Râmnicul văzut de scriitori a fost în acelaşi timp şi o gazdă bună a lor. Nu numai că pe străzile lui au trecut, chiar dacă n-au scris întotdeauna despre el, Caragiale, Vlahuţă, Delavrancea, N. Iorga, Gala Galaction, G. Topîrceanu, Ionel Teodoreanu, dar şi pentru că le-a deschis paginile unor publicaţii ce au apărut aici. Desigur, cea mai însemnată este „Gazeta Săteanului” (1884-1904), care s-a bucurat la început de sprijinul lui M. Kogălniceanu şi mai apoi al lui Spiru Haret. După dispariţia revistei „Vatra” (1896), „Gazeta Săteanului” rămâne alături de „Literatură şi artă română”, una dintre puţinele reviste de ţinută. Ea avea un profil de popularizare, mai ales a cunoştinţelor agricole şi a culturii pentru săteni, însă publica şi literatură şi încă de cea mai aleasă valoare. În coloanele ei îi aflăm pe G. Coşbuc, Al. Vlahuţă, Şt. O. Iosif, I. Al. Brătescu-Voineşti şi - de subliniat -pe Caragiale şi C. Dobrogeanu-Gherea. Criticul încredinţează revistei studiul „Ţăranul în literatură”, unde identificăm una dintre primele teoretizări la noi a romanului şi dramei cu tematică rurală, iar Caragiale dă la iveală câteva dintre cele mai de seamă nuvele: „Cănuţă, om sucit”, „La hanul lui Mânjoală”, „Două loturi”, „La conac”, „În vreme de război”.

Colaborarea începe cu o scrisoare, vai, din păcate, foarte actuală, adresată redactorului, în care, dezamăgit, dramaturgul fulminează împotriva profesiei de literat şi declară că nu-i place deloc această meserie, care i-a adus numai ponoase (să notăm, în primul rând, materiale) : „Douăzeci şi patru de copii să am – să mă ferească Dumnezeu - pe toţi i-aş face oameni politici, adică avocaţi; şi dacă unul n-ar fi în stare să înveţe măcar atâta, l-aş învăţa să prindă câini cu laţul. Hengher, da! Da literat, nu! Mai bine să-şi bată el joc de literaţi, când o întâlni la un an odată unul, decât să-şi bată joc hengherii de el pe toate potecile”.

Şi mai departe: „ Nu mi-e drag condeiul, crede-mă; ba chiar din potrivă. E o unealtă cu care n-am făcut niciodată ceva cum se cade pentru lumea mea, dar cu care mi-am făcut totdeauna mie însumi mare necaz şi multă pagubă. Oricând aş putea, l-aş schimba bucuros pe o unealtă mai onorabilă, mai folositoare şi altora şi mie. Să aibă de la mine toţi vrăjmaşii mei numai această urare: neam de neamul lui, măcar unul la trei copii, să le ajungă literaţi români, dar nimic altceva decât literaţi români!”.

Ironie a sorţii: cei doi fii ai lui Caragiale vor deveni scriitori şi încă de primă mărime, dacă e să-l numim pe Mateiu Caragiale !

”Gazeta săteanului”, având o excelentă condiţie grafică, era condusă de C. C. Datculescu, filantrop şi om de ispravă, care în 1889 a oferit şi terenul necesar pentru construirea liceului, pe atunci numai gimnaziu, numit mai întâi „Vasile Boierescu”, iar după marele război, „Regele Ferdinand”.

Sursa: spatii culturale Alexandru Sandulescu Ramnicul de altadata numărul 10 / mai-iunie 2010 revista