adecvate de informare online în exercitarea funcţiilor lor statutare. Guvernele pot stabili, de asemenea, un standard minim obligatoriu ca să se asigure că agenţiile guvernamentale vor oferi publicului informaţii publice complete.

Informaţiile guvernamentale tipice care pot fi făcute accesibile online includ

Directoare de servicii şi de organizare, inclusiv detalii de contact.

Informaţiile necesare pentru public şi întreprinderi pentru a facilita înţelegerea drepturilor la asistenţa guvernamentală şi cerinţele guvernului care îi afectează.

Informaţii legislative, inclusiv facturi, acte, tratate, informaţii subordonate, informaţii despre starea legislativă, calendare parlamentare şi înregistrări.

Comunicate de presă, discursuri publice şi alte informaţii eliberate de miniştri, ofiţeri şi deţinătorii de birouri statutare.

Rapoarte anuale, planuri strategice corporative şi alte documente de tip contabil.

Rapoartele trebuie să fie înaintate Parlamentului; şi informaţii despre puterile agenţiei care afectează publicul, şi manuale şi alte documente utilizate în luarea deciziilor care afectează publicul.

5. Îmbunătăţirea furnizarea serviciilor publice

Pe lângă furnizarea unor servicii mai bune de informare, îmbunătăţirea serviciilor publice a fost un alt interes al guvernării online. În special, dezvoltarea unei sistem de furnizare a serviciilor centrat pe cetăţean a fost un obiectiv al mai multor proiecte de guvernare online.

5.1 Guvernarea centrată pe cetăţean

Guvernul există pentru a servi oamenilor săi. Într-un mediu tradiţional, cetăţenii sunt foarte des confunzi cu privire la locul în care se află agenţia guvernamentală pe care o caută şi la modul de a face afaceri cu guvernul. Agenţiile guvernamentale sunt de obicei distribuite geografic, şi fiecare agenţie are propriile sale funcţii şi responsabilităţi. Agenţiile guvernamentale îşi rezolvă afacerile în modul lor în modul lor considerat ca fiind cel mai bun, de aceea ele pot să ia în considerare mai puţin interesele clienţilor lor. Agenţiile de multe ori funcţionează în mod independent, cu sau fără slabă coordonare inter-agenţii. Pentru a realiza o afacere, clienţii guvernului ar putea să vină şi să plece de multe ori şi să viziteze mai multe agenţii guvernamentale. În aceste medii tradiţionale, guvernul se află la centru şi clienţii se deplasează în jurul lui; în consecinţă, acest stil de guvernare este descrisă ca fiind centrat pe guvern.

Internetul şi tehnologia informaţiei au adus o schimbare. Una dintre caracteristicile importante ale strădaniilor guvernării online actuale şi ale e-guvernării încearcă este punerea accentului pe îmbunătăţirea serviciilor guvernamentale pentru cetăţenii săi. Conceptul "guvernare concentrată pe cetăţean" este o viziune bazată pe recunoaşterea modurilor diferite prin care oamenii interacţionează cu guvernul lor. Trecerea online a serviciilor guvernamentale şi integrarea acestora pot aduce economii de timp/costuri, şi ajuta să ia



în considerare nevoile clienţilor diferiţi - clienţi, cum ar fi, contribuabilii care se aşteaptă la valoare şi rezultate; clienţii care se aşteaptă la servicii accesibile de calitate şi cetăţenii care participă la procesul democratice. În consecinţă, într-un mediu online centrat pe cetăţean, cetăţenii sunt centrul şi este treaba guvernului să se mişte în jurul lor prin intermediul internetului.

5.2 Mai multe servicii de colaborare

Internetul şi alte tehnologii de informare sunt facilitatori mai puternici pentru furnizarea unor servicii guvernamentale de colaborare mai bună. Potenţialul de colaborare devine o prioritate a guvernării online şi a e-guvernării şi este pe deplin realizat de multe guverne care se deplasează spre un model mai colaborativ, mai integrat de furnizare a serviciilor şi programelor guvernamentale. În special, accentul este pus pe iniţiative între agenţii şi între departamente dat deoarece reprezintă fundaţia pentru a lucra împreună pentru a forma un proces continuu de schimbare şi reînnoire. Eforturile privind serviciile de colaborare încurajează revoluţia serviciului unui sector public, care aduce împreună departamente guvernamentale pentru integrarea şi raţionalizarea serviciilor.

Extinderea furnizării serviciilor în cadrul unui mediu on-line are o serie de avantaje care sunt greu de realizat în lumea offline. În special, într-un mediu on-line, serviciile guvernamentale pot fi ambalate şi livrate într-o manieră integrată. Multe guverne şi-au dat seama de oportunităţile care există la împachetarea informaţiilor şi a serviciilor, care altfel erau furnizate separat. Acest lucru poate fi util în cazul în care mai multe servicii sunt strâns legate, în cazul în care mai mult de un serviciu trebuie să fie utilizat (de exemplu, la importarea mărfurilor) şi în cazul în care informaţiile privind un anumit subiect trebuie să fie achiziţionate de la mai mult de o agenţie. În acest sens, iniţiativele între agenţii asigură beneficii eficiente atât pentru utilizatori cât şi pentru guvern. În Australia, o serie de exemple de servicii între agenţii au fost atinse. Punctul de Intrare de Afaceri (Bep) şi sistemul de comun de joacă al Serviciului Vamal Australian şi al Serviciului Australian de Inspecţie a Carantinei (SACI) sunt exemple notabile.

Pentru a crea mai multe servicii de colaborare, guvernul ar trebui să identifice posibilele zone şi oportunităţi pentru iniţiativele online între agenţii, de exemplu

Identificarea zonelor specifice cu potenţial de iniţiative comune cu alte agenţii.

Dezvoltarea unei serii de încercări de iniţiative între agenţii.

Consultarea cu alte agenţii atunci când noi servicii vor fi lansate.

Facilitarea cercetării şi a schimbului de informaţii cu privire la abordările tehnologice adecvate pentru punerea în aplicare a iniţiativelor între agenţii.

Guvernul ar trebui să faciliteze, de asemenea, dezvoltarea unei reţele integrate de agenţii guvernamentale sau să dezvolte o arhitectură de reţea comună ca o platformă pentru toate agenţiile guvernamentale pentru a partaja informaţii şi să desfăşoare activităţi de afaceri.

6. E-participarea

Tehnologia informaţiei a avut un start bun la schimbarea modalităţilor de furnizare de servicii publice. Timp de secole, ideea că cetăţenii ar putea participa activ la toate treburile publice şi face intrări substanţiale în deciziile politice au rămas o perspectivă îndepărtată. Acum, site-urile guvernamentale, e-mailul şi alte mijloace ar putea transforma aceasta într-o realitate. Votarea electronică, de exemplu, de către oricare dintre instituţiile publice sau private, va fi probabil o realitate în viitorul foarte apropiat. În cazul în care calculatoarele de familie sunt conectate la o infrastructură de informaţii naţionale sau locale şi legate până la site-urile guvernamentale, va fi stabilit un sistem de comunicare bidirecţională. La nivelul comunităţii locale, poate fi, de asemenea, înfiinţat un intranet. Acest Intranet poate



fi utilizat pentru a selecta opiniile într-o manieră rapidă şi nedureroasă. Întrebările puse pe site-ul unei administraţii ar apărea pe ecranele computerelor tuturor familiilor conectate la acesta. Privitorii ar putea da clic pe pictograma de pe ecran pe care o aleg şi, astfel, va fi luat un sondaj de opinie. Fiecare familie din reţea ar putea fi apoi scanată pe scurt, alegerile acumulate şi rezultatele vor apărea în câteva secunde.

Referendumurile electronice şi votul electronic se pot, de asemenea, în cele din urmă întâmpla. Un ghid al alegătorului online ar putea oferi publicului informaţii actuale despre alegeri. Consultarea cu privire la problemele naţionale ar putea avea loc şi alegerile, fie locale sau naţionale, ar putea fi efectuate prin intermediul internetului. Votarea ar putea avea loc indiferent de locul unde se află alegătorul, cu condiţia ca voturile electronice să fie concepute în mod corespunzător. Se subînţelege că astfel de sondaje electronice, referendumuri şi sistemele de vot trebuie să îndeplinească cerinţele politice şi tehnice de precizie şi fiabilitate.

7. Guvernarea online şi e-guvernarea

Experienţele din multe guverne arată că dezvoltarea cu succes a guvernării online se bazează pe

conducerea puternică de la cel mai înalt nivel al guvernului.

Încurajarea încrederii întreprinderilor şi consumatorilor prin furnizarea unor beneficii substanţiale prin intermediul programelor guvernamentale online.

Numirea unor sectoare cheie ale ţării online, astfel încât activităţile de afaceri să se bazeze din ce în ce mai mult pe tranzacţiile online.

Promovarea şi dezvoltarea industriilor de informaţie, astfel încât să beneficieze dezvoltarea socială şi economică a ţării.

Termenii de "guvernare online" şi "e-guvernare" pot fi derutanţi. Sunt la fel sau nu? Care sunt relaţiile între aceste două concepte? De fapt, guvernarea online şi e-guvernarea sunt două concepte legate, dar diferite.

Guvernarea online este extinderea sistemelor de informaţii interne ale guvernului în era internetului, în scopul de a ajunge la clienţii guvernamentali, inclusiv întreprinderi şi cetăţeni, adică, este concepută pentru a spori accesibilitatea la informaţiile publice şi pentru a îmbunătăţi serviciile publice. Aşa cum s-a menţionat în secţiunea precedentă, guvernarea online este dezvoltarea naturală pasivă a informatizării guvernamentale în era informaţiei.

Evident, fără un set minim de sisteme de informaţii interne mature guvernamentale, va fi dificilă obţinerea unor rezultate de fond si de la guvernarea online deoarece pur si simplu nu ar exista niciun sistem guvernamental de informaţii care să poată sprijini afacerile spre exterior. Un exemplu tipic este sistemul de impozitare online. Fără un sistem de management al informaţiilor cu privire la impozitarea internă în autorităţile fiscale, va fi imposibilă punerea în aplicare a unui serviciu online de impozitare. Acest lucru se datorează faptului că nu există nicio capacitate internă de a procesa informaţiile colectate prin intermediul serviciilor de impozitare online. În această situaţie, probabil, singurele proiecte online care pot fi dezvoltate sensibil sunt serviciile de informare on-line asociate de site-urilor guvernamentale.

E-guvernarea este un concept şi o idee mai amplă. Aceasta depăşeşte guvernarea online, în sensul că include atât aspectele interne şi externe de informatizare guvernamentală.




8. Perspectiva globală a e-guvernării

E-guvernarea este un fel de transformare a guvernului tradiţional prin intermediul tehnologiei moderne a informaţiei şi comunicaţiilor (TIC). Obiectivul său final este de a crea un guvern adaptat la era informaţiei, care, prin urmare, poate fi considerat ca guvernul erei informaţiei. O astfel de transformare are scopul de a optimiza şi asocia funcţii externe şi interne ale guvernului, astfel încât să ofere guvernului, cetăţenilor şi întreprinderilor un set de mijloace care va schimba fundamental modul în care au loc interacţiunile acestora. Se va schimba, de asemenea, modul în care serviciile sunt furnizate, cunoştinţele sunt utilizate şi politica este dezvoltată şi implementată. Acesta va sprijini cetăţenii să participe la guvernare şi va asigura că sunt îndeplinite obiective bune de guvernare.

Din punct de vedere global, există două caracteristici aparente în valul actual al dezvoltării e-guvernării. În primul rând, ele sunt orientate spre servicii şi centrate pe cetăţean, şi în al doilea rând, ele sunt bazate pe tehnologiile Internetului. Aceste două caracteristici provin din aproape cincizeci de ani de eforturi pentru informatizarea guvernamentală şi popularizarea Internetului.

Esenţa e-guvernării nu reprezintă pur şi simplu informatizarea proceselor de afaceri existente ale guvernului sau un mecanism de eficienţă şi eficacitatea mai mare. Aceasta este posibilitatea de a transforma procesele şi structurile însele şi organizaţiile care le furnizează pentru a oferi noi modalităţi de lucru în cadrul guvernului şi între guvern, întreprinderi şi cetăţeni. Dacă un guvern susţine că a pus în aplicare şi a devenit o e-guvernare, păstrând structura guvernului original şi modalitatea de funcţionare fără nicio schimbare, atunci este puţin probabil că acesta să fi profitat de întregul potenţial al tehnologiei moderne, precum şi posibilitatea de a reinventa guvernul poate să fi fost pierdută.

Evident, dezvoltarea completă a e-guvernării va fi un drum lung, şi poate dura mai mulţi ani pentru a atinge toate obiectivele. Conform statisticilor, chiar şi în multe ţări dezvoltate, e-guvernarea se axează mai degrabă pe informatizarea afacerilor guvernamentale deja existente, decât pe retehnologizarea sau transformarea guvernului. În 2001, online, interacţiunile bidirecţionale între guvern şi clienţii săi s-au materializat în doar 30 de procente din afacerile guvernului. Inutil să mai spunem, transformarea guvernului este o perspectivă mai îndepărtată. Totuşi, acest lucru înseamnă că nu există încă un spaţiu amplu şi posibilitatea de creaţie, invenţie şi inovaţie.

Până în prezent, rata de succes pentru iniţiativele de e-guvernare la nivel mondial rămâne scăzută. Există multe motive pentru acest lucru. Principalul motiv este că o formulă greşită poate exista în mintea unor lideri responsabili pentru dezvoltarea e-guvernare, şi anume

e-Guvernare = Tehnologie = Bani + Profesionişti tehnici

În conformitate cu această formulă, top managementul presupune că ei pot da pur si simplu bani şi profesionişti tehnici managerului de proiect care, în schimb oferă un sistem eficient de e-guvernare. Cu această formulă şi cu aceste ipoteze, proiectele de e-guvernare vor eşua, fără îndoială. Acest lucru se datorează faptului că cheia în termen de e-guvernare este "guvernare" nu "e" sau dimensiunea electronică. Ingredientul cel mai necesar în dezvoltarea e-guvernării este conducerea politică, nu conducerea tehnică. Fără o conducere politică puternică, nu există nicio modalitate de a eficientiza procesele existente de afaceri, pentru a rezolva orice conflict de interese între părţile interesate, pentru a integra sistemele existente şi eforturile de dezvoltare, pentru a standardiza şi normalizarea sistemele guvernamentale de informare şi partaja date/informaţii şi alte resurse de informaţii. Prin urmare, iniţiativele de e-guvernare au, aproape sigur, puţine şanse de reuşită.

Modelarea afacerilor guvernamentale

1. Introducere

În orice societate, există trei organisme active care sunt strâns legate de dezvoltarea e-guvernării, şi anume, guvern, întreprinderi şi cetăţeni (Figura 1.1). Activităţile şi afacerile guvernului sunt efectuate şi realizate în jurul acestor trei organisme. Aceste activităţi includ în principal interacţiuni între guvern şi guvern; guvern şi întreprinderi şi guvern şi cetăţeni. Într-o societate informaţională, cartografierea interacţiunilor dintre cele trei organisme în lumea digitală reprezintă cele trei direcţii principale de informatizare ale lumii de azi, de exemplu, e-guvernare, e-comerţ şi e-societate (Figura 1.2).

Figura 1.1 Cele trei organisme active într-o societate

E-comerţul, inclusiv dezvoltarea de informatizării întreprinderilor, a fost primul lansat din anii 1990. După ce nivelul acţiunilor din SUA a căzut la pământ în martie 2000, e-comerţul a experimentat o etapă de reconsolidare şi de atunci a intrat într-o stare de dezvoltare mai constantă şi mai sănătoasă. Dezvoltarea e-guvernării a primit o atenţie extinsă în a doua jumătate a anilor 1990, şi a devenit curând unul dintre punctele focale de informatizare în societate. Ne putem aştepta ca e-societatea să devină un alt punct fierbinte în mişcarea globală de informatizare, pentru că e-comerţul şi e-guvernarea se bazează pe informatizarea comunităţilor. Într-adevăr, aproape toate informaţiile unei societate vin de la comunităţi şi o mare parte a tranzacţiilor societăţii noastre fie în cadrul e-comerţului fie în cadrul e-guvernării se realizează prin cetăţeni. E-societatea este rădăcina societăţii informaţionale.


Fig. 1.2 Trecerea de la lumea fizică la lumea digitală

2. Cinci domenii de e-guvernare

Interacţiunile dintre cele trei organisme, şi anume, guvern, întreprinderi şi cetăţeni, constituie baza pentru formularea de cinci domenii diferite, dar corelate de e-guvernare (Figura 1.3).

Figura 1.3 Cinci domenii de e-guvernare

2.1 Guvern - guvern (G2G)

Această primă zonă acoperă interacţiuni în cadrul administraţiei, inclusiv (i) administraţiei centrale cu autorităţile locale la toate nivelurile; (ii) diferite departamente şi agenţii guvernamentale între ele; şi (iii) guvernul cu personalul său oficial şi angajaţii, etc. Acest domeniu implică multe activităţi administrative şi manageriale, cum ar fi



Colectarea, prelucrarea şi utilizarea informaţiilor fundamentale ale statului şi regiunilor; de exemplu, informaţii referitoare la populaţie, geografie şi resurse.

Colectarea şi procesarea informaţiilor manageriale pentru diferite afaceri guvernamentale; de exemplu, planificarea, managementul macro-economic, statistici, siguranţa publică, apărarea naţională şi securitatea naţională.

Sisteme interne de management al informaţiilor guvernamentale, de exemplu, financiare, de personal, documente, active, arhive, etc..

Sistemelor de sprijin în luarea deciziilor şi sistemele executive de informaţii la diferite niveluri ale administraţiei.

2.2 Guvern - Mediu de Afaceri (G2B)

Această dimensiune este cea în care guvernul se confruntă şi sprijină afacerile. Acesta include politici, direcţii, reguli şi regulamente, ghiduri, proceduri etc., elaborate de guvern în scopul de a crea un cadru legal şi un mediu favorabil pentru ca mediul de afaceri să îşi desfăşoare activităţile şi dezvoltarea. Activităţile acoperă

politicile industriale, reglementări privind importul şi exportul, înregistrarea în diferite scopuri, fiscalitatea, ocuparea forţei de muncă, securitatea socială, şi aşa mai departe.

diverse licenţe pentru accesul afacerilor, aprobarea calităţii, autentificarea, etc

Activităţile G2B sunt, în esenţă, servicii publice pe care guvernul le oferă mediului de afaceri. Scopul este de a formula o afacere bună şi un mediu de investiţii şi de a crea o piaţă egală şi competitivă. Acesta va sprijini întreprinderile, în special, întreprinderi mici, să se alăture în competiţia de pe piaţă şi să intre în pieţele internaţionale. G2B oferă toate serviciile de informaţii disponibile din partea guvernului şi face acest lucru on-line.

2.3 Guvern - cetăţeni (G2C)

Acest aspect este asociat cu guvernul şi cetăţenii, acoperind serviciile pe care guvernul le oferă cetăţenilor şi rezidenţilor săi. În multe cazuri, este o durere de cap pentru cetăţeni să trateze cu guvernul, deoarece documentele pot fi complicate şi departamentele guvernamentale supraîncărcate. Se întâmplă adesea că cetăţenii nu ştiu pe cine să întrebe, unde să meargă sau ce măsuri să ia pentru rezolva lucrurile. Prin urmare, primul serviciu pe care guvernul îl oferă cetăţenilor cetăţenii ar trebui să fie furnizarea de informaţii de bază, cum ar fi

Care sunt reglementările, procedurile şi departamentele administrative sau de conducere ale Guvernului cu privire la ceea ce contează? De unde pot cetăţenii să obţină informaţii corecte sau ajutorul de care au nevoie?

Informaţii privind siguranţa publică şi securitatea comunităţii, inclusiv ce să facă în caz de catastrofe naturale, cum ar fi inundaţiile şi incendiul etc.

Serviciile pe care guvernul le oferă cetăţenilor includ, de asemenea, serviciile publice, cum ar fi: (i) şcoli, spitale, biblioteci şi parcuri; şi (ii) servicii de înregistrare, inclusiv cele pentru naştere şi deces, căsătorie şi divorţ, permis de conducere, migraţia şi înmatricularea vehiculelor, pentru a numi doar câteva.



2.4 Mediul de afaceri - guvern (B2G)

A patra arie de e-guvernare se ocupă de acţiunile mediului de afaceri faţă de guvern. Activităţile în acest domeniu includ

Plata taxelor datorate solicitate de legi şi reglementări.

Furnizarea de date, informaţii şi statistici solicitate de guvern.

Licitarea pentru proiecte guvernamentale.

Furnizarea de bunuri şi servicii publice.

Aplicarea pentru asistenţa guvernamentală şi influenţă şi căi de atac cu privire la dificultăţile cu care se confruntă în afaceri.

Efectuarea de propuneri şi sugestii pentru guvern de a îmbunătăţi serviciile sale de afaceri.

2.5 Cetăţeni - guvern (C2G)

Zona a cincia se referă la acţiunile pe care cetăţenii să iau faţă de guvern. Activităţile în acest domeniu sunt similare cu cele ale B2G de mai sus şi includ

Impozitele şi varietatea de taxe solicitate de / din cauza legilor şi regulamentelor.

Formulare şi informaţii solicitate de către administraţia publică pentru anumite afaceri şi serviciile publice.

Sancţiuni şi alte costuri ale serviciilor publice.

Serviciile solicitate de către cetăţeni în situaţii de urgenţă, de exemplu, incendiu, ambulanţă, furt, precum şi alte forme de criminalitate.

Propuneri şi recomandări pentru o bună guvernare şi participare la procesul decizional.

Această dimensiune de e-guvernare va crea un canal bun pentru cetăţeni să participe la dezvoltarea politicii naţionale, regionale sau locale şi la procesele decizionale ale guvernului. Aceasta are potenţialul de a stimula crearea de noi parteneriate între guvern şi cetăţeni. Prin intermediul acestui canal guvernul poate înţelege mai bine ce doresc cetăţenii în ceea ce priveşte serviciile mai bune şi realizarea unei bune guvernări.

3. Model de referinţă pentru afacerile guvernamentale

Este importantă construirea unui model de referinţă pentru afacerile guvernamentale înainte de elabora un plan de e-guvernare. Un model de afaceri guvernamentale poate ajuta la înţelegerea modului în care un guvern este organizat, care sunt funcţiile unui guvern, ce face un guvern face în ceea ce priveşte afaceri le interne şi externe, cât de multe procese de afaceri are guvernul şi care sunt relaţiile lor logice. De fapt, procesul de modelare a afacerilor guvernamentale este un proces de evaluare a fluxurilor afacerilor guvernamentale şi definirea clară a relaţiilor dintre funcţiile guvernamentale şi fluxurile de afaceri.



Desigur, există o nevoie pentru guvernele centrale şi locale şi departamentele şi agenţiile acestora de a construi modelul lor de afaceri proprii, deoarece fiecare parte a guvernului are individualitate proprie. Cu toate acestea, există şi pot fi identificate puncte comune prin intermediul modelelor de afaceri, câteva exemple care urmează. Acestea includ modele verticale şi orizontale şi combinarea acestora într-un model de referinţă care pot fi utilizate pentru planificarea şi proiectarea e-guvernării şi ca bază a unui model de informaţii.

3.1 Model vertical de guvernare

Modelul vertical de guvernare (Figura 1.4) ne va ajuta în identificarea funcţiilor principale ale unui guvern. O viziune verticală indică faptul că funcţiile administrative ale unui guvern pot fi împărţite în trei niveluri: nivelul elementar, nivel sectorial şi nivelul de luare a deciziilor.

Figura 1.4 Modelul vertical de guvernare

Prima fază, nivelul elementar, se ocupă cu administrarea şi gestionarea elementelor esenţiale ale activităţilor economice şi sociale într-o societate. Dintre acestea, cele mai importante sunt gestionarea fiinţelor umane, a întreprinderilor şi a terenurilor. Managementul fiinţelor umane se referă la cetăţeni, rezidenţi şi turişti. Managementul întreprinderilor variază de la companii mici la transnaţionale, inclusiv asociaţiile în participaţiune şi companiile străine, de profit şi organizaţii non-profit. Managementul terenurilor implică toate resursele terenurilor, inclusiv lacuri, râuri, munţi, păduri, etc. Acest nivel conţine, de asemenea, gestionarea de case, vehicule, ambarcaţiuni, precum şi gestionarea de produse, bunuri, materii prime şi aşa mai departe. Într-adevăr, un mare număr de funcţii administrative şi de gestionare a unui guvern se bazează pe gestionarea eficientă a produselor esenţiale.



Al doilea nivel, nivelul sectorial, se referă la o serie de funcţii guvernamentale care să acopere administrarea şi gestionarea din diverse sectoare ale afacerilor economice şi sociale. Acestea variază de la gestionarea trezoreriei, fiscalitate, finanţe, planificarea dezvoltării, comerţul intern şi extern, educaţie, siguranţa publică, precum şi securitate socială, apărare naţională, afaceri externe şi securitate naţională. Evident, fără o gestionare eficiente a primul nivel, este imposibil să efectueze gestionarea eficientă a nivelului sectorial.

Al treilea nivel, nivelul de luare a deciziilor, este nivelul strategic al guvernului. Agenţiile în cadrul acestui nivel sunt sedii centrale şi unităţi sau departamente pentru politica de cercetare şi investigare, statistici şi analize, precum şi de administrare. O varietate de politici naţionale, strategii de dezvoltare, planuri şi programe sunt dezvoltate la acest nivel, pe baza informaţiilor şi a cunoştinţelor obţinute de la nivelurile elementar şi sectorial.

Modelul vertical ilustrează că agenţiile guvernamentale nu sunt la acelaşi nivel în ceea ce priveşte funcţionarea şi joacă roluri diferite la diferite niveluri.

3.2 Modelul orizontal al guvernării

Un model orizontal de guvernare ne va ajuta să identificăm activităţile de afaceri comune ale agenţiilor guvernamentale efectuate în îndeplinirea sarcinilor lor. În consecinţă, modelul orizontal reflectă punctele comune ale activităţilor de afaceri guvernamentale.

Figura 1.5 Modelul orizontal de guvernare

Figura 1.5 oferă o schiţă a unui model orizontal de afaceri guvernamentale. Se poate vedea din această schiţă că personalul de conducere, managementul financiar, managementul de documentelor oficiale, managementul arhivei, managementul activelor fixe, achiziţii publice, managementul echipamentelor şi depozitelor, şi aşa mai departe, sunt comune pentru aproape fiecare agenţie guvernamentală. Este evident că fluxurile de afaceri ale acestor activităţi comune de afaceri pot şi ar trebui să fie standardizate şi normalizate. În cazul în care acest lucru este realizat, nu numai că s-ar îmbunătăţii calitatea şi eficienţa acestor activităţi de afaceri, dar de asemenea, investiţiile în e-guvernare ar fi economisite şi ar deveni mai rentabilă. Standardizarea şi normalizarea, fără îndoială, vor avantaja informatizarea guvernamentală.



3.3 Modelul de referinţă pentru e-guvernare

Un model de referinţă pentru e-guvernare poate fi obţinut prin combinarea modelului vertical şi cel orizontal, împreună, aşa cum se arată în figura 1.6. Prin intermediul acestui model, poate fi dezvoltată şi utilizată pentru planificarea şi proiectarea e-guvernării o imagine de ansamblu a funcţiilor de afaceri guvernamentale şi activităţile.

Figura 1.6 Un model de referinţă pentru e-guvernare

4. Model de informare pentru e-guvernare

Bazându-se pe modelul de referinţă de e-guvernare, un model de informare de e-guvernare poate fi creat (Figura 1.7). Un model de informaţii este foarte util, deoarece astfel se pot identifica

1. De unde şi de la cine trebuie colectate date şi informaţii de care are nevoie un guvern?

2. Ce agenţie guvernamentală ar trebui să aibă dreptul de proprietate şi să fie responsabilă pentru întreţinerea şi actualizarea datelor şi informaţiilor relevante?

3. Ce agenţii guvernamentale pot partaja aceste date şi informaţii şi în ce scop?




Fig. 1.7 Modelul de Informare pentru e-guvernare

Experienţele din multe guverne arată că posibilitatea de a răspunde la aceste întrebări în mod clar este extrem de semnificativă pentru gestionarea, întreţinerea, actualizarea, securitatea şi schimbul de date şi informaţii guvernamentale, în special dintr-o perspectivă pe termen lung de informatizare guvernamentală. Experienţele arată, de asemenea, că numai aceste fluxuri de informaţii care sunt însoţite de fluxurile comerciale corelate sunt fiabile şi durabile. Din acest motiv, următoarele activităţi sunt foarte importante:

Fiecare element al datelor sau informaţiilor guvernamentale, indiferent ce agenţie guvernamentală are nevoie de ele, ar trebui să fie colectat la locul unde are loc procesul corespunzător de afaceri. De asemenea, fiecare element de date sau informaţii ar trebui colectat doar o singură dată, astfel încât să se evite repetarea colectării.

Datele sau informaţiile colectate ar trebui să fie deţinute de către agenţia responsabilă unde se desfăşoară activitatea de afaceri.

Datele sau informaţiile colectate de către o agenţie ar trebui să fie partajate cu alte agenţii guvernamentale, care sunt autorizate de o autoritate corespunzătoare de management al resurselor informaţionale.

Colectarea şi gestionarea datelor iniţiale şi informaţiilor iniţiale este cea mai dificilă, disputată şi o problemă greu de rezolvat în tehnologia oricărui sistem de informaţii. Din păcate, această problemă se întâmplă să fie unul dintre subiectele cele mai critice pentru dezvoltarea cu succes a e-guvernării, precum şi pentru realizarea de beneficii economice şi sociale ale proiectelor de e-guvernare. În acest sens, sprijinul şi intervenţia managementul de vârf sunt imperative şi extrem de critice.

Evaluarea disponibilităţii e-guvernării

1. Introducere

O înţelegere clară a stadiului actual al informatizării guvernării într-o ţară este un punct de plecare necesar pentru planificarea strategică a dezvoltării e-guvernării. În acest sens, evaluarea disponibilităţii e-guvernării este un instrument util în sprijinirea guvernelor de a clarifica contextul strategiei de e-guvernare şi planurile de acţiune. Pentru aplicaţii specifice şi generale de e-guvernare, este util să se înceapă cu o înţelegere a capacităţilor şi nevoilor existente. Evaluarea disponibilităţii e-guvernării poate servi, de asemenea, ca un exerciţiu util în creşterea gradului de conştientizare, identificarea obstacolelor şi a oportunităţilor, schiţarea căii pentru viitoarele acţiuni. Evaluări disponibilităţii sunt cel mai util mijloc, atunci când sunt adaptate la contextul naţional şi realizate ca o parte regulată de evaluare şi de evaluare comparativă.1

2. Ce este evaluarea disponibilităţii e-guvernării şi care sunt obiectivele sale?

În timp ce beneficiile e-guvernării sunt numeroase în teorie, procentul eşecului proiectelor de e-guvernare a fost estimat undeva între 60-80%. Acest lucru subliniază necesitatea unor abordări mai solide a dezvoltării e-guvernării - abordări, care nu numai că profită de experienţele şi lecţiile învăţate la nivel global, dar, de asemenea, reflectă foarte mult realităţile şi priorităţile locale. În acest scop, un număr de factori trebuie luaţi în considerare în timpul dezvoltării e-guvernării, cum ar fi viziunea, obiectivele, infrastructura, legislaţia şi mediul de reglementare, precum şi retehnologizarea din spatele biroului şi resursele umane. Aceşti factori formează împreună o abordare a dezvoltării e-guvernării care este cât mai completă şi, de asemenea, organică, durabilă şi semnificativă.

Se recomandă ca programele pentru dezvoltarea unor proiecte de e-guvernare mai cuprinzătoare şi durabile trebuie să înceapă cu o viziune, strategie şi planul de acţiune. Altfel, în cazul proiectelor mai puţin cuprinzătoare sau mai largi, dezvoltarea poate fi mai mult pe o bază ad-hoc. Indiferent de proces, evaluarea disponibilităţii e-guvernării este un instrument important dacă iniţierea de programelor şi aplicaţiilor de e-guvernare trebuie să fie efectuată într-un mod solid.

O evaluare a disponibilităţii e-guvernării este menită să servească drept un instrument de consiliere şi vizează

Conştientizarea motivaţiilor şi capacităţilor inferioare care trebuie să fie stabile în scopul de a asigura o bază rezonabilă pentru succesul procesului de dezvoltare a e-guvernării.

Descrierea utilă şi eficientă, a mediul în care va avea loc dezvoltarea e-guvernării, în timp ce se confirmă viabilitatea punerii în aplicare a abordării planificate a e-guvernării.

1 ‘Controlul Evaluării Disponibilităţii E-Guvernării, http://www.unpan.org/egovkb, de UNDESA este utilizat ca referinţă pentru această sesiune.


Evidenţierea "verigilor slabe" din mediu - pentru acţiuni de remediere şi, în acest fel, creşterea şanselor pentru eventualul succes dezvoltării e-guvernării.

În cazuri extreme, consilierea împotriva aplicării abordărilor de e-guvernare într-o administraţie publică, având, fie la nivel general sau într-o anumită parte a ei.

Informarea dezvoltării strategiilor de e-guvernare completă sau pe sectoare şi planurile de acţiune.

Furnizarea unui instrument de monitorizare şi evaluare.

3. Disponibilitatea e-guvernării: Înţelegerea factorilor cheie 2

E-guvernarea necesită un mediu propice pentru a-şi maximiza potenţialul. Înainte de a defini strategia sau planul de acţiune al dezvoltării e-guvernării, este necesară o analiză aprofundată a mediului existent, în care e-guvernarea va fi pusă în aplicare. Guvernul poate pune câteva întrebări cheie pentru a evalua cât de bine este pregătit, strategic, pentru e-guvernare.

O evaluare a e-disponibilităţii se referă la aceste întrebări cheie şi rezultatele "e-disponibilităţii" arată gradul în care o ţară este pregătită pentru introducerea e-guvernării. Prin evaluarea progresului relativ în zonele care sunt cele mai critice pentru adoptarea e-guvernării, ţările pot fi într-o poziţie mai bună pentru a evalua oportunităţile şi provocările, precum şi propriile lor forţe şi punctele slabe.

Cu toate acestea, cum uniformitatea dincolo de frontiere este imposibilă, obiectivul analizei e-disponibilităţii este de a identifica acţiuni specifice pentru îmbunătăţirea şi posibile nişe pentru demararea iniţială a programelor de e-guvernare. Aceasta nu este concepută pentru a da un răspuns pozitiv sau negativ la întrebarea dacă o ţară ar trebui sau nu să adopte e-guvernarea pentru serviciile sale ca un întreg.

O evaluare a e-disponibilităţii acoperă domeniile şi factorii cheie prezentate în tabelul următor. Acestea trebuie să fie analizate cu atenţie pentru a examina şi a înţelege şi a evalua riscurile obstacolelor care ar putea fi nevoie să fie depăşite înainte de intrarea în e-guvernare.

2 ‘Planul de acţiune: e-guvernarea pentru dezvoltare, O discuţie scrisă”, Conferinţa Internaţională despre e-guvernarea pentru dezvoltare, Palermo, Italia, 10-11 aprilie 2002




Tabelul 1. Evaluarea e-disponibilităţii

Zonele Factorii cheie

Condiţiile politice

Buna guvernare, ca o condiţie pentru dezvoltarea durabilă, presupune un angajament autentic ai liderilor politici, sectorului privat şi a organizaţiilor societăţii civile.

În acelaşi mod, introducerea e-guvernării în societate necesită o voinţă politică puternică pentru a o vedea, prin procesul de transformare. Acest lucru se aplică unei guvernări atât în cadrul operaţiunilor sale interne, precum şi în ceea ce priveşte interacţiunea cu societatea civilă.

Conştientizarea valorii politice a e-guvernării.

Angajamentul faţă de e-guvernare şi o bună guvernare.

Abilităţi de conducere.

Identitatea naţională şi percepţia guvernării.

Cadrul legislativ.

Participarea cetăţenilor la afacerile guvernamentale.

Buna guvernare şi statul de drept

Condiţiile de organizare

Experienţa internaţională arată că introducerea e-guvernării necesită şi cauzează schimbări profunde şi evolutive ale aranjamentelor instituţionale existente.

Pentru a ghida acest proces de transformare, sunt necesare gestionarea adecvată şi mecanisme de coordonare.

Structurile administrative şi moştenirile.

Reformele administraţiei publice.

Reforma serviciului civil.

Coordonarea centrală şi unitatea de sprijin.

Politica coordonării relaţiilor inter-guvernamentale.


Tabelul 1. (cont.)


Condiţii culturale şi resurse umane

Atitudinile pozitive, cunoştinţele şi competenţe trebuie să existe - în special în sectorul public – pentru a iniţia, implementa şi susţine e-guvernarea.

Aspectele culturale pot provoca rezistenţa generală la schimbare şi schimbul de informaţii. Capacitatea inadecvată a resurselor umane poate conduce la o lipsă de orientare către client şi un angajament general.

Cultură, tradiţii şi limbi.

Inegalitatea între femei şi bărbaţi.

Nivelurile de învăţământ.

Alfabetizarea IT şi numărul de utilizatori pe linie.

Facilităţi educaţionale şi programe IT.

Cultura de informaţii şi schimbul de cunoştinţe.

Predominanţa culturii organizaţionale.

Atitudine şi adaptabilitatea la schimbare, în special în administraţia publică.

Abilităţi manageriale în sectorul public.

Orientarea serviciilor către cetăţeni în administraţia publică.

Condiţii financiare

Costurile iniţiale legate de punerea în aplicare a e-guvernării pot fi considerabile şi guvernele pot avea o capacitate limitată pentru perioada cuprinsă între investiţiile iniţiale şi venituri.

Buna planificare a resurselor şi a accesului la mecanismele inovatoare de finanţare este esenţială pentru durabilitatea e-guvernării.

Procesul de alocare a resurselor.

Structura venitului naţional.

Accesul la mecanisme alternative de finanţare.

Parteneriate cu sectorul privat şi rolul altor jucători.

Accesul la pieţele de capital.

Mecanisme pentru investiţii de risc.

Resurse financiare disponibile.



Tabelul 1. (cont.)


Mediul de comunicare

În lumea de astăzi, comunicarea cu cetăţenii este o datorie, precum şi o necesitate pentru guverne.

E-guvernarea trebuie să fie acceptată şi înţeleasă de către toate părţile interesate pentru a se asigura că beneficiile acesteia ajung la societatea în ansamblu.

Conştientizarea cetăţeanului şi înţelegerea TIC şi a e-guvernării.

Cultura şi canalele comunicării.

Informaţii şi schimbul de cunoştinţe.

Infrastructura tehnologică

Lipsa tehnologiei este un impediment major pentru ţările care vizează să pună în aplicare şi să menţină e-guvernarea. Sistemele moştenite pot reprezenta, de asemenea, obstacole considerabile care trebuie schimbate.

Condiţiile demografice şi geografice din diferite domenii, însoţite de distribuirea activităţilor economice, pot reprezenta, de asemenea, o tendinţă puternică în „fentarea” infrastructurii TIC dacă este lăsată pe seama pieţei.

(Tele) infrastructura de comunicaţii.

Viteza de penetrare a serviciilor de telecomunicaţii.

Urban faţă de rural: tendinţă demografică/geografică.

Software şi hardware (sisteme de moştenire).

Standardele IT.

Sisteme de date şi informaţii

Sisteme de management, înregistrările şi procesele de lucru trebuie să existe pentru a furniza datele necesare pentru a sprijini trecerea la e-guvernare.

Moştenirea prelucrării datelor, gestionarea informaţiilor, precum şi sistemele suport de luare a deciziilor.

Date şi informaţii disponibile şi accesibile.

Proceduri de colectare a datelor şi standardizarea informaţiilor şi datelor.

Calitatea datelor şi securitatea datelor.

Capacitatea de a analiza datele şi de a utiliza informaţiile.

Capacitatea de a conduce fluxul de informaţii, ca parte a procesului de luare a deciziei.



Ţările ar trebui să evalueze e-disponibilitatea, în mod regulat pentru a evalua impactul progreselor tehnologice şi modificările în curs de desfăşurare în sistemul de guvernare. În diferite stadii ale maturizării e-guvernării, importanţa relativă a zonelor de mediu şi factorii cheie pot fi diferiţi.

Stadiile maturizării e-guvernării la care s-a făcut referire mai sus sunt

1. Disponibilitatea datelor complet digitale. Acest lucru este atunci când toate datele operaţiunilor de prelucrare din cadrul diverselor instituţii guvernamentale sunt acţionate într-un format digital şi datele se pot deplasa pe diverse platforme de operare.

2. E-publicarea. Acest lucru este atunci când toate instituţiile guvernamentale care postează on-line informaţii relevante, într-un mod uşor şi accesibil pentru alte agenţii guvernamentale, întreprinderi şi cetăţeni.

3. E-interacţiunea. Acest lucru este atunci când toate interacţiunile relevante au loc online între agenţiile guvernamentale, precum şi între guvern şi mediul de afaceri şi guvern şi cetăţeni.

4. Domeniul evaluării disponibilităţii e-guvernării

Evaluarea disponibilităţii e-guvernării urmăreşte să sublinieze importanţa de a asigura că dezvoltarea e-guvernării este strâns aliniată cu obiectivele bunei guvernări şi nevoile cetăţenilor. De asemenea, subliniază faptul că, în plus faţă de construirea unui mediu activ de bază, guvernele trebuie să se gândească la dezvoltarea e-guvernării pe termen lung şi să ia măsuri pentru a asigura viabilitatea acesteia.

Cu toate acestea, există limite la evaluările disponibilităţii e-guvernării. Acestea au, în general, un termen de valabilitate limitat în schimbările rapide din mediul TIC şi, prin urmare, se recomandă ca acestea sunt întreprinse când ţările sunt pregătite să urmeze o evaluare cu o acţiune pe termen apropiat sau imediat. Evaluarea disponibilităţii e-guvernării nu încearcă să reproducă eforturile pentru a dezvolta un mediu TIC mai larg, dar este destinată să le completeze. Aceste eforturi iau în considerare factorii generali, cum ar fi liberalizarea telecomunicaţiei şi sunt privite ca fiind la fel de importante pentru e-guvernare ca toate celelalte e-aplicaţii.

Evaluarea disponibilităţii e-guvernării se concentrează pe trei preocupări de bază:

1. Motivaţia şi obiectivele în reforma sectorului public şi în realizarea de e-guvernării, din punctul de vedere atât al guvernului cât şi al opiniei publice;

2. Mediul favorabil atât pentru guvernul, cât şi pentru public de a utiliza e-guvernarea;

3. Durabilitatea sau factori care ar trebui să fie prezenţi pentru a se asigura că iniţiativele de e-guvernare, care nu sunt destinate a fi exerciţii de scurtă durată, poate continua, dezvolta în continuare, şi, eventual, conduce la o guvernare în reţea.

Evaluarea disponibilităţii e-guvernării va oferi o abordare funcţională asupra măsurării abilităţii unei ţări sau unei agenţii de a dezvolta şi pune în aplicare e-guvernarea, inclusiv

Infrastructura fizică în curs de a fi pusă în aplicare.

Capacităţile umane, care trebuie să fie extinse şi îndeplinite.

Cerinţele instituţionale şi serviciile care în timp trebuie să fie furnizate.



Aspectele juridice şi de reglementare care sunt esenţiale pentru cele mai largi utilizări a e-guvernării.

Schimbările organizatorice şi culturale care trebuie să fie introduse.

Prin urmare, criteriile utilizate pentru evaluarea stării disponibilităţii e-guvernării includ următoarele componente de bază:

Motive convingătoare pentru guvern să dezvolte şi să pună în aplicare e-guvernarea.

Motive convingătoare pentru public de a utiliza e-guvernarea.

Capacitatea guvernului de a iniţia şi susţine e-guvernarea.

Capacitatea publicului de a începe şi continua să utilizeze e-guvernarea.

Chestionare pentru anchetele administraţiei centrală, agenţiilor guvernamentale, precum şi ale publicului larg pot fi obţinute de pe site-ul UNPAN: . Fiecare ţară, regiune sau sector poate adapta ancheta la situaţia proprie şi obţine informaţiile de care sunt interesate.

5. Metodologia de evaluare a disponibilităţii e-guvernării

Metodologia de evaluare a disponibilităţii e-guvernării este structurată în jurul a trei studii:

1. Studiul Guvernului Central. Informaţii cu caracter general de la un minister central / departament / punct de e-guvernare.

2. Studiul Agenţiei/Departamentului. Informaţii specifice de la ministere identificate ca fiind actuale sau cele mai probabile să ajungă online, sau cele care ar beneficia cel mai mult de ajungerea online.

3. Studiul Societăţii civile / Sectorului Privat. Informaţii de la cetăţeni, mediul academic, IMM-uri şi alte societăţi civile sau organizaţiile profesionale referitoare la cetăţeni, societatea civilă şi la sensibilizarea IMM-urilor, utilizarea, nevoile şi aşteptările cu privire la punerea în aplicare a e-guvernării.

Cu toate acestea, gradul de evaluare este lăsat la latitudinea guvernului. Prin urmare, abordarea de mai sus pentru e-disponibilitate este structurată şi prezentată ca un meniu din care guvernele pot selecta tipuri de evaluare pe care doresc să o urmeze.

Metodologia este ghidată de două considerente:

1. Confirmarea că motivele întemeiate pentru guvern şi public să dezvolte şi să utilizeze e-guvernarea sunt, în principal, oportunităţi pe care le oferă pentru a conduce reforma sectorului public şi a urmări obiectivele de bună guvernanţă.

2. Recunoaşterea faptului că capacitatea guvernelor şi a publicului de a iniţia, susţine şi să beneficia de dezvoltarea e-guvernării este variabilă. Se recomandă ca informaţiile de bază şi datele de pe hard să fie colectate în paralel cu efectuarea anchetei, astfel încât atenţia să fie concentrată pe ambele consideraţii şi pe modul în care acestea au fost aplicate.




Evaluarea disponibilităţii e guvernării se adresează de nivel naţional şi este destinată utilizării de către o unitate centrală a guvernului sau punctul de contact responsabile pentru dezvoltarea e-guvernării. Evaluarea poate fi folosită de un punct de contact de la biroul prim-ministrului sau a unui ministru de resort (de exemplu, unul care se ocupă cu administraţia publică sau în domeniul TIC). Punctul de contact poate administra apoi evaluarea şi culege informaţiile necesare de la departamentele relevante, ministere, şi organizaţiile societăţii civile. Alternativ, un "evaluator" extern poate trimite rapoarte de studiu direct la agenţiile guvernamentale şi organizaţiile societăţii civile.

Cu scopul de a proba problemele calitative şi alte aspecte specifice ale e-guvernării, precum şi evaluarea mai amănunţită a dinamicii necorporale culturale şi politice, se recomandă ca în plus faţă de anchete, să fie efectuate şi interviuri cu factorii de decizie politică, funcţionarii publici responsabili pentru dezvoltarea e-guvernării şi beneficiarii societăţii civile.

6. Analiza rezultatului

Cele trei niveluri ale studiului disponibilităţii e-guvernării (adică central, departamental şi societatea civilă) au ca scop identificarea acelor factorii motivaţionali şi "puncte de presiune" care conduc reforma în sectorul public şi obiectivele de bună guvernare, din perspectiva internă a operaţiunile guvernamentale, precum şi din cea a interacţiunii guvernului cu cetăţeanul şi întreprinderile. De asemenea, au scopul de a identifica principalele guvernare şi aşteptările cu privire la reforma sectorului public ale cetăţenilor şi ale întreprinderilor şi variabilele care vor avea impact asupra disponibilităţii guvernului pentru a iniţia şi susţine e-guvernări mai răspândite sau avansate. În plus, cele trei niveluri de evaluare au ca scop evaluarea gradului în care cetăţenii să poată beneficia şi utiliza e-guvernarea.

Evaluare completă implică sondaje la toate cele trei nivelurile. O serie de metodologii pot fi utilizate pentru analizarea rezultatelor anchetelor. Acestea includ controale şi soldurile între date şi o comparaţie între ţării atunci când anchetele sunt efectuate la nivel regional sau la o scară sub-regională. Comparaţia între agenţii şi analiza coerenţei pot, de asemenea, produce un instantaneu de disponibilitate în orice punct dat în timp. În cazul în care o serie de date sunt disponibil,sau anchetele sunt efectuate periodic, analiza poate prezenta dovezi ale tendinţelor şi efectele măsurilor politice.

Se recomandă ca rezultatele anchetelor să fie prezentate într-un raport de analiză, împreună cu orice activitate de cercetare de fond şi interviuri. Raportul de analiză ar trebui să conţină, de asemenea, o imagine de ansamblu a punctelor forte, punctelor slabe, oportunităţilor şi ameninţărilor, precum şi recomandări privind acţiunile politice şi posibilii paşi următori.

Metadate

1. Introducere

Guvernul este unul dintre cei mai mari deţinători de resurse de informaţii. În consecinţă, are responsabilitatea de a se asigura că aceste resurse sunt valori în creştere pentru cetăţeni, afaceri, oficiali ai guvernului şi utilizatori din întreaga lume . Are de asemenea responsabilitatea de a se asigura că informaţia poate fi uşor găsită, accesată şi distribuită între public şi sectoarele publice în timp ce întrunesc obligaţiile ce ţin de secret şi securitate. Prin urmare, deţinerea unui standard de metadate bine structurare şi aplicate consistent devine din ce în ce mai important pentru guvern, un astfel de standard poate ajuta oamenii să navigheze prin masele de pagini web ce conţin informaţii şi să localizeze cu încredere ceea ce caută.

2. Ce sunt metadatele?

Cea mai comună definiţie a metadatelor este aceea că acestea reprezintă „date despre date”. Termenul este în mod comun folosit pentru a se referi la resursele de informaţie descriptivă (world wide web – reţea în întreaga lume) şi este un sumar a formelor şi conţinutului unei resurse. În sensul cel mai larg, metadatele pot fi folosite pentru a descrie structuri de informaţie cum ar fi standardele tehnice şi politicile de inter-conectivitate care reprezintă provincia cadrelor de lucru ale interoperabilităţii de e-guvernare.

Interesul în întreaga lume în ceea ce priveşte standardele metadatelor şi practicile acestora se datorează creşterii în publicarea electronică, proliferării website-urilor individuale şi a le organizaţiilor, şi vastelor cantităţi de date ne-diferenţiale disponibile online. Metadatele fac căutarea şi retragerea informaţiilor online mai puţin frustrantă. Metadatele se intenţionează să susţină descoperirea susţinerii şi să înregistreze administrarea care este o preocupare particulară la guverne când livrează programe şi servicii prin mijloace electronice.

Căutarea prin metadate mai degrabă decât prin detaliile resurselor de informaţii este mai eficientă datorită faptului că metadatele furnizează celor care caută informaţia inserată în resursă. Oricum, metadatele sunt separabile de resursa informaţiei însăşi. Aceasta este o trăsătură importantă a metadatelor. Metadatele pot fi făcute disponibile când resursele actuale nu pot.

3. Valoarea metadatelor

Metadatele descriu resursele în pachete simple şi mici de informaţie ce sunt uşor de găsit şi sunt disponibile unui număr mare de oameni. Metadatele îmbunătăţesc în mod considerabil gradul de granulaţie ce aparţine căutării în cadrul volumului de date disponibile. Acest lucru permite căutarea pe web prin motoare de căutare pentru a lucra mai eficient şi efectiv în asistarea oamenilor să găsească resursele pe care le cer. Metadatele de asemenea măresc abilitatea oamenilor de a localiza resursele online şi pot creşte semnificativ întoarcerea la investiţia iniţială de publicare web.

Metadatele sunt disponibile ca şi instrument pentru administrarea înregistrărilor resursă. Schimbarea la înregistrări electronice furnizează oportunitatea unei modernizări în ceea ce priveşte sistemele de administrare a înregistrărilor în timp ce acestea sunt mai flexibile, mai eficiente, şi mai conectate. Metadatele pot di folosite pentru a identifica, autentifica, descrie şi administra înregistrările oficiale.

Metadate

Metadatele reprezintă un mecanism unic ce furnizează un serviciu de calitate mai ridicată şi administrarea acestor înregistrări.

Mai mult decât atât, metadatele sunt de nepreţuit pentru a face articolele non-text disponibili din punct de vedere electronic. Spre exemplu, motoarele de căutare nu pot scana poze sau colecţii de muzică în loc de cuvinte cheie. Metadatele pot conduce utilizatorii la imaginile corecte sau la serviciile de furnizare în situaţii unde numele fişierelor şi categoriile mai mari rareori o fac.

4. Standardul metadatelor

Metadatele fac mai uşoară administrarea şi găsirea informaţiilor, fie sub forma paginilor web, a documentelor electronice, a fişierelor de hârtie, bazelor de date sau orice altceva similar. Pentru ca metadatele să fie eficient, acestea trebuie structurate şi consistente de-a lungul tuturor organizaţiilor. Lucrul considerabil a fost deja întreprins pentru a standardiza toate metadatele aplicate la sistemele de informaţie ale guvernului.

Nucleul Dublin este adoptat ca şi metadate standard e-guvernare. Este un set simplu de elemente pentru descrierea unei game largi de resurse în reţea. Nucleul Dublin cuprinde 15 elemente de bază, care sunt: titlu, autor sau creator, subiect şi cuvinte cheie, descriere, editor, alte persoane care au contribuit, date, tip de resurse, format, identificare resurse, sursă, limbă, relaţie, acoperire şi administrarea drepturilor. S-a stabilit prin consensul unui grup internaţional, disciplinar de la următoarele discipline: librărie, arhive, informatică, codificarea textului, comunitatea muzeului, şi alte câmpuri legate de burse.

Ţelurile caracteristice ale Nucleului Dublin sunt

Simplitatea creări şi întreţinerii.

Semantica înţeleasă în mod comun.

Domenii internaţionale.

Extensibilitate.

Nucleul Dublin este un standard foarte dezvoltat, flexibil, si recunoscut din punct de vedere internaţional. A fost dezvoltat pentru a întruni cerinţele de descoperire a resurselor. Oricum nu furnizează funcţiile, cum ar fi administrarea. Mai multe elemente ar putea fi necesare spre adăugare pentru a face relevant standardul pentru e-guvernare şi pentru a asigura întrunirea cerinţelor de metadate sau cerinţelor mai specifice.

Într-adevăr, alte planuri pentru a dezvolta elemente adiţionale ce vor întări standardul de metadate e-guvernare sunt luate în consideraţie. Aceste elemente adiţionale vor permite metadatelor să

Întrunească toate nevoile legate de administrarea informaţiei guvernului şi nevoile de retragere.

Dezvolte profilul de aplicaţie al standardului de metadate e-guvernare pentru a include perfecţionarea elementelor şi schemele de codificare.

Dezvolta un tezaur pan-guvernare.

Când este complet dezvoltat, structura standardului de metadate e-guvernare va consta în elementele de bază, un profil de aplicaţie, perfecţionarea şi schemele de codificare. Pentru metadate, elementele formează blocurile clădiri, ce sunt completare de către profilul de aplicaţie ce constă în elemente de perfecţionare. Perfecţionarea elementelor vor prăbuşi elementele blocurilor în diviziuni mai mici, iar schemele de codificare vor specifica formatul în care valoarea fiecărui element va fi înregistrată.


Metadate

Lipsa vocabularului comun este una dintre cele mai mari bariere pentru retragerea eficientă a informaţiei de-a lungul unui număr de organizaţii. Un tezaur poate acţiona ca un ghid de terminologie, o limbă comună între organizaţie şi comunitate, un ajutor pentru a reduce numărul de „lovituri false” şi pentru a asigura toate articolele corecte ce pot fi găsite. Dezvoltarea şi întreţinerea tezaurului pan-guvernare, prin urmare, va facilita comunicarea între guvern, cetăţeni şi afaceri.

Sunt două tipuri de tezaure, mai exact, subiect şi funcţie. Tezaurul subiect captează conţinutul intelectual al resursei, care este, ceea ce tratează resursa. Tezaurul funcţie captează rolul de resurse, care este, activitatea în afaceri la care face legătura resursa. Aceste tipuri de tezaure vor fi utile atât pentru clasificarea de păstrare a înregistrărilor cât şi descrierea online a resurselor.

5. Probleme tehnice ale metadatelor

Există un umăr de opţiuni tehnologice pentru crearea, depozitarea şi accesarea metadatelor. Acestea vor evolua de-a lungul timpului ca şi produse noi şi serviciile devin disponibile şi în timp ce sunt adăugate noi trăsături. Oricum, această zonă se schimbă rapid prin articulaţia nevoilor metadatelor la locul de comercializare.

Un instrument construit cu un anumit scop poate fi folosit pentru a crea metadate, astfel încât cei care se ocupă de catalogare nu trebuie să se preocupe de sintaxa metadatelor. Aceste instrumente pot fi o parte din sistemul de creare a resurselor, spre exemplu, un procesor de cuvinte, parte a sistemului de administrare a resurselor, cum ar fi sistemul de administrare a conţinutului web, sau ar putea fi instrumente de sine stătătoare.

Metadatele pot fi depozitate în două mari căi, fie în baza de date separat de la resurse, sau încastrate în cadrul resurselor ce sunt descrise. Oricum, alegerile vor determina prin nevoile specifice de afaceri şi tipurile de resurse.

O înregistrare de metadate setată la nivelul de colecţie este legată de paginile de intrare de nivel înalt de pe website. Descrie toate resursele din colecţie, nu numai cele de pagină de intrare de nivel ridicat. Este important să furnizaţi o descriere completă a unui set de resurse într-o colecţie pentru a ajuta căutători să găsească articole în cadrul acesteia ce ar putea fi relevante pentru linia de referinţă. Acest lucru este în mod deosebit necesar la descrierea colecţiilor de resurse electronice ce nu sunt descrise individual prin propriile metadate. Descrierea unui serviciu în resurse cer o abordare diferită ca deoarece un serviciu este o resursă mai activă şi mai dinamică decât documentele ce includ informaţia.

Sintaxa este mecanismul pentru „livrarea” înregistrărilor metadatelor. Prin urmare, trebuie acordate consideraţii susţinerii unei sintaxe comune pentru comunicare şi livrare de metadate independente despre felul în care acestea sunt depozitate şi accesate. În mod curent, HTML este cel mai des folosită formă de sintaxă standardizată peste tot în lume în reţeaua largă. Atributele elementelor <META> permit înregistrarea aspectelor înregistrărilor de metadate. XML este o altă sintaxă pentru exprimarea înregistrărilor metadatelor ce sunt mai sofisticate ca limbă decât HTML. Acesta poate fi folosit pentru a exprima structuri de metadate destul de complexe.

Metadatele ar trebui să fie accesibile într-un mod standard astfel încât motoarele de căutare să găsească uşor descrierile resurselor şi să furnizeze informaţia cerută către persoana care caută. Cele trei mecanisme principale pentru accesare metadatelor sunt:

1. Metadate încastrate. Înregistrările metadatelor sunt incluse în cadrul fişierelor HTML folosind <META> . Astfel metadatele devin o parte integrantă a resursei ce este descrisă şi este scrisă pentru a fi conformă cu sintaxa HTML care este folosită. Oricum, un dezavantaj al acestui mecanism este că toate resursele trebuie să aibă descrieri HTML dacă trebuie să fie descris folosind metadatele. În adăugare, dacă părţi din metadate se schimbă, o parte din datele încastrate în fiecare fişierul HTML trebuie să fie actualizat sau schimbat.


Metadate

2. Depozite de metadate. Bazele de date sunt folosite pentru a depozita şi pentru a administra descrieri ale metadatelor. Datele de bază ale metadatelor cu interfeţe standard puse sub semnul întrebării sunt adesea numite depozite de metadate. Mecanismul furnizează mai multă flexibilitate, deoarece metadatele pot fi făcute disponibile în diferite aranjamente sau sintaxe ce pot fi uşor modificate de-a lungul timpului. Schimbările globale şi amendamentele pot fi făcute după crearea iniţială. Oricum, setarea depozitelor metadatelor este mai dificilă decât metadatele simplu încastrată în pagina HTML, şi sunt implicaţii pentru retragerea metadatelor prin motoare de căutare.

3. Sisteme de administrare a resurselor. Aceste sisteme furnizează semnificative cantităţi de metadate ce descriu resurse şi servicii. Metadatele administrate de către sistemele de administrare a resursei este adesea sofisticat şi ar putea susţine activităţi ale înregistrărilor, administrarea resurselor, şi arhivarea resurselor dar şi descoperirea resurselor. Astfel de metadate pot fi adesea traduse în standardele cerute de către sistemul de descoperire a resursei, Acest mecanism nu cere investiţie semnificativă nouă şi ajută la consolidarea administrării metadatelor.

Trebuie avut grijă, oricum, la menţinerea restricţiilor de acces atunci când înregistrările sunt exportare sau când se furnizează acces public direct la sistemul de administrare a resurselor.

6. Principii de dezvoltare a standardelor metadatelor

e-guvernare

Dezvoltarea şi implementarea standardelor metadatelor e-guvernare sunt sarcini substanţiale şi în desfăşurare, care cer susţinere centrală şi mecanisme pentru dezvoltare. Andosarea şi includerea simplului Nucleu Dublin a devenit piatra de temelie a standardelor metadatelor e-guvernare. Principiile adoptate în dezvoltarea şi întreţinerea viitoare a unui standard de metadate e-guvernare ar trebui să se asigure că sunt

Independente. Standardul ar trebui să fie destul de flexibil pentru a întruni retragerea informaţiei şi nevoile de administrare a înregistrărilor oricărei informaţii ţinute în orice format. Nu va fi bazat pe orice software, aplicaţie sau proiect.

Simple. Trebuie să fie aplicabile prin cele cu o experienţă largă în mod variabil al pregătirilor descrierilor resursei.

Supuse. Nu ar trebui să fie în conflict cu alte standarde guvernamentale locale şi politici, sau standarde internaţionale.

Stabile. Trebuie să fie suficient de flexibil pentru a întâlni nevoile viitoare şi curente, deoarece orice schimbare va cere un efort considerabil, timp şi resurse pentru implementare.

Extensibile. Trebuie să fie uşor de adăugat perfecţionări adiţionale acolo unde se poate arăta că sunt esenţiale iar setul existent nu face suficiente aprovizionări pentru cerinţă. În consecinţă, se cere un bilanţ între nevoia pentru extensibilitate şi nevoia pentru stabilitate.

Economice. Nu ar trebui să consume timp şi efort.

Incluse. Ar trebui să ţină cont de multele scheme de metadate existente cu scopul de a minimiza nevoia de prelucrare a produselor existente. Prin urmare, o balanţă va fi cerută cu nevoia de maximă inter – operabilitate, care cere consistenţă de-a lungul tuturor descrierilor de resurse ale informaţiilor.


Metadate


Deasupra tuturor, standardul va întruni retragerea informaţiei şi nevoile de administrare ale cetăţenilor şi guvernelor.

7. Actualizarea metadatelor şi întreţinerea acestora

Standardul de metadate ale e-guvernare ar trebui aplicate tuturor sistemelor la nivelul guvernului şi interacţiunilor între agenţiile guvernamentale (inclusiv guverne străine ) afaceri din întreaga lume, şi sectoare din publicul larg. Împărţirea informaţiei între organizaţii va deveni în mod crescător dificilă dacă nu este în concordanţă cu standardul metadatelor e-guvernare. Comandarea folosirii unui standard poate avea loc în patru stadii. Guvernele ar putea cere

1. Imediata folosire a standardului de metadate e-guvernare în toate sistemele specificate.

2. Folosirea de standarde sporite ale metadatelor e-guvernare, inclusiv elemente adiţionale şi un profil de aplicaţie de la datele completării lor.

3. Folosirea imediată a listei de categorii din reţeaua de cunoaştere, şi apoi folosirea altor sisteme de la data completării lor.

4. Utilizarea unui tezaur pan-guvernare de la data completării sale.

Standardul metadatelor e-guvernare trebuie păstrate actualizate şi o dezvoltare ulterioară ar trebui să ia în consideraţie rezultatele de consultare cu domeniu larg şi testare în domeniul respectiv. Recomandările pentru schimbări la standard ar trebui efectuate ca răspuns la alimentarea din comunitate şi efectele studiilor de utilizare a metadatelor. Oricum, aceste schimbări trebuie să fie în concordanţă cu tehnologia, Nucleul Dublin, şi orice alte standarde internaţionale folosite. Acest lucru va asigura postarea standardului de metadate e-guvernare în fruntea dezvoltării.

Securitatea E-guvernării

1. Introducere

Guvernul este angajat în furnizarea programelor şi serviciilor astfel încât să satisfacă nevoile cetăţenilor şi ale afacerilor pentru care sunt utilizate. Este de o importanţă vitală să se asigure încrederea şi convingerea acestora dacă se doreşte dezvoltarea serviciilor e-guvernare. Securitatea este o cerinţă fără de care oricare organizaţie ar putea suferi pierderi semnificative. Securitatea este un element esenţial în definirea, implementarea şi furnizarea unui serviciu e-guvernare. Aceasta permite procesului de guvernare să fie efectuat în manieră eficientă şi performantă.1

2. Ce este securitatea?

Securitatea se caracterizează prin păstrarea confidenţialităţii şi integrităţii şi disponibilităţii continue a informaţiilor şi a sistemelor informatice.

Confidenţialitate. Asigură faptul că informaţiile sunt accesibile numai persoanelor autorizate să le cunoască; de exemplu, informaţii precum rapoarte financiare corporative, informaţii personale, informaţii legate de afaceri şi orice alte informaţii care trebuie să rămână confidenţiale în cadrul organizaţiei sau în ceea ce priveşte anumiţi angajaţi din cadrul acesteia.

Integritate. Păstrează precizia şi totalitatea informaţiilor şi metodelor de procesare, de exemplu, informaţii recensământ, indicatori economici sau sisteme de tranzacţii financiare. Este important ca acestea să fie absolut precise şi actualizate.

Disponibilitate. Asigură faptul că utilizatorii autorizaţi au acces la informaţii şi bunuri asociate atunci când este nevoie, de exemplu sisteme esenţiale pentru siguranţă, asistenţă şi previziuni uragane. Este vital ca informaţiile şi resursele organizaţiei să fie disponibile imediat.

Securitatea poate include furnizarea unor servicii suplimentare celor specificate mai sus în cele trei categorii de bază. Acestea sunt

1. Autentificare. Include autentificarea entităţilor, care asigură coroborarea uneia dintre entităţi privind faptul că o altă entitate este ceea ce pretinde a fi şi autentificarea originii, care asigură coroborarea unei entităţi cu privire la faptul că sursa datelor primite este cea pretinsă.

2. Controlul accesului. Oferă protecţie împotriva accesului neautorizat al resurselor. Această protecţie se poate aplica diferitelor tipuri de acces a unei game de resurse, de exemplu utilizarea resurselor de comunicare, citirea, scrierea sau ştergerea resurselor informatice şi executarea resurselor de procesare.

1 ‘Securitate, politici cadru strategie e-guvernare şi ghid’ publicat de biroul e-envoy din Marea Britanie, ‘BS 7799’ de Institutul standardelor britanice şi Introducere în tehnologia publică cheie şi infrastructura federală PKI (SP 800-32)’ de NIST din SUA sunt referinţele principale pentru această sesiune.

Securitatea E-guvernare

3. Non-repudiere. Protejează în cazul unui expeditor (sau destinatar) de date care respinge acele date (sau cunoştinţe) trimise. Există două tipuri de servicii de non-repudiere. Primul este reprezentat de non-repudierea dovezii originii pe care destinatarul datelor o primeşte relativ la dovada originii datelor. Acest lucru va asigura protecţia în cazul încercărilor ulterioare din partea expeditorului de pretinde fals netransmiterea datelor. Cel de al doilea tip este reprezentat de non-repudierea dovezii de livrare, expeditorului datelor fiindu-i furnizată dovada livrării datelor. Acest lucru va asigura protecţia în cazul încercărilor ulterioare din partea destinatarului de a pretinde fals neprimirea datelor.

3. Beneficiile e-guvernării şi pericole posibile

Guvernul împarte aceeaşi reţea publică de infrastructură utilizată de comunitatea largă pentru livrarea programelor şi a serviciilor. În special, Internetul este principalul mijloc prin care publicul poate avea acces la guvern şi serviciile acestuia. Cu un număr în continuă creştere a utilizatorilor distribuiţi în cadrul unei arii răspândite şi cu o reţea guvernamentală în continuă expansiune, este din ce în ce mai important să se ia în considerare măsurile care pot fi aplicate pentru protecţia sistemelor e-guvernare.

Înainte de implementarea tuturor contra-măsurilor de securitate, trebuie efectuată o analiză a riscurilor. Această analiză furnizează o imagine de ansamblu care protejează infrastructura reţelei guvernamentale. Aceasta joacă un rol important în identificarea bunurilor care necesită protecţie, posibile surse de ameninţare şi metodele posibile de combatere.

Bunurile serviciilor bazate pe e-guvernare care necesită protecţie includ

Date personale cu privire la un client al oricăror servicii e-guvernare care trebuie protejate împotriva pierderilor, daunelor sau dezvăluirii negarantate în conformitate cu legislaţia relevantă cu privire la protecţia datelor şi intimitate. Toţi clienţii sunt responsabili pentru protecţia adecvată a detaliilor personale care se află sub controlul personal.

Baza de informaţii corporative a guvernului în general şi a organizaţiilor care oferă servicii e-guvernare şi care trebuie protejate împotriva pierderilor, dezvăluirii negarantate sau introducerii de conţinut eronat.

Disponibilitatea şi integritatea serviciilor oferite.

Legitimaţii de autentificare care trebuie protejate împotriva falsurilor sau utilizării neautorizate.

Obiecte care reprezintă monetar sau alte valori şi care trebuie protejate împotriva fraudelor.

Sistemele e-guvernare se confruntă cu o varietate de ameninţări, atât interne cât şi externe organizaţiei. Având în vedere că dependenţa de informaţii creşte, ameninţările devin tot mai răspândite, mai ambiţioase şi din ce în ce mai sofisticate.

Sistemele şi serviciile e-guvernare trebuie să fie protejate de atacurile electronice, deteriorarea accidentală şi dezastre naturale. Toate aceste ameninţări pot exploata direct sau indirect caracteristici şi proprietăţi ale sistemelor IT şi ale altor sisteme care sprijină serviciile e-guvernare. Diagrama de mai jos (Figura 1.1) clasifică diferitele ameninţări ale sistemelor e-guvernare.

E-Guvern – Ce trebuie să ştie un lider de guvern Pagina 2 din 7


Figura 1.1 Ameninţări la securitatea e-guvernare

Pentru a lansa un atac asupra unui sistem specific, un atacator maliţios are nevoie de o metodă, un instrument sau tehnică pentru a exploata diferitele vulnerabilităţi conţinute în sistem. Tehnicile utilizate în mod specific de atacatori includ

Spargere. Aceasta include toate încercările de acces neautorizat al sistemelor IT, fie de către surse interne sau externe, metodele includ exploatarea punctelor slabe din configuraţie sau implementarea, utilizarea neautorizată a legitimaţiilor şi accesări interne a procedurilor operaţionale.

Software maliţios (Malware). Acesta include viruşi, viermi şi cai troieni. Sofisticarea şi potenţialul dăunător deţinute de aceste programe sunt semnificative. Majoritatea programelor de acest tip sunt astăzi transferate prin intermediul mesajelor e-mail ca elemente ataşate, dar nici riscul implicat de utilizarea necontrolată a mediilor de stocare sau accesul conţinutului activ prin intermediul unui browser nu pot fi ignorate.

Respingerea atacului serviciului. Aceasta este proiectată pentru a face temporar inutilizabil un sistem ţintă prin supraîncărcarea punctelor de acces extern al sistemului prin intermediul unui număr excesiv de solicitări serviciu.

Alte metode de atac pot include persoane interne bine amplasate pentru a împiedica instalaţiile de securitate proiectate să prevină atacurile exterioare; falsul, care poate fi utilizat pentru a crea sau pentru a obţine legitimaţii de acces false şi ulterior pentru a obţine accesul neautorizat la serviciile e-guvernare; şi controlul neautorizat al legitimaţiilor de acces legitim sau al altor informaţii sau echipamente obţinute prin furt şi care pot fi ulterior prezentate pentru a obţine legitimaţii de acces al serviciilor e-guvernare.

E-guvernarea ar trebui, de asemenea, protejată împotriva daunelor accidentale. Asemenea incidente sunt dificil de prevăzut, ceea ce face imposibilă obţinerea unei evaluări precise cu privire la impactul acestor ameninţări. De exemplu, clienţii ne-experimentaţi sau alţi utilizatori pot deteriora fără intenţie furnizarea e-guvernării. Operatorii şi administratorii sistemelor e-guvernare pot, de asemenea, prin incompetenţă şi instruire necorespunzătoare să determine daune bunurilor administrate sau să întrerupă disponibilitatea acestora.



4. Obiective controlului securită�ii

Pentru a combate ameninţările şi pentru a proteja bunurile în mediul propriu, ar trebui implementate cerinţe specifice de control şi securitate în conformitate cu nevoile fiecărei organizaţii în parte. Obiectivele de control a securităţii trebuie să fie la cel mai înalt nivel şi trebuie să urmărească minimizarea constrângerilor cu privire la implementarea e-guvernării. De asemenea, poate fi necesar să se ia în considerare următoarele obiective atunci când se stabilesc contra-măsurile de securitate e-guvernare:

Menţinerea securităţii în cazul accesului unor părţi terţe pentru a proteja securitatea unităţilor de procesare a informaţiilor din cadrul organizaţiei şi a bunurilor informatice accesate de părţi terţe. De aceea, implementarea serviciului e-guvernare şi bunurile asociate sunt protejate împotriva interferenţelor externe şi împotriva penetrării.

Administrarea utilizatorilor pentru prevenirea accesului neautorizat la sistemele informatice, pentru a asigura faptul că serviciile e-guvernare sunt accesibile numai persoanelor şi sistemelor autorizate.

Instituirea controlului criptografic pentru a proteja confidenţialitatea, autenticitatea sau integritatea informaţiilor. De aceea, informaţiile personale şi cele de altă natură supuse serviciilor nu sunt dezvăluite sau vizibile decât persoanelor autorizate şi care trebuie să le primească; tranzacţiile pot fi urmărite către punctul de plecare; şi informaţiile primite prin sau transmise prin intermediul serviciile nu sunt modificate sau înlocuite.

Organizarea administraţiei continue a activităţii pentru a contracara întreruperile activităţilor şi pentru a proteja procesele esenţiale împotriva defecţiunilor şi problemelor majore. Accesul continuu la bunurile şi datele e-guvernare precum şi când sunt solicitate trebuie asigurat.

Revizuirea politicii de securitate şi a procedurilor de respectare tehnologică pentru a asigura respectarea de către sisteme a politicilor de securitate şi a standardelor organizaţionale. Serviciul e-guvernare trebuie, în consecinţă, să includă înregistrarea precisă a tranzacţiilor semnificative.

5. Protecţie securitate virtuală

În conformitate cu Strategia Naţională de securitate a spaţiului virtual (din Statele Unite ale Americii 2), ‘spaţiul virtual este alcătuit din sute de mii de computere interconectate, servere, rutere, comutatoare şi cabluri cu fibră optică’ şi care permit infrastructurii esenţiale a unei naţiuni, precum şi comunităţii globale, să funcţioneze. De aceea, funcţionarea sănătoasă a spaţiului virtual este esenţială pentru economia şi securitatea naţională ale unei ţări şi o preocupare comună la nivel global. În Statele Unite ale Americii, de exemplu, sunt identificate opt sectoare importante ale infrastructurii: domeniul bancar şi financiar; asigurări; industria chimică; petrol şi gaze; electricitate; aplicarea legislaţiei; studii superioare; transport (feroviar); tehnologie informatică şi telecomunicaţii şi apă.

În general, din perspectivă naţională, principala preocupare priveşte faptul că sistemul de securitate reprezintă o ameninţare la adresa unui atac asupra spaţiului virtual care poate determina întreruperea dăunătoare a infrastructurii esenţiale, a economiei sau a securităţii naţionale. În termeni guvernamentali, principala preocupare este reprezentată de siguranţa infrastructurii e-guvernării şi cea a bunurilor informatice necesare pentru sprijinirea misiunilor şi a serviciilor esenţiale. Pentru a proteja securitatea virtuală precum şi securitatea la nivel naţional, fiecare guvern ar trebui să dezvolte o politică de securitate naţională care să stabilească strategiile fundamentale şi

2 www.whitehouse.gov/pcipb/


http://www.whitehouse.gov/pcipb/


principiile cadru şi care să sublinieze rolul şi misiunile fiecărei agenţii guvernamentale.

5.1 O strategie articulată

În general, obiectivele unei asemenea politici şi a strategiilor însoţitoare sunt

De a preveni atacurile virtuale împotriva infrastructurilor esenţiale ale naţiunii.

De a reduce vulnerabilitatea în faţa atacurilor virtuale.

De a minimaliza daunele şi timpul de recuperare în urma atacurilor virtuale care au loc.

Contra-măsurile de protecţie a securităţii virtuale pot include paşi pentru

Articularea strategiilor de securizare a spaţiului virtual prin furnizarea indicaţiilor şi a direcţiilor care subliniază structura organizatorică a sistemului de securitate şi priorităţile de securizare a spaţiului virtual.

Stabilirea autorităţii responsabile în cadrul guvernului central şi clarificarea rolului fiecărei agenţii guvernamentale.

Identificarea paşilor care pot fi urmaţi pentru îmbunătăţirea mediului de securitate a spaţiului virtual.

Sprijinirea agenţiilor care se confruntă cu atacuri asupra spaţiului virtual, inclusiv coordonarea raportării atacului virtual şi un sistem de alarmă legat la autorităţile guvernamentale relevante.

Strategia Naţională de securitate a spaţiului virtual din Statele Unite ale Americii articulează cinci priorităţi naţionale.

1. un sistem naţional de răspuns al securităţii spaţiului virtual.

2. un program naţional de reducere a ameninţărilor şi a vulnerabilităţii spaţiului virtual.

3. un program naţional de instruire şi asimilare a securităţii spaţiului virtual.

4. securizarea spaţiului virtual guvernamental.

5. cooperarea la nivel naţional şi internaţional pentru securitatea spaţiului virtual.

Prima prioritate se concentrează asupra îmbunătăţirii răspunsului guvernului la incidentele virtuale şi reducerea posibilelor daune în urma acestor incidente. Priorităţile doi, trei şi patru ţintesc să reducă ameninţările şi vulnerabilităţile spaţiului virtual în faţa atacurilor virtuale. Prioritatea cinci este pentru prevenirea atacurilor virtuale care ar putea afecta bunurile de securitate naţionale şi pentru a îmbunătăţi administraţia internaţională a şi ca răspuns la asemenea atacuri.

5.2 O autoritate responsabilă

Pentru administrarea securităţii şi coordonare ar trebui înfiinţată o autoritate guvernamentală centrală responsabilă. Aceasta ar trebui să aibă un mandat, responsabilităţi şi funcţii clare. Personalul va include un funcţionar şef de informaţii al autorităţii, administratori securitate şi ai sistemului pentru sediul central şi pentru birouri. Un sistem de contact, cu diferite niveluri de informaţii de contact, ar trebui stabilit între autoritatea



guvernamentală responsabilă şi alte agenţii guvernamentale.

În Statele Unite ale Americii, de exemplu, Departamentul de securitate naţională (DSN), un cabinet ministerial înfiinţat după data de 11 septembrie 2001, este un centru de securitate virtuală. Acesta uneşte douăzeci şi două entităţi federale şi îşi asumă responsabilităţi importante în ceea ce priveşte securitatea spaţiului virtual, inclusiv

Dezvoltarea unui plan naţional cuprinzător pentru securizarea resurselor cheie şi a infrastructurii esenţiale din Statele Unite ale Americii.

Asigurarea managementului de criză ca răspuns la atacurile asupra sistemelor informatice esenţiale.

Furnizarea asistenţei tehnice în sectorul privat şi pentru alte entităţi guvernamentale cu privire la planurile de recuperare urgentă în cazul defecţiunilor sistemelor informatice esenţiale.

Coordonarea cu alte agenţii guvernamentale federale pentru furnizarea informaţiilor de avertizare specifice şi notificarea măsurilor şi contra-măsurilor de protecţie corespunzătoare naţionale, locale sau pentru organizaţii non-guvernamentale, inclusiv sectorul privat, academii şi public.

Efectuarea şi fondarea cercetării şi dezvoltării împreună cu alte agenţii care să determine înţelegerea noilor ştiinţe şi tehnologii pentru sprijinirea securităţii naţionale.

În legătură cu aceste responsabilităţi, DSN operează şi ca punct central pentru a ajunge la entităţi naţionale, locale şi la organizaţii non-guvernamentale, inclusiv sectorul privat, academii şi public.

5.3 Un sistem de raportare

Pentru comunicarea detaliilor legate de pregătirea în caz de urgenţă este necesar un sistem de raportare. Acesta ar trebui să detalieze procesele pe care agenţiile ar trebui să le urmeze pentru îmbunătăţirea coordonării şi interacţiunii cu autoritatea centrală guvernamentală relevantă. Agenţiile independente trebuie să fie capabile să îmbunătăţească nu numai securitatea proprie, ci securitatea altor agenţii guvernamentale. În consecinţă, atunci când o agenţie se confruntă cu incidente de securitate, aceasta ar trebui să răspundă într-o manieră care nu numai că protejează bunurile informatice proprii, ci informează şi sprijină alte agenţii care ar putea fi afectate.

Următoarele caracteristici pot fi solicitate pentru un sistem eficient de raportare şi avertizare.

Articularea unei proceduri de raportare clar definită. Incidentele de securitate generate din exterior trebuie raportate prompt autorităţii guvernamentale centrale responsabile, astfel încât să se asigure o mai bună distribuire a informaţiilor cu privire la atacurile virtuale între toate agenţiile guvernamentale. În această privinţă, ar trebui definită o listă cu tipurile de informaţii care ar trebui distribuite între agenţii şi autoritatea guvernamentală centrală responsabilă, precum şi condiţiile în care ar trebui să aibă loc această distribuire.

Capacitatea de a asigura faptul că alarmele şi avertizările dinspre autoritatea guvernamentală centrală responsabilă sunt transmise prin intermediul sistemului de contact şi primite de funcţionarul corespunzător la fiecare agenţie, astfel încât acesta să poată activa măsurile de protecţie în timp util şi eficient.

Capacitatea de a confirma, când este necesar, primirea mesajelor din partea autorităţii guvernamentale centrale responsabile împreună cu abilitatea de a explica acţiunile corective care sunt luate de fiecare agenţie în parte.




5.4 Un sistem de alarmă

În Statele Unite ale Americii, sistemul naţional de alarmă virtuală (www.us-cert.gov) a fost înfiinţat de DSN pentru a oferi consultanţă şi asistenţă, precum şi pentru a furniza avertizări despre ameninţări şi vulnerabilităţi virtuale. Sistemul are în prezent patru categorii de alarme de securitate.

Alarme tehnice securitate virtuală, care furnizează în timp util informaţii cu privire la chestiunile curente de securitate, vulnerabilităţi şi acţiuni.

Alarme securitate virtuală care subliniază paşii şi acţiunile care pot fi urmate de utilizatorii casnici şi corporativi non-tehnici pentru a se proteja împotriva atacului.

Buletine securitate virtuală, care furnizează rezumate de două ori pe săptămână cu privire la chestiunile de securitate şi noi vulnerabilităţi. Acestea furnizează şi aspecte legate de programare, funcţionare şi alte acţiuni care pot ajuta la reducerea riscurilor.

Indicii de securitate virtuală care descriu şi oferă consultanţă cu privire la chestiunile comune de securitate pentru chestiuni computerizate non-tehnice.

Echipa de urgenţă IT din cadrul DSN este însărcinată cu protejarea infrastructurii naţionale Internet prin coordonarea apărării împotriva şi ca răspuns la atacurile virtuale.

Desigur, protecţia securităţii virtuale este o provocare strategică dificilă pentru orice guvern şi necesită un efort coordonat şi concentrat din partea guvernului la toate nivelurile, sectorul privat şi cel public. De aceea, toţi acţionarii ar trebui să participe la securizarea spaţiului virtual. Totuşi, guvernul este cel care ar trebui să promoveze crearea a şi participarea la parteneriate publice-private care sporesc conştiinţa, instruiesc personal, stimulează forţa pieţei, îmbunătăţesc tehnologia, identifică şi remediază vulnerabilităţi, schimbă informaţii şi planifică operaţiuni de recuperare.

http://www.us-cert.gov/

Managementul riscului şi planificarea continuă a afacerii

1. Introducere

Managementul riscului joacă un rol critic în protejarea capitalului de informaţie al unei organizaţii în această era digitală, pe măsură ce

organizaţiile se bazează tot mai mult pe sisteme de tehnologie a informaţiei automatizate în vederea procesării informaţiilor pe care le deţin şi

pentru a sprijini mai bine fundamentul misiunii lor. Planificarea continuităţii de afaceri se aseamănă îndeaproape cu managementul riscului.

Aceasta este folosită pentru a contracara întreruperile activităţilor de afaceri şi de a proteja procesele de afaceri critice de efectele dezastrelor

şi eşecurilor de proporţii. Managementul riscului şi planificarea continuă a afacerii au devenit componente critice ale operaţiunilor de afaceri

care menţin afacerile în mişcare.1

2. Ce reprezintă managementul riscului?

Managementul riscului reprezintă un proces de identificare şi estimare a riscului, care implică în acelaşi timp luarea de măsuri în vederea

reducerii riscului până la un prag acceptabil. Managementul riscului cuprinde trei procese: de estimare a riscului, diminuare, şi evaluare şi

estimare a acestuia. Managementul riscului le permite administratorilor IT să echilibreze costurile operaţionale şi economice ale măsurilor de

protecţie şi să obţină câştiguri în ceea ce priveşte fiabilitatea misiunii prin protejarea sistemelor IT şi a informaţiilor care sprijină scopurile şi

obiectivele organizaţiei lor.

Principalul obiectiv al managementului riscului este acela de a permite organizaţiei să îşi îndeplinească misiunile printr-o securizare

îmbunătăţită a sistemelor IT folosite pentru stocarea, procesarea, sau transmiterea informaţiilor organizaţionale. Probele obţinute în timpul

procesului de management al riscului pot ajuta managerii în luarea de decizii bine informate pentru managementul riscului; în justificarea

cheltuielilor pentru un buget IT; şi în autorizarea sistemelor IT eficiente. O metodologie bine structurată de management al riscului poate să

ajute procesul de management în identificarea mijloacelor de control pentru asigurarea capacităţii de securitate esenţială în îndeplinirea

misiunii.

În actualul mediu de afaceri, capitalul informaţional al unei organizaţii este expus numeroaselor riscuri. Dacă riscul nu este identificat în

mod clar, atunci protecţia capitalului organizaţional nu poate fi asigurată. Cu toate acestea, este necesară definirea exactă a noţiunii de risc

într-un anumit context. Riscul reprezintă posibilitatea ca o acţiune sau un eveniment să aibă loc, provocând astfel pagube şi atrăgând după

sine daune pentru organizaţie şi capitalul informaţional pe care aceasta îl deţine. Din acest punct de vedere, riscul se referă la acel tip de risc

asociat cu un eveniment potenţial dăunător care se petrece în absenţa mijloacelor de control specifice, care în mod normal ar putea să anuleze

potenţialul său negativ. Riscul reprezintă impactul negativ net al unei ameninţări care poate specula punctele vulnerabile ale capitalului unei

organizaţii, atrăgând după sine pagube de capital sau chiar pierderea acestuia. În mod obişnuit, riscul poate fi exprimat cu ajutorul unei formule

matematice:

Riscul = Pericolele x Vulnerabilităţile x Valoarea capitalului.

1 ‘Ghid de managementul riscului pentru sistemele de tehnologie a informaţiei’ (Publicaţiile speciale NIST 800-

30) de G. Stoneburner, A. Goguen, şi A. Feringa; ‘Manual de management al securităţii informaţiei’ de M. Krause şi

H. Tipton; şi ‘Managementul de continuitate a afacerii: Norme de bună practică’ de D. J. Smith de la Institutul de

Continuitate a Afacerii constituie principalele recomandări bibliografice pentru cursul de faţă.

Managementul riscului şi planificarea continuităţii afacerii

Conform acestei formule, riscul reprezintă o funcţie între probabilitatea ca o anumită ameninţare să exploateze o potenţială vulnerabilitate, şi impactul care rezultă din acest eveniment advers asupra capitalului organizaţiei. Există patru tipuri de risc de afaceri, care se definesc în felul următor

Riscul financiar. Majoritatea sistemelor informaţionale pot avea un oarecare efect asupra performanţei financiare a organizaţiei, iar orice tulburări aduse acestora vor avea ca rezultat un efect financiar negativ, fiind necesar astfel să se ia în consideraţie nivelul, probabilitatea şi impactul potenţial, ale unor astfel de tulburări.

Riscul strategic. Sistemele informaţionale pot avea un efect strategic direct asupra organizaţiei.

Riscul operaţional. Riscul operaţional este mai des întâlnit decât oricare alt factor de risc de afaceri din moment ce majoritatea sistemelor informaţionale sunt proiectate pentru a influenţa maniera şi eficienţa cu care organizaţia îşi susţine activitatea zilnică de afaceri.

Constrângerile legislative. Sistemele informaţionale pot avea efect direct asupra modului în care organizaţia se conformează prevederilor legale.

O ameninţare o reprezintă potenţialul unei surse de pericol de a exploata cu succes o anumită vulnerabilitate. O sursă de pericol poate să exploateze o vulnerabilitate fie în mod intenţionat, fie în mod accidental. Vulnerabilitatea reprezintă un defect sau un punct slab care poate fi declanşat în mod accidental sau exploatat în mod intenţionat, ducând la o breşă de securitate sau o încălcare a politicii de siguranţă. O sursă de pericol nu reprezintă un risc decât în cazul în care intervine un punct slab. În determinarea probabilităţii unei ameninţări, este necesar să fie luate în considerare sursele de pericol, vulnerabilităţile potenţiale, şi mijloacele de control la îndemână.

Reprezentând grafic traseul vulnerabilităţii către ameninţări, şi prin identificarea potenţialului impact al ameninţărilor asupra bunurilor, se conturează în mod clar interdependenţa dintre diferiţii factori; această interdependenţă constituie unul dintre conceptele fundamentale ale estimării riscului. Se poate observa cum diferite grade de vulnerabilitate permit ca ameninţările să survină cu o frecvenţă mai mare sau mai scăzută şi cu un impact mai slab sau mai pronunţat. Cu cât vulnerabilitatea este mai mare, cu atât va creşte riscul de pierdere ca o consecinţă a unei ameninţări date.

3. Estimarea Riscului

Termenul de management al riscului denotă un proces global continuu şi de o complexitate care creşte în timp. Prima etapă a acestui proces constă în estimarea riscului. Această etapă include identificarea riscurilor, măsurile de reducere a riscurilor şi impactul bugetar pentru implementarea măsurilor legate de acceptarea, evitarea, sau transferul riscului. Cea de-a doua etapă a managementului riscului include procesul de stabilire a priorităţilor pentru alocarea bugetului, implementarea, şi susţinerea măsurilor corespunzătoare de reducere a riscurilor.

În era informaţiei, asigurarea eficientă a informaţiilor devine o sarcină continuă de recuperare pe măsură ce metodele de stocare, procesare, transfer şi accesare a tehnologiei informaţiei continuă să se dezvolte într-un ritm susţinut. Este esenţial astfel ca procesul de analiză şi estimare a riscului să fie bine înţeles de toate părţile implicate şi executate în mod regulat. Riscurile care pot fi asociate cu informaţia şi tehnologia informaţiei trebuie să fie identificate şi coordonate într-o manieră eficientă din punct de vedere al costurilor.

Analiza riscului reprezintă procesul de analizare a unui mediu ţintă şi identificarea relaţiilor dintre însuşirile sale legate de risc. Analiza trebuie să identifice ameninţări şi vulnerabilităţi, inclusiv vulnerabilitatea bunurilor conexe şi asociate. Ea trebuie să identifice potenţialul pentru şi natura unui efect sau rezultat indezirabil, şi să identifice şi evalueze contramăsurile de reducere a riscului.



Analiza riscului rămâne baza fundamentală a unui bun management al siguranţei, deoarece administratorii necesită un mijloc de înţelegere a securităţii şi riscurilor la care sunt expuse organizaţiile lor. Analiza riscului conferă justificarea pentru, şi poate în acelaşi timp să acţioneze ca, un mijloc pentru comunicarea în cadrul organizaţiei.

Termenul de management al riscului se referă la stabilirea unei valori pentru bunuri, frecvenţa ameninţărilor, consecinţelor unui eveniment cu potenţial dăunător, cât şi pentru oricare alte elemente neprevăzute. Rezultatele analizei riscului pot fi utilizate într-o apreciere sau măsurare a riscului. Astfel, termenul de apreciere a riscului este folosit pentru a descrie atât procesul cât şi rezultatul analizării şi aprecierii riscului.

Aprecierea riscului este astfel o analiză sistematică a

Pagubelor de afaceri care pot surveni în urma unei disfuncţii de securitate, luând în consideraţie consecinţele potenţiale ale compromiterii confidenţialităţii, integrităţii, sau disponibilităţii informaţiilor şi a altor bunuri.

Probabilitatea reală de apariţie a unei astfel de disfuncţii pe fondul ameninţărilor şi vulnerabilităţilor predominante, precum şi mijloacele de control implementate în prezent.

Rezultatul acestei aprecieri poate fi folosit pentru ghidarea şi determinarea celei mai potrivite acţiuni de management şi priorităţilor pentru managementul riscurilor de siguranţă a informaţiei, cât şi pentru implementarea mijloacelor de control selectate pentru a asigura protecţie împotriva acestor riscuri.

4. Abordarea cantitativă vs. abordarea calitativă

Aprecierea riscului atrage după sine două abordări diametral opuse; cantitativă şi calitativă. Acestea sunt diferite prin natura metricii pe care o utilizează.

1. Abordarea cantitativă pune în aplicare două elemente fundamentale, şi anume probabilitatea ca un anumit eveniment să aibă loc şi pierderea estimativă asociată cu acel eveniment.

2. Abordarea cantitativă face o încercare de a descrie riscul dintr-un punct de vedere strict matematic, fixând o valoare numerică pentru fiecare risc şi folosindu-se de aceasta ca punct de reper pentru deciziile ulterioare de management al riscului.

Avantajul major al abordării cantitative este acela de a furniza o măsurătoare a magnitudinii impactului, care poate fi utilizată în analiza costurilor/ beneficiilor mijloacelor de control recomandate. Dezavantajul constă în faptul că înţelesul abordării cantitative poate fi neclar în funcţie de pragurile numerice folosite în exprimarea măsurătorii. Rezultatele pot să necesite o interpretare de manieră calitativă. Avantajele şi dezavantajele caracteristice abordării cantitative sunt prezentate mai jos.

4.1 Avantajele abordării cantitative

Aprecierea şi rezultatele sprijină o analiză statistică semnificativă, deoarece abordarea calitativă se bazează pe metrica şi procesele obiective independente substanţiale.

Valoarea confidenţialităţii, integrităţii, şi disponibilităţii informaţiei sunt exprimate în termeni monetari cu analiza raţională . Aceasta facilitează înţelegerea pierderii aşteptate.

Luarea de decizii legate de bugetul siguranţei informaţiei este sprijinită de o bază credibilă de



apreciere a costurilor/ beneficiilor pentru măsurile de atenuare a riscurilor.

Performanţa pentru managementul riscului poate fi urmărită şi evaluată cu uşurinţă.

Riscul este mai bine înţeles iar rezultatele de apreciere a riscului sunt deduse şi exprimate într-un mod uşor de înţeles; valoarea monetară, procentajele, şi probabilitatea sunt estimate la cota anuală.

4.2 Dezavantajele abordării cantitative

Calculele sunt complexe. În absenţa explicaţiilor potrivite, managerii pot înţelege greşit şi aborda cu neîncredere rezultatele calculelor.

Pentru executarea unei aprecieri cantitative a riscului sunt necesare un instrument automatizat certificat şi o bază de cunoştinţe asociată. Sunt de asemenea necesare eforturi manuale.

Este necesară adunarea unei cantităţi considerabile de informaţie despre informaţia ţintă şi mediul său IT.

Cercetarea asupra populaţiei de pericol şi a frecvenţei pericolului trebuie să fie desfăşurate prin eforturile proprii ale utilizatorului atunci când nu există o bază de cunoştinţe relevantă.

Problemele specifice acestui tip de apreciere a riscului sunt de obicei asociate cu imprecizia şi caracterul nesigur al informaţiilor. Probabilitatea rareori este precisă şi poate chiar să promoveze o tendinţă de plafonare. În plus, mijloacele de control şi contramăsurile abordează adeseori un număr de evenimente potenţiale care la rândul lor se află în mod frecvent în corelaţie. În ciuda inconvenientelor, numeroase organizaţii au adoptat cu succes abordarea cantitativă.

Mulţi experţi susţin că o abordare pur cantitativă nu este posibilă sau practică datorită posibilului impact pe arie extinsă al unui incident şi dificultăţii de măsurare a unei valori numerice pentru mulţi din aceşti factori. Prin urmare, poate fi necesară şi folosirea unei abordări de tip calitativ.

Aprecierea riscului de tip calitativ reprezintă procesul de evaluare a riscului pe baza analizei diferitelor scenarii care explorează impactul potenţial şi posibil al diverselor incidente şi ameninţări. În cadrul abordării calitative sunt evidenţiate în mod succint câteva scenarii de incidente potenţiale. Scenariile sunt desfăşurate, sau investigate, pentru a se examina acele sectoare ale corporaţiei care ar fi afectate şi amploarea estimativă a pagubelor rezultate în cazul în care s-ar produce acest scenariu.

Abordarea calitativă este de departe cea mai des utilizată abordare. Nu sunt necesare datele de probabilitate, fiind utilizată numai pierderea potenţială estimativă. Majoritatea metodologiilor de apreciere calitativă a riscului utilizează un număr de elemente interconectate: ameninţări, vulnerabilitate, şi bunuri. Marele avantaj al abordării de tip calitativ este acela de stabilire a ordinii priorităţilor riscurilor şi identificare a sectoarelor care necesită îmbunătăţiri imediate în vederea întăririi punctelor vulnerabile. Dezavantajul aprecierii de tip calitativ este acela că nu furnizează măsurători specifice cuantificabile ale magnitudinii impactului unui incident, îngreunând astfel întocmirea unei analize de beneficii-costuri pentru mijloacele de control recomandate.



4.3 Avantajele abordării calitative

Calculele sunt simple, gata executate şi de la sine înţelese.

Nu este necesară determinarea valorii monetare în ceea ce priveşte confidenţialitatea, integritatea şi disponibilitatea informaţiei.

Nu este necesară determinarea cantitativă a frecvenţei şi impactului ameninţărilor asupra informaţiilor.

Nu este necesară estimarea costurilor măsurilor de atenuare a riscurilor recomandate sau calcularea costurilor/beneficiilor.

Se adresează unei indicaţii generale a zonelor de risc semnificative.

4.4 Dezavantajele abordării calitative

Aprecierea şi rezultatele riscului sunt în esenţă subiective atât în ceea ce priveşte procesul, cât şi metrica. Datele metrice independent obiective nu sunt utilizate.

Percepţia asupra valorii bunurilor de informaţie ţintă nu este dezvoltată pe o bază monetară obiectivă, ceea ce ar putea să nu reflecte valoarea efectivă supusă riscului.

Nu este furnizată o bază pentru analiza costurilor/beneficiilor măsurilor de atenuare a riscurilor, ci numai o indicaţie subiectivă a unei probleme.

Nu este posibilă urmărirea performanţei managementului riscului în mod obiectiv, din moment ce toate măsurile sunt subiective.

Cu toate acestea, nu este posibilă desfăşurarea unei aprecieri pur calitative a riscului. Abordările cantitativă şi calitativă relevă categorizarea binară a tehnicilor de management pentru metrica riscului şi riscul informaţiei. În realitate, cele două abordări au un caracter complementar, şi de aceea sunt practic întotdeauna puse în aplicare în combinaţie. Acest lucru presupune, desigur, un bun nivel de înţelegere şi cunoştinţe asupra proceselor unei afaceri şi a potenţialelor riscuri.

5. Atenuarea riscului

Atenuarea riscului este cel de-al doilea proces din cadrul managementului riscului. Acesta presupune stabilirea priorităţilor, evaluarea, şi implementarea mijloacelor de control potrivite şi recomandate pentru reducerea riscului, desprinse din procesul de apreciere a riscului.

Pentru o afacere, controlul riscului până la atingerea unui nivel uşor de manipulat este în general opţiunea cea mai rentabilă. Managementul riscului reprezintă în prezent procedeul cel mai frecvent utilizat de către organizaţii, deoarece eliminarea completă a riscului este de obicei nepractică sau aproape imposibil de realizat. Responsabilitatea managementului este aceea de a utiliza cea mai rentabilă abordare şi de a implementa mijloacele de control cele mai adecvate pentru reducerea riscului până la un prag acceptabil şi cu un impact negativ minim asupra resurselor şi misiunii organizaţiei.

Atenuarea riscului reprezintă o metodologie sistematică folosită de managementul executiv în reducerea riscului pentru misiune. Aceasta poate fi realizată prin intermediul oricăreia dintre următoarele opţiuni:



Asumarea riscului. Acceptarea riscului potenţial şi decizia de a continua operarea în sistemul informaţional, sau implementarea mijloacelor de control pentru a diminua riscul până la un nivel acceptabil.

Evitarea riscului. Evitarea riscului prin eliminarea cazului de risc şi/sau consecinţei acestuia (de ex. anularea anumitor funcţii ale sistemului sau închiderea sistemului în momentul identificării riscurilor).

Limitarea riscului. Limitarea riscului prin implementarea mijloacelor de control care minimalizează impactul advers al manifestării vulnerabilităţii unei ameninţări (de ex. utilizarea mijloacelor de control de sprijin, prevenţie, sau de detecţie).

Planificarea riscului. Managementul riscului prin întocmirea unui plan de atenuare a riscului care să stabilească priorităţile, să implementeze şi să susţină mijloacele de control.

Cercetare şi confirmare. Diminuarea riscului de pierdere prin confirmarea vulnerabilităţii, sau avariei, şi cercetarea mijloacelor de control necesare corectării vulnerabilităţii respective.

Transferul riscului. Transferul riscului utilizând alte opţiuni pentru compensarea pierderii (de ex. achiziţia de poliţe de asigurare).

Managerii au interesul de a pune accent pe identificarea şi aplicarea măsurilor de siguranţă care pot reduce vulnerabilitatea. Astfel, principala prioritate trebuie considerată identificarea cuplurilor de ameninţări şi vulnerabilităţi care au potenţialul de a provoca pagube semnificative asupra misiunii. O deosebită importanţă o are procesul de selectare a măsurilor de siguranţă adecvate pentru fiecare vulnerabilitate ţintă în parte. Apoi este necesară trasarea sau confirmarea trasării perechilor de măsuri de siguranţă/vulnerabilităţi cu toate ameninţările asociate, iar în final determinarea măsurii de reducere a riscului asupra bunurilor care se doreşte a se realiza prin aplicarea măsurii de siguranţă potrivite pentru fiecare ameninţare în parte.

Mijloacele de control de securitate tehnică pot fi configurate să asigure protecţie împotriva tipurilor de ameninţări date în vederea susţinerii procesului de atenuare a riscului. Atunci când sunt folosite în mod corespunzător, aceste mijloace de control pot preveni, limita, sau împiedica daunele provocate de sursele de ameninţare asupra misiunii organizaţiei. Aceste mijloace tehnice de control pot să includă la rândul lor mijloace de control de prevenţie, detecţie, sau redresare. Toate aceste mijloace de control trebuie să conlucreze pentru a asigura funcţiile de sistem de date critice şi sensibile, de informaţii, şi IT.

6. Evaluarea şi estimarea

Procesul de management al riscului reprezintă un proces continuu şi în permanentă schimbare. Aceasta se datorează faptului că reţeaua

se află într-un proces continuu de extindere şi actualizare. Componentele acesteia se modifică, iar aplicaţiile sale software sunt înlocuite sau

actualizate cu versiuni mai noi. În plus, de-a lungul timpului vor interveni schimbări şi în rândul personalului, precum şi în ceea ce priveşte

politicile de siguranţă. Aceste modificări pot duce la apariţia de noi riscuri şi reapariţia în prim plan a riscurilor atenuate în prealabil.

Astfel, un program bun de management al riscului trebuie să fie revizuit şi pus în aplicare în mod regulat. Estimarea şi atenuarea

riscurilor pentru misiune trebuie să fie încadrate într-un agendă specifică de lucru. Este de asemenea necesară revizuirea acelor procese care

sunt puse în aplicare doar în mod periodic şi trebuie asigurată flexibilitatea acestora de a permite efectuarea modificărilor atunci când acestea

devin necesare.

Un program eficient de management al riscului se bazează pe angajamentul managementului executiv şi pe sprijinul şi participarea

întregului personal IT. Acesta se va baza de asemenea pe competenţa echipei de estimare a riscului. Această echipă trebuie să deţină

expertiza necesară aplicării metodologiei de estimare a riscului într-o locaţie şi într-un sistem specifice, să identifice riscurile misiunii, şi să

furnizeze măsuri de siguranţă rentabile care să preîntâmpine nevoile



organizaţiei. În plus, sunt importante atenţia la detaliu şi dispoziţia membrilor comunităţii de utilizatori de a coopera, precum şi evaluarea şi

estimarea continuă a riscurilor misiunii legate de departamentul IT.

Un program de management al riscului integrat şi desfăşurat corespunzător poate să ajute managerii să asigure o îmbunătăţire semnificativă în ceea ce priveşte performanţa rentabilă a mediului tehnologiei informaţiei, precum şi conformitatea cu cerinţele legislative aplicabile. Abilitatea unei agenţii guvernamentale de a identifica riscurile şi de a preveni incidentele sau expunerile la risc constituie un beneficiu semnificativ în asigurarea viabilităţii şi creşterii continue a afacerii chiar şi pe fondul creşterii numărului de ameninţări şi presiuni.

7. Planificarea continuă a afacerii (PCA)

Planificarea continuă a afacerii constă în planuri şi proceduri verificate integrate în procese operaţionale obişnuite care permit unei afaceri să se protejeze de ameninţări. Aceasta include monitorizarea, managementul crizei, răspunsul în caz de urgenţă, redresarea, limitarea pagubelor, atenuarea şi acceptarea riscului rezidual. Ea nu reprezintă un plan de redresare în caz de dezastru, un plan de contingenţă, sau un plan de răspuns de urgenţă, deşi acestea pot fi într-adevăr privite ca făcând parte din procesul de planificare continuă a afacerii. Inventarul, bunurile, procesele, şi resursele umane reprezintă fiecare factori esenţiali care trebuie luaţi în consideraţie pe parcursul planificării continue a afacerii. Succesul planificării continue a afacerii depinde de abilitatea unei organizaţii de a integra redresarea de sistem în cadrul efortului extins de planificare.

Planificarea continuă a afacerii reprezintă un proces holistic care identifică impactul potenţial al unui incident care constituie o ameninţare pentru o organizaţie. Aceasta furnizează un traseu de urmat pentru asigurarea rezilienţei şi capabilităţii unui răspuns efectiv de a proteja interesele principalilor mandatari, reputaţia, brandul, cât şi activităţile de creare a valorii. Planificarea continuă a afacerii reprezintă mai degrabă o chestiune de afaceri decât una de ordin tehnic.

7.1 Scopul planificării continue a afacerii

Datorită progreselor din domeniul tehnologiei informaţiei, organizaţiile se bazează foarte mult pe sectorul IT. Odată cu apariţia guvernului online, a comerţului online, şi a domeniului afacerilor online, chiar şi o singură perioadă de întrerupere a activităţii poate avea consecinţe dezastroase pentru o organizaţie. Este astfel nevoie de un plan de continuitate a afacerii cuprinzător şi riguros pentru obţinerea continuităţii afacerii în care sistemele şi reţelele critice sunt utilizabile în permanenţă.

Planificarea continuităţii afacerii pentru o organizaţie se adresează furnizării unui cadru generic de lucru şi a unei abordări standardizate pentru a demara şi procesul şi a-l sprijini cu informaţiile necesare. Aceasta este proiectată pentru a contracara întreruperile în activităţile de afaceri şi de a proteja procesele critice de afaceri de efectele avariilor şi dezastrelor de proporţii. Aşadar, o organizaţie trebuie să asigure buna competenţă şi capacitate pentru procesul lor de PCA, astfel încât acesta să întâmpine cu succes natura, amploarea şi complexitatea afacerii pe care o conduc, şi să reflecte mediul de cultură şi de operare respective.

Planificarea continuă a afacerii trebuie să fie implementată în vederea reducerii rupturilor provocate de dezastre şi breşe de securitate (care pot rezulta în urma dezastrelor naturale, accidentelor, defecţiunilor echipamentelor, sau a actelor intenţionate) până la un nivel acceptabil printr-o combinaţie de mijloace de control de prevenţie şi de redresare. Trebuie analizate consecinţele dezastrelor, căderilor de securitate, precum şi cele de pierdere a serviciilor. Un proces de PCA trebuie să includă mijloacele de control pentru identificarea şi reducerea riscurilor şi limitarea consecinţelor incidentelor dăunătoare. Este necesară de asemenea întocmirea şi implementarea de planuri de contingenţă. Aceste planuri trebuie să fie puse în practică şi susţinute în aşa fel încât să devină parte integrantă a tuturor celorlalte procese de management pentru a avea certitudinea că procesele de afaceri şi operaţiunile esenţiale pot fi restabilite în limitele de timp impuse.



Planificarea continuităţii afacerii nu înseamnă pregătirea pentru un eveniment care ar putea să nu se petreacă niciodată; reprezintă planificarea pentru un eveniment cu o probabilitate crescută de a se petrece. În urma atacurilor teroriste din New York din data de 11 septembrie 2001, managementul executiv a realizat importanţa de a întări sistemele de date şi de comunicaţie pentru organizaţie prin intermediul planificării continue a afacerii. Tot mai multe organizaţii decid să crească bugetul pentru PCA datorită faptului că deţinerea unui proces de PCA bine administrat este de ajutor în dezvoltarea şi menţinerea continuităţii afacerii pentru toate nivelurile organizaţiei.

O bună planificare a continuităţii afacerii poate să ajute la redresarea rapidă a organizaţiilor prin furnizarea unei continuităţi sigure pentru operaţiuni. Aceasta poate de asemenea să protejeze bunurile unei organizaţii, să furnizeze mijloace de control pentru managementul riscurilor şi expunerilor la risc, să ofere măsuri de prevenţie atunci când este necesar acest lucru, şi să preia controlul de management al dezbinării afacerii într-o manieră proactivă. Numeroase organizaţii de dimensiuni mari utilizează planificarea continuităţii afacerii în cadrul procesului cheie al afacerii în scopul de a creşte productivitatea per ansamblu. Contribuţiile pe care un proces de planificare a continuităţii afacerii bine pus la punct le poate aduce în cadrul unei organizaţii cuprind următoarele

Susţinerea creşterii şi inovaţiei.

Sporirea satisfacţiei clientelei.

Întâmpinarea nevoilor oamenilor.

Îmbunătăţirea calităţii procesului critic pentru misiune în întreg ansamblul său.

Asigurarea metricii financiare practice.

8. Abordarea planificării continue a afacerii.

Planificarea continuă a afacerii reprezintă un proces interactiv care constă în următoarele cinci etape.

8.1 Analizarea şi planificarea pentru proiectul de PCA

Această etapă reprezintă stadiul iniţial care va dirija etapele ulterioare ale activităţii. Prima acţiune este aceea de a examina serviciile de sprijin al sistemelor informaţionale şi operaţionale de afaceri ale organizaţiei. Activităţile de planificare a proiectului implică definirea precisă a scopului, organizaţiei, coordonării în timp, angajării de personal (în special aspectele care vor juca un rol vital în dezvoltarea PCA), şi alte chestiuni astfel încât statutul şi cerinţele proiectului să fie expuse în mod clar în întreg cadrul organizaţiei.

8.2 Estimarea impactului afacerii

Această etapă implică cuprinderea şi aprecierea dimensiunii potenţialelor ameninţări, precum şi eventuala magnitudine a impactului acestora, în ceea ce priveşte abilitatea lor de a întrerupe serviciile de comunicaţii şi sistemele informaţionale ale organizaţiei. Acest impact poate fi de tip financiar (de ex. pierderi băneşti), sau de natură operaţională (de ex. inabilitatea de a furniza şi monitoriza calitatea serviciilor pentru clienţi).

8.3 Dezvoltarea strategiei de redresare

Pe durata acestei etape, va fi pregătită o evaluare a alternativelor de redresare cu estimările costurilor alternative, aceasta fiind prezentată managementului. Informaţiile adunate în cadrul celei de-a doua etape pot fi utilizate pentru aproximarea resurselor de redresare necesare sprijinirii funcţiilor de timp critice pentru afacere.




8.4 Întocmirea planului de redresare

Această etapă implică întocmirea efectivă a planului de continuitate a afacerii. Pentru punerea în aplicare a unui proces de redresare eficient, este necesară o documentaţie explicită, care să cuprindă atât informaţiile de inventar administrativ cât şi un plan detaliat de redresare de acţiune în echipă.

8.5 Implementarea, testarea, şi susţinerea

Aceasta este ultima etapă a unui PCA, şi implică stabilirea unui program riguros de testare şi susţinere, precum şi de adresare a activităţilor de testare şi susţinere iniţiale şi continue.

9. Principiile planificării continue a afacerii

La întocmirea unui plan de continuitate a afacerii de tip organizaţional, este important să se ia în consideraţie următoarele principii:

1. Planificarea continuităţii afacerii reprezintă o parte esenţială în conducerea organizaţiei.

2. Activităţile de planificare trebuie să corespundă cu, să pună accent pe, şi să sprijine în mod direct strategia şi obiectivele de afaceri ale organizaţiei.

3. PCA trebuie să furnizeze rezilienţa organizaţională pentru optimizarea productivităţii şi disponibilităţii serviciilor.

4. PCA trebuie să fie un proces de management rentabil. Acesta se axează mai degrabă pe aducerea unui plus de valoare în procesul de management al afacerii decât pe considerente de conducere sau de dirijare.

5. Organizaţia şi părţile sale componente deţin responsabilitatea şi răspunderea pentru susţinerea, punerea în aplicare, şi de testarea unui program robust de testare, în vederea asigurării unor competenţe şi capacităţi de PCA eficiente, corespunzătoare scopului şi actualizate.

6. Toate strategiile, planurile, şi soluţiile de PCA trebuie să fie deţinute şi puse în mişcare de afacere. Acestea trebuie să se bazeze pe activităţile critice pentru misiunea de afaceri.

7. Este necesară o politică şi strategie de organizaţie corespunzătoare, publicată şi distribuită, o schemă de lucru, împreună cu directivele practice asociate pentru PCA.

8. Înainte de a demara un program de PCA, este necesară identificarea, definirea şi înţelegerea cerinţelor legale şi de reglementare relevante.

9. Implicaţiile PCA trebuie să fie luate în consideraţie în toate etapele dezvoltării noilor operaţiuni de afaceri, produse, servicii, şi proiecte de infrastructură organizaţională.

10. Implicaţiile PCA trebuie să fie tratate ca fiind parte esenţială a procesului de management de schimbare al afacerii.

11. Tuturor părţilor terţe indispensabile pentru organizaţie trebuie să li se ceară să demonstreze că deţin abilităţile efective, dovedite, şi corespunzătoare pentru procesul de PCA.

Dezvoltarea rapidă a tehnologiei informaţiei în secolul...

Documents

Transcript of Dezvoltarea rapidă a tehnologiei informaţiei în secolul...